Capitolul XVI. Preţurile

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Procesul de formare a preţurilor

Cu ocazia unui act ocazional de barter, în care persoane care nu recurg în mod obişnuit la comerţ cu alte persoane schimbă bunuri care nu fac în mod obişnuit obiectul unor tranzacţii, raportul de schimb este determinat numai în limitele unor marje considerabil de largi. Catalactica, teoria raporturilor de schimb şi a preţurilor, nu poate determina punctul dintre aceste marje la care se va stabili raportul concret de efectuare a schimbului. Tot ce se poate afirma cu privire la asemenea schimburi este că ele nu pot fi efectuate decât dacă fiecare parte consideră că ceea ce primeşte are o valoare mai mare mai mare decât ceea ce dă.

Recurenţa actelor individuale de schimb generează piaţa pas cu pas, odată cu evoluţia diviziunii muncii într-o societate bazată pe proprietatea privată. Pe măsură ce devine o regulă să se producă pentru consumul altora, membrii societăţii trebuie să vândă şi să cumpere. Multiplicarea actelor de schimb şi creşterea numărului de persoane care oferă sau solicită aceleaşi bunuri îngustează marjele determinate de evaluările părţilor care participă la tranzacţii. Schimbul indirect şi perfecţionarea sa prin utilizarea banilor împarte tranzacţiile în două părţi diferite: vânzarea şi cumpărarea. Ceea ce constituie în ochii uneia din părţi o vânzare constituie în ochii celeilalte o cumpărare. Divizibilitatea banilor, care este practic nelimitată, face cu putinţă determinarea rapoartelor de schimb cu acurateţe. De regulă, rapoartele de schimb sunt acum preţuri monetare. Ele sunt determinate între marje extrem de înguste: pe de o parte, evaluările cumpărătorului marginal şi aceea a ofertantului marginal care se abţine de la a vinde şi, pe de altă parte, evaluările vânzătorului marginal şi aceea a cumpărătorului marginal potenţial, care se abţine de la a cumpăra.

Concatenarea tranzacţiilor pe piaţă este rezultatul activităţilor antreprenorilor, promotorilor, speculatorilor, ale dealerilor de futures şi ale arbitrajorilor. Despre catalactică s-a afirmat că s-ar baza pe presupoziţia -- contrară realităţii -- că toate părţile dispun de cunoaştere perfectă cu privire la datele pieţei şi sunt, de aceea, în măsură să beneficieze pe deplin de oportunităţile cele mai favorabile [p.328] cumpărării şi vânzării. Este adevărat că anumiţi economişti au crezut într-adevăr că o asemenea presupoziţie este implicată în teoria preţurilor. Aceşti autori nu numai că n-au reuşit să înţeleagă în ce privinţe o lume populată cu oameni perfect egali din punctul de vedere al cunoaşterii şi al capacităţii de anticipare ar fi diferită de lumea reală, pe care toţi economiştii au urmărit s-o interpreteze dezvoltându-şi teoriile; ei greşeau de asemenea şi nerealizând faptul că ei înşişi nu recurgeau la o asemenea presupoziţie, în cursul propriului lor tratament al preţurilor.

Într-un sistem economic în care fiecare actor este în măsură să recunoască fără eroare situaţia pieţei, cu acelaşi grad de pricepere, ajustarea preţurilor la fiecare schimbare a datelor s-ar realiza dintr-o dată. Este imposibil să ne imaginăm o asemenea uniformitate în cunoaşterea modificării datelor şi în estimarea corectă a efectelor modificării lor, afară doar dacă presupunem intervenţia unor entităţi supraomeneşti. Ar trebui să presupunem că fiecare om este contactat de către un înger, care îl informează despre schimbarea datelor care a survenit şi îl sfătuieşte cum să-şi ajusteze conduita în maniera cea mai adecvată la această schimbare. De bună seamă, piaţa de care se ocupă catalactica este plină de persoane care cunosc în măsuri diferite modificările datelor şi care, chiar dacă dispun de aceleaşi informaţii, le estimează efectele în mod diferit. Modul de funcţionare al pieţei reflectă faptul că modificarea datelor este iniţial percepută numai de câteva persoane, iar apoi diferiţi oameni trag diferite concluzii în încercarea de a le estima efectele. Cei mai întreprinzători şi mai ageri dinte indivizi iau conducerea; alţii le urmează mai târziu. Cei mai iscusiţi indivizi apreciază condiţiile mai corect decât cei mai puţin inteligenţi şi, de aceea, reuşesc mai bine în acţiunile lor. Economiştii nu trebuie niciodată să treacă cu vederea, în raţionamentele lor, faptul că inegalitatea înnăscută şi dobândită dintre oameni determină diferenţierea capacităţilor acestora de ajustare la condiţiile de mediu.

Forţa motrice a procesului pieţei nu este furnizată nici de către consumatori, nici de către proprietarii mijloacelor de producţie -- pământ, bunuri de capital şi muncă, ci de către antreprenorii promotori şi speculatori. Aceştia sunt oameni care urmăresc realizarea de profituri prin obţinerea de beneficii de pe urma diferenţelor de preţuri. Mai iuţi în observaţii şi mai clarvăzători decât alţi oameni, ei caută în jurul lor surse de profit. Ei cumpără acolo unde şi când consideră că preţurile sunt prea reduse şi vând acolo unde şi când consideră că preţurile sunt prea ridicate. Ei îi abordează pe proprietarii factorilor de producţie, iar competiţia lor determină augmentarea preţurilor acestor factori, până la limita corespunzătoare anticipării de către ei a preţurilor viitoare ale produselor. Ei îi abordează pe consumatori şi competiţia dintre ei forţează scăderea preţurilor la bunurile de consum, până la nivelul la care întregul stoc poate fi vândut. Activitatea speculativă determinată de urmărirea profitului [p.329] este forţa motrice a pieţei şi a producţiei.

Pe piaţă agitaţia nu se întrerupe niciodată. Construcţia imaginară a unei economii în regim de rotaţie uniformă nu are nici un corespondent în realitate. Nu poate exista niciodată o stare de lucruri în care suma preţurilor factorilor complementari de producţie, ajustată corespunzător pereferinţei de timp, să fie egală cu suma preţurile produselor şi să nu mai fie anticipate nici un fel de alte schimbări. Speculatorii sunt întotdeauna ademeniţi de anticiparea profiturilor.

Construcţia imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă este un instrument mental pentru comprehensiunea profiturilor şi a pierderilor antreprenoriale. De bună seamă, el nu este o schemă pentru comprehensiunea procesului de formare a preţurilor. Preţurile finale corespunzătoare acestei construcţii imaginare nu sunt în nici un caz identice cu preţurile de piaţă. Activităţile antreprenorilor, sau ale oricăror alţi actori de pe scena economică, nu se ghidează după consideraţii privitoare la asemenea lucruri ca preţurile de echilibru şi economia în regim de rotaţie uniformă. Antreprenorii iau în calcul preţurile viitoare anticipate, nu preţurile finale sau pe cele de echilibru. Ei descoperă discrepanţe între nivelul preţurilor factorilor complementari de producţie şi preţurile viitoare anticipate ale produselor şi urmăresc să se folosească de asemenea discrepanţe, pentru a realiza beneficii. Dacă n-ar mai apărea noi schimbări ale datelor, aceste strădanii ale antreprenorilor ar determina în cele din urmă apariţia economiei în regim de rotaţie uniformă.

Acţiunea antreprenorilor induce o tendinţă de egalizare a preţurilor pentru aceleaşi bunuri în toate subdiviziunile pieţei, dacă facem ajustările necesare pentru a ţine seama de costurile şi timpul de transport. Diferenţele de preţuri care nu sunt doar tranzitorii şi menite să fie îndepărtate de acţiunea antreprenorială sunt întotdeauna consecinţa unor obstacole particulare ce obstrucţionează tendinţa inerentă de egalizare. O oprelişte împiedică afacerile aflate în căutare de profituri să intervină. Un observator insuficient familiarizat cu condiţiile economice efective se află adesea în imposibilitatea de a preciza bariera instituţională care împiedică egalizarea. Însă negustorii afectaţi ştiu întotdeauna ce anume îi împiedică să profite de asemenea diferenţe.

Statisticienii tratează această problemă cu prea multă uşurinţă. Atunci când descoperă diferenţe în preţul de vânzare cu ridicata al unei mărfi între două oraşe sau ţări, care nu pot fi în întregime explicate prin costurile de transport, tarife şi accize vamale, ei se complac în a declara că puterea de cumpărare a banilor şi “nivelul” preţurilor sunt [p.330] diferite. [1] Pe baza unor asemenea afirmaţii oamenii edifică programe de îndepărtare a acestor diferenţe, prin măsuri monetare. Totuşi, cauza ultimă a acestor diferenţe nu poate să ţină de condiţiile monetare. Dacă preţurile din ambele ţări sunt cotate în termenii aceluiaşi tip de monedă, atunci este necesar să se dea un răspuns la întrebarea ce îi împiedică pe oamenii de afaceri să se angreneze în tranzacţii care ar face ca diferenţele de preţuri să dispară. Lucrurile rămân în esenţă neschimbate dacă preţurile sunt exprimate în termenii unor tipuri de monedă diferite. Într-adevăr, raportul mutual de schimb dintre diferitele tipuri de monedă tinde către un punct la nivelul căruia încetează de a mai exista marje de exploatare profitabilă a diferenţelor dintre preţurile mărfurilor. Oridecâteori diferenţele dintre preţurile mărfurilor persistă, cade în sarcina istoriei economice şi a economiei descriptive să stabilească ce bariere instituţionale obstrucţionează executarea tranzacţiilor care ar trebui să ducă la egalizarea preţurilor.

Toate preţurile pe care le cunoaştem sunt preţuri trecute. Ele reprezintă date ale istoriei economice. Când ne referim la preţurile prezente, subînţelegem că preţurile din viitorul imediat nu vor diferi de cale din trecutul imediat. Pe de altă parte, tot ce se afirmă cu privire la preţurile viitoare nu este decât rezultatul înţelegerii interpretative a evenimentelor viitoare.

Experienţa istoriei economice nu ne spune niciodată mai mult decât că la un anumit moment şi într-un anumit loc două părţi, A şi B, au tranzacţionat o anumită cantitate a mărfii a pentru un anumit număr de unităţi din moneda p. Când vorbim despre asemenea acte de cumpărare şi vânzare cum este preţul pieţei la a suntem ghidaţi de conceptualizarea teoretică dedusă pornind de la un punct de plecare aprioric. Acesta constă în sesizarea faptului că, în absenţa unor factori particulari, care justifică diferenţele de preţuri, preţurile plătite în acelaşi timp şi în acelaşi loc pentru cantităţi egale din aceeaşi marfă tind către egalizare, mai precis către un preţ final. Însă preţurile efective de piaţă nu ating niciodată această stare finală. Diversele preţuri în legătură cu care putem obţine informaţii au fost determinate în condiţii diferite. Este impermisibil să confundăm mediile calculate pornind de la ele cu preţurile finale.

Numai în legătură cu mărfurile fungibile negociate la burse cu prilejul tranzacţiilor de acţiuni şi mărfuri organizate este permisibil, atunci când comparăm preţuri, să presupunem că se referă la aceeaşi calitate. În afara unor astfel de preţuri negociate în tranzacţii şi a preţurilor unor mărfuri a căror omogenitate poate fi precis stabilită prin analiză tehnologică, [p.331] este o eroare gravă să se piardă din vedere diferenţele de calitate ale mărfii în chestiune. Chiar şi în vânzarea cu ridicata a textilelor brute diversitatea joacă rolul principal. O comparaţie a preţurilor bunurilor de consum este inducătoare în eroare îndeosebi datorită diferenţelor de calitate. Cantitatea comercializată în cursul unei tranzacţii este şi ea relevantă pentru determinarea preţului unitar. Acţiunile la o corporaţie vândute într-un lot masiv se tranzacţionează la un preţ diferit decât cele vândute în mai multe loturi mici.

Este necesar să subliniem lucrurile acestea în mod repetat, deoarece în zilele noastre se obişnuieşte să se opună teoriei preţurilor prelucrări statistice ale datelor referitoare la preţuri. Pe de altă parte, statisticile referitoare la preţuri sunt dubioase în întregime. Fundamentarea lor este precară deoarece, în cea mai mare parte, circumstanţele nu permit efectuarea de comparaţii între diversele date, corelarea lor în serii şi calcularea de medii. Plini de zel în a se apuca de operaţiuni matematice, statisticienii cedează tentaţiei de a trece cu vederea incomparabilitatea datelor disponibile. Informaţia că o anumită firmă a vândut la o anumită dată un anumit tip de încălţăminte pentru şase dolari perechea se referă la un fapt care ţine de istoria economică. Un studiu al comportamentului preţurilor la încălţăminte în perioada 1923-1939 este conjectural, oricât de sofisticate ar fi metodele întrebuinţate.

Catalactica arată că activităţile antreprenoriale tind către abolirea diferenţelor de preţ care nu sunt determinate de costurile de transport şi de barierele tarifare ridicate în calea comerţului. Nici o experienţă nu a contrazis vreodată această teoremă. Rezultatele obţinute prin identificarea unor lucruri inegale sunt irelevante.

2. Evaluare şi estimare anticipativă

Sursa ultimă a determinării preţurilor sunt judecăţile de valoare ale consumatorilor. Preţurile sunt consecinţa evaluării care constă în a prefera pe a lui b. Ele sunt fenomene sociale, deoarece sunt produse de interacţiunea evaluărilor tuturor indivizilor care participă la procesul pieţei. Fiecare individ, cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra şi vânzând sau abţinându-se de la a vinde, contribuie cu partea lui la formarea preţurilor de piaţă. Dar cu cât mai extinsă este piaţa cu atât mai mică este ponderea contribuţiei aduse de fiecare individ. Astfel, structura preţurilor de piaţă le apare indivizilor ca un dat, la care trebuie să-şi adapteze comportamentul propriu.

Evaluările care duc la determinarea anumitor preţuri sunt diferite. Fiecare parte atribuie o valoare mai mare bunului pe care îl primeşte decât celui la care renunţă. Raportul de schimb, preţul, nu este un produs al unei egalităţi a evaluărilor, ci, dimpotrivă, produsul unei discrepanţe a evaluărilor. [p.332]

Estimarea anticipativă trebuie deosebită clar de evaluare. Estimarea anticipativă nu depinde sub nici o formă de evaluarea subiectivă a celui ce estimează. El nu urmăreşte să stabilească valoarea subiectivă de utilizare a bunului avut în vedere, ci să anticipeze preţurile pe care le va determina piaţa. Evaluarea este o judecată de valoare, care exprimă o diferenţă a valorilor. Estimarea anticipativă este anticiparea unui fapt aşteptat. Ea urmăreşte stabilirea preţurilor care vor fi plătite pe piaţă pentru o anumită marfă sau a cantităţii de bani care va fi necesară pentru achiziţionarea unei anumite mărfi.

Evaluarea şi estimarea anticipativă sunt, pe de altă parte, strâns legate. Evaluările unui gospodar autarhic compară direct ponderile pe care le atribuie el unor mijloace diferite de îndepărtare a neplăcerii. Evaluările unui om care cumpără şi vinde nu trebuie să scape din vedere structura preţurilor de piaţă; ele depind de estimările lui anticipative. Pentru a cunoaşte semnificaţia unui preţ, actorul trebuie să cunoască puterea de cumpărare a sumei de bani în chestiune. Este necesar ca el să fie familiarizat, în linii mari, cu preţurile acelor bunuri pe care ar dori să şi le procure şi să-şi formeze, pe baza unor astfel de cunoştinţe, o opinie cu privire la preţurile viitoare. Dacă un individ vorbeşte despre costurile suportate pentru cumpărarea anumitor bunuri deja achiziţionate, sau care urmează a fi suportate prin cumpărarea anumitor bunuri pe care plănuieşte să le achiziţioneze, el exprimă aceste costuri în termeni monetari. Însă această sumă de bani reprezintă, în ochii lui, gradul de satisfacţie pe care l-ar fi putut-o obţine întrebuinţând-o pentru achiziţionarea altor bunuri. Evaluarea face un ocol, ea trece prin estimarea anticipativă a structurii preţurilor de piaţă; dar în final, ea urmăreşte întotdeauna compararea unor moduri alternative de îndepărtare a insatisfacţiei.

În ultimă instanţă, ceea ce determină formarea preţurilor sunt întotdeauna judecăţile subiective de valoare ale indivizilor. Catalactica, pentru a concepe procesul de formare a preţurilor, se referă în mod necesar la categoria fundamentală a acţiunii, preferinţa acordată lui a faţă de b. Pentru a preîntâmpina erorile curente, este util să subliniem că teoria catalacticii studiază preţurile reale, aşa cum sunt ele plătite în decursul diverselor tranzacţii, şi nu preţuri imaginare. Conceptul de preţuri finale nu este decât un instrument mental pentru conceptualizarea unei probleme particulare, apariţia profiturilor şi a pierderilor antreprenoriale. Conceptul de preţ “just” sau “echitabil” este lipsit de orice semnificaţie ştiinţifică; el este o formă deghizată a anumitor dorinţe, o nostalgie după o stare de lucruri diferită de realitate. Preţurile de piaţă sunt în întregime determinate de judecăţile de valoare ale indivizilor, aşa cum acţionează aceştia în realitate.

Dacă cineva afirmă că preţurile tind către un punct la nivelul căruia cererea totală este egală cu oferta totală, persoana respectivă recurge la un alt mod de a exprima aceeaşi concatenare a fenomenelor. Cererea şi oferta sunt rezultatul [p.333] comportamentelor celor ce cumpără şi vând. Dacă, în absenţa altor modificări, oferta creşte, preţurile trebuie să scadă. La preţul dinainte toţi cei ce sunt gata să plătească acest preţ puteau cumpăra cantitatea pe care doreau să o cumpere. Dacă oferta creşte, ei trebuie să achiziţioneze cantităţi mai mari, sau alte persoane care nu cumpărau înainte trebuie să devină interesate să cumpere. Aceasta nu se poate întâmpla decât la un preţ mai scăzut.

Este posibil să vizualizăm această interacţiune prin construirea a două curbe, curba cererii şi curba ofertei, a căror intersecţie ne indică preţul. Este la fel de posibil să o exprimăm cu ajutorul unor simboluri matematice. Dar este necesar să realizăm că asemenea reprezentări geometrice sau matematice nu afectează esenţa interpretării şi că ele nu adaugă nimic înţelegerii noastre. Mai mult, este important să realizăm că nu dispunem de nici un fel de cunoaştere sau experienţă referitoare la aspectul unor asemenea curbe. De fiecare dată, ceea ce cunoaştem nu este decât preţul de piaţă -- cu alte cuvinte nu curbele, ci doar un punct pe care îl interpretăm drept intersecţia a două curbe ipotetice. Desenarea unor asemenea curbe poate fi utilă pentru vizualizarea problemelor la nivelul de începători. În raport cu adevăratele sarcini ale catalacticii, ele sunt numai un moft redundant.

3. Preţurile bunurilor de ordin superior

Procesul pieţei este coerent şi indivizibil. El este o reţea indisolubilă de acţiuni şi reacţiuni, de mişcări şi contramişcări. Însă insuficienţa capacităţilor noastre mentale ne sileşte să-l despărţim în două părţi şi să analizăm fiecare din aceste părţi separat. Recurgând la asemenea clivaje artificiale nu trebuie să uităm nici o clipă că existenţa aparent autonomă a acestor părţi reprezintă o stratagemă imaginară a minţilor noastre. Ele sunt doar părţi; cu alte cuvinte, ele nu pot fi nici măcar concepute ca existând în afara structurii din care fac parte.

Preţurile bunurilor de ordin superior sunt determinate, în ultimă instanţă, de preţurile bunurilor de ordinul întâi sau de ordinul cel mai scăzut, cu alte cuvinte, ale bunurilor de consum. Drept consecinţă a acestei dependenţe, ele sunt determinate în ultimă instanţă de evaluările subiective ale tuturor membrilor societăţii de piaţă. Este, pe de altă parte, important să realizăm că avem de-a face cu o reţea de preţuri, nu cu una de evaluări. Preţurile factorilor complementari de producţie sunt condiţionaţi de preţurile bunurilor de consum. Factorii de producţie sunt estimaţi anticipativ prin raportare la preţurile produselor şi preţurile lor rezultă din aceste estimări. Nu evaluările, ci estimările anticipative sunt transferate de la bunurile de ordinul întâi asupra acelora de ordin superior. Preţurile bunurilor de consum generează [p.334] acţiunile care au drept consecinţă determinarea preţurilor factorilor de producţie. Aceste preţuri sunt dependente în primul rând numai de preţurile bunurilor de consum. De evaluările indivizilor ele sunt dependente numai indirect, anume prin intermediul preţurilor bunurilor de consum, produsele întrebuinţării lor laolaltă.

Sarcinile teoriei preţurilor factorilor de producţie se abordează prin aceleaşi metode care sunt întrebuinţate şi pentru tratamentul preţurilor bunurilor de consum. Concepem funcţionarea pieţei bunurilor de consum într-o dublă manieră. Pe de o parte, ne gândim la o stare de lucruri care duce la acte de schimb; situaţia este de aşa natură încât insatisfacţia anumitor indivizi poate fi îndepărtată întrucâtva datorită faptului că diferite persoane evaluează aceleaşi bunuri în feluri diferite. Pe de altă parte, ne gândim la o situaţie în care nu mai pot interveni noi acte de schimb, deoarece nici un actor nu mai anticipează vreo ameliorare a stării sale de satisfacţie ca urmare a unor noi acte de schimb. Pentru a înţelege formarea preţurilor factorilor de producţie procedăm în acelaşi fel. Funcţionarea pieţei este iniţiată şi întreţinută de eforturile antreprenorilor promotori, care urmăresc să profite de pe urma diferenţelor dintre preţurile de piaţă ale factorilor de producţie şi preţurile anticipate ale produselor. Funcţionarea acestei pieţe ar înceta dacă s-ar ivi vreodată o situaţie în care suma preţurilor factorilor complementari de producţie -- abstracţie făcând de dobândă -- să fie egală cu preţurile produselor şi nimeni să nu creadă că sunt de aşteptat noi modificări de preţuri. Astfel, am descris procesul în mod adecvat şi complet arătând, pe latura pozitivă, ceea ce-l pune în mişcare şi, pe latura negativă, ceea ce i-ar suspenda mişcarea. Importanţa cea mai mare trebuie acordată descrierii pozitive. Descrierea negativă, care conduce la construcţiile imaginare de preţ final şi de economie în regim de rotaţie uniformă, este doar auxiliară. Într-adevăr, sarcina noastră nu este de a studia concepte imaginare, care nu apar niciodată în viaţă şi în acţiune, ci de a studia preţurile de piaţă, la care bunurile de ordin superior se cumpără şi se vând efectiv.

Această metodă o datorăm lui Gossen, Carl Menger şi Böhm-Bawerk. Principalul ei merit este că implică recunoaşterea faptului că avem de-a face cu un fenomen de determinare a preţurilor care este inextricabil legat de procesul pieţei. Ea distinge între două lucruri: (a) evaluarea directă a factorilor de producţie, prin care se atribuie valoarea produsului complexului total al factorilor complementari de producţie; şi (b) preţurile factorilor de producţie consideraţi fiecare în parte, care se formează pe piaţă, ca rezultantă a acţiunilor concurente [p.335] ale celor mai ridicate oferte ale licitatorilor rivali. Evaluarea, aşa cum poate fi practicată de către un actor izolat (Robinson Crusoe, sau un comitet socialist de planificare a producţiei), nu poate niciodată duce la determinarea a ceva de felul unor cote valorice. Ea nu poate ataşa niciodată unui bun ceva care s-ar putea numi o cantitate sau o magnitudine valorică. Ar fi absurd să vorbim despre o sumă a evaluărilor sau a valorilor. Este permis să afirmăm că, dacă luăm în calcul în mod corespunzător şi preferinţa de timp, valoarea ataşată unui produs este egală cu valoarea întregului complex al factorilor complementari de producţie. Dar ar fi lipsit de sens să afirmăm valoarea ataşată produsului e egală cu “suma” valorilor ataşate diverşilor factori complementari de producţie. Nu putem aduna valori sau evaluări. Putem aduna preţuri exprimate în termeni monetari, dar nu ierarhii de preferinţe. Nu putem nici divide valorile, nici stabili cote pe baza lor. O judecată de valoare nu consistă niciodată în nimic altceva decât în a prefera pe a lui b.

Procesul de imputare a valorii nu are drept rezultat derivarea valorilor agenţilor productivi luaţi individual din produsul lor comun. El nu produce rezultate care să poată fi întrebuinţate ca elemente pentru calcului economic. Numai piaţa este cea care, stabilind preţuri pentru fiecare factor de producţie, creează condiţiile necesare pentru calculul economic. Calculul economic operează întotdeauna cu preţuri, niciodată cu valori.

Piaţa determină preţurile factorilor de producţie în acelaşi fel în care le determină şi pe acelea ale bunurilor de consum. Procesul pieţei este o interacţiune a unor oameni care încearcă în mod deliberat să îndepărteze insatisfacţia în cea mai adecvată manieră cu putinţă. Este imposibil să ne imaginăm procesul pieţei fără oamenii care-l pun in mişcare, sau să-i eliminăm pe aceştia din procesul a cărui desfăşurare o alimentează. Nu putem analiza piaţa bunurilor de consum fără să acordăm atenţie acţiunilor consumatorilor. Nu putem analiza piaţa bunurilor de ordin superior fără să acordăm atenţie antreprenorilor şi faptului că întrebuinţarea banilor este esenţială pentru tranzacţiile lor. Nu există nimic mecanic sau automat în funcţionarea pieţei. Antreprenorii, dornici să realizeze profituri, ni se înfăţişează, aşa-zicând, ca licitatorii la o licitaţie, în care proprietarii factorilor de producţie oferă spre vânzare pământ, bunuri de capital şi forţă de muncă. Antreprenorii încearcă să se depăşească unii pe alţii, licitând preţuri mai ridicate decât rivalii lor. Ofertele lor sunt limitate de anticiparea preţurilor viitoare ale produselor, pe de o parte, şi de necesitatea de a smulge factorii de producţie din mâinile celorlalţi antreprenori, care rivalizează cu ei, pe de alta.

Antreprenorul este instituţia care împiedică persistenţa unei [p.336] stări de producţie inadecvate pentru a satisface cele mai intense dorinţe ale consumatorilor în modul cel mai puţin costisitor. Toţi oamenii sunt dornici să-şi satisfacă în modul cel mai deplin cu putinţă dorinţele şi, în acest sens, urmăresc obţinerea celor mai ridicate profituri pe care le pot realiza. Mentalitatea promotorilor, speculatorilor şi antreprenorilor nu este diferită de cea a semenilor lor. Ei sunt doar superiori maselor în ce priveşte forţa şi energia mentală. Ei sunt liderii pe drumul progresului material. Ei sunt primii care înţeleg că există o discrepanţă între ceea ce se face şi ceea ce s-ar putea face. Ei ghicesc ce şi-ar dori consumatorii şi urmăresc să le furnizeze aceste lucruri. În urmărirea unor astfel de planuri ei licitează preţuri mai ridicate pentru anumiţi factori de producţie şi preţuri mai scăzute pentru alţi factori de producţie, reducându-şi cererea pentru aceştia. Aprovizionând piaţa cu acele bunuri de consum din vânzarea cărora se pot obţine preţurile cele mai ridicate, ei gerează o tendinţă de scădere a preţurilor acestora. Reducând producţia acelor bunuri de consum a căror producere nu oferă perspective de profit, ei generează o tendinţă descreştere a preţurilor acestora. Toate aceste transformări se perpetuează la nesfârşit şi ar putea înceta numai dacă s-ar atinge condiţiile corespunzătoare economiei în regim de rotaţie uniformă şi echilibrului static.

În alcătuirea planurilor lor, antreprenorii privesc mai întâi la preţurile din trecutul imediat, numite în mod eronat preţuri prezente. Bineînţeles, antreprenorii nu calculează niciodată pe baza acestor preţuri fără să ţină seama în mod corespunzător de modificările anticipate. Preţurile din trecutul imrdiat nu sunt pentru ei decât punctul de plecare pentru deliberări ce duc la anticipări ale preţurilor viitoare. Preţurile din trecut nu influenţează determinarea preţurilor viitoare. Dimpotrivă, anticiparea preţurilor viitoare ale produselor este cea care determină configuraţia preţurilor factorilor complementari de producţie. Determinarea preţurilor nu are, cât priveşte rapoartele mutuale de schimb dintre diverse bunuri, [2] nici o legătură cauzală directă cu preţurile din trecut. Alocarea factorilor de producţie non-convertibili între diversele ramuri ale producţiei [3] şi volumul de capital disponibil pentru producţia viitoare sunt mărimi istorice; în această privinţă, trecutul este decisiv pentru influenţarea cursului producţiei viitoare şi a preţurilor viitoare. Dar în mod direct, preţurile factorilor de producţie determinate [p.337] exclusiv de anticipările preţurilor viitoare ale produselor. Faptul că ieri lumea evalua şi estima mărfurile în mod diferit este irelevant. Consumatorilor nu le pasă de investiţiile făcute în lumina unor condiţii de piaţă din trecut şi ei nu se preocupă de interesele speciale ale antreprenorilor, capitaliştilor, proprietarilor funciari şi muncitorilor, care ar putea suferi de pe urma modificărilor structurii preţurilor. Asemenea sentimente nu joacă nici un rol în formarea preţurilor. (Tocmai faptul că piaţa nu respectă interesele speciale îi face pe cei interesaţi să solicite intervenţii guvernamentale.) Preţurile din trecut sunt pentru antreprenor, făuritorul preţurilor viitoare, doar un instrument mental. Antreprenorii nu construiesc de la zero, în fiecare zi, o structură a preţurilor radical nouă şi nici nu alocă din nou factorii de producţie către diversele ramuri economice. Ei transformă doar ceea ce a transmis trecutul, adaptând mai bine această moştenire la condiţiile alterate. Câte anume din vechile condiţii lasă ei nemodificate şi câte modifică depinde de măsura în care s-au schimbat datele.

Procesul economic este o interacţiune continuă a producţiei cu consumul. Activităţile zilei de azi sunt legate de acelea ale trecutului prin cunoştinţele tehnologice disponibile, volumul şi cantitatea bunurilor de capital disponibile şi distribuţia proprietăţii asupra acestor bunuri printre diverşii indivizi. Ele sunt legate de viitor prin însăşi esenţa acţiunii umane; acţiunea este întotdeauna îndreptată spre ameliorarea condiţiilor viitoare. Pentru a-şi croi drum în viitorul necunoscut şi incert, omul are la îndemână numai două ajutoare: experienţa evenimentelor trecute şi facultatea sa de înţelegere interpretativă. Cunoaşterea preţurilor trecute este o parte a acestei experienţe şi, în acelaşi timp, punctul de plecare pentru înţelegerea viitorului.

Dacă memoria tuturor preţurilor din trecut ar fi să se stingă, atunci procesul de formare a preţurilor ar deveni mai anevoios, dar nu imposibil, în măsura în care e vorba despre rapoartele mutuale de schimb dintre diversele bunuri. Antreprenorilor le-ar fi mai greu să ajusteze producţia la cererea publicului, dar lucrul acesta s-ar putea totuşi realiza. Ar fi necesar ca ei să adune din nou toate datele de care ar avea nevoie ca bază pentru operaţiunile lor. Ei nu ar evita anumite greşeli pe care acum le ocolesc datorită experienţei pe care o au la dispoziţie. Fluctuaţiile preţurilor ar fi mai violente la început, s-ar irosi factori de producţie, satisfacerea dorinţelor ar avea de suferit. Dar în cele din urmă, după ce se va fi plătit un preţ greu, oamenii vor dobândi din nou experienţa necesară pentru desfăşurarea netulburată a procesului de producţie.

Faptul esenţial este acela că rivalitatea antreprenorilor aflaţi în căutare de profit [p.338] este ceea ce nu permite prezervarea unor preţuri false la factorii de producţie. Activităţile antreprenorilor sunt elementul care ar conduce la starea irealizabilă de economie în regim de rotaţie uniformă, dacă nu ar mai surveni alte schimbări. În licitaţia publică de dimensiuni mondiale numită piaţă, ei sunt licitatorii factorilor de producţie. Licitând, ei sunt, aşa-zicând, mandatarii consumatorilor. Fiecare antreprenor reprezintă un alt aspect al dorinţelor consumatorilor: fie un bun diferit, fie un alt mod de producere a aceluiaşi bun. Competiţia dintre antreprenori este, în cele din urmă, o competiţie între diversele posibilităţi de care dispun oamenii pentru a-şi îndepărta neplăcerea, atât cât este cu putinţă prin achiziţia de bunuri de consum. Decizia consumatorilor de a cumpăra un bun şi de a amâna cumpărarea altuia determină preţurile factorilor de producţie necesari pentru fabricarea acestor bunuri. Competiţia dintre antreprenori reflectă preţurile bunurilor de consum în formarea preţurilor factorilor de producţie. Ea reflectă în lumea externă conflictul pe care raritatea inexorabilă a factorilor de producţie îl induce în sufletul fiecărui individ. Ea face ca deciziile implicite ale consumatorilor, referitoare la întrebuinţarea ce trebuie dată diverşilor factori nonspecifici de producţie şi la măsura în care trebuie utilizaţi factorii specifici de producţie, să fie îndeplinite.

Procesul de formare a preţurilor este un proces social. El se încheagă printr-o interacţiune a tuturor membrilor societăţii. Cu toţii colaborează şi cooperează, fiecare în rolul specific pe care şi l-a ales în cadrul diviziunii muncii. Rivalizând întru cooperare şi cooperând întru competiţie, toţi oamenii îşi aduc propria lor contribuţie la producerea rezultatului, adică la structura preţurilor pieţei, alocarea factorilor de producţie în diversele ramuri de satisfacere a dorinţelor şi determinarea părţii ce revine fiecărui individ. Aceste trei evenimente nu sunt trei lucruri deosebite. Ele nu sunt decât aspecte diferite ale unui unic fenomen indivizibil, pe care cercetarea noastră analitică îl separă în trei părţi. In cursul procesului de piaţă, ele se consumă uno actu. Doar persoanele aservite unor înclinaţii socialiste, care nu se pot stăpâni de a arunca metodelor socialiste priviri pline de alean, pomenesc de trei procese diferite în cuprinsul fenomenelor de piaţă: determinarea preţurilor, direcţionarea eforturilor productive şi distribuţia.

O limitare a procesului de formare a preţurilor factorilor de producţie

Procesul care face ca preţurile factorilor de producţie să ia naştere din preţurile produselor nu poate da rezultate decât dacă, dintre factorii complementari care nu se pot înlocui prin substitute, cel mult unul [p.339] este absolut specific, adică nu este potrivit pentru nici un alt fel de întrebuinţare. Dacă producerea unui factor necesită doi sau mai mulţi factori absolut specifici, acestora nu li se poate ataşa decât un preţ cumulativ. Dacă toţi factorii de producţie ar fi absolut specifici, atunci procesul de formare a preţurilor nu ar putea genera decât astfel de preţuri cumulative. El nu ar genera decât rezultate de felul următor: dat fiind că prin combinarea a 3 a cu 5 b se produce o unitate de p, 3 a şi 5 b laolaltă sunt egale cu 1 p şi preţul final al celor 3 a + 5 b este -- incluzând rabatul corespunzător preferinţei de timp -- egal cu preţul final al 1 p. Deoarece antreprenorii care doresc să utilizeze a şi b pentru alte scopuri decât producerea de p nu licitează pentru aceşti factori, o determinare mai detaliată a preţurilor este imposibilă. Doar dacă apare o cerere pentru a (sau pentru b) din partea antreprenorilor care doresc să întrebuinţeze a (sau b) pentru alte scopuri, apar competiţia între ei şi antreprenorii care intenţionează să producă p, şi un preţ pentru a (sau pentru b), al cărui nivel determină şi preţul lui b (sau a).

O lume în care toţi factorii de producţie ar fi absolut specifici şi-ar putea gestiona problemele economice cu ajutorul unor asemenea preţuri cumulative. Într-o asemenea lume n-ar exista problema alocării mijloacelor către diversele ramuri de satisfacere a dorinţelor. În lumea noastră reală lucrurile se prezintă diferit. Există numeroase mijloace rare de producţie care pot fi întrebuinţate pentru diverse sarcini. În aceste condiţii, problema economică este de a întrebuinţa aceşti factori astfel încât nici o unitate dintre cele existente să nu fie întrebuinţată pentru satisfacerea unei nevoi mai puţin intense, dacă această întrebuinţare împiedică satisfacerea unei nevoi mai urgente. Aceasta este problema pe care o rezolvă piaţa, prin determinarea preţurilor factorilor de producţie. Serviciul social asigurat prin mijlocirea acestei soluţii nu este câtuşi de puţin stânjenit de faptul că pentru factorii care nu pot fi întrebuinţaţi decât cumulativ nu se pot determina decât preţuri cumulative.

Factorii de producţie care pot fi întrebuinţaţi în acelaşi raport de combinare pentru producerea mai multor bunuri, dar care nu admit nuci o alt fel de întrebuinţare, vor fi consideraţi factori absolut specifici. Ei sunt absolut specifici în raport cu producţia unui produs intermediar, care poate fi întrebuinţat pentru diverse scopuri. Preţul acestui produs intermediar nu li se poate atribui decât cumulativ factorilor de producţie în chestiune. Este irelevant dacă acest produs intermediar poate fi perceput direct prin simţuri, sau dacă el este doar rezultatul invizibil şi intangibil al utilizării lor concomitente.

4. Contabilizarea costurilor

În calculele de rentabilitate ale antreprenorului, costurile reprezintă suma de bani necesară pentru a procura factorii de producţie. Antreprenorul urmăreşte să se angajeze în acele proiecte economice de pe urma cărora anticipează cel mai ridicat surplus de încasări faţă de costuri şi să evite proiectele de pe urma cărora anticipează un volum mai redus [p.340] de profituri, sau chiar o pierdere. Procedând astfel, el îşi adaptează eforturile la satisfacerea cât mai adecvată cu putinţă a nevoilor consumatorilor. Faptul că un proiect nu este profitabil deoarece costurile sunt mai ridicate decât încasările este rezultatul faptului că există o întrebuinţare mai folositoare ce poate fi dată factorilor de producţie necesari. Există alte produse pentru cumpărarea cărora consumatorii sunt dispuşi să achite preţurile acestor factori de producţie. Dar consumatorii nu sunt dispuşi să achite preţurile acestea cumpărând marfa a cărei producţie nu este profitabilă.

Contabilizarea preţurilor este afectată de faptul că următoarele două condiţii nu sunt întotdeauna prezente:

Mai întâi, fiecare creştere a cantităţii de factori cheltuiţi pentru producerea unui bun de consum sporeşte puterea acestuia de a îndepărta neplăcerea.

În al doilea rând, fiecare creştere a cantităţii unui bun de consum necesită o creştere proporţională a cheltuielilor suportate pentru factorii de producţie, sau chiar o creştere mai mult decât proporţională a acestora.

Dacă aceste condiţii ar fi deopotrivă satisfăcute întotdeauna şi fără excepţii, atunci fiecare increment z cheltuit pentru creşterea cantităţii m a unei mărfi g ar fi întrebuinţat pentru satisfacerea unei nevoi privite ca fiind mai puţin intensă decât cea mai puţin intensă dintre nevoile deja satisfăcute cu ajutorul cantităţii m dinainte disponibile. Totodată, incrementul z ar necesita întrebuinţarea unor factori de producţie ce se cer a fi retraşi din procesul de satisfacere a altor nevoi considerate mai presante decât acele nevoi la a căror satisfacere s-a renunţat pentru a produce unitatea marginală din m. Pe de o parte, valoarea marginală a satisfacţiei dobândite de pe urma creşterii cantităţii disponibile de g ar scădea. Pe de altă parte, costurile necesare pentru producerea cantităţilor adiţionale de g ar creşte, în termeni de dezutilitate marginală; factorii de producţie ar fi retraşi din utilizări prin intermediul cărora s-ar putea satisface nevoi mai intense. Producţia trebuie să înceteze în punctul în care utilitatea marginală a incrementului încetează de a mai compensa creşterea în dezutilitate a costurilor.

Desigur, aceste condiţii sunt prezente foarte frecvent, dar nu întotdeauna şi fără excepţie. Există numeroase bunuri, de toate ordinele, a căror structură fizică nu este omogenă şi care nu sunt, de aceea, perfect divizibile.

Bineînţeles că ar fi posibil, printr-un joc sofisticat de cuvinte, să facem să dispară devierile de la prima condiţie menţionată mai sus. Am putea spune: o jumătate de autoturism nu este un autoturism. Dacă unei jumătăţi de autoturism i se adaugă un sfert de autoturism nu avem de-a face cu o creştere a “cantităţii” [p.341] disponibile; abia finalizarea procesului de producţie care produce o maşină ne furnizează o unitate şi o “creştere” a cantităţii disponibile. Însă unei asemenea interpretări îi scapă esenţialul. Problema cu care avem de a face este că nu fiecărei creşteri a cheltuielilor îi corespunde o creştere proporţională a valorii obiective de utilizare -- puterea fizică pe care o posedă un lucru de a furniza un anumit serviciu. Diversele incremente ale cheltuielilor produc rezultate diferite. Există incremente ale cheltuielilor care rămân nefolositoare dacă nu li se adaugă noi incremente, într-o anumită cantitate.

Pe de altă parte -- şi aceasta reprezintă devierea de la cea de-a doua condiţie -- o creştere a outputului fizic nu necesită întotdeauna o creştere proporţională a cheltuielilor, sau măcar o creştere suplimentară a cheltuielilor. Se poate întâmpla ca să nu crească deloc costurile, sau ca o creştere a lor să augmenteze outputul mai mult decât proporţional. Într-adevăr, multe mijloace de producţie nu sunt nici ele omogene şi perfect diviziblile. Acest fenomen este cunoscut în mediile de afaceri sub denumirea de superioritate a producţiei pe scară mare. Economiştii se referă la legea randamentelor crescătoare sau a costurilor descrescătoare.

Considerăm -- drept cazul A -- o stare de lucruri în care toţi factorii de producţie nu sunt perfect divizibili şi în care utilizarea deplină a serviciilor productive furnizate de fiecare nou element indivizibil din fiecare factor necesită utilizarea deplină a tuturor celorlalţi factori complementari. Atunci, în fiecare agregat de agenţi productivi, fiecare dintre elementele asamblate -- fiecare maşină, fiecare lucrător, fiecare unitate de materie primă -- poate fi pe deplin utilizat numai dacă toate elemente sunt de asemenea pe deplin utilizate. În cadrul limitelor acestea, producţia unei părţi a outputului maxim care poate fi atins nu necesită cheltuieli mai mari decât cel mai mare output posibil. Putem spune, de asemenea, că agregatul de dimensiuni minime produce întotdeauna aceeaşi cantitate de produse; este imposibil de produs o cantitate mai mică de produse, chiar dacă o parte din ele sunt inutile.

Considerăm -- drept cazul B -- o stare de lucruri în care un grup de agenţi productivi (p) este, pentru toate întrebuinţările practice, perfect divizibil. Pe de altă parte, agenţii imperfect divizibili pot fi divizaţi astfel încât deplina utilizare a serviciilor furnizate de către fiecare nouă parte indivizibilă dintr-un agent să necesite deplina utilizare a următoarelor părţi indivizibile ale celorlalţi factori complementari incomplet divizibili. Atunci, augmentarea producţiei unui agregat de noi factori indivizibili, de la o utilizare parţială a capacităţii lor productive la una mai completă, nu necesită decât o creştere a cantităţii de p, factorii perfect divizibili. Totuşi, trebuie să [p.342] ne ferim de eroarea după care aceasta implică în mod necesar o descreştere a costului mediu de producţie. Este adevărat că, în cadrul agregatului de factori imperfect divizibili, fiecare dintre ei este acum mai bine utilizat, că de aceea costurile de producţie, în măsura în care provin din cooperarea acestor factori, rămân neschimbate, şi că fracţiunile acestora corespunzătoare unei unităţi de output descresc. Pe de altă parte însă, o creştere a gradului de întrebuinţare a factorilor perfect divizibili nu poate fi atinsă decât prin retragerea lor din alte întrebuinţări. Valoarea acestor alte întrebuinţări creşte, în absenţa altor modificări, odată cu scăderea numărului lor; preţul acestor factori perfect divizibili tinde să crească, pe măsură ce tot mai mulţi dintre ei sunt întrebuinţaţi pentru mai buna utilizare a capacităţii productive a agregatului factorilor ce nu pot fi divizaţi în continuare în chestiune. Nu trebuie să limităm studiul problemei noastre la cazul în care cantitatea adiţională de p este retrasă de la alte întreprinderi care produc acelaşi produs pe o cale mai puţin eficientă, silind aceste întreprinderi să-şi reducă producţia. Este evident că în cazul acesta -- competiţie între o întreprindere mai eficientă şi una mai puţin eficientă, ambele producând acelaşi articol din aceleaşi materii prime -- costul mediu de producţie scade în cadrul unităţii care se extinde. O cercetare mai largă al problemei duce la un rezultat diferit. Dacă unităţile de p sunt retrase din întrebuinţări în care ar fi fost utilizate pentru producerea altor articole, atunci se înregistrează o tendinţă de creştere a preţului acestor unităţi. Această tendinţă poate fi compensată de către tendinţe accidentale care lucrează în sens opus; uneori poate fi atât de slabă încât efectele ei să fie neglijabile. Dar ea este întotdeauna prezentă şi influenţează potenţial configuraţia costurilor.

În fine, considerăm -- drept cazul C -- o stare de lucruri în care diverşi factori de producţie imperfect divizibili pot fi divizaţi numai astfel încât, date fiind condiţiile de piaţă, nici o dimensiune care poate fi aleasă pentru asamblarea lor în agregate de producţie nu permite o combinaţie în care deplina utilizare a capacităţii productive a unui factor să facă posibilă deplina utilizare a capacităţii productive a celorlalţi factori imperfect divizibili. Numai cazul C prezintă importanţă practică, în vreme ce A şi B abia dacă joacă vreun rol în realitate. Trăsătura caracteristică a cazului C este o configuraţie a costurilor de producţie variază discontinuu. Dacă toţi factorii imperfect divizibili sunt utilizaţi la mai puţin decât deplina lor capacitate, o augmentare a producţiei implică o scădere a costurilor medii de producţie, cu excepţia cazului în care o creştere a preţurilor suportate pentru factorii perfect divizibili contrabalansează acest efect. Dar îndată ce deplina utilizare a capacităţii unuia dintre factorii imperfect divizibili este atinsă, [p.343] augmentarea în continuare a producţiei determină o creştere abruptă bruscă a costurilor. Apoi se manifestă din nou o tendinţă către descreşterea costurilor medii de producţie, care continuă să lucreze până când se atinge din nou deplina utilizare a unuia dintre factorii imperfect divizibili.

În absenţa altor modificări, cu cât producţia unui anumit articol sporeşte, cu atât mai mulţi factori de producţie trebuie retraşi din alte întrebuinţări, în care ar fi fost întrebuinţaţi pentru producerea altor articole. Astfel, în absenţa altor modificări, costurile medii de producţie cresc odată cu creşterea cantităţii produse. Dar această lege cu caracter general este pusă între paranteze de fenomenul ce face ca nu toţi factorii de producţie să fie perfect divizibili şi ca, în măsura în care ei pot fi divizaţi, să nu fie divizibili astfel încât deplina utilizare a unuia dintre ei să se soldeze cu deplina utilizare a celorlalţi factori imperfect divizibili.

Antreprenorul care-şi alcătuieşte planurile se confruntă întotdeauna cu întrebarea: În ce măsură vor depăşi preţurile anticipate ale produselor costurile anticipate? Dacă antreprenorul e încă liber cu privire la proiectul respectiv, deoarece nu a făcut încă nici un fel de investiţii inconvertibile în vederea realizării lui, ceea ce contează pentru el sunt costurile medii. Dar dacă posedă deja un interes specific în respectiva linie de afaceri, el priveşte lucrurile din unghiul costurilor suplimentare care trebuie suportate. Cel ce posedă deja un agregat de producţie care nu este pe deplin utilizat nu ia în consideraţie costul mediu de producţie, ci costul marginal. Fără a ţine seama de suma deja cheltuită pentru investiţii inconvertibile, el nu e interesat decât de a şti dacă încasările de pe urma unei cantităţi adiţionale de produse vor depăşi costul adiţional suportat în vederea producerii lor. Chiar dacă întreaga sumă investită în facilităţile inconvertibile de producţie trebuie lăsată deoparte ca o pierdere, el continuă să producă atâta vreme cât anticipează un surplus rezonabil [4] de încasări relativ la costurile curente.

Cu referire la erorile populare, este necesar să subliniem că dacă nu sunt prezente condiţiile necesare pentru apariţia preţurilor de monopol, antreprenorul nu este în măsură să-şi sporească venitul net prin reducerea producţiei sub nivelul corespunzător cererii consumatorilor. Dar de această problemă ne vom ocupa mai jos, în secţiunea 6.

Faptul că un factor de producţie nu este perfect divizibil nu înseamnă că el poate fi construit şi întrebuinţat numai la o anumită dimensiune. Desigur, lucrul acesta este şi el posibil în anumite cazuri. Însă de regulă [p.344] dimensiunea acestor factori este variabilă. Dacă una dintre diversele dimensiuni posibile pentru un asemenea factor -- e.g., o maşină -- se distinge prin aceea că pentru ea costurile de producţie şi manevrare sunt mai mici pe unitatea de servicii productive decât costurile corespunzătoare altor dimensiuni, atunci lucrurile rămân în esenţă neschimbate. În aceste condiţii superioritatea unităţii productive mai mari nu constă în faptul că întrebuinţează o maşină la deplina ei capacitate, în vreme ce unitatea productivă mai mică nu utilizează decât o parte din capacitatea unei maşini de aceleaşi dimensiuni. Mai curând, ea constă în faptul că unitatea productivă mai mare întrebuinţează o maşină care funcţionează pe baza unei mai bune utilizări a factorilor de producţie necesari pentru construcţia şi punerea ei în funcţiune decât maşina mai mică, întrebuinţată în unitatea productivă mai mică.

Rolul jucat în toate ramurile productive de faptul că numeroşi factori de producţie nu sunt perfect divizibili este foarte mare. El are o importanţă deosebită în desfăşurarea proceselor industriale. Însă trebuie să ne ferim de numeroasele interpretări greşite care se dau semnificaţiei sale.

Una din aceste greşeli constă în doctrina conform căreia în industriile de procesare prevalează legea randamentelor crescătoare, în vreme ce în agricultură şî în minerit prevalează legea randamentelor descrescătoare. Erorile implicate în această afirmaţie au fost arătate mai sus. [5] În măsura în care există vreo deosebire între condiţiile din agricultură şi acelea din industriile de procesare în privinţa aceasta, este vorba de deosebiri provenite din diferenţele de date specifice. Imobilitatea solului şi faptul că prestarea diverselor operaţiuni agricole e dependentă de sezon îi pun pe fermieri în imposibilitatea de a beneficia de capacitatea multor factori mobili de producţie, în măsura în care acest lucru e făcut de cele mai multe ori posibil de condiţiile din ramurile industriale. Dimensiunea optimă a unei unităţi productive în producţia agricolă este, de regulă, mult mai redusă decât în industriile de procesare. Este evident şi nu sunt necesare nici un fel de explicaţii suplimentare pentru a arăta de ce concentrarea activităţilor agricole nu poate fi împinsă nici pe departe până la gradul atins în industriile de procesare.

Pe de altă parte, inegala distribuţie a resurselor naturale pe suprafaţa pământului -- unul din cei doi factori care determină productivitatea superioară a diviziunii muncii -- pune o limită şi în calea concentrării în industriile de procesare. Tendinţa către o specializare progresivă şi către concentrarea proceselor industriale integrate în numai câteva unităţi productive este contracarată de dispersia geografică a resurselor naturale. Faptul că producţia de materii prime şi cea de produse alimentare nu pot fi centralizate şi îi forţează pe oameni să se disperseze peste diferitele părţi ale suprafeţei [p.345] terestre le impune de asemenea industriilor de procesare un anumit grad de descentralizare. El face necesară luarea în consideraţie a problemelor de transport, ca un factor particular al costurilor de producţie. Costurile de transport trebuie cântărite prin comparaţie cu economiile ce pot fi anticipate de pe urma specializării mai pronunţate. În vreme ce în anumite ramuri ale industriilor de procesare cea mai pronunţată concentrare este metoda cea mai adecvată de reducere a costurilor, în alte ramuri este mai avantajos un anumit grad de descentralizare. În domeniul serviciilor dezavantajele concentrării sunt atât de mari încât ele domină aproape cu totul avantajele acesteia.

Apoi mai intervine şi un factor istoric. În trecut, bunurile de capital au fost imobilizate în locuri în care contemporanii noştri nu le-ar fi instalat. Este irelevant dacă această imobilizare a fost sau nu procedura cea mai economică la care puteau apela generaţiile care au determinat-o. Oricum ar fi, generaţia actuală are de a face cu un fait accompli. Ea trebuie să-şi adapteze deciziile la acest fapt şi trebuie să-l ia în calcul când se preocupă de problema situării industriilor de procesare. [6]

În fine, există factori instituţionali. Există bariere vamale şi bariere în calea migrării. Există diferenţe între modurile de organizare politică şi metodele de guvernare din diferite ţări. Întinse teritorii sunt astfel administrate încât practic nici nu se pune problema de a le alege drept locaţii pentru vreo investiţie de capital, indiferent cât de favorabile ar putea fi condiţiile fizice pe care le oferă.

Contabilizarea antreprenorială a costurilor trebuie să ţină seama de toţi aceşti factori geografici, istorici şi instituţionali. Dar chiar dacă facem abstracţie de aceştia, există factori pur tehnici care limitează dimensiunea optimă a unităţilor productive şi a firmelor. Unitatea productivă sau firma de dimensiuni mai mari ar putea presupune reglementări interne şi proceduri pe care o firmă mai mică le-ar putea evita. În multe cazuri, costurile determinate de asemenea reglementări şi proceduri pot fi mai mult decât compensate de reducerea costurilor prin mai buna utilizare a capacităţii unora dintre factorii imperfect divizibili întrebuinţaţi. În alte cazuri lucrurile pot sta altfel.

În regim capitalist, operaţiunile aritmetice necesare pentru contabilizarea costurilor şi pentru confruntarea costurilor cu încasările pot fi cu uşurinţă efectuate, deoarece există metode de calcul economic la îndemână. Totuşi, contabilizarea costurilor şi calcularea semnificaţiei economice a proiectelor de afaceri în chestiune nu este doar o problemă matematică, susceptibilă de a fi rezolvată în mod satisfăcător de oricine este familiarizat cu [p.346] regulile elementare ale aritmeticii. Problema de căpătâi este determinarea echivalentelor monetare ale elementelor care intervin în calcul. Este o eroare să se presupună, aşa cum fac numeroşi economişti, că aceste echivalente sunt mărimi date, unic determinate de configuraţia condiţiilor economice. Ele sunt anticipări speculative ale unor condiţii viitoare incerte şi, ca atare, depind de înţelegerea de către antreprenor a viitoarei configuraţii a pieţei. Şi termenul de costuri fixe este în această privinţă întrucâtva inducător în eroare.

Fiecare acţiune urmăreşte satisfacerea cea mai adecvată cu putinţă a unor nevoi viitoare. Pentru a realiza aceste obiective, ea trebuie să dea factorilor de producţie disponibili utilizarea cea mai adecvată cu putinţă. Pe de altă parte, procesele istorice care au dat naştere actualei configuraţii a factorilor disponibili sunt irelevante. Pentru deciziile privitoare la acţiunea viitoare ceea ce contează şi le influenţează este exclusiv rezultatul acestui proces istoric, cantitatea şi calitatea factorilor disponibili astăzi. Aceşti factori nu sunt estimaţi decât din perspectiva capacităţii lor de a furniza servicii productive pentru îndepărtarea de neplăceri viitoare. Suma de bani cheltuită în trecut pentru producerea şi achiziţionarea lor este irelevantă.

Am arătat deja că antreprenorul care, în momentul în care trebuie să ia o nouă decizie, a cheltuit bani pentru realizarea unui anumit proiect, este într-o situaţie deosebită de aceea a unei persoane care porneşte de la zero. El este proprietarul unui complex de factori de producţie inconvertibili, pe care îi poate întrebuinţa pentru anumite scopuri. Deciziile sale privind acţiunile viitoare vor fi influenţate de acest fapt. Dar el nu estimează acest complex prin raportare la ceea ce a cheltuit în trecut pentru achiziţionarea lui. El îl estimează exclusiv din punctul de vedere al utilităţii sale pentru acţiuni viitoare. Faptul că a cheltuit mai mult sau mai puţin pentru achiziţionarea lui este lipsit de semnificaţie. Acesta nu este decât un factor luat în calcul pentru determinarea volumului pierderilor sau profiturilor trecute ale antreprenorului şi a situaţiei actuale a avuţiei sale. Este un element constitutiv al procesului istoric care a produs actuala configuraţie a factorilor de producţie şi, ca atare, prezintă importanţă pentru acţiunile viitoare. Dar el nu contează din perspectiva planificării acţiunilor viitoare şi a calculelor de rentabilitate care privesc asemenea acţiuni. Faptul că intrările care figurează în evidenţele firmei diferă de preţurile actuale ale unor astfel de factori de producţie inconvertibili este irelevant.

De bună seamă, asemenea pierderi şi profituri deja consumate pot motiva firma să opereze altfel decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost afectată de ele. Pierderile din trecut pot face ca poziţia unei firme să devină precară, îndeosebi dacă atrag după ele datorii şi o împovărează cu plăţi ale dobânzilor şi ratelor corespunzătoare sumei principale. Totuşi, nu este corect să ne referim la asemenea plăţi numindu-le o parte a costurilor fixe. [p.347] Ele nu au nici un fel de legătură cu operaţiunile curente. Ele nu sunt cauzate de procesul de producţie, ci de metodele la care a recurs în trecut antreprenorul, pentru procurarea capitalului şi a bunurilor de capital necesare. Ele sunt doar accidentale din perspectiva preocupărilor curente. Dar ele îi pot impune firmei în chestiune un curs al afacerilor pe care nu l-ar fi adoptat dacă ar fi fost mai puternică din punct de vedere financiar. Nevoia urgentă de bani lichizi pentru onorarea plăţilor scadente nu afectează contabilizarea costurilor, ci estimarea de către firmă a lichidităţilor de care dispune imediat, prin contrast cu banii lichizi care nu pot fi încasaţi decât la o dată ulterioară. Ea poate stimula o firmă să-şi vândă o parte din inventar la un moment nepotrivit şi să-şi întrebuinţeze echipamentul de producţie durabil într-o manieră care neglijează în mod necugetat conservarea acestui echipament în vederea utilizării ulterioare.

Pentru problemele contabilizării costurilor este irelevant dacă o firmă deţine în proprietate capitalul investit în întreprinderea sa, sau dacă ea a împrumutat o parte mai mică sau mai mare din el şi este obligată să respecte termenii unui contract de împrumut, care fixează rigid rata dobânzii şi datele scadenţei pentru dobândă şi suma principală. Costurile de producţie nu includ decât dobânda pe capitalul care încă există şi este întrebuinţat în cadru întreprinderii. Ele nu includ dobânda pe capitalul irosit în trecut prin investiţii greşite sau prin gestionarea ineficientă a operaţiunilor curente de afaceri. Sarcina care îi revine omului de afaceri este întotdeauna de a utiliza stocul bunurilor de capital disponibile în prezent în maniera cea mai adecvată pentru satisfacerea nevoilor viitoare. In urmărirea acestui obiectiv el nu trebuie să se lase abătut de erori trecute şi de eşecuri ale căror consecinţe nu pot fi şterse. O unitate productivă construită în trecut poate că nu ar fi fost construită dacă ar fi fost anticipată corect situaţia actuală. Lamentarea acestei împrejurări istorice este inutilă. Lucrul esenţial este de a stabili dacă unitatea productivă mai poate furniza vreun serviciu şi, în caz afirmativ, cum poate fi ea utilizată în modul cel mai adecvat. Este cu siguranţă trist, din punctul de vedere al antreprenorului individual, că nu a evitat erorile. Pierderile suferite îi afectează situaţia financiară. Ele nu afectează costurile care trebuiesc luate în calcul la alcătuirea planurilor de acţiune pentru viitor.

Este important să insistăm asupra acestui aspect, deoarece el a fost distorsionat de interpretările curente şi de justificările date anumitor măsuri. Nu putem “reduce costurile” prin reducereapoverii datoriilor unor firme şi corporaţii. O politică de ştergere a datoriilor sau a dobânzilor contractate odată cu acestea, total sau parţial, nu reduce costurile. Ea transferă avuţie de la creditori către debitori; ea translatează incidenţa pierderilor suportate în trecut de la un grup de oameni către un alt grup, e.g., de la posesorii de acţiuni comune către aceia de acţiuni şi obligaţiuni preferenţiale. Argumentul acesta al reducerii costurilor este adesea avansat [p.348] în favoarea devaluării monedei. El nu este mai puţin greşit în acest caz decât toate celelalte argumente avansate în acelaşi scop.

Sub denumirea curentă de costuri fixe sunt incluse şi costurile suportate prin exploatarea factorilor de producţie deja disponibili, care fie sunt întru totul inconvertibili, fie nu pot fi adaptaţi pentru urmărirea altor scopuri productive decât prin suportarea unei pierderi considerabile. Aceşti factori se caracterizează printr-o durabilitate mai pronunţată decât ceilalţi factori de producţie necesari. Dar ei nu sunt permanenţi. Ei se uzează în procesul de producţie. Cu fiecare unitate de produs fabricată se consumă o parte din puterea productivă a maşinii. Acest grad de uzură poate fi determinat cu precizie apelând la tehnologie şi poate fi estimat corespunzător în termeni monetari.

Pe de altă parte, calculele antreprenoriale de rentabilitate nu trebuie să ţină seama numai de acest echivalent monetar al uzurii suferite de maşină. Omul de afaceri nu se preocupă numai de durata vieţii tehnologice a maşinii. El trebuie să ia în calcul şi configuraţia viitoare a pieţei. Deşi o maşină poate fi încă perfect utilizabilă din punct de vedere tehnologic, condiţiile de piaţă pot să o facă să devină învechită şi lipsită de orice valoare. Dacă cererea pentru produsele ei scade sau dispare complet, sau dacă apar mijloace mai eficiente de a le furniza consumatorilor aceste produse, maşina se transformă în simplu fier vechi din punct de vedere economic. În planificarea strategiei firmei sale antreprenorul trebuie să acorde întreaga atenţie viitoarei configuraţii anticipate a pieţei. Volumul costurilor “fixe” care intervin în calculele sale depinde de înţelegerea de către el a evenimentelor viitoare. El nu poate fi determinat recurgând pur şi simplu la raţionamente tehnologice.

Tehnologul poate determina punctul optim pentru utilizarea unui agregat de producţie. Dar acest optim tehnologic poate fi diferit de mărimile pe care le face să intervină în calculul său economic antreprenorul, pe baza judecăţii sale specifice privitoare la viitoarele condiţii de piaţă. Să presupunem că o fabrică este înzestrată cu maşini care pot fi întrebuinţate pe lungimea unei perioade de zece ani. În fiecare an se pun deoparte 10% din costul său iniţial pentru amortizare. În al treilea an condiţiile de piaţă pun o dilemă în faţa antreprenorului. El îşi poate dubla outputul pe anul în curs şi îl poate vinde la un preţ care (în plus faţă de acoperirea creşterii costurilor variabile) depăşeşte cota de amortizare pentru anul în curs şi valoarea prezentă a ultimei cote de amortizare. Dar această dublare a producţiei triplează uzura echipamentului, iar încasările suplimentare provenite din vânzarea cantităţii duble de produse nu sunt suficient de mari pentru a acoperi şi valoarea prezentă a cotei de amortizare din anul al nouălea. Dacă antreprenorul ar fi să considere cota anuală de amortizare drept un element rigid, [p.349] menit a fi introdus în calculele sale, el ar trebui să conchidă că dublarea producţiei nu este profitabilă, deoarece încasările adiţionale sunt inferioare costului adiţional. El s-ar abţine de la extinderea producţiei dincolo de optimul tehnologic. Dar antreprenorul calculează în alt fel, chiar dacă în evidenţa sa contabilă el poate pune deoparte aceeaşi cotă de amortizare în fiecare an. Răspunsul la întrebarea dacă antreprenorul va prefera sau nu o fracţiune din valoarea prezentă a cotei de amortizare din anul al nouălea serviciilor tehnologice pe care i le-ar putea furniza maşinile în anul al nouălea depinde de opinia lui cu privire la starea viitoare a pieţei.

Opinia publică, guvernele şi legislatorii, precum şi legislaţia fiscală, privesc o unitate de afaceri ca pe o sursă permanentă de venituri. Ei cred că antreprenorul care face rabaturile necesare pentru menţinerea capitalului prin cotele anuale de amortizare va fi întotdeauna în măsură să culeagă un venit rezonabil de pe urma capitalului investit în bunurile sale durabile de producţie. În realitate condiţiile sunt diferite. Un agregat de producţie de felul unei întreprinderi şi al echipamentelor din înzestrarea sa este un factor de producţie a cărui utilitate depinde de fluctuaţiile condiţiilor de piaţă şi de priceperea cu care îl întrebuinţează antreprenorul în conformitate cu schimbarea condiţiilor.

În sfera calculului economic nu există nimic sigur, în sensul în care acest termen este întrebuinţat cu referire la faptele tehnologice. Elementele esenţiale ale calculului economic sunt anticipaţii speculative ale condiţiilor viitoare. Uzanţele negustoreşti, cutumele şi legile comerciale au stabilit reguli precise pentru contabilizare şi reviziile contabile. Există acurateţe în ţinerea evidenţelor contabile. Dar ele nu sunt precise decât în raport cu aceste reguli. Valorile înscrise în evidenţele contabile nu reflectă cu precizie starea reală de lucruri. Valoarea de piaţă a unui agregat de bunuri de producţie durabile poate fi diferită de cifrele nominale pe care le indică evidenţele contabile. Drept dovadă, la bursă ele sunt estimate fără nici un fel de referire la aceste cifre.

Contabilizarea costurilor nu este aşadar un proces aritmetic care să poată fi constatat şi examinat de către un observator neutru. Ea nu operează cu mărimi unic determinate, care să poată fi identificate în mod obiectiv. Elementele sale esenţiale sunt rezultatele unei înţelegeri specifice a condiţiilor viitoare, care este în mod necesar întotdeauna colorată de opiniile antreprenorului cu privire la configuraţia viitoare a pieţei.

Tentativele de stabilire a conturilor de costuri pe o bază “imparţială” sunt sortite eşecului. Calcularea costurilor este un instrument mental al acţiunii, decizia deliberată de a întrebuinţa cât mai adecvat mijloacele disponibile, în vederea ameliorării condiţiilor viitoare. Este un fenomen necesarmente voliţional, nu unul factual. În mâinile unui observator neutru el îşi modifică în întregime caracterul. [p.350] Observatorul nu priveşte înainte în viitor. El priveşte în urmă, către trecutul mort şi regulile rigide care sunt inutile pentru viaţa şi acţiunea efective. El nu anticipează schimbările. El se lasă involuntar ghidat de prejudecata că economia în regim de rotaţie uniformă este starea normală şi cea mai dezirabilă a treburilor omeneşti. Profiturile nu încap în schema lui. El nutreşte idei confuze despre o rată “echitabilă” a profitului şi despre un venit “just” pe capitalul investit. Dar asemenea lucruri sunt inexistente. În cadrul economiei în regim de rotaţie uniformă nu există profituri. Într-o economie aflată în schimbare profiturile nu sunt determinate cu ajutorul nici unui set de reguli prin raportare la care să poată fi clasificate drept juste sau injuste. Profiturile nu sunt niciodată normale. Acolo unde există normalitate, i.e., în absenţa schimbărilor, nu pot apărea nici un fel de profituri.

5. Catalactică logică versus catalactică matematică

Problemele preţurilor şi a costurilor au fost tratate şi cu ajutorul metodelor matematice. Au existat economişti care au susţinut că singura metodă adecvată de abordare a problemelor economice este metoda matematică şi care i-au ironizat pe economiştii adepţi ai metodei logice, numindu-i economişti “literari”.

Dacă acest antagonism între economiştii adepţi ai metodei logice şi economiştii adepţi ai metodei matematice n-ar fi decât un dezacord purtând asupra procedurii celei mai adecvate ce se pretează a fi aplicată la studiul economiei, atunci ar fi superfluu să-i acordăm atenţie. Metoda mai bună şi-ar demonstra preeminenţa producând rezultate mai bune. Este posibil şi ca diferite tipuri de proceduri să fie necesare pentru soluţionarea unor diferite probleme şi ca pentru unele dintre ele o anumită metodă să fie mai utilă decât alta.

Totuşi, aceasta nu este doar o dispută privitoare la chestiuni euristice, ci o controversă referitoare la fundamentele teoriei economice. Metoda matematică trebuie respinsă nu doar datorită sterilităţii ei. Ea este o metodă în întregime vicioasă, care porneşte de la presupoziţii false şi duce la inferenţe eronate. Silogismele ei nu sunt doar sterile; ele îndepărtează mintea de studiul problemelor reale şi distorsionează relaţiile dintre diversele fenomene.

Ideile şi procedurile economiştilor matematicieni nu sunt uniforme. Există trei mari curente de gândire care trebuie tratate separat.

Prima varietate este reprezentată de statisticieni, care urmăresc să descopere legi economice pornind de la studiul experienţei economice. Ei urmăresc să transforme teoria economică într-o ştiinţă “cantitativă”. Programul lor este condensat în motto-ul Societăţii Econometrice: Ştiinţa înseamnă măsurătoare. [p.351]

Eroarea fundamentală implicată în acest raţionament a fost indicată mai sus. [7] Experienţa istoriei economice este întotdeauna experienţa unor fenomene complexe. Ea nu ne poate nicicând furniza o cunoaştere de tipul celei pe care o extrage experimentatorul dintr-un experiment de laborator. Statistica este o metodă de prezentare a faptelor istorice privitoare la preţuri şi la alte date relevante ale acţiunii umane. Ea nu face parte din teoria economică şi nu poate produce teoreme şi teorii. Statistica preţurilor este istorie economică. Legea după care, ceteris paribus, o creştere a cererii trebuie să atragă după sine o creştere a preţurilor nu este derivată experimental. Nimeni nu a fost şi nimeni nu va fi vreodată în situaţia de a observa o schimbare a uneia dintre datele pieţei, ceteris paribus. Nu există nimic de felul unei economii cantitative. Toate cantităţile economice despre care avem informaţii reprezintă date ale istoriei economice. Nici o persoană rezonabilă nu poate susţine că relaţia dintre preţ şi ofertă este în general, sau măcar în cazul anumitor mărfuri, constantă. Ştim, dimpotrivă, că fenomenele externe îi afectează în mod diferit pe diferiţi oameni, că reacţiile aceloraşi oameni la aceleaşi evenimente externe variază şi că nu este posibil să îi dispunem pe indivizi în clase de persoane care reacţionează în acelaşi mod. Acest rezultat este un produs al teoriei noastre apriorice. Este adevărat că empiriştii resping această teorie; ei pretind că urmăresc să înveţe numai din experienţa istorică. Însă ei intră în contradicţie cu propriile lor principii, de îndată ce trec dincolo de înregistrarea neadulterată a unor preţuri izolate individuale şi încep să construiască serii şi să calculeze medii matematice. Un dat experimental şi un fapt statistic este numai un preţ plătit la un anumit moment şi într-un anumit loc, pentru o anumită cantitate a unei anumite mărfi. Dispunerea diverselor date referitoare la preţuri în grupuri şi calcularea de medii sunt ghidate de consideraţii teoretice care le sunt logic şi temporal antecedente. Măsura în care anumite caracteristici care sunt prezente şi contingenţe circumstanţiale privitoare la respectivele date despre preţuri sunt sau nu luate în consideraţie depinde de un raţionament teoretic de acelaşi fel. Nimeni nu este atât de îndrăzneţ încât să susţină că o creştere de a % a ofertei la un anumit bun trebuie întotdeauna -- în fiecare ţară şi de fiecare dată -- să ducă la o scădere de b % a preţului său. Însă deoarece nici un economist cantitativ nu s-a încumetat vreodată să definească cu precizie, pe temeiul experienţei statistice, condiţiile speciale care determină o anumită deviere de la raportul a : b, sterilitatea strădaniilor acestei categorii de economişti este manifestă. Mai mult, banii nu sunt un etalon pentru măsurarea preţurilor; ei sunt un mijloc al cărui raport de schimb variază în acelaşi fel -- deşi de regulă nu cu aceeaşi viteză şi în [p.352] aceeaşi măsură -- în care variază raporturile mutuale de schimb dintre bunurile şi serviciile comercializabile.

Este inutil să continuăm cu revelarea erorilor implicate în afirmaţiile economiei cantitative. În ciuda tuturor anunţurilor sforăitoare ale adepţilor săi, nu s-a întreprins nimic în direcţia realizării programului său. Regretatul Henry Schultz şi-a dedicat cercetările măsurării elasticităţilor cererii pentru diferite bunuri. Profesorul Paul H. Douglas a elogiat rezultatele studiilor lui Schultz, numindu-le “o muncă la fel de necesară pentru a face din teoria economică o ştiinţă mai mult sau mai puţin exactă cum a fost determinarea greutăţilor atomice pentru dezvoltarea chimiei.” [8] Adevărul este că Schultz nu s-a angrenat niciodată în determinarea elasticităţii cererii pentru vreo marfă ca atare; datele pe care s-a bazat el erau limitate la anumite regiuni geografice şi perioade istorice. Rezultatele obţinute de el cu privire la un anumit bun, cum ar fi cartofii, nu se referă la cartofi în general, ci la cartofii din Statele Unite din perioada anilor 1975-1929. [9] Ele sunt în cel mai bun caz contribuţii de factură mai degrabă îndoielnică şi nesatisfăcătoare la diverse capitole ale istoriei economice. Ele nu constituie în nici un caz paşi către realizarea programului confuz şi contradictoriu al economiei cantitative. Trebuie subliniat faptul că reprezentanţii celorlalte două varietăţi de economie matematică sunt pe deplin conştienţi de sterilitatea economiei cantitative. Într-adevăr, ei nu s-au încumetat niciodată să introducă magnitudini descoperite de econometricieni în formulele şi ecuaţiile lor, adaptându-le astfel pentru soluţionarea unor probleme particulare. În sfera ştiinţelor acţiunii umane nu există nici un mijloc de abordare a evenimentelor viitoare cu excepţia aceluia furnizat de înţelegerea specifică.

Al doilea domeniu abordat de economiştii adepţi ai metodelor matematice este acela al raportului dintre preţuri şi cost. În abordarea acestor probleme, economiştii matematicieni nesocotesc funcţionarea procesului de piaţă şi, mai mult, pretind a face abstracţie de întrebuinţarea banilor, care este inerentă calculelor economice. Pe de altă parte, în măsura în care se referă la preţuri şi costuri în general şi au de a face cu preţuri şi costuri, ei presupun implicit existenţa şi utilizarea banilor. Preţurile sunt întotdeauna preţuri monetare, iar costurile nu pot fi introduse în calculele economice dacă nu sunt exprimate în termeni monetari. Dacă nu recurgem la expresii monetare, atunci costurile se exprimă sub forma unor cantităţi complexe alcătuite din diverse bunuri şi servicii, care urmează a fi cheltuite pentru procurarea unui produs. Pe de altă parte, preţurile -- dacă putem întrebuinţa acest termen pentru a desemna rapoartele de schimb determinate prin troc -- constă în enumerarea unor cantităţi de diferite bunuri, în schimbul cărora “vânzătorul” poate tranzacţiona o anumită ofertă. Bunurile [p.353] la care se face referinţă în exprimarea unor asemenea “preţuri” nu sunt aceleaşi bunuri la care se referă “costurile”. O comparaţie între asemenea preţuri exprimate în natură şi costurile exprimate în natură nu este fezabilă. Faptul că vânzătorul evaluează bunurile la care renunţă la o valoare mai scăzută decât cele pe care le primeşte în schimb pentru ele, faptul că vânzătorul şi cumpărătorul diferă cu privire la evaluarea subiectivă a celor două bunuri tranzacţionate, şi faptul că antreprenorul se angrenează într-un proiect doar dacă anticipează să primească în schimbul produselor bunuri pe care le evaluează la o valoare mai ridicată decât pe cele cheltuite pentru producerea lor, toate acestea sunt lucruri pe care le cunoaştem deja, pe baza analizei praxeologice. Cunoaşterea aprioristă este cea care ne permite să anticipăm conduita unui antreprenor care este în măsură să apeleze la calculul economic. Însă economistul matematic se amăgeşte atunci când pretinde că tratează aceste probleme într-o manieră mai generală prin eliminarea oricărei referiri la expresiile monetare. Este inutil să se investigheze cazuri de divizibilitate imperfectă a factorilor de producţie fără referire la calculul economic în termeni monetari. Asemenea investigaţii nu pot trece niciodată dincolo de cunoaşterea deja disponibilă; anume, aceea că fiecare antreprenor urmăreşte să producă acele articole a căror vânzare îi va aduce încasări pe care le evaluează la o valoare mai ridicată decât complexul total de bunuri cheltuite pentru producerea lor. Dar dacă nu există schimb indirect şi dacă nici un mijloc de schimb nu este în uz comun, el nu poate reuşi -- presupunând că a anticipat corect starea viitoare a pieţei -- decât dacă este înzestrat cu un intelect suprauman. El ar trebui să absoarbă dintr-o privire toate rapoartele determinate pe piaţă, în aşa fel încât să atribuie în raţionamentele sale fiecărui bun exact locul care i se cuvine pe baza acestor rapoarte.

Este incontestabil că toate investigaţiile privitoare la relaţia dintre preţuri şi costuri presupun atât utilizarea banilor cât şi procesul de piaţă. Însă economiştii matematicieni închid ochii în faţa acestui fapt evident. Ei formulează ecuaţii şi desenează curbe care sunt ţinute să descrie realitatea. De fapt, ei nu descriu decât o stare de lucruri irealizabilă şi ipotetică, lipsită de orice legătură cu problemele catalactice în chestiune. Ei înlocuiesc prin simboluri algebrice expresiile monetare efective, aşa cum intervin ele în calculul economic, şi sunt convinşi că acest procedeu face ca raţionamentele lor să fie mai ştiinţifice. Ei produc o impresie puternică asupra nespecialiştilor naivi. În fond, ei nu fac decât să propage confuzie şi să încurce lucruri care sunt tratate satisfăcător în manualele de aritmetică şi contabilitate comerciale.

Unii dintre aceşti matematicieni au mers până la a declara că desfăşurarea calculului economic ar fi posibilă pe baza unităţilor de utilitate. Ei şi-au intitulat metoda analiză a utilităţilor. Eroarea lor este aceeaşi cu cea comită de a treia varietate de economişti matematicieni.

Trăsătura caracteristică a membrilor acestui al treilea grup este că urmăresc, în mod deschis [p.354] şi conştient, să rezolve probleme catalactice fără a se raporta în nici un fel la procesul pieţei. Idealul lor este să construiască o teorie economică după modelul mecanicii. Ei recurg în permanenţă la analogii cu disciplina mecanicii clasice, care, în opinia lor, reprezintă modelul unic şi absolut al oricărei cercetări ştiinţifice. Este inutil să explicăm din nou de ce această analogie este superficială şi inducătoare în eroare şi în ce privinţe acţiunea umană, îndreptată spre un ţel, diferă radical de mişcare, obiectul de studiu al mecanicii. Va fi suficient să accentuăm un singur aspect, anume semnificaţia practică a ecuaţiilor diferenţiale în cadrul celor două discipline.

Raţionamentele care conduc la formularea ecuaţiilor sunt, în mod necesar, de factură non-matematică. Formularea acestor ecuaţii este expresia finală a cunoaşterii noastre; ea nu ne îmbogăţeşte nemijlocit cunoaşterea. Cu toate acestea, ecuaţiile pot furniza servicii practice foarte importante în sfera mecanicii. Dată fiind existenţa relaţiilor constante între diverse elemente mecanice, devine posibil să utilizăm ecuaţiile pentru a rezolva diverse probleme tehnologice. Civilizaţia noastră industrială modernă este, în cea mai mare parte, o realizare a acestui mod de utilizare a ecuaţiilor diferenţiale ale fizicii. Asemenea relaţii constante nu există, însă, între elemente economice. Ecuaţiile formulate de economiştii matematicieni rămân un exemplu inutil de gimnastică mentală – şi nu ar deveni altceva nici dacă ar exprima mai mult decât exprimă efectiv.

O cercetare economică neviciată nu trebuie să piardă niciodată din vedere aceste două principii fundamentale ale teoriei valorii: Mai întâi, evaluarea din care se naşte acţiunea înseamnă întotdeauna a prefera şi a lăsa deoparte; ea nu înseamnă niciodată echivalenţă sau indiferenţă. În al doilea rând, nu există nici o modalitate de comparare a evaluărilor a doi indivizi diferiţi, sau a evaluărilor aceluiaşi individ la momente de timp diferite, alta decât de a stabili dacă alternativele în chestiune sunt sau nu aranjate în aceeaşi ordine de preferinţe.

În cazul construcţiei imaginare a unei economii aflate în regim uniform repetitiv, toţi factorii de producţie sunt întrebuinţaţi astfel încât fiecare din ei să furnizeze cel mai valoros serviciu. Nici o schimbare imaginabilă şi posibilă nu ar putea ameliora starea de satisfacţie; nici un factor nu este întrebuinţat pentru satisfacerea unei nevoi a, dacă această întrebuinţare împiedică satisfacerea nevoii b, căreia i se acordă o valoare superioară lui a. Este, desigur, posibil să descriem cu ajutorul unor ecuaţii diferenţiale această modalitate imaginară de alocare a resurselor şi să o vizualizăm grafic, cu ajutorul unor curbe. Însă aceste instrumente nu ne spun nimic despre procesul pieţei. Ele nu fac decât să exprime o situaţie imaginară, în care procesul pieţei ar înceta să mai opereze. Economiştii matematicieni nesocotesc tot ce ţine de elucidarea teoretică a procesului pieţei şi se amuză facil cu o noţiune auxiliară, lipsită de orice semnificaţie când este scoasă din contextul care îi este propriu.

În fizică suntem confruntaţi cu schimbări care afectează diverse fenomene perceptibile cu ajutorul simţurilor. Descoperim o regularitate în secvenţa acestor schimbări şi aceste observaţii ne conduc la construcţia unei ştiinţe a fizicii. Nu ştim nimic despre forţele ultime care determină aceste schimbări. Ele constituie date ultime pentru mintea cercetătorului şi nu permit nici un fel de analize împinse dincolo de pragul lor. Ceea ce cunoaştem din observaţii este concatenarea regulată a diverselor entităţi şi atribute. Ceea ce descrie fizicianul prin ecuaţii diferenţiale este interdependenţa aceasta mutuală dintre date.

În praxeologie primul lucru de care luăm cunoştinţă este că oamenii urmăresc în mod deliberat să producă anumite schimbări. Cunoaşterea lucrului acesta este cea care conferă unitate domeniului de studiu al praxeologiei şi-l deosebeşte de obiectul de studiu al ştiinţelor naturale. Noi cunoaştem forţele aflate îndărătul schimbărilor şi această cunoaştere apriorică ne conduce la cunoaşterea proceselor praxeologice. Fizicianul nu ştie ce “este” electricitatea. El nu cunoaşte decât fenomenele atribuite unui ce numit electricitate. Dar economistul ştie ce pune în mişcare procesele de piaţă. Numai datorită acestei cunoaşteri este el în măsură să distingă între fenomenele de piaţă şi alte fenomene, şi să descrie procesul pieţei.

De bună seamă, economistul matematician nu contribuie cu nimic la elucidarea proceselor de piaţă. El nu face decât să descrie un dispozitiv auxiliar întrebuinţat de economiştii adepţi ai metodei logice ca o noţiune limită: definiţia unei stări de lucruri în care a încetat să mai existe orice fel de acţiune şi în care procesul de piaţă a atins o stare de repaos. Acesta este tot ce poate el afirma. Ceea ce articulează economistul adept al metodei logice în cuvinte, atunci când defineşte construcţiile imaginare ale stării finale de repaos şi a economiei în regim de rotaţie uniformă, şi ceea ce însuşi economistul matematician trebuie să descrie în cuvinte înainte de a-şi începe lucrul matematic, este tradus în simboluri algebrice. O analogie superficială este supralicitată şi nimic mai mult.

Atât economistul adept al metodei logice cât şi economistul matematician susţin că acţiunea umană se îndreaptă, în cele din urmă, către instituirea unei asemenea stări de echilibru şi că aceasta, ar fi atinsă dacă toate schimbările nou ivite ar înceta. Însă economistul adept al metodei logice ştie cu mult mai mult decât atât. El arată cum anume tind activităţile persoanelor întreprinzătoare, ale promotorilor şi ale speculatorilor, dornici de a profita de pe urma discrepanţelor din structura preţurilor, către [p.356] eradicarea discrepanţelor de felul acesta, şi prin aceasta şi către eliminarea surselor de profituri şi pierderi antreprenoriale. El arată cum ar conduce procesul acesta, în cele din urmă, la instituirea economiei în regim de rotaţie uniformă. Aceasta este sarcina teoriei economice. Descrierea matematică a diverselor stări de echilibru nu este decât o joacă. Problema este de a analiza procesul pieţei.

O comparaţie a celor două metode de analiză economică ne poate face să înţelegem semnificaţia cerinţei frecvent auzite de a lărgi domeniul ştiinţei economice prin construirea unei teorii dinamice, în loc de a acorda atenţie doar problemelor statice. Cu referire la economia logică, acest postulat este lipsi de orice temei. Economia logică este, în esenţă, o teorie a proceselor şi a schimbării. Ea nu recurge la construcţiile imaginare ale unei economii fără de schimbare decât pentru elucidarea fenomenelor asociate cu schimbarea. Dar lucrurile nu stau la fel cu economia matematică. Ecuaţiile şi formulele acesteia sunt limitate la descrierea unei stări de echilibru şi de non-acţiune. Ea nu ne poate spune nimic despre formarea unor asemenea stări şi despre transformarea lor în alte stări, câtă vreme nu părăseşte domeniul procedurilor matematice. Atunci când este îndreptată împotriva economiei matematice, solicitarea unei teorii dinamice este bine întemeiată. Dar economia matematică nu are nici o posibilitate de a satisface această cerere. Problemele de analiză a proceselor, i.e., singurele probleme care contează, nu se pretează nici unui fel de abordare matematică. Introducerea unor parametri temporali în ecuaţie nu reprezintă o soluţie. Ea nu este nici măcar legată de neajunsul esenţial al metodei matematice. Afirmaţiile că orice schimbare necesită timp şi că schimbarea se desfăşoară întotdeauna în secvenţa temporală nu sunt decât o modalitate de a exprima faptul că, în măsura în care există rigiditate şi absenţă a schimbării nu există timp. Principalul neajuns al economiei matematice nu este că ignoră secvenţa temporală, ci că ignoră modul de funcţionare al procesului pieţei.

Metoda matematică este neputincioasă când este vorba de a arăta cum se nasc, pornind dintr-o stare de non-echilibru, acele acţiuni care tind către instituirea echilibrului. Este bineînţeles posibil să indicăm operaţiunile matematice necesare pentru a transforma descrierea matematică a unei anumite stări de non-echilibru în descrierea matematică a unei stări de echilibru. Dar aceste operaţiuni matematice nu descriu nicidecum procesul de piaţă indus de discrepanţele existente în structura preţurilor. Ecuaţiile diferenţiale ale mecanicii sunt ţinute să descrie cu precizie mişcările studiate, în fiecare moment de timp al perioadei parcurse. Ecuaţiile economice nu au nici un fel de legătură cu condiţiile reale, aşa cum se manifestă ele în fiecare moment al intervalului de timp dintre starea de non-echilibru [p.357] şi cea de echilibru. Numai cei întru totul orbiţi de prejudecata că teoria economică trebuie să fie o replică palidă a mecanicii vor subestima această obiecţie. O metaforă cât se poate de imperfectă şi superficială nu reprezintă un substitut pentru serviciile pe care ni le furnizează economia logică.

Consecinţele devastatoare ale tratamentului matematic al teoriei economice pot fi înregistrate în fiecare capitol al catalacticii. Va fi suficient să trimitem numai la două cazuri. Unul dintre ele se referă la aşa-zisa ecuaţie a schimbului, încercarea zadarnică şi inducătoare în eroare a economiştilor matematicieni de a analiza schimbările puterii de cumpărare a banilor. [10] A doua poate fi cel mai bine ilustrată făcând trimitere la dictonul Profesorului Schumpeter, după care consumatorii, evaluând bunurile de consum, “evaluează ipso facto şi mijloacele de producţie care contribuie la producţia acestor bunuri.” [11] Cu greu este posibil de a interpreta procesul pieţei într-o manieră mai eronată.

Teoria economică nu se referă la bunuri şi servicii; ea se referă la acţiunile oamenilor vii. Obiectivul ei nu este de a întârzia asupra unor construcţii imaginare, aşa cum este echilibrul. Acestea nu sunt decât instrumente ajutătoare ale raţionamentelor. Unica sarcină a teoriei economice este analiza acţiunilor oamenilor, analiza proceselor.

6. Preţurile de monopol

Preţurile competitive sunt rezultatul unei ajustări complete a vânzătorilor la cererea consumatorilor. La preţul competitiv întregul stoc disponibil este vândut, iar factorii specifici de producţie sunt întrebuinţaţi în măsura permisă de preţurile factorilor complementari nonspecifici. Nici o parte din stocul disponibil nu este permanent reţinută pentru a nu fi vândută pe piaţă, iar unitatea marginală a factorilor de producţie întrebuinţaţi nu duce la încasarea nici unui venit net. Întregul proces economic este administrat în beneficiul consumatorilor. Nu există nici un conflict între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Proprietarii diverselor bunuri nu sunt în măsură să devieze consumul şi producţia de la liniile prescrise de evaluările consumatorilor, situaţia ofertei de bunuri şi servicii de toate ordinele şi starea cunoştinţelor tehnologice.

Fiecare vânzător luat în parte şi-ar vedea propriile încasări sporite dacă o scădere [p.358] a ofertei de care dispun competitorii săi ar ridica preţul la care el însuşi ar putea să-şi vândă propria marfă. Dar, pe o piaţă competitivă, el nu este în măsură să determine producerea acestui rezultat. Cu excepţia cazurilor de existenţă a unor privilegii provenite din amestecul guvernului în afaceri, el trebuie să se supună stării pieţei, aşa cum este aceasta.

Antreprenorul este - în calitatea sa de antreprenor - supus întotdeauna întregii supremaţii a consumatorilor. Lucrurile se prezintă diferit în ce-i priveşte pe proprietarii bunurilor şi factorilor de producţie tranzacţionabili şi, bineînţeles, în ce-i priveşte pe antreprenori în calitatea lor de proprietari ai unor asemenea bunuri şi factori. În anumite condiţii, aceştia pot câştiga mai mult prin reducerea ofertei şi vânzarea la un preţ unitar mai ridicat. Preţurile astfel determinate -- preţurile de monopol -- reprezintă o încălcare a supremaţiei consumatorilor şi a democraţiei pieţei.

Condiţiile şi circumstanţele speciale necesare pentru apariţia preţurilor de monopol şi a caractersiticilor lor catalactice sunt:

1. Trebuie să existe un monopol al cererii. Întregul stoc al bunului monopolizat este controlat de un singur vânzător, sau de un grup de vânzători care acţionează concertat. Monopolistul -- fie el un individ sau un grup de indivizi -- este în măsură să reducă stocul oferit spre vânzare, sau pe cel întrebuinţat în vederea producţiei, pentru a-şi spori preţul pe unitatea vândută, fără a avea a se teme că planul său va fi zădărnicit de amestecul altor vânzători ai aceleiaşi mărfi.

2. Monopolistul fie nu este în măsură să discrimineze între cumpărători, fie se abţine în mod voluntar de la asemenea discriminări. [12]

3. Reacţia publicului cumpărător la creşterea preţurilor dincolo de preţul competitiv -- scăderea cererii -- nu este astfel încât încasările rezultate din vânzările totale la orice preţ mai ridicat decât preţul competitiv să fie mai mici decât încasările rezultate din vânzările totale la preţul competitiv. Astfel, este superfluu să dăm curs la dezbateri sofisticate despre ce trebuie considerat ca fiind indiciul identităţii între articole. Nu este necesar să ne punem întrebarea dacă toate cravatele trebuie considerate specimene ale aceluiaşi articol, sau dacă este cazul să distingem între ele în funcţie de material, culoare şi model. O delimitare academică a diverselor articole este inutilă. Singurul lucru care contează este felul cum reacţionează cumpărătorii la ridicarea preţurilor. Pentru teoria preţurilor de monopol este inutil să observăm că fiecare fabricant de cravate produce articole diferite şi să-l numim pe fiecare monopolist. Catalactica nu analizează monopolurile ca atare, ci preţurile de monopol. Un vânzător de cravate diferite de cele pe care le comercializează alţii [p.359] poate practica preţuri de monopol numai atunci când cumpărătorii nu reacţionează la orice ridicare a preţurilor de aşa manieră încât să facă ridicarea dezavantajoasă pentru el.

Monopolul este o condiţie prealabilă pentru apariţia preţurilor de monopol, dar nu este singura condiţie prealabilă. Mai există o condiţie necesară, şi anume o anumită formă a curbei cererii. Simpla existenţă a monopolului nu înseamnă nimic din acest punct de vedere. Cel ce publică o carte protejată prin drepturi de copyright este un monopolist. Dar el poate să nu fie în măsură să vândă nici măcar un singur exemplar, indiferent cât de scăzut ar fi preţul pe care-l cere. Nu orice preţ la care un monopolist comercializează un bun monopolizat este un preţ de monopol. Preţuri de monopol sunt numai preţurile la care este mai avantajos pentru monopolist să reducă volumul total oferit spre vânzare decât să-şi extindă vânzările până la limita pe care ar îngădui-o piaţa competitivă. Ele sunt produsul unei intenţii deliberate ce tinde să restricţioneze tranzacţiile.

4. Este o eroare fundamentală să se creadă că există o a treia categorie de preţuri, care nu sunt nici preţuri de monopol nici preţuri competitive. Dacă lăsăm deoparte problema discriminării prin preţuri, de care ne vom ocupa mai târziu, un anumit preţ este fie un preţ competitiv fie un preţ de monopol. Afirmaţiile contrare se datorează credinţei eronate că dacă nu toată lumea este în măsură să se identifice drept vânzătorul unei anumite mărfi, atunci competiţia nu este liberă sau perfectă.

Oferta disponibilă din orice marfă este limitată. Dacă ea nu ar fi rară relativ la cererea publicului, atunci lucrul în chestiune nu ar fi considerat un bun economic şi pentru el nu s-ar plăti nici un preţ. De aceea, este inducător în eroare să se aplice conceptul de monopol astfel încât acesta să acopere întregul domeniu al bunurilor economice. Simpla împrejurare că oferta este limitată este sursa valorii economice şi a tuturor preţurilor plătite; ca atare, ea nu este încă suficientă pentru a genera preţuri de monopol. [13]

Termenul de competiţie monopolistă sau imperfectă este aplicat astăzi cazurilor în care există anumite diferenţe între produsele diferiţilor producători şi vânzători. Aceasta înseamnă că aproape toate bunurile de consum sunt incluse în clasa bunurilor monopolizate. Totuşi, singura întrebare relevantă pentru studiul determinării preţurilor este dacă aceste diferenţe pot fi utilizate de către vânzător pentru a-şi alcătui o strategie de reducere deliberată a ofertei, în vederea creşterii volumului încasărilor sale nete totale. Numai dacă lucrul acesta este posibil şi pus în aplicare pot apărea preţuri de monopol, diferite de preţurile competitive. Poate fi adevărat că fiecare vânzător are o clientelă care preferă marca sa acelora [p.360] ale competitorilor săi şi nu ar înceta să o cumpere chiar dacă preţul ei ar creşte. Dar problema cu care se confruntă vânzătorul este dacă numărul acestor persoane este suficient de mare pentru a compensa reducerea vânzărilor totale pe care ar genera-o abţinerea altor persoane de la a cumpăra. Numai în cazul acesta poate el considera că substituirea preţului competitiv prin preţuri de monopol este avantajoasă.

O confuzie considerabilă provine dintr-o greşită interpretare a termenului control al ofertei. Fiecare producător al fiecărui produs are partea sa de control asupra ofertei bunurilor oferite spre vânzare. Dacă ar fi produs mai mult a, el ar fi determinat o creştere a ofertei şi ar fi generat o tendinţă de reducere a preţului. Dar întrebarea este de ce nu a produs mai mult a. Oare a redus el producţia de a până la nivelul p cu intenţia de a se alinia cât mai adecvat cu putinţă dorinţelor consumatorilor? Sau avea el intenţia de a sfida ordinele consumatorilor în propriul său avantaj? În primul caz el nu a produs mai mult a deoarece creşterea cantităţii de a dincolo de nivelul p ar fi însemnat retragerea unor factori rari de producţie din alte ramuri, în care aceştia ar fi fost întrebuinţaţi pentru satisfacerea dorinţelor mai intense ale consumatorilor. El nu a produs p + r, ci numai p, deoarece o asemenea creştere ar fi făcut ca afacerea sa să devină neprofitabilă, sau mai puţin profitabilă, în vreme ce există încă alte direcţii mai profitabile pentru investirea de capital. În al doilea caz el nu a produs r deoarece era mai avantajos pentru el să lase neutilizată o parte din stocul disponibil dintr-un factor monopolizat de producţie m. Dacă m nu ar fi fost monopolizat de el, atunci i-ar fi fost imposibil să anticipeze obţinerea vreunui beneficiu de pe urma reducerii producţiei de a. Rivalii săi ar fi umplut golul, astfel încât el n-ar fi fost în măsură să solicite preţuri mai ridicate.

În cercetarea preţurilor de monopol trebuie întotdeauna să căutăm în primul rând factorul monopolizat, m. Prima cerinţă pentru preţurile de monopol este existenţa unui bun monopolizat. Dacă nici o cantitate dintr-un asemenea bun m nu este reţinută de la vânzare, atunci nu există nici o posibilitate pentru antreprenor să înlocuiască preţul competitiv prin preţuri de monopol.

Profitul antreprenorial nu are nimic de a face cu monopolul. Dacă un antreprenor este în măsură să vândă la preţuri de monopol, atunci el se bucură de avantajul acesta datorită monopolului său relativ la factorul monopolizat m. El realizează câştigul specific de monopol datorită proprietăţii sale asupra lui m, nu datorită activităţilor sale specific antreprenoriale.

Să presupunem că datorită unui accident aprovizionarea unui oraş cu curent electric se reduce la jumătate pentru un număr de zile, silindu-i pe locuitori să întrebuinţeze doar iluminarea cu lumânări. [p.361] Preţul lumânărilor se ridică la s; la preţul acesta se vinde întreaga cantitate disponibilă. Magazinele care comercializează lumânări realizează un profit ridicat prin vânzarea întregii cantităţi la preţul s. Dar s-ar putea întâmpla ca proprietarii de magazine să se asocieze în vederea reţinerii de pe piaţă a unei părţi din stocul lor şi să vândă restul la un preţ s + t. În vreme ce s ar fi fost un preţ competitiv, s + t este un preţ de monopol. Surplusul realizat de vânzători la preţul s + t, în plus faţă de încasările pe care le-ar fi realizat vânzând doar la preţul s, reprezintă câştigul lor specific de monopol.

Modul în care proprietarii de magazine determină reducerea cantităţii oferite spre vânzare este lipsit de importanţă. Distrugerea fizică a unei părţi din oferta disponibilă reprezintă cazul clasic de acţiune monopolistă. Cu numai foarte puţin timp în urmă procedeul acesta a fost pus în aplicare de guvernul brazilian, care a dispus arderea unor cantităţi importante de cafea. Dar acelaşi efect poate fi obţinut prin lăsarea unei părţi a ofertei neutilizată.

În vreme ce profiturile sunt incompatibile cu construcţia imaginară a unei economii în regim de rotaţie uniformă, preţurile de monopol şi câştigurile specifice de monopol nu sunt.

5. Atunci când cantităţile disponibile dintr-un bun m nu se află în proprietatea unei singure persoane, firme, corporaţii, sau instituţii, ci este deţinută de mai mulţi proprietari care doresc să coopereze în vederea înlocuirii preţului competitiv printr-un preţ de monopol, pentru a atribui fiecărei părţi cantitatea de m pe care are dreptul să o comercializeze la preţul de monopol, este necesară o înţelegere între participanţi (numită îndeobşte cartel şi desemnată drept conspiraţie de legislaţia americană antitrust). Partea esenţială a oricărei înţelegeri de tip cartel este atribuirea unei anumite cote bine definite fiecărui partener. Arta constituirii de carteluri ţine de capacitatea de a determina ajungerea la o înţelegere în privinţa cotelor. Simplele discuţii între proprietarii de m despre dezirabilitatea practicării de preţuri mai ridicate nu este de nici un folos.

De regulă, starea de lucruri care face cu putinţă apariţia preţurilor de monopol este o consecinţă a politicilor guvernamentale, e.g., a barierelor vamale. Dacă proprietarii lui m nu profită de posibilitatea care li se oferă, de a se asocia în vederea stabilirii preţurilor de monopol, atunci guvernele iau frecvent asupra lor organizarea a ceea ce legislaţia americană numeşte “restrângere a comerţului”. Puterea poliţienească îi forţează pe proprietarii de m -- mai ales exploatările agricole, minere şi piscicole -- să reducă producţia. Cele mai proeminente ilustrări ale acestei metode sunt furnizate, la nivel naţional, de politica agricolă americană, iar la nivel internaţional, de tratatele intitulate în mod eufemistic “înţelegeri interguvernamentale de control al mărfurilor”. În această ramură de intervenţie a guvernului în afaceri s-a dezvoltat o nouă semantică. Reducerea producţiei - şi deci a [p.362] consumului respectiv - este numită “evitare a surplusurilor”, iar efectele urmărite -- un preţ mai ridicat pe unitatea comercializată -- se numesc “stabilizare”. Este evident că aceste cantităţi de m nu au părut surplusuri în ochii celor ce le-ar fi consumat. Este de asemenea evident că aceşti oameni ar fi preferat un preţ mai scăzut decât “stabilizarea” la un preţ mai ridicat.

6. Conceptul de competiţie nu presupune existenţa unei multitudini de unităţi aflate în competiţie. Competiţia este întotdeauna competiţia unei persoane sau a unei firme împotriva altei persoane sau firme, indiferent de numărul celorlalte persoane care mai urmăresc aceeaşi distincţie. Competiţia între puţini rivali nu este praxeologic diferită de competiţia între mulţi rivali. Nimeni nu a susţinut vreodată că în sistem bipartit competiţia pentru funcţiile elective este mai puţin competitivă decât în sistem pluripartit. Numărul competitorilor joacă un rol în analiza preţurilor de monopol numai în măsura în care constituie unul dintre factorii de care depinde succesul eforturilor de a-i asocia pe rivali într-un cartel.

7. Dacă vânzătorul are posibilitatea de a-şi spori încasările nete prin reducerea vânzărilor şi ridicarea preţurilor la unităţile vândute, atunci există, de obicei, mai multe preţuri de monopol care satisfac această condiţie. De regulă, unul din aceste preţuri de monopol aduce cele mai mari încasări nete. Dar este posibil şi ca mai multe preţuri de monopol să fie la fel de avantajoase pentru monopolist. Putem numi acest preţ de monopol, sau aceste preţuri de monopol, preţurile optime de monopol.

8. Monopolistul nu ştie dinainte în ce fel vor reacţiona consumatorii la o creştere a preţurilor. El trebuie să recurgă la tatonări pentru a încerca să afle dacă bunul monopolizat se poate vine în avantajul său la un preţ care depăşeşte preţul competitiv şi, dacă aşa stau lucrurile, care dintre diversele preţuri de monopol este preţul optim de monopol, sau care sunt preţurile optime de monopol. În practică, aceasta este mult mai dificil decât presupune economistul atunci când, desenând curbele cererii, îi atribuie monopolistului o clarviziune desăvârşită. Trebuie aşadar să enumerăm, ca pe o condiţie specială necesară pentru apariţia preţurilor de monopol, capacitatea monopolistului de a descoperi aceste preţuri.

9. Un caz aparte este furnizat de monopolul incomplet. Partea cea mai mare a cantităţii totale disponibile este deţinută de monopolist; restul cantităţii este deţinută de unul sau mai mulţi oameni care nu sunt dispuşi să coopereze cu monopolistul în cadrul strategiei de reducere a vânzărilor şi de stabilire a preţurilor de monopol. Totuşi, necooperarea acestor outsideri nu împiedică practicarea preţurilor de monopol, dacă [p.363] partea p1, controlată de monopolist, este suficient de mare prin comparaţie cu părţile outsiderilor, p2. Să presupunem că întreaga cantitate (p = p1 + p2) poate fi vândută la preţul unitar c, iar o cantitate de p - z la preţul de monopol d. Dacă d (p1 - z) este mai mare decât c p1, atunci este în avantajul monopolistului să se angreneze în reducerea monopolistă a vânzărilor sale, indiferent ce ar face outsiderii. Aceştia pot continua să vândă la preţul c, sau îşi pot ridica preţurile până la preţul maxim d. Singurul lucru care contează este că outsiderii nu sunt dispuşi să reducă din cantitatea pe care o vând ei înşişi. Întreaga reducere necesară trebuie suportată de proprietarul părţii p1. Lucrul acesta îi influenţează planurile şi va duce, de regulă, la stabilirea unui preţ de monopol care diferă de cel care ar fi fost stabilit în regim de monopol complet. [14]

10. Duopolul şi oligopolul nu reprezintă varietăţi speciale de preţuri de monopol, ci doar unele din metodele întrebuinţate pentru stabilirea unui preţ de monopol. Doi sau mai mulţi oameni deţin întreaga cantitate. Ei sunt cu toţii dornici să vândă la preţuri de monopol şi să-şi reducă vânzările totale în consecinţă. Dar, pentru anumite motive, ei nu doresc să acţioneze concertat. Fiecare dintre ei o apucă pe propriul său drum, fără nici un fel de înţelegere formală sau tacită cu rivalii săi. Dar fiecare dintre ei mai ştie şi că rivalii săi au intenţia să procedeze la o reducere monopolistă a vânzărilor lor, pentru a realiza preţuri unitare mai mari şi câştiguri specifice de monopol. Fiecare dintre ei urmăreşte cu atenţie comportamentul rivalilor săi şi încearcă să-şi ajusteze propriile sale planuri la acţiunile lor. Are loc o succesiune de mutări şi contramutări, o întrecere mutuală în obţinerea de rezultate, al cărei final depinde de abilitatea personală a părţilor adverse. Duopoliştii şi oligopoliştii urmăresc două obiective: pe de o parte să afle preţurile de monopol care sunt cele mai avantajoase pentru vânzători, iar pe de alta de a transfera o parte cât mai mare din povara reducerii vânzărilor asupra rivalilor lor. Tocmai datorită faptului că nu cad de acord cu privire la cotele de reducere a vânzărilor care urmează dă le revină fiecăruia, ei nu acţionează concertat, aşa cum fac membrii unui cartel.

Nu trebuie să confundăm monopolul şi duopolul cu monopolul incomplet, sau cu rivalitatea în vederea atingerii unei poziţii de monopol. În cazul monopolului incomplet numai grupul monopolist este dispus să-şi restrângă vânzările pentru a-şi impune preţul său de monopol. Însă duopoliştii şi oligopoliştii sunt dispuşi să-şi reţină de la vânzarea pe piaţă câte o parte din cantităţile de care dispun. În cazul “tăierii” preţurilor, un grup A plănuieşte să atingă o [p.364] poziţie de monopol complet sau incomplet prin forţarea tuturor, sau a majorităţii rivalilor săi -- să-i numim B -- să iasă din afaceri. Grupul A reduce preţurile până la un nivel care face vânzările ruinătoare pentru rivalii săi mai vulnerabili. A poate suporta de asemenea pierderi la aceste preţuri scăzute; dar el este în măsură să suporte pierderile acestea pentru mai mult timp decât ceilalţi şi este convins că le va recupera mai târziu, prin realizarea unor mari câştiguri de monopol. Procesul acesta nu are nimic de a face cu preţurile de monopol. El reprezintă o strategie destinată atingerii poziţiei de monopol.

Ne putem întreba dacă duopolul şi oligopolul au vreo semnificaţie practică. De regulă, părţile implicate vor consimţi cel puţin la un acord tacit privitor la cotele lor din volumul redus al vânzărilor.

11. Bunul monopolizat, prin a cărui reţinere parţială de la vânzarea pe piaţă se stabilesc preţuri de monopol, poate fi fie un bun de ordinul cel mai redus, fie un bun de ordin superior, un factor de producţie. El poate consta din controlul asupra cunoştinţelor tehnologice necesare pentru desfăşurarea producţiei, aşadar asupra “reţetei”. Asemenea reţete sunt de regulă bunuri gratuite, deoarece capacitatea lor de a produce anumite efecte este nelimitată. Ele pot deveni bunuri economice numai dacă sunt monopolizate şi utilizarea lor este restricţionată. Orice preţ plătit pentru serviciile furnizate de o reţetă este întotdeauna un preţ de monopol. Este irelevant dacă restricţionarea utilizării reţetei este făcută cu putinţă de condiţii instituţionale -- de felul patentelor şi al legilor de copyright -- sau de faptul că formula este ţinută secretă şi alte persoane nu reuşesc să o ghicească.

Factorul complementar de producţie, a cărui monopolizare poate duce la practicarea preţurilor de monopol, poate consta şi din posibilitatea cuiva de a coopera la realizarea unui bun cunoscut de consumatori, care-i atribuie acestei cooperări o semnificaţie specială. Această posibilitate poate fi dată atât de natura bunurilor sau serviciilor respective, cât şi de prevederi instituţionale, ca protecţia sau mărcile înregistrate. Motivele pentru care consumatorii evaluează la o valoare atât de ridicată contribuţia unui om sau a unei firme pot fi multiple. Ele pot fi: o încredere deosebită acordată individului sau firmei respective în urma unor experienţe trecute; [15] simple prejudecăţi neîntemeiate sau erori; snobism; prejudecăţi magice sau metafizice, a căror lipsă de temei e ridiculizată de persoanele mai rezonabile. Un medicament care poartă însemnul unei mărci înregistrate poate să nu difere în structura sa chimică şi în eficacitatea sa fiziologică de alte compuse care nu poartă acelaşi însemn. Totuşi, atunci când cumpărătorii atribuie o semnificaţie deosebită acestui însemn şi sunt dispuşi să plătească preţuri speciale pentru [p.365] produsul marcat cu el, vânzătorul poate, dacă se bucură de o configuraţie propice a cererii, să practice preţuri de monopol.

Monopolul care-i permite monopolistului să reducă cantitatea oferită fără ca alţii să aibă posibilitatea de a-l contracara poate consta din productivitatea mai mare a unui factor pe care îl are la dispoziţie, prin comparaţie cu productivitatea mai scăzută a factorului corespunzător de care dispun competitorii săi potenţiali. Dacă marja dintre productivitatea mai ridicată a cantităţii sale din factorul monopolizat şi aceea a competitorilor săi potenţiali este suficient de largă pentru apariţia unui preţ de monopol, atunci avem de-a face cu o situaţie pe care o putem numi monopol marginal. [16]

Să ilustrăm conceptul de monopol marginal prin cea mai frecventă instanţiere a sa în condiţiile actuale, posibilitatea unui tarif protecţionist de a genera preţuri de monopol în anumite condiţii. Atlantis stabileşte un tarif t la importul fiecărei unităţi din marfa p, al cărei preţ pe piaţa internaţională este s. Dacă consumul autohton de p în Atlantis la preţul s + t este a şi producţia autohtonă de p este b, cu b mai mic decât a, atunci costurile dealerului marginal sunt s + t. Fabricile autohtone sunt în măsură să-şi desfacă întreaga producţie la preţul s + t. Tariful este eficace şi le oferă firmelor autohtone un incitativ de a-şi extinde producţia de p, de la b la o cantitate cu puţin mai mică decât a. Dar dacă b este mai mare decât a, atunci lucrurile se prezintă diferit. Dacă presupunem că b este atât de mare încât chiar şi la preţul s consumul autohton este mai mic decât valoarea sa şi surplusul trebuie exportat şi vândut în străinătate, atunci impunerea unui tarif vamal nu afectează preţul lui p. Atât preţul autohton al lui p cât şi cel internaţional rămân neschimbate. Totuşi, prin discriminarea ce o operează între producţia internă şi cea externă, tariful le acordă fabricilor autohtone un privilegiu care poate fi întrebuinţat pentru implementarea unei scheme monopoliste, presupunând că sunt îndeplinite si alte condiţii suplimentare. Dacă între s şi s + t se poate găsi un preţ de monopol, atunci devine avantajos pentru întreprinderile autohtone să formeze un cartel. Cartelul vinde pe piaţa internă din Atlantis la preţul de monopol si dispune de surplus în străinătate, la preţul pieţei mondiale. Bineînţeles, deoarece cantitatea de p oferită pe piaţa mondială creşte -- drept consecinţă a reducerii cantităţii vândute în Atlantis, preţul mondial scade de la s la s1. De aceea, pentru apariţia unui preţ autohton de monopol o condiţie suplimentară necesară este ca reducerea totală a încasărilor provenită din scăderea preţului pe piaţa mondială să nu fie atât de mare încât să absoarbă tot câştigul de monopol al cartelului autohton. [p.366]

Pe termen lung, un asemenea cartel naţional nu îşi poate păstra poziţia dacă intrarea în ramura ei de producţie este liberă pentru noii-veniţi. Factorul monopolizat, ale cărui servicii le restrânge cartelul (pe piaţa internă) în vederea practicării preţurilor de monopol, reprezintă o condiţie geografică ce poate fi cu uşurinţă duplicată de orice nou investitor care îşi construieşte o fabrică nouă în interiorul graniţelor ţării Atlantis. În condiţiile industriale actuale, caracterizate prin progrese tehnologice necontenite, fabrica mai recentă va fi, de regulă, mai eficientă decât fabricile mai vechi şi va produce la costuri medii mai scăzute. Astfel, incitativul potenţialilor noi-veniţi este dublu. El nu constă doar în câştigurile de monopol realizate de membrii cartelului, ci şi din posibilitatea de a-i depăşi prin reducerea costurilor de producţie.

Şi aici instituţiile vin în ajutorul vechilor firme care formează cartelul. Patentele le asigură un monopol legal, pe care nimeni nu-l poate încălca. Bineînţeles, numai unele dintre procesele de producţie pot fi protejate prin patente. Dar un rival care este împiedicat să utilizeze aceste procese şi să producă articolele respective poate fi, datorită acestui fapt, atât de handicapat încât să nu poată lua în consideraţie intrarea în domeniul de activitate al unei industrii cartelizate.

Posesorul unui patent se bucură de un monopol legal care, dacă beneficiază de condiţii propice, poate fi utilizat pentru stabilirea unor preţuri de monopol. Dincolo de domeniul acoperit de patent ca atare, un patent poate furniza servicii auxiliare prin stabilirea şi prezervarea unui monopol marginal, acolo unde există condiţiile instituţionale primare pentru apariţia unui astfel de monopol.

Putem presupune că anumite carteluri mondiale ar exista chiar şi în absenţa oricărui amestec guvernamental care să furnizeze pentru alte bunuri condiţiile indispensabile implementării unei scheme monopoliste. Există unele bunuri, cum ar fi diamantele şi mercurul, a căror ofertă este limitată în mod natural de existenţa numai câtorva surse. Posesorii acestor resurse se pot combina cu uşurinţă în vederea unei acţiuni concertate. Dar asemenea carteluri ar juca doar un rol minor în stabilirea producţiei mondiale. Semnificaţia lor economică ar fi mai curând redusă. Locul important pe care-l ocupă cartelurile astăzi este o consecinţă a politicilor intervenţioniste adoptate de guvernele tuturor ţărilor. Problema monopolului cu care trebuie să se confrunte omenirea astăzi nu este o consecinţă a funcţionării economiei de piaţă. Ea este produsul acţiunilor deliberate ale guvernelor. Ea nu este una din racilele inerente ale capitalismului, aşa cu trâmbiţează demagogii. Dimpotrivă, este fructul politicilor ostile capitalismului, destinate să-i saboteze şi să-i distrugă funcţionarea.

Ţara clasică a cartelurilor a fost Germania. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea Reichul german s-a angrenat într-o vastă schemă de Sozialpolitik. Ideea era de a spori veniturile şi nivelul de trai al salariaţilor prin diverse măsuri, care ţin de ceea ce numim astăzi legislaţie prosindicală, sub auspiciile mult-glorifiactei scheme de securitate socială a lui Bismarck şi al presiunilor şi constrângerilor venite din partea sindicatelor, care urmăreau obţinerea de rate salariale mai ridicate. Adepţii politicii acestea sfidau avertismentele economiştilor. Nu există nimic de felul unor legi economice, spuneau ei.

Cruda realitate este că aşa-zisa Sozialpolitik a ridicat costurile de producţie în Germania. Fiecare progres al aşa-numitei legislaţii prosindicale şi fiecare grevă încununată de succes tulburau condiţiile industriale, în dezavantajul întreprinderilor germane. Devenea mai greu pentru ele să-şi întreacă rivalii străini, pentru care evenimentele interne din Germania nu ridicau costurile de producţie. Dacă germanii ar fi fost în măsură să renunţe la exportul de produse fabricate şi să producă numai pentru propria lor piaţă internă, atunci tariful ar fi putut adăposti fabricile Germane de competiţia intensificată a producătorilor străini. Ei ar fi fost în măsură să vândă la preţuri mai ridicate. Beneficiile pe care le-ar fi obţinut salariatul de pe urma legislativelor şi a sindicatelor ar fi fost absorbite de preţurile mai ridicate pe care tot el ar fi trebuit să le plătească pentru articolele achiziţionate. Salariile reale n-ar fi crescut decât în măsura în care antreprenorii ar fi putut să-şi amelioreze procedeele tehnologice, determinând astfel creşterea productivitatăţii muncii. Tarifele vamale ar fi neutralizat efectele negative ale aşa-zisei Sozialpolitik.

Însă Germania este -- şi era deja pe vremea când Bismarck îşi inaugura politicile prosindicale -- o ţară predominant industrială. Fabricile ei exportau o parte considerabilă a outputului lor total. Aceste exporturi le permiteau germanilor să importe produsele alimentare şi materiile brute pe care nu le puteau cultiva în ţara lor, comparativ suprapopulată şi slab înzestrată cu resurse naturale. Această împrejurare nu putea fi remediată prin simpla introducere a unui tarif protecţionist. Numai cartelurile puteau elibera Germania de consecinţele catastrofale ale politicilor “progresiste” prosindicale. Cartelurile practicau preţuri de monopol pe piaţa internă şi vindeau la preţuri mai mici în străinătate. Cartelurile sunt însoţitoarele necesare şi produsele unei politici prosindicale “progresiste”, în măsura în care aceasta afectează industriile dependente de pieţele străine pentru desfacerea produselor străine. De bună seamă, cartelurile nu duc la păstrarea câştigurilor sociale iluzorii ale salariaţilor, pe care le promit politicienii asociaţi cu mişcările sindicale şi liderii sindicali. Nu există nici un mijloc de augmentare a a ratelor salariale pentru toţi cei doritori să obţină salarii superioare nivelului determinat de productivitatea fiecărui tip de muncă prestată. Tot ce au realizat cartelurile a fost de a contrabalansa câştigurile aparente manifestate în ratele salariale nominale prin creşteri corespunzătoare ale preţurilor ale bunurilor pe piaţa internă. Însă efectul cel mai [p.368] dezastruos al ratelor salariale minimale, şomajul permanent în masă, nu a fost ocolit.

Cum toate industriile urmăresc desfacerea unei părţi a producţiei lor în străinătate şi nu se mai mulţumesc cu piaţa internă, în această epocă a intervenţiei guvernului în afaceri funcţia tarifului vamal este de a permite stabilirea unor preţuri de monopol interne. Indiferent care vor fi fost obiectivul şi efectele tarifelor vamale în trecut, îndată ce o ţară exportatoare se angrenează în măsuri menite să ridice veniturile salariaţilor sau ale fermierilor deasupra ratelor de piaţă, ea trebuie să recurgă la scheme care generează preţuri interne de monopol pentru mărfurile în chestiune. Puterea unui guvern naţional este limitată la teritoriul supus suveranităţii sale. El are posibilitatea de a augmenta costurile interne de producţie. El nu are puterea de a-i sili pe străini să plătească preţuri corespunzător mai ridicate pentru produsele respective. Dacă nu se doreşte abolirea exporturilor, ele trebuie subvenţionate. Subvenţia poate fi plătită în mod deschis de la buget, sau povara ei poate fi impusă consumatorilor prin mijlocirea preţurilor de monopol, practicate de un cartel.

Adepţii amestecului guvernamental în afaceri îi atribuie “Statului” puterea de a le acorda anumitor grupuri din cadrul pieţei beneficii prin simplu fiat. De fapt, această putere este puterea guvernului de a ticlui combinaţii monopoliste. Fondurile din care se finanţează “câştigurile sociale” sunt câştiguri de monopol. În măsura în care aceste câştiguri de monopol nu sunt suficiente, diversele măsuri ale intervenţionismului paralizează imediat funcţionarea pieţei; şomajul în masă, depresiunile şi consumul de capital îşi fac apariţia. Această împrejurare explică aviditatea tuturor guvernelor contemporane de a monopoliza toate sectoarele pieţei, care sunt, într-un fel sau altul, legate de export.

Dacă un guvern eşuează în tentativele sale indirecte de monopolizare, atunci el recurge la alte mijloace. În domeniul cărbunelui şi al potasei, guvernul imperial german a impus formarea de carteluri obligatorii. New Deal-ul american a fost împiedicat să organizeze marile industrii naţionale pe principiul cartelului obligatoriu de opoziţia firmelor de afaceri. A avut mai mult succes în anumite ramuri vitale ale agriculturii, în care au fost implementate măsuri destinate reducerii producţiei în vederea practicării unor preţuri de monopol. O lungă serie de acorduri adoptate de cele mai importante guverne ale lumii urmărea stabilirea unor preţuri de monopol pe piaţa mondială, pentru diverse materii prime şi produse alimentare. [17] Obiectivul mărturisit al Naţiunilor Unite este de a continua aceste planuri. [p.369]

12. Pentru a înţelege motivele care stau la baza politicilor promonopoliste ale guvernelor contemporane este necesar să privim aceste politici ca pe un fenomen uniform. Din punct de vedere catalactic, aceste monopoluri nu sunt uniforme. Cartelurile contractuale în care se angrenează antreprenorii pentru a profita de pe urma incitativului furnizat de tarifele protecţioniste reprezintă forme de monopol marginal. Acolo unde guvernul implementează nemijlocit preţuri de monopol avem de-a face cu monopoluri create prin licenţe. Factorul de producţie prin restrângerea utilizării căruia este determinată formarea preţului de monopol este licenţa, [18] căreia legile îi conferă caracter de obligativitate pentru cei care îi aprovizionează pe consumatori.

Asemenea licenţe pot fi acordate în diverse feluri:

(a) O licenţă nelimitată este acordată practic fiecărui solicitant. Cazul acesta echivalează cu o stare de lucruri în care nu se cere nici o licenţă.

(b) Licenţele se acordă solicitanţilor doar în urma unei selecţii. Competiţia este restricţionată. Totuşi, preţurile de monopol nu pot apărea decât dacă deţinătorii de licenţe acţionează concertat şi configuraţia cererii le este favorabilă.

(c) Nu există decât o singură licenţă. Licenţiatul, să zicem deţinătorul unui patent sau al unui copyright , este un monopolist. Dacă configuraţia cererii este propice şi dacă licenţiatul doreşte să culeagă câştigul de monopol, atunci el poate practica preţuri de monopol.

(d) Licenţele acordate sunt în număr limitat. Ele îi conferă licenţiatului numai dreptul de a produce sau de a vinde o anumită cantitate, pentru a-l împiedica să deranjeze schema concepută de autorităţi. Autorităţile însele dirijează stabilirea preţurilor de monopol.

În fine, există cazuri în care un guvern implementează un monopol în vederea atingerii unor obiective fiscale. Câştigurile de monopol îi revin trezoreriei. Numeroase guverne europene au instituit monopoluri asupra tutunului. Altele au monopolizat sarea, chibriturile, serviciile telefonice şi telegrafice, difuzarea de emisiuni radio-TV, ş.a.m.d. Toate ţările au câte un monopol guvernamental asupra serviciilor poştale, fără excepţie.

13. Monopolurile marginale nu-şi datorează întotdeauna apariţia unui factor instituţional, de felul tarifelor vamale. Ele pot apărea şi datorită unor diferenţe suficiente manifestate în fertilitatea, sau productivitatea anumitor factori de producţie.

Am menţionat deja faptul că a vorbi despre un monopol asupra pământului şi a ne referi la preţurile de monopol şi la câştigurile de monopol în vederea explicării preţurilor produselor agricole şi a rentei funciare constituie o eroare serioasă. În măsura în care istoria consemnează situaţii în care produsele agricole se vindeau la preţuri de monopol, e vorba de monopoluri create prin licenţe, instituite prin [p.370] decret guvernamental. Totuşi, aceasta nu înseamnă că diferenţele de fertilitate ale solului n-ar fi putut genera niciodată preţuri de monopol. Dacă diferenţa dintre fertilitatea solului cel mai puţin fertil care este deja cultivat şi cea a celui mai fertil sol necultivat care este disponibil pentru o extindere a producţiei ar fi atât de mare încât să le permită proprietarilor solului deja exploatat găsirea unui preţ de monopol avantajos în limitele acestei marje, atunci ei ar putea opta pentru reducerea producţiei prin acţiune concertată, în vederea obţinerii preţurilor le monopol. Dar este un fapt că în agricultură condiţiile naturale nu corespund acestor cerinţe. Tocmai datorită faptului acesta fermierii doritori să practice preţuri de monopol nu se bazează pe acţiuni spontane, ci solicită intervenţia guvernelor.

În diverse ramuri ale mineritului condiţiile sunt adesea mai propice pentru apariţia preţurilor de monopol pe baza existenţei unui monopol marginal.

14. S-a afirmat necontenit că economiile bazate pe producţia pe scară largă ar fi generat o tendinţă de formare a unor preţuri de monopol în industriile de procesare. În terminologia noastră, un asemenea monopol s-ar numi monopol marginal.

Înainte de a începe discuţia acestui subiect, trebuie să clarificăm rolul pe care îl joacă o creştere sau o descreştere a costului unitar mediu în consideraţiile unui monopolist care caută cel mai avantajos preţ de monopol. Considerăm cazul în care proprietarul unuia din factorii de producţie complementari monopolizaţi, de exemplu al unui patent, produce în acelaşi timp produsul p. Dacă costul mediu de producţie al unei unităţi din p, fără nici un fel de legătură cu patentul, descreşte odată cu creşterea cantităţii produse, atunci monopolistul trebuie să compare această descreştere cu câştigurile anticipate de pe urma reducerii producţiei. Dacă, pe de altă parte, costul unitar de producţie descreşte odată cu restrângerea producţiei totale, atunci incitativul de a recurge la restricţia monopolistă este augmentat. Este evident că simplul fapt că producţia pe scară mare tinde, de regulă, să reducă costurile medii de producţie, nu este în sine un factor care să ducă la apariţia preţurilor de monopol, ci mai degrabă unul care limitează această posibilitate.

Ceea ce încearcă să spună cei ce dau vina pe producţia pe scară mare pentru răspândirea preţurilor de monopol este că eficienţa sporită a producţiei pe scară mare face dificilă, sau chiar imposibilă, competiţia eficace din partea întreprinderilor de proporţii mai reduse. O unitate productivă de mari proporţii ar putea, cred ei, recurge la preţuri de monopol nepedepsită, deoarece micile firme de afaceri nu sunt în măsură să-i pună în discuţie monopolul. Desigur, este perfect adevărat că în numeroase ramuri din industriile de procesare ar fi o nesăbuinţă să pătrundă cineva pe piaţă cu produse realizate la costuri mari, de către întreprinderi mici, inadecvate. O ţesătorie modernă de bumbac nu are a se teme de [p.370] competiţia vechilor furci de tors manual; rivalii săi sunt alte ţesătorii, mai mult sau mai puţin bine echipate. Dar aceasta nu înseamnă că ea are posibilitatea de a vinde la preţuri de monopol. Există competiţie şi între firmele mari. Dacă preţurile de monopol predomină în vânzarea produselor firmelor care produc pe scară mare, motivul este fie existenţa patentelor sau a monopolurilor în deţinerea minelor sau a altor surse de materii prime, fie existenţa cartelurilor bazate pe tarife vamale.

Nu trebuie să confundăm noţiunea de monopol cu aceea de preţuri de monopol. Monopolul simplu ca atare este lipsit de importanţă dacă nu este însoţit de preţuri de monopol. Preţurile de monopol sunt importante numai pentru că sunt rezultatul unei administrări a afacerilor care sfidează supremaţia consumatorilor şi aşează interesele private ale monopolistului în locul acelora ale publicului. Într-o economie de piaţă ele reprezintă singura situaţie în care s-ar putea face, într-o anumită măsură, distincţia între producţia pentru profit şi producţia pentru folosinţă, presupunând că am fi dispuşi să lăsăm deoparte faptul că profiturile propriu-zise nu au nimic de-a face cu câştigurile de monopol. Ele nu constituie o parte din ceea ce catalactica poate numi profituri; ele reprezintă o creştere a preţului obţinut de pe urma vânzării serviciilor furnizate de anumiţi factori de producţie, unii dintre aceştia fiind fizici, iar alţii doar instituţionali. În absenţa unei constelaţii de preţuri monopoliste, dacă antreprenorii şi capitaliştii se abţin de la a extinde producţia într-o anumită ramură industrială deoarece posibilităţile care li se oferă în alte ramuri sunt mai atractive, ei nu acţionează împotriva dorinţelor consumatorilor. Dimpotrivă, ei urmăresc cu precizie linia trasată de cerere, aşa cum se exprimă aceasta pe piaţă.

Prejudecăţile politice care au afectat discuţia problemei monopolului au făcut să nu se acorde atenţia cuvenită chestiunilor esenţiale implicate aici. Pentru fiecare dintre cazurile de preţuri de monopol pe care le abordăm, prima problemă pe care trebuie să ne-o punem este ce obstacole îi împiedică pe oameni să rivalizeze cu monopoliştii. Răspunzând la această întrebare descoperim rolul jucat de factorii instituţionali în apariţia preţurilor de monopol. A fost o prostie că s-a vorbit despre o conspiraţie referitor la înţelegerile dintre firmele americane şi cartelurile germane. Dacă un american ar fi dorit să fabrice un articol protejat printr-un patent deţinut de germani, el era silit de către legislaţia americană să ajungă la o înţelegere cu firmele germane.

15. Un caz aparte îl constituie ceea ce am putea numi monopolul bazat pe o eroare.

În trecut, capitaliştii au investit fonduri într-o întreprindere destinată producţiei articolului p. Ulterior, evenimentele au dovedit că această investiţie a fost o eroare. Preţurile care pot fi obţinute prin vânzarea lui p sunt atât de scăzute încât [p.372] capitalul investit în echipamentul inconvertibil al firmei nu aduce beneficii. El este pierdut. Pe de altă parte, aceste preţuri sunt suficient de mari pentru a aduce un beneficiu rezonabil pentru întrebuinţarea capitalului variabil în vederea producerii lui p. Dacă pierderea irevocabilă a capitalului investit în echipamentul inconvertibil este eliminată din registre şi dacă se efectuează în conturi toate modificările corespunzătoare, atunci capitalul mai redus întrebuinţat pentru menţinerea în funcţiune a afacerii este, una peste alta, atât de profitabil încât oprirea completă a producţiei ar fi o nouă greşeală. Întreprinderea lucrează la întreaga capacitate producând cantitatea q din produsul p şi comercializând-o la preţul unitar s.

Dar condiţiile pot fi de aşa natură încât să fie posibil ca întreprinderea să culeagă un câştig de monopol prin reducerea producţiei la q/2 şi vânzarea ei la preţul unitar 3 s. Procedând astfel, capitalul investit în echipament inconvertibil nu mai apare ca fiind integral pierdut. El aduce un beneficiu modest, sub forma câştigului de monopol.

Acum întreprinderea vinde la preţuri de monopol şi realizează câştiguri de monopol, deşi capitalul total investit aduce beneficii mici în comparaţie cu ceea ce ar fi câştigat investitorii dacă ar fi investit în alte ramuri. Întreprinderea reţine de la desfacerea pe piaţă servicii pe care capacitatea de producţie neîntrebuinţată a echipamentului său durabil le-ar fi putut furniza şi astfel câştigă mai mult decât ar câştiga producând la întreaga capacitate. Ea sfidează ordinele publicului. Publicul s-ar fi găsit într-o situaţie mai bună dacă investitorii ar fi evitat greşeala de a imobiliza o parte din capitalul lor în producţia de p. Evident, consumatorii n-ar fi beneficiat atunci de nici o cantitate de p. Dar ar fi obţinut, în schimb, acele articole de care duc acum lipsă, deoarece capitalul necesar pentru producerea lor a fost irosit pentru construirea unui agregat destinat producerii de p. Pe de altă parte, având în vedere situaţia actuală, după ce greşeala ireparabilă a fost comisă, ei doresc să obţină mai mult p şi sunt gata să plătească, pentru a-l obţine, preţul său potenţial competitiv de piaţă, desemnat prin s. Ei nu sunt de acord, în condiţiile actuale, cu acţiunea întreprinderii, de a reţine o cantitate de capital variabil de la utilizarea în vederea producerii de p. De bună seamă, această cantitate nu rămâne neutilizată. Ea este alocată în alte ramuri de activitate şi produce acolo un alt bun, desemnat prin m. Dar în condiţiile actuale consumatorii ar prefera o creştere a cantităţii disponibile de p unei creşteri a cantităţii disponibile de m. Dovada este că în absenţa unei restrângeri monopoliste a capacităţii de producţie a lui p, date fiid actualele condiţii, producerea cantităţii q comercializate la preţul s ar fi mai profitabilă decât o augmentarea a cantităţii produse din articolul m.

Există două trăsături caracteristice ale acestui caz. În primul rând, preţurile de monopol [p.373] plătite de consumatori sunt încă mai reduse decât ar fi fost costul total de producţie al lui p dacă s-ar lua în calcul întregul input al investitorilor. În al doilea rând, câştigurile de monopol ale firmei sunt atât de reduse încât nu fac astfel încât întreaga afacere să pară o investiţie bună. Ea rămâne o malinvestiţie. Tocmai faptul acesta constituie poziţia monopolistă a firmei. Nici un outsider nu doreşte să se angreneze în domeniul ei de activitate antreprenorială, deoarece producerea de p generează pierderi.

Monopolul bazat pe o eroare nu este în nici un caz doar o construcţie academică. El există astăzi, de pildă, în cazul anumitor companii feroviare. Dar trebuie să ne ferim de eroarea de a interpreta fiecare caz de capacitate neutilizată ca pe un monopol bazat pe o eroare. Chiar şi în absenţa monopolului poate fi mai avantajos să se întrebuinţeze capitalul variabil pentru alte obiective decât acela de a augmenta producţia firmei până la limita fixată de capacitatea echipamentului său durabil inconvertibil; reducerea producţiei în acest caz reflectă tocmai starea pieţei competitive şi dorinţele publicului.

16. Monopolurile locale au, de regulă, o origine instituţională. Dar există şi monopoluri locale care îşi au originea în condiţiile existente pe piaţa neobstrucţionată. Monopolurile instituţionale sunt adesea create pentru a rezolva problema monopolurilor care au apărut, sau care e probabil să apară în absenţa oricărei intervenţii autoritare pe piaţă.

O clasificare catalactică a monopolurilor locale trebuie să distingă trei grupuri: monopolurile marginale, monopolurile datorate spaţiului limitat şi monopolurile bazate pe licenţe.

Un monopol marginal local se caracterizează prin aceea că bariera care îi împiedică pe outsideri să intre în competiţie pe piaţa locală şi să spargă monopolul vânzătorilor locali este nivelul comparativ ridicat al costurilor de transport. Pentru a asigura o protecţie limitată unei firme care posedă resursele naturale adiacente necesare pentru producţia de cărămizi împotriva producătorilor de cărămizi aflaţi la mare distanţă nu este necesar nici un fel de tarif vamal. Costurile de transport le asigură acestora o marjă în limitele căreia, dacă este însoţită de o configuraţie propice a cererii, se poate găsi un preţ de monopol avantajos.

Până aici monopolurile marginale locale nu diferă din punct de vedere catalactic de alte cazuri de monopol marginal. Ceea ce le deosebeşte de acestea şi face necesară analizarea lor separată este, pe de o parte, legătura pe care o au cu renta funciară urbană şi, pe de altă parte, raportul lor cu dezvoltarea urbană.

Să presupunem că o regiune A, care oferă condiţii favorabile pentru acumularea unei populaţii urbane aflate în creştere, se confruntă cu practicarea preţurilor de monopol pentru materialele de construcţie. În consecinţă, costurile de construcţie sunt mai ridicate [p.374] decât ar fi în absenţa unui asemenea monopol. Dar cei ce compară avantajele şi dezavantajele stabilirii locuinţelor şi spaţiilor lor de lucru în regiunea A au motive să plătească preţuri mai mari pentru achiziţionarea sau închirierea unor astfel de locuinţe şi spaţii situate în A. Preţurile acestea sunt determinate, pe de o parte, de preţurile corespunzătoare din alte regiuni şi, pe de altă parte, de avantajele pe carele oferă stabilirea în A prin comparaţie cu stabilirea în alte regiuni. Cheltuielile mai ridicate necesare pentru construcţii nu afectează aceste preţuri; incidenţa lor cade asupra beneficiilor funciare. Povara câştigurilor de monopol realizate de vânzătorii materialelor de construcţie cade asupra proprietarilor solului urban. Aceste câştiguri absorb ceea ce, în absenţa lor, le-ar reveni acestor proprietari. Chiar şi în cazul -- destul de puţin verosimil -- că cererea pentru case şi spaţii de lucru este astfel încât să le permită proprietarilor funciari să practice preţuri de monopol la vânzare şi închiriere, preţurile de monopol pentru materialele de construcţie n-ar afecta decât încasările proprietarilor funciari, nu şi preţurile plătite de cumpărători sau chiriaşi.

Faptul că povara câştigurilor de monopol se reflectă în preţul de utilizare a pământului pentru construcţii urbane nu înseamnă că ea nu impune anumite constrângeri dezvoltării oraşului. Ea amână întrebuinţarea pământului periferic şi extinderea teritorială a aşezării urbane. Momentul în care pentru proprietarul unei parcele de pământ suburban devine avantajos să-şi retragă parcela de la utilizările agricole şi de la alte întrebuinţări non-urbane şi să o întrebuinţeze în vederea dezvoltării urbane este amânat.

Desigur, încetinirea dezvoltării unui oraş este o acţiune cu două tăişuri. Utilitatea ei pentru monopolist este ambiguă. El nu poate şti dacă viitoarele condiţii vor fi de aşa natură încât să atragă mai multă lume către A, singura piaţă de desfacere pentru produsele sale. Una din atracţiile pe care le oferă noilor veniţi un oraş este mărimea sa, numărul ridicat al locuitorilor săi. Industria şi comerţul tind către centru. Dacă acţiunea monopolistului întârzie creşterea comunităţii urbane, ea poate contribui la canalizarea şuvoiului de populaţie în altă parte. Se pot pierde ocazii care nu se mai întorc. Este posibil ca pentru realizarea de câştiguri comparativ reduse pe termen scurt să se sacrifice încasări mai mari în viitor.

Este, aşadar, cel puţin discutabil dacă posesorul unui monopol marginal local îşi urmăreşte interesele în mod adecvat prin vânzarea la preţuri de monopol. De multe ori ar fi mai avantajos pentru el să practice discriminarea prin preţuri între diverşi cumpărători. El ar putea vinde la preţuri mai ridicate pentru proiectele de construcţie care vizează părţile centrale ale oraşului şi la preţuri mai scăzute pentru proiectele destinate districtelor periferice. Spaţiul de manevră al monopolurilor marginale locale este mai redus decât se presupune îndeobşte. [p.375]

Monopolul datorat spaţiului limitat este o consecinţă a faptului că domeniul de respectiv activitate este în aşa fel restricţionat de condiţiile fizice încât numai una sau câteva întreprinderi pot pătrunde în el. Monopolul apare dacă există doar o singură întreprindere care activează în domeniul respectiv, sau dacă cele câteva întreprinderi existente se asociază pentru a acţiona concertat.

Este uneori posibil ca două companii rivale de troleibuze să activeze pe aceleaşi străzi dintr-un oraş. Au existat cazuri în care două sau chiar mai multe companii ce furnizau către locuitorii unui cartier gaz, electricitate şi servicii telefonice au coexistat. Dar chiar şi în asemenea cazuri excepţionale cu greu se poate vorbi de existenţa vreunei competiţii reale. Condiţiile le sugerează rivalilor să se asocieze, cel puţin tacit. Dimensiunile reduse ale spaţiului conduc, într-un fel sau altul, la apariţia unui monopol.

În practică, monopolul datorat spaţiului limitat este îndeaproape asociat cu monopolul bazat pe o licenţă. Este practic imposibil să se pătrundă în respectivul domeniu de activitate în absenţa unei înţelegeri cu autorităţile locale care controlează străzile şi subsolul lor. Chiar şi în absenţa legilor care stipulează obligativitatea deţinerii unei concesiuni pentru înfiinţarea unor servicii de utilitate publică, ar fi necesar ca întreprinderile să ajungă la o înţelegere cu autorităţile municipale. Dacă asemenea înţelegeri sunt sau nu denumite în termeni legali concesiuni este mai puţin important.

Desigur, monopolul nu trebuie numaidecât să dea naştere preţurilor de monopol. Dacă o companie furnizoare de utilităţi publice poate sau nu să practice preţuri de monopol depinde de datele specifice fiecărui caz în parte. Dar este sigur că există cazuri în care o poate face. Este posibil ca o companie să fie greşit orientată alegând politica practicării preţurilor de monopol şi ca ea să-şi urmărească mai bine interesele pe termen lung practicând preţuri mai mici. Dar nu există nici o garanţie că monopolistul va afla ce este mai avantajos pentru el.

Este necesar să realizăm faptul că monopolul datorat spaţiului limitat poate adesea da naştere la preţuri de monopol. În acest caz, avem de-a face cu o situaţie în care procesul de piaţă nu-şi îndeplineşte funcţia democratică. [19]

Libera iniţiativă este foarte puţin populară în ochii contemporanilor noştri. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este deosebit de detestată în acele domenii de activitate în care apar monopoluri datorate spaţiului limitat, chiar dacă respectiva companie nu practică preţuri de monopol şi chiar dacă activitatea ei nu aduce decât profituri reduse, sau dacă provoacă pierderi. O companie care furnizează servicii de “utilitate publică” reprezintă, în ochii politicienilor intervenţionişti şi socialişti, un inamic public. Electoratul aprobă orice obstrucţie ridicată în calea lor de către autorităţi. Se presupune de regulă că asemenea întreprinderi ar trebui naţionalizate sau municipalizate. Câştigurile de monopol, se spune, nu trebuie [p.376] sub nici o formă să fie încasate de cetăţeni privaţi. Ele trebuiesc îndreptate exclusiv către fondurile publice.

Rezultatele politicilor de municipalizare şi de naţionalizare din ultimele zeci de ani au fost, aproape în toate cazurile, falimentul financiar, serviciile de proastă calitate şi corupţia politică. Orbiţi de prejudecăţile lor anticapitaliste, oamenii scuză serviciile de proastă calitate şi corupţia şi, pentru multă vreme, nu s-au sinchisit nici de falimentul financiar. Totuşi, falimentul acesta este unul din factorii care au contribuit la actuala criză a intervenţionismului. [20]

17. Există obiceiul de a caracteriza politicile sindicale drept scheme monopoliste, care urmăresc substituirea ratelor salariale competitive prin rate salariale de monopol. Totuşi, sindicatele nu urmăresc, de regulă, impunerea de rate salariale monopoliste. Un sindicat urmăreşte restrângerea competiţiei în propriul său sector de pe piaţa forţei de muncă, în vederea ridicării ratelor salariale. Dar restrângerea competiţiei şi preţurile de monopol nu trebuie confundate. Trăsătura caracteristică a preţurilor de monopol este aceea că formarea lor prin vânzarea numai unei părţi p din cantitatea totală disponibilă P aduce beneficii nete mai mari decât cele pa care le-ar aduce p. Monopolistul realizează un câştig de monopol reţinând de pe piaţă cantitatea P - p. Nu nivelul acestui câştig este acela care marchează situaţia corespunzătoare preţurilor de monopol, ci acţiunea deliberată a monopoliştilor, de înfăptuire a ei. Monopolistul hotărăşte întrebuinţarea întregului stoc disponibil. El este preocupat în egală măsură de fiecare fracţiune din stocul de care dispune. Dacă o parte din acesta rămâne nevândută, el suferă o pierdere. Cu toate acestea el optează pentru lăsarea unei părţi neutilizate, deoarece, dată fiind configuraţia existentă a cererii, este mai avantajos pentru el să procedeze în felul acesta. Ceea ce îi motivează decizia este starea specifică a pieţei. Monopolul, care este una din condiţiile indispensabile pentru apariţia preţurilor de monopol poate fi -- şi este de regulă -- produsul unui amestec instituţional în datele pieţei. Dar aceste forţe externe nu produc numaidecât preţuri de monopol. Numai dacă şi o a doua cerinţă este îndeplinită apare posibilitatea implementării acţiunilor monopoliste.

Cazul simplei restrângeri a ofertei este diferit. Acum autorii restrângerii nu se preocupă de ce se poate întâmpla cu acea parte a ofertei al cărei acces pe piaţă îl îndepărtează. Soarta persoanelor care deţin această parte nu-i interesează. Ei privesc numai la acea parte a cererii care rămâne pe piaţă. Acţiunea monopolistă este avantajoasă pentru monopolist numai dacă încasările totale nete la preţul de monopol depăşesc încasările totale nete la preţul potenţial competitiv. Acţiunea restrictivă, pe de altă parte, este [p.377] întotdeauna avantajoasă pentru grupul privilegiat şi dezavantajoasă pentru cei pe care îi exclude de pe piaţă. Ea ridică întotdeauna preţul unitar şi, o dată cu el, încasările totale nete ale grupului privilegiat. Pierderile grupului exclus nu sunt luate în calcul de către grupul privilegiat.

Este posibil ca beneficiile realizate de grupul privilegiat de pe urma reducerii competiţiei să fie mult mai lucrative pentru ei decât ar putea fi orice politică de practicare a preţurilor de monopol. Dar aceasta este o altă întrebare. Ea nu şterge diferenţele catalactice dintre aceste două moduri de acţiune.

Sindicatele urmăresc atingerea unei poziţii monopoliste pe piaţa mâinii de lucru. Dar, odată ce au atins-o, politicile lor sunt restrictive -- şi nu politici de practicare a preţurilor de monopol. Ele urmăresc reducerea ofertei de mână de lucru în domeniul lor de activitate, fără să se preocupe de soarta celor excluşi. Ele au reuşit, în toate ţările comparativ subpopulate, să ridice bariere în calea imigrării. Astfel ele îşi păstrează ratele salariale relativ ridicate. Muncitorii străini excluşi sunt siliţi să rămână în ţările lor, în care productivitatea marginală a muncii -- şi deci ratele salariale -- sunt mai reduse. Tendinţa de egalizare a ratelor salariale, care predomină în condiţii de liberă circulaţie a mâinii de lucru dintr-o ţară în alta, este paralizată. Pe piaţa autohtonă sindicatele nu tolerează rivalitatea muncitorilor nesindicalizaţi şi admit numai un număr limitat de membrii sindicali. Cei ce neadmişi trebuie să se îndrepte spre locuri de muncă remunerate mai slab, sau să rămână în şomaj. Sindicatele nu se preocupă de soarta acestor oameni.

Chiar dacă un sindicat ia asupra sa responsabilitatea de a se îngriji de membrii săi aflaţi în şomaj, plătindu-le acestora, din contribuţiile membrilor săi angajaţi, ajutoare de şomaj cel puţin egale cu câştigurile membrilor angajaţi, acţiunea sa nu este o politică de practicare a preţurilor de monopol. Într-adevăr, membrii sindicali aflaţi în şomaj nu sunt singurele persoane a căror capacitate de câştig este afectată advers de politica sindicală de înlocuire a ratelor salariale potenţiale de piaţă, mai scăzute, prin rate mai ridicate. Interesele celor care nu sunt membrii sindicali nu sunt luate în calcul.

Tratamentul matematic al teoriei preţurilor de monopol

Economiştii matematicieni au acordat o atenţie deosebită teoriei preţurilor de monopol. S-ar părea că preţurile de monopol reprezintă un capitol al catalacticii pentru care tratamentul matematic este mai adecvat decât pentru alte ramuri ale catalacticii. Totuşi, serviciile pe care le poate furniza matematica sunt mai degrabă modeste şi în această direcţie.

Cu privire la preţurile competitive matematica nu poate furniza decât o descriere matematică a diverselor stări de echilibru şi [p.378] a condiţiilor ce caracterizează construcţia imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă. Ea nu ne poate spune nimic despre acţiunile care, în absenţa oricăror noi schimbări ale datelor, ar institui în cele din urmă aceste echilibre şi acest sistem în aflat în regim de rotaţie uniformă.

În teoria preţurilor de monopol matematicile se apropie ceva mai mult de realitatea acţiunii. Ele arată cum at putea monopolistul să determine preţul optimal de monopol, dacă ar avea la dispoziţie toate datele necesare. Dar monopolistul nu cunoaşte configuraţia curbei cererii. Ceea ce cunoaşte el sunt doar puncte în care curbele cererii şi ale ofertei s-au intersectat în trecut. De aceea, el nu este în măsură să utilizeze formule matematice pentru a descoperi dacă există vreun preţ de monopol pentru articolul său monopolizat şi, în caz afirmativ, care dintre preţurile de monopol este preţul optim. Expunerile matematice şi grafice nu sunt, de aceea, mai puţin inutile în cazul acesta decât în oricare altul. Dar ele schematizează cel puţin raţionamentele monopolistului şi nu se mulţumesc, ca în cazul preţurilor competitive, doar cu descrierea unei construcţii auxiliare, care nu joacă nici un rol în acţiunea reală.

Economiştii matematicieni contemporani au denaturat studiul preţurilor de monopol. Ei îl privesc pe monopolist nu ca pe un vânzător al unui bun monopolizat, ci ca pe un antreprenor şi un producător. Însă este necesar să se distingă cu claritate între câştigurile de monopol şi profitul antreprenorial. Câştigurile de monopol nu pot fi realizate decât de câtre vânzătorul unui bun sau al unui serviciu. Un antreprenor le poate realiza în calitatea sa de vânzător al unui bun monopolizat, dar nu în aceea de antreprenor. Avantajele şi dezavantajele care pot decurge din reducerea sau creşterea costului unitar de producţie odată cu augmentarea producţiei totale reduc sau augmentează încasările totale nete ale monopolistului, influenţându-i comportamentul. Dar tratamentul catalactic al preţurilor de monopol nu trebuie să scape din vedere, legat de câştigurile specifice de monopol, faptul că ele provin, dată fiind configuraţia corespunzătoare a cererii, numai din monopolul asupra unui bun sau asupra unui drept. Numai împrejurarea aceasta este cea care-i permite monopolistului să-şi reducă oferta fără teamă că alţi rivali îi pot frustra demersul, augmentând cantitatea oferită de ei spre vânzare. Tentativele de a defini condiţiile necesare pentru apariţia preţurilor de monopol pe baza configuraţiei costurilor de producţie sunt sterile.

Este greşit să descriem situaţia de piaţă care duce la stabilirea preţurilor competitive prin afirmaţia că producătorul individual ar putea vinde la preţul pieţei o cantitate superioară celei pe care o vinde efectiv. Lucrul acesta este adevărat numai dacă sunt îndeplinite două condiţii speciale: producătorul în chestiune, A, nu este producătorul marginal şi augmentarea producţiei nu presupune costuri adiţionale ce nu pot fi acoperite prin vânzarea cantităţii suplimentare de produse. În acest caz, augmentarea producţiei de către A [p.379] îl sileşte pe producătorul marginal să întrerupă producţia; cantitatea oferită spre vânzare rămâne neschimbată.

Trăsătura caracteristică a preţului competitiv, care îl distinge de preţurile de monopol, este că acesta rezultă dintr-o situaţie în care proprietarii bunurilor şi serviciilor de toate ordinele sunt constrânşi să deservească dorinţele consumatorilor, în modul cel mai adecvat cu putinţă. Pe o piaţă competitivă nu există nimic de felul unei politici a preţurilor pe care să o practice vânzătorii. Ei nu au altă alternativă decât să vândă cât mai mult cu putinţă, la cel mai ridicat preţ pe care-l pot obţine. Dar monopolistul are mai mult de câştigat reţinând o parte din oferta de care dispune de la desfacerea pe piaţă, în vederea realizării câştigurilor specifice de monopol.

7. Buna voinţă

Trebuie să subliniem neîncetat că piaţa este populată cu oameni care nu sunt omniscienţi şi care dispun de o cunoaştere mai mult sau mai puţin imperfectă a condiţiilor existente.

Cumpărătorul trebuie întotdeauna să se bizuie pe credibilitatea vânzătorului. Chiar şi pentru achiziţionarea factorilor de producţie, cumpărătorul, deşi este de regulă un expert în domeniu, depinde într-o anumită măsură de încrederea pe care o poate avea în vânzător. Încă şi mai pronunţat, acelaşi lucru se petrece pe pieţele bunurilor de consum. Aici vânzătorul îl depăşeşte de cele mai multe ori pe cumpărător în materie de pricepere tehnologică şi comercială. Sarcina vânzătorului nu este pur şi simplu de a vinde mărfurile pe care le solicită cumpărătorul. El trebuie adesea să-l sfătuiască pe cumpărător cum să aleagă marfa care-i poate satisface nevoile în modul cel mai satisfăcător cu putinţă. Vânzătorul cu amănuntul nu este doar un vânzător; ele este şi un sfetnic prietenos. Publicul nu patronează orbeşte orice magazin. Un om preferă, dacă este cu putinţă, un magazin sau o marcă cu care el însuşi, sau prieteni ai săi de încredere, au avut o experienţă pozitivă în trecut.

Buna voinţă este renumele pe care îl dobândeşte o firmă de afaceri, pe baza realizărilor sale din trecut. Ea implică anticiparea faptului că beneficiarul bunei credinţe se va menţine în viitor la înălţimea standardelor sale dinainte. Buna voinţă nu este un fenomen care apare doar în relaţiile de afaceri. Ea determină alegerea de către cineva a soţiei sale, a prietenilor săi şi a candidatului pentru care votează în alegeri. Bineînţeles, catalactica se ocupă numai de bunăvoinţa manifestată în sfera comercială.

Nu contează dacă bunăvoinţa se bazează pe realizări şi merite reale, sau este doar produsul imaginaţiei şi al ideilor eronate. Ceea ce contează pentru acţiunea umană nu este adevărul, aşa cum poate el să apară în ochii unei fiinţe atotştiutoare, ci opiniile persoanelor supuse erorii. Există anumite cazuri în care clienţii sunt gata să plătească un preţ mai ridicat pentru un compus de o anumită marcă, deşi articolul marcat nu diferă în structura sa fizică sau chimică de alte produse mai ieftine. Experţii pot considera o asemenea conduită [p.380] nerezonabilă. Dar nimeni nu poate deveni expert în toate domeniile relevante pentru alegerile pe care le are de făcut. Nimeni nu poate evita pe de-a întregul substituirea cunoaşterii adevăratei stări de lucruri prin încrederea acordată altor oameni. Clientul obişnuit nu-şi alege întotdeauna articolul sau serviciul, ci furnizorul în care are încredere. El le plăteşte un surplus acelora pe care îi consideră de încredere.

Rolul pe care buna voinţă îl joacă pe piaţă nu subminează şi nu reduce competiţia. Oricine este liber să dobândească bunăvoinţă, şi oricine beneficiază de bunăvoinţă o poate pierde după ce a dobândit-o. Numeroşi reformatori, animaţi de prejudecata lor în favoarea guvernului paternalist, susţin ideea etichetării autoritare a calităţii ca substitut la mărcile comerciale. Ei ar avea dreptate dacă stăpânitorii şi birocraţii ar fi înzestraţi cu omniscienţă şi cu o imparţialitate absolută. Însă deoarece deţinătorii de funcţii nu sunt deasupra slăbiciunilor omeneşti, realizarea unor astfel de planuri n-ar face decât să substituie defectele cetăţenilor particulari prin acelea ale însărcinaţilor guvernamentali. Nu putem face un om mai fericit împiedicându-l să discrimineze între o marcă de ţigări sau de conserve pe care o preferă şi o alta pe care o agreează mai puţin.

Câştigarea bunăvoinţei nu necesită doar onestitate şi zel în deservirea consumatorilor ci -- în egală măsură -- şi cheltuieli băneşti. Este nevoie de timp pentru ca o firmă să-şi atragă o clientelă constantă. În acest interval ea trebuie adesea să suporte pierderi, pe care le compară cu viitoarele profituri anticipate.

Din punctul de vedere al vânzătorului buna-voinţă este, aşa-zicând, un factor necesar de producţie. El este estimat în consecinţă. Faptul că echivalentul bănesc al bunăvoinţei nu apare în evidenţele contabile sau în situaţiile firmei este lipsit de importanţă. La vânzarea unei afaceri se plăteşte un preţ pentru bunăvoinţă, presupunând că aceasta poate fi transferată către cumpărător.

Este aşadar o sarcină a catalacticii să cerceteze natura acestui lucru aparte numit bunăvoinţă. În cadrul acestei cercetări trebuie să distingem trei cazuri diferite:

Cazul 1. Bunăvoinţa îi asigură vânzătorului posibilitatea de a vinde la preţuri de monopol, sau de a discrimina prin preţuri între diversele clase de cumpărători. Cazul acesta nu diferă de alte situaţii în care se practică preţurile de monopol sau discriminarea prin preţuri.

Cazul 2. Bunăvoinţa nu-i asigură vânzătorului decât posibilitatea de a vinde la preţuri egale cu cele practicate de rivalii săi. Dacă n-ar dispune de bunăvoinţă el n-ar putea vinde deloc, sau ar putea-o face numai prin reducerea preţurilor. Bunăvoinţa este pentru un astfel de vânzător la fel de necesară ca şi localul în care îşi desfăşoară activităţile, menţinerea unui stoc de mărfuri bine asortat şi angajarea de ajutoare corespunzător calificate. Costul suportat pentru dobândirea [p.381] bunăvoinţei joacă acelaşi rol ca şi orice alte cheltuieli de afaceri. Ele trebuie acoperite, ca şi acestea, printr-un exces al veniturilor totale faţă de costurile totale.

Cazul 3. Vânzătorul se bucură în cadrul unui cerc limitat de patroni loiali de o reputaţie atât de strălucită încât le poate vinde acestora la preţuri mai mari decât cele obţinute de rivalii săi mai puţin renumiţi. Totuşi, aceste preţuri nu sunt preţuri de monopol. Ele nu provin dintr-o politică deliberată de reducere a vânzărilor totale în vederea creşterii încasărilor nete. Este posibil ca vânzătorul să nu aibă posibilitatea să vândă o cantitate mai mare, acesta fiind, spre exemplu, cazul unui doctor care este ocupat până la limita puterilor sale, deşi percepe tarife mai ridicate decât colegii săi. Se poate de asemenea întâmpla ca sporirea vânzărilor să necesite investiţii suplimentare de capital şi ca vânzătorul fie să nu dispună de acest capital, fie să creadă că are posibilitatea să-i dea o întrebuinţare mai profitabilă. Ceea ce împiedică augmentarea producţiei şi a cantităţii de mărfuri sau servicii oferite spre vânzare nu este o acţiune deliberată a vânzătorului, ci starea pieţei.

Cum greşita interpretare a lucrurilor acestea a generat o întreagă mitologie a “competiţiei imperfecte” şi a “competiţiei monopoliste”, este necesar să cercetăm mai îndeaproape consideraţiile antreprenorului care cântăreşte avantajele şi dezavantajele unei extinderi a afacerii sale.

Extinderea unui agregat productiv şi -- în egală măsură -- augmentarea producţiei de la o utilizare parţială la deplina ei capacitate productivă, presupune investiţii suplimentare de capital, care nu sunt justificate decât dacă nu există nici o investiţie mai profitabilă disponibilă. [21] Nu contează dacă antreprenorul este suficient de bogat pentru a investi propriile sale fonduri, sau dacă e nevoit să împrumute fondurile necesare. De asemenea, acea parte a capitalului care-i aparţine chiar antreprenorului şi care nu este întrebuinţată în cadrul firmei sale nu este “neproductivă” (“idle”) Ea este întrebuinţată undeva în cadrul sistemului economic. Pentru a fi întrebuinţate în vederea extinderii afacerii în chestiune aceste fonduri ar trebui retrase din utilizările care li se dau în prezent. [22] Antreprenorul nu se va angrena în această modificare a structurii investiţiilor sale decât dacă anticipează de pe urma ei o augmentare a beneficiilor sale nete. În plus, există şi alte semne de întrebare care pot stăvili propensiunea antreprenorului de a extinde o întreprindere prosperă, chiar dacă situaţia de piaţă pare să ofere şanse reale. Antreprenorul se poate [p.382] îndoi de propria-i capacitate de a gestiona cu succes o unitate productivă mai mare. El poate fi, de asemenea, speriat de exemplele date de întreprinderile cândva prospere a căror extindere a dus la faliment.

Un om de afaceri care, datorită enormei bunăvoinţe de care se bucură, ar fi în măsură să vândă la preţuri mai mari decât rivalii săi mai puţin renumiţi ar putea, desigur, renunţa la avantajul pe care-l are, reducându-şi preţul la nivelul aceluia al competitorilor săi. Asemenea oricărui alt vânzător de bunuri sau de forţă de muncă, el s-ar putea abţine de la a profita pe de-a întregul de starea pieţei şi ar putea vinde la un preţ la care cererea depăşeşte oferta. Făcând aceasta el le-ar face cadouri anumitor oameni. Beneficiarii cadourilor ar fi cei ce cumpără la preţurile acestea mai scăzute. Alţii, deşi dispuşi să cumpere la un acelaşi preţ, ar trebui să plece cu mâinile goale, deoarece oferta ar fi insuficientă.

Reducerea cantităţii oricărui articol produs şi oferit spre vânzare este întotdeauna rezultatul deciziilor antreprenorilor care urmăresc realizarea celor mai ridicate profituri cu putinţă şi evitarea pierderilor. Trăsătura caracteristică a preţurilor de monopol nu constă în faptul că antreprenorii nu au produs mai mult din articolul în chestiune şi, procedând astfel, n-au determinat o scădere a preţului său. Ea nu constă nici în faptul că unii factori complementari de producţie rămân neutilizaţi, deşi utilizarea lor mai deplină ar fi determinat scăderea preţului produsului. Singura întrebare relevantă este dacă reducerea producţiei este sau nu rezultatul acţiunii proprietarului monopolist al unei cantităţi de bunuri şi servicii, din care reţine o parte în vederea practicării de preţuri mai mari pentru restul. Trăsătura caracteristică a preţurilor de monopol este sfidarea de către monopolist a dorinţelor consumatorilor. Un preţ competitiv pentru cupru înseamnă că preţul final al cuprului tinde către un punct în care depozitele sunt exploatate în măsura permisă de preţurile factorilor de producţie complementari nonspecifici necesari; mina marginală nu produce o rentă de minerit. Consumatorii obţin atâta cupru cât stabilesc ei înşişi, prin preţurile pe care le stabilesc pentru cupru şi pentru toate celelalte bunuri. Un preţ de monopol pentru cupru înseamnă că depozitele de cupru sunt întrebuinţate numai într-o măsură mai redusă, deoarece acest lucru este mai avantajos pentru proprietari; capitalul şi mâna de lucru care, dacă supremaţia consumatorilor nu ar fi fost încălcată, ar fi fost întrebuinţate pentru producţia suplimentară de cupru, sunt întrebuinţate pentru producerea altor articole, pentru care cererea consumatorilor este mai puţin intensă. Interesele proprietarilor depozitelor de cupru trec atunci înaintea acelora ale consumatorilor. Resursele de cupru disponibile nu sunt întrebuinţate în conformitate cu dorinţele şi planurile publicului. [p.383]

Profiturile sunt, bineînţeles, de asemenea un produs al discrepanţei dintre dorinţele consumatorilor şi acţiunile antreprenorilor. Dacă toţi antreprenorii ar fi avut în trecut capacitatea de a prevedea perfect actuala stare a pieţei, atunci nu ar fi apărut niciodată nici profituri nici pierderi. Competiţia dintre ei ar fi dus deja, încă din trecut, la ajustarea preţurilor factorilor complementari de producţie -- făcând rabatul corespunzător preferinţei de timp -- la preţurile din prezent ale produselor. Dar această afirmaţie nu poate şterge diferenţa fundamentală dintre profituri şi câştigurile de monopol. Antreprenorul profită în măsura în care reuşeşte să-i servească pe consumatori mai bine decât au făcut-o alţii. Monopolistul realizează câştiguri de monopol prin subminarea satisfacţiei consumatorilor.

8. Monopolul cererii

Preţurile de monopol pot apărea numai în condiţiile existenţei unui monopol al ofertei. Un monopol al cererii nu generează o situaţie de piaţă diferită de aceea care ar exista dacă cererea nu ar fi monopolizată. Cumpărătorul monopolist -- fie acesta un singur individ sau un grup de indivizi acţionând concertat, nu poate realiza un câştig specific, similar câştigurilor de monopol ale vânzătorilor monopolişti. Dacă el îşi reduce cererea, atunci va cumpăra la un preţ mai mic; dar în acest caz şi cantitatea cumpărată va scădea.

După cum guvernele reduc competiţia pentru a ameliora poziţia vânzătorilor privilegiaţi, ele pot restricţiona competiţia şi în beneficiul cumpărătorilor privilegiaţi. Guvernele au pus în mod repetat embargouri asupra exporturilor anumitor bunuri privilegiate. Astfel, prin excluderea cumpărătorilor străini, ele au urmărit reducerea preţurilor autohtone. Dar un asemenea preţ redus nu este omolog preţurilor de monopol.

Fenomenele tratate îndeobşte sub eticheta de monopol al cererii ţin de determinarea preţurilor pentru factorii de producţie complementari specifici.

Producţia unei unităţi din bunul m necesită, pe lângă utilizarea unor diverşi factori nonspecifici, utilizarea câte unei unităţi din fiecare din factorii absolut specifici a şi b. Nici a nici b nu pot fi înlocuiţi cu vreun alt factor; pe de altă parte, a este complet nefolositor dacă nu este combinat cu b şi vice versa. Stocul disponibil de a depăşeşte cu mult stocul disponibil de b. De aceea, proprietarii lui a nu pot obţine nici un preţ pentru a. Cererea pentru a rămâne permanent în urma ofertei; a nu este un bun economic. Dacă a este un depozit mineral a cărui exploatare necesită capital şi forţă de muncă, deţinerea depozitului nu-i aduce proprietarului său nici un fel de indemnizaţie. Nu există o rentă provenită din minerit. [p.384]

Dar dacă proprietarii lui a formează un cartel, atunci ei pot inversa rolurile. Ei pot reduce cantitatea oferită spre vânzare din a până la acea fracţie care face ca oferta de b să depăşească oferta de a. Acum a devine un bun economic pentru care se plătesc preţuri, în vreme ce preţul lui b scade la zero. Dacă apoi proprietarii lui b reacţionează formând şi ei un cartel, atunci între cele două asociaţii monopoliste ia naştere un război al preţurilor, în legătură cu deznodământul căruia catalactica nu poate face nici un fel de afirmaţii. După cum am arătat deja, procesul de formare a preţurilor nu generează un rezultat unic determinat în cazurile în care mai mult decât unul din factorii de producţie necesari este de natură absolut specifică.

Nu contează dacă situaţia de piaţă este sau nu de aşa natură încât factorii a şi b laolaltă ar putea fi vânduţi la preţuri de monopol. Nu are nici o importanţă dacă preţul pentru o mulţime alcătuită atât dintr-o unitate de a cât şi din una de b este un preţ de monopol sau unul competitiv.

Astfel, ceea ce se numeşte uneori monopol al cererii se dovedeşte a fi un monopol al ofertei, format în anumite condiţii. Vânzătorii lui a şi b doresc să vândă la preţuri de monopol, indiferent dacă preţul lui m poate deveni un preţ de monopol. Singurul lucru care contează pentru ei este să obţină o parte cât mai mare cu putinţă din preţul total pe care cumpărătorii sunt dispuşi să-l suporte pentru a şi b laolaltă. Această situaţie nu prezintă nici o particularitate care să justifice denumirea ei cu termenul de monopol al cererii. Exprimarea aceasta devine explicabilă totuşi, dacă luăm în consideraţie particularităţile accidentale care pot caracteriza rivalitatea celor două grupuri. Dacă proprietarii lui a (sau b) sunt totodată şi antreprenorii care dirijază producerea lui m, atunci cartelul lor capătă aparenţa exterioară a unui monopol al cererii. Dar această asociaţie de persoane, care cumulează două funcţii catalactice separate, nu modifică esenţa problemei; în joc este reglarea afacerilor între două grupuri de vânzători monopolişti.

Exemplul nostru acoperă, mutatis mutandis, şi cazul când a şi b pot fi întrebuinţate şi pentru alte scopuri decât producerea lui m, cu condiţia ca aceste întrebuinţări să nu aducă decât beneficii mai mici.

9. Consumul afectat de preţurile de monopol

Consumatorul individual poate reacţiona la preţurile de monopol în feluri diferite.

1. În ciuda creşterii preţului, consumatorul individual nu-şi reduce cumpărăturile din articolul monopolizat. El preferă să-şi restrângă cumpărăturile din alte bunuri. (Dacă toţi consumatorii ar reacţiona în felul acesta, atunci preţul competitiv ar fi crescut deja până la nivelul preţului de monopol.)

2. Consumatorul îşi reduce cumpărăturile din articolul monopolizat în aşa măsură încât nu cheltuieşte pentru el mai mult decât ar fi cheltuit -- pentru achiziţionarea unei cantităţi mai mari -- la preţul competitiv. (Dacă toţi oamenii ar reacţiona în felul acesta, atunci vânzătorul nu ar înregistra, la preţul de monopol, încasări mai mari decât cele pe care le-ar înregistra la preţul competitiv; el nu ar realiza nici un fel de câştig îndepărtându-se de preţul competitiv.) [p.385]

3. Consumatorul îşi reduce cumpărăturile din bunul monopolizat în aşa măsură încât cheltuieşte pentru el mai puţin decât ar fi cheltuit la preţul competitiv; cu banii astfel economisiţi el cumpără bunuri pe care nu le-ar fi cumpărat altminteri. (Dacă toţi oamenii ar reacţiona astfel, atunci vânzătorul şi-ar submina propriile interese prin practicarea unui preţ mai ridicat decât cel competitiv; apariţia unui preţ de monopol nu ar fi posibilă. Numai un binefăcător, dornic să-şi dezveţe semenii de obiceiul de consuma droguri dăunătoare, ar mai ridica în cazul acesta preţul articolului respectiv deasupra nivelului competitiv.)

4. Consumatorul cheltuieşte mai mult pentru bunul monopolizat decât ar fi cheltuit la preţul competitiv, pentru a achiziţiona numai o cantitate mai redusă din el.

Oricum ar reacţiona consumatorul, satisfacţia lui apare ca fiind diminuată din punctul de vedere al propriilor sale evaluări. În regim de preţuri de monopol el nu este la fel de bine servit ca în regim de preţuri competitive. Câştigul de monopol al vânzătorului provine dintr-o privare monopolistă a consumatorului. Chiar dacă anumiţi consumatori achiziţionează bunuri pe care nu le-ar fi cumpărat în absenţa preţurilor de monopol, satisfacţia lor este mai redusă decât ar fi fost la alte preţuri. Capitalul şi munca retrase din producţia de bunuri, care scade datorită reducerii monopoliste a ofertei unuia din factorii complementari necesari pentru desfăşurarea ei, sunt întrebuinţaţi pentru producerea altor lucruri, care nu ar fi fost produse altminteri. Dar consumatorii pun o valoare mai redusă pe aceste alte lucruri.

Cu toate acestea, există o excepţie de la regula generală că preţurile de monopol îl avantajează pe vânzător şi ştirbesc supremaţia intereselor consumatorilor. Dacă, pe o piaţă competitivă, unul din factorii complementari, denumit f, necesar pentru producerea bunului de consum g, nu atinge nici un preţ, deşi producţia de f presupune diverse cheltuieli şi consumatorii sunt dispuşi să plătească pentru bunul de consum g un preţ care face ca producerea sa să fie profitabilă pe o piaţă competitivă, atunci preţul de monopol pentru f devine o condiţie necesară pentru producerea de g. Aceasta este ideea [p.386] avansată în favoarea patentelor şi a legilor de copyright. Dacă inventatorii şi autorii nu ar avea posibilitatea să câştige bani de pe urma activităţilor lor specifice, atuci ei ar fi în imposibilitatea de a-şi dedica timpul acestor activităţi şi de a suporta costurile necesare. Publicul nu ar culege nici un avantaj de pe urma absenţei preţurilor de monopol pentru f. Dimpotrivă, el ar pierde satisfacţia de care s-ar bucura de pe urma cumpărării de g. [23]

Multă lume este alarmată de utilizarea necugetată a depozitelor minerale şi de petrol care nu pot fi înlocuite. Contemporanii noştri, spun aceşti oameni, irosesc un stoc epuizabil fără să ţină seama de generaţiile viitoare. Dar aceste plângeri sunt mai degrabă neîntemeiate. Noi nu ştim dacă oamenii din epocile viitoare se vor bizui în continuare pe aceleaşi materii prime de care depindem noi astăzi. Este adevărat că epuizarea depozitelor de petrol şi chiar şi a celor de cărbune avansează într-un ritm rapid. Dar este foarte probabil ca într-o sută sau cinci sute de ani oamenii să recurgă la alte metode pentru a-şi produce puterea calorică. Nimeni nu ştie dacă noi, presupunând că am deveni mai puţin risipitori cu aceste depozite, nu ne-am lipsi pe noi înşine fără a aduce nici un avantaj persoanelor care vor trăi în secolele douăzeci şi unu sau douăzeci şi patru. Este inutil să ne preocupăm de nevoile unor epoci ale căror capacităţi tehnologice nici nu le visăm.

Dar dacă aceleaşi persoane care deplâng epuizarea unor resurse naturale sunt la fel de vehemente şi în condamnarea reducerii monopoliste a exploatării lor actuale, atunci poziţia lor este contradictorie. Efectul preţurilor de monopol la mercur este, cu siguranţă, o anumită încetinire a ratei de epuizare a acestuia. În ochii acelora care sunt speriaţi de perspectiva unei viitoare lipse a mercurului acest efect trebuie să pară deosebit de dezirabil.

Prin demascarea acestor contradicţii, teoria economică nu urmăreşte să “justifice” preţurile de monopol pentru “petrol”, minerale şi minereuri. Sarcina teoriei economice nu este nici de a justifica nici de a condamna. Ei nu-i revine decât să cerceteze efectele tuturor modalităţilor de acţiune umană. Ea nu apare în arena în care partizanii şi oponenţii preţurilor de monopol îşi pledează cauzele.

Ambele părţi, în această controversă fierbinte recurg la argumente eronate. Partida antimonopolistă se înşeală atribuind tuturor monopolurilor puterea de a înrăutăţi situaţia cumpărătorilor prin reducerea cererii şi practicarea unor preţuri monopoliste. Nu este mai puţin greşit să se presupună că pe piaţa liberă, neobstrucţionată şi nesabotată de amestecuri guvernamentale, ar predomina o tendinţă generală de formare a preţurilor de monopol. [p.387] A vorbi despre un capitalism monopolist în locul intervenţionismului monopolist şi despre carteluri private în locul cartelurilor instituite de stat, reprezintă o distorsionare grotescă a adevăratei stări de lucruri. Dacă guvernele nu ar urmări instituirea lor, preţurile de monopol s-ar limita la unele minerale care nu pot fi extrase decât din câteva locuri şi la domeniul monopolurilor locale datorate spaţiului limitat. [24]

Partida promonopolistă greşeşte punând pe seama cartelurilor realizarea economiilor asociate cu producţia pe scară mare. Ei afirmă că, pe de o parte, concentrarea monopolistă a producţiei reduce costurile medii de producţie, sporind astfel cantitatea de capital şi de mână de lucru disponibilă pentru suplimentarea producţiei. Însă pentru eliminarea fabricilor care produc la costuri mai ridicate nu este necesar nici un fel de cartel. Acest efect rezultă din competiţia pe piaţa liberă, în absenţa oricărui monopol şi a oricăror preţuri de monopol. Scopul cartelizării sponsorizate de guvern este adesea, dimpotrivă, păstrarea în existenţă a unor fabrici şi ferme pe care piaţa liberă le-ar sili să-şi înceteze funcţionare, tocmai pentru că produc la costuri de producţie prea ridicate. Spre exemplu, piaţa liberă ar fi eliminat fermele submarginale şi le-ar fi păstrat numai pe acelea a căror producţie este rentabilă la preţurile existente pe piaţă. Însă aşa-numitul New Deal a acordat preferinţă unui alt aranjament. El i-a forţat pe toţi fermierii să recurgă la o reducere proporţională a cererii. Prin caracterul său monopolist, această măsură a determinat ridicarea preţurilor produselor agricole până la un nivel la care producerea pe soluri submarginale a devenit din nou atractivă.

Nu mai puţin eronate sunt concluziile care provin din confundarea economiilor provenite din standardizare cu monopolul. Dacă oamenii ar solicita doar un singur tip standard dintr-un anumit bun, atunci producerea anumitor articole ar putea fi aranjată mai economic, iar costurile ar putea fi reduse corespunzător. Dar dacă oamenii s-ar comporta astfel, atunci standardizarea şi reducerea corespunzătoare a costurilor s-ar manifesta şi în absenţa monopolului. Dacă, pe de altă parte, cineva îi forţează pe consumatori să se mulţumească numai cu un produs standard, satisfacţia lor nu este sporită, ci este diminuată. Un dictator poate socoti comportamentul consumatorilor mai degrabă prostesc. De ce să nu se îmbrace femeile în uniforme, ca soldaţii? De ce să se înnebunească după haine croite diferit? El poate avea dreptate din punctul de vedere al propriilor sale judecăţi de valoare. Dar necazul este că evaluarea este personală, individuală şi arbitrară. Democraţia pieţei constă în faptul că oamenii înşişi sunt cei care aleg în ceea ce-i priveşte şi că nici un dictator nu are puterea de a-i sili să se supună judecăţilor sale de valoare. [p.388]

10. Discriminarea prin preţuri din partea vânzătorului

Atât preţurile competitive cât şi preţurile de monopol sunt identice pentru toţi cumpărătorii. Pe piaţă există o tendinţă permanentă de eliminare a discrepanţelor de preţuri existente la aceleaşi bunuri şi servicii. Deşi evaluările consumatorilor şi intensitatea cererilor lor manifestate efectiv pe piaţă diferă, ei plătesc aceleaşi preţuri. Omul bogat nu plăteşte mai mult pentru pâinea sa decât omul mai puţin bogat, deşi el ar fi dispus să plătească un preţ mai ridicat dacă nu ar putea-o achiziţiona mai ieftin. Entuziastul care mai degrabă şi-ar reduce consumul de hrană decât să piardă un spectacol în care se cântă o simfonie a lui Beethoven nu plăteşte mai mult pentru bilet decât cineva pentru care muzica nu este decât ceva care face să treacă timpul şi care nu ar veni la concert dacă nu ar putea-o face decât cu preţul renunţării la anumite nimicuri. Diferenţa între preţul pe care trebuie cineva să-l plătească pentru un bun şi preţul cel mai mare pe care persoana respectivă ar fu dispus să-l plătească pentru el a fost numit uneori surplus al consumatorului. [25]

Dar pe piaţă pot apărea condiţii care îi permit vânzătorului să discrimineze între cumpărători. El poate vinde un bun sau un serviciu la preţuri diferite către diferiţii cumpărători. El poate uneori să obţină preţuri atât de mari încât să facă să dispară întregul surplus al consumatorului. Pentru ca discriminarea să fie avantajoasă pentru vânzător este necesar fie îndeplinite simultan două condiţii.

Prima condiţie este ca cei ce cumpără la preţul mai redus să nu aibă posibilitatea de a revinde bunul sau serviciul către persoanele cărora vânzătorul care discriminează nu le vinde decât la preţuri mai mari. Dacă asemenea tranzacţii nu pot fi împiedicate, intenţiile primului vânzător vor fi neutralizate. A doua condiţie este ca publicul cumpărător să nu reacţioneze în aşa fel încât încasările totale nete ale vânzătorului să rămână în urma nivelului pe care l-ar fi atins în condiţii de uniformitate a preţurilor. Această a doua condiţie este întotdeauna îndeplinită atunci când ar fi avantajos pentru vânzător să înlocuiască preţurile competitive prin preţuri de monopol. Dar ea poate fi îndeplinită şi în situaţii de piaţă care nu ar aduce câştiguri de monopol. Într-adevăr, discriminarea prin preţuri nu-l sileşte pe vânzător să reducă volumul vânzărilor. El nu pierde complet nici un cumpărător; el nu trebuie decât să ţină seama de faptul că anumiţi cumpărători îşi pot reduce volumul cumpărăturilor. Dar el are, de regulă, posibilitatea de a vinde restul ofertei sale către persoane care n-ar fi cumpărat deloc, sau ar [p.389] fi cumpărat mai puţin, dacă ar fi trebuit să plătească preţul competitiv uniform.

În consecinţă, configuraţia costurilor de producţie nu joacă nici un rol în consideraţiile vânzătorului care discriminează. Costurile de producţie nu sunt afectate, deoarece cantitatea totală produsă şi vândută rămâne neschimbată.

Cazul cel mai frecvent întâlnit de discriminare prin preţuri este acela al medicilor. Un doctor care poate aplica 80 de tratamente pe săptămână şi percepe 3 $ pentru fiecare tratament este ocupat complet dacă îngrijeşte 30 de pacienţi şi câştigă 240 $ pe săptămână. Dacă percepe câte 4 $ în loc de 3 de la cei mai bogaţi 10 pacienţi, care consumau împreună 50 de tratamente, aceştia vor consuma numai 40 de tratamente. Doctorul vinde cele 10 tratamente rămase disponibile la preţul de 2 $ bucata, către pacienţi care nu ar fi cheltuit 2 $ pentru a-şi achiziţiona serviciile sale profesionale. Procedând astfel încasările sale săptămânale cresc la 270 $.

Deoarece discriminarea prin preţuri este practicată de către vânzător numai dacă este mai avantajoasă pentru el decât vânzarea la un preţ uniform, este evident că ea duce la o modificare a consumului şi a alocării factorilor de producţie între diversele lor întrebuinţări. Rezultatul discriminării este întotdeauna că suma totală cheltuită pentru achiziţionarea bunurilor în chestiune creşte. Cumpărătorii trebuie să acopere sporul lor de cheltuieli prin reducerea altor cheltuieli. Deoarece este extrem de puţin probabil ca cei ce beneficiază de pe urma discriminării prin preţuri să-şi cheltuiască întregul câştig pentru achiziţionarea aceloraşi bunuri pe care au încetat să le cumpere alte persoane -- şi în aceleaşi cantităţi --, schimbarea datelor pieţei şi modificarea structurilor de producţie devin inevitabile.

În exemplul de mai sus cei mai bogaţi zece pacienţi sunt dezavantajaţi; ei plătesc 4 $ pentru un serviciu pentru care plăteau numai 3. Însă nu numai doctorul are de câştigat de pe urma discriminării; pacienţii care plătesc 2 $ beneficiază şi ei. Este adevărat că ei trebuie să acopere tariful pentru doctor renunţând la alte satisfacţii. Dar ei evaluează aceste satisfacţii la o valoare mai redusă decât cea pe care le-o procură tratamentul doctorului. Gradul lor de satisfacţie este mai mare.

Pentru a înţelege pe deplin discriminarea prin preţuri este bine să ne amintim că, în condiţii de diviziune a muncii, rivalitatea dintre cei dornici să obţină acelaşi produs nu înrăutăţeşte în mod necesar poziţia competitorului individual. Interesele competitorilor sun antagonice numai în ce priveşte serviciile furnizate de factorii de producţie complementari naturali. Acest antagonism natural inevitabil este depăşit de avantajele culese de pe urma diviziunii muncii. În măsura în care costurile medii de producţie pot fi diminuate prin producerea pe scară mare, competiţia între cei dornici să obţină acelaşi bun atrage după sine o ameliorare a situaţiei competitorului individual. [p.390] Faptul că nu numai câteva persoane, ci un mare număr, sunt dornice să-şi procure bunul c, face posibilă fabricarea acestuia prin metode care diminuează costurile; drept consecinţă, chiar şi persoanele cu mijloace modeste şi-l pot permite. Tot astfel, uneori se poate întâmpla ca discriminarea prin preţuri să facă posibilă satisfacerea unei nevoi care ar fi rămas nesatisfăcută în absenţa ei.

Într-un oraş locuiesc p iubitori de muzică şi fiecare dintre ei ar fi dispus să plătească 2 $ pentru recitalul unui virtuoz. Dar un asemenea concert presupune o cheltuială mai mare decât 2 p $, aşa încât nu poate avea loc. Dar dacă este posibilă discriminarea prin preţurile biletelor de intrare şi dacă printre cei p prieteni ai muzicii n sunt dispuşi să plătească câte 4 $, recitalul devine fezabil, cu condiţia ca suma de 2 (n + p) $ să fie suficientă. În acest caz n persoane cheltuiesc câte 4 $ fiecare, iar (pn) persoane câte 2 $ pentru biletul de intrare şi renunţă la satisfacerea celei mai puţin intense nevoi pe care şi-ar fi satisfăcut-o dacă nu ar fi asistat la recital. Fiecare persoană din audienţă se află într-o situaţie mai bună decât cea în care s-ar fi aflat dacă impracticabilitatea discriminării prin preţuri ar fi împiedicat spectacolul. Este în interesul organizatorilor să mărească audienţa până la pragul la care admiterea de clienţi suplimentari atrage costuri mai mari decât sumele pe care sunt ei dispuşi să le cheltuiască.

Lucrurile nu s-ar prezenta la fel dacă recitalul ar fi putut fi organizat chiar şi dacă pentru biletul de intrare nu s-ar fi perceput decât 2 $. În acest caz discriminarea prin preţuri ar fi diminuat satisfacţia celor de la care se percep câte 4 $.

Cele mai răspândite uzanţe de comercializare a biletelor de intrare la spectacole şi a celor de tren la preţuri diferite nu sunt rezultatul discriminării prin preţuri în sensul catalactic al termenului. Cel ce plăteşte mai mult primeşte ceva care este mai apreciat decât cel ce plăteşte mai puţin. El primeşte un loc mai bun, condiţii de călătorie măi confortabile, etc. Autentica discriminare prin preţuri se manifestă în cazul medicului care, deşi acordă aceeaşi îngrijire fiecărui pacient, percepe de la pacienţii mai bogaţi preţuri mai mari decăt de la cei mai săraci. Ea este prezentă în cazul căilor ferate care percep tarife mai mari pentru transportul bunurilor al căror transport adaugă mai mult valorii lor decât transportul celorlalte bunuri, deşi costurile suportate de căile ferate sunt aceleaşi. Este evident că atât doctorul cât şi căile ferate pot practica discriminarea numai în limitele determinate de posibilitatea pacientului, sau, respectiv, a celui care doreşte să transporte bunuri, de a găsi alte soluţii la problemele lor, mai avantajoase pentru ei. Dar aceasta se referă la una din cele două condiţii necesare pentru apariţia discriminării prin preţuri.

Ar fi inutil să descriem o stare de lucruri în care discriminarea prin preţuri ar putea fi practicată de vânzătorii tuturor felurilor de [p.391] bunuri şi servicii. Este mai important să stabilim faptul că, în cadrul economiei de piaţă nesabotate de amestecul guvernamental, condiţiile necesare pentru discriminarea prin preţuri apar atât de rar încât aceasata poate fi numită fără ezitări un fenomen excepţional.

11. Discriminarea prin preţuri din partea cumpărătorului

În vreme ce preţurile de monopol şi câştigurile de monopol nu pot fi realizate în beneficiul unui cumpărător monopolist, cazul discriminării prin preţuri este diferit. Pe piaţa liberă există o singură condiţie necesară pentru emergenţa discriminării prin preţuri practicate de un vânzător monopolist, şi anume ignorarea crasă a stării pieţei de către vânzători. Cum o atare ignoranţă este implauzibil să dureze mult, discriminarea prin preţuri nu poate fi practicată decât dacă se amestecă guvernul.

Guvernul elveţian a instituit un monopol asupra comerţului cu cereale, aflat în proprietatea şi gestiunea statului. Acesta cumpără cereale la preţurile mondiale pe pieţele externe şi la preţuri mai mari de la fermierii autohtoni. Pe pieţele interne, el cumpără la preţuri mai ridicate de la fermierii care produc la costuri mai ridicate pe solul pietros din districtele montane şi la preţuri mai scăzute – dar încă mai mari decât preţurile mondiale – de la fermierii care cultivă soluri mai fertile.

12. Conexitatea preţurilor

Dacă un anumit proces de producţie generează simultan produsele p şi q, atunci deciziile şi acţiunile antreprenoriale pornesc de la estimarea sumei preţurilor anticipate ale lui p şi q. Preţurile lui p şi al lui q sunt legate într-un anumit mod unul de altul, deoarece modificările cererii de p (sau de q) generează modificări ale ofertei de q (sau de p) Relaţia mutuală dintre preţurile lui p şi cel al lui q se poate numi conexitate de producţie. Omul de afaceri numeşte produsul p (sau q) un produs secundar al lui q (sau p).

Producţia bunului de consum z necesită întrebuinţarea factorilor p şi q, producţia lui p necesită întrebuinţarea factorilor a şi b, iar producţia lui q pe a factorilor c şi d. Atunci modificările ofertei de p (sau de q) generează modificări ale cererii de q (sau de p) Nu contează dacă procesul de producere a lui z din p şi q este dus la îndeplinire în cadrul aceloraşi întreprinderi care produc p din a şi b şi q din c şi d, sau de antreprenori independenţi din punct de vedere financiar unul de altul, sau de către consumatorii înşişi, ca un pas preliminar consumului. Preţurile lui p şi q sunt legate într-un anumit mod unul de altul, [p.392] deoarece p este nefolositor sau mau puţin folositor în absenţa lui q şi vice versa. Relaţia mutuală dintre preţurile lui p şi cel al lui q poate fi numită conexitate de consum.

Dacă serviciile furnizate de un bun b pot fi substituite, chiar dacă nu întru totul satisfăcător, cu serviciile furnizate de un bun a, atunci o modificare a preţului unuia din bunuri afectează şi preţul celuilalt. Relaţia mutuală dintre preţurile lui a şi cel al lui b poate fi numită conexitate de substituţie.

Conexitatea de producţie, conexitatea de consum şi conexitatea de substituţie sunt conexităţi particulare ale preţurilor unui număr limitat de bunuri. Este necesar să distingem între aceste conexităţi particulare şi conexitatea generală a tuturor bunurilor şi serviciilor. Această conexitate generală provine din faptul că, pentru fiecare tip de satisfacere a dorinţelor, în afară de diverşi factori mai mult sau mai puţin specifici mai este necesar un factor rar care, în ciuda diferenţelor pe care le manifestă în puterea sa calitativă de a produce, poate fi numit un factor nonspecific, în cadrul limitelor definite cu precizie mai sus. [26] Este vorba despre forţa de muncă.

Într-o lume ipotetică, în care toţi factorii de producţie ar fi absolut specifici, acţiunea umană s-ar manifesta într-o multitudine de domenii legate de satisfacerea dorinţelor, independente unele de altele. Ceea ce conferă coeziune diverselor ramuri ce ţin de satisfacerea dorinţelor în lumea noastră reală este existenţa unei multitudini de factori nespecifici, utilizabili pentru atingerea unei întregi varietăţi de obiective şi care pot fi substituiţi unii cu alţii într-o anumită măsură. Faptul că un anumit factor – forţa de muncă -- este, pe de o parte, necesar pentru desfăşurarea fiecărui proces de producţie şi, pe de altă parte, nespecific în cadrul limitelor precizate, determină conexitatea generală a tuturor activităţilor umane. El integrează procesul de formare a preţurilor într-un întreg, în care toate mecanismele sunt întrepătrund. El face ca piaţa să fie o concatenare de fenomene mutual interdependente.

Ar fi absurd să privim un anumit preţ ca şi cum ar fi un obiect izolat în sine. Un preţ este exprimă poziţia pe care o atribuie oamenii care acţionează unui lucru, în actuala stare a eforturilor lor de a îndepărta disconfortul. El nu indică o relaţie cu ceva neschimbător, ci doar poziţia instantanee a unui ansamblu aflat în schimbare caleidoscopică. În această colecţie de lucruri considerate valoroase de către judecăţile de valoare ale oamenilor care acţionează, locul fiecărei particule este interdependent de toate celelalte particule. Ceea ce se numeşte preţ este întotdeauna o relaţie în cadrul unui sistem integrat, care este efectul compus al relaţiilor umane. [p.393]

13. Preţurile şi venitul

Un preţ de piaţă este un fenomen istoric real – raportul cantitativ la care, într-un anumit loc şi la o anumită dată, doi indivizi au tranzacţionat anumite cantităţi din anumite bunuri. El se referă la condiţiile specifice ale actului concret de schimb. În ultimă instanţă, el este determinat de judecăţile de valoare ale indivizilor implicaţi. El nu este derivat din structura generală a preţurilor, sau din structura preţurilor unei anumite clase de bunuri sau servicii. Ceea ce numim structură a preţurilor este o noţiune abstractă, derivată din multiplicitatea preţurilor concrete individuale. Piaţa nu generează preţuri ale pământului sau ale automobilelor în general, nici rate salariale în general, ci numai preţuri pentru o anumită bucată de pământ şi pentru un anumit automobil, sau rate salariale corespunzătoare unui anumit tip de prestaţie. Din punctul de vedere al procesului de formare a preţurilor nu are nici o importanţă cărei clase îi aparţin lucrurile tranzacţionate, indiferent din ce punct de vedere. Oricât de diferite ar fi din alte puncte de vedere, în actul propriu-zis al schimbului ele nu sunt decăt bunuri, i.e. lucruri cărora li se atribuie o valoare, datorită capacităţii lor de a îndepărta un disconfort resimţit.

Piaţa nu creează şi nici nu determină veniturile. Ea nu este un proces de formare a veniturilor. Dacă proprietarul unei bucăţi de pământ şi muncitorul se îngrijesc de resursele fizice respective, atunci pământul şi omul îşi vor reînnoi şi îşi vor prezerva capacitatea de a furniza servicii; terenurile agricole şi urbane pentru o perioadă de timp practic nedefinită, iar omul pentru un număr de ani. Dacă situaţia de piaţă pentru aceşti factori de producţie nu se deteriorează, în viitor va fi posibil să se obţină un preţ în schimbul întrebuinţării lor productive. Pământul şi puterea de muncă pot fi considerate surse de venit dacă sunt tratate ca atare, adică dacă nu li se epuizează prematur capacitatea de producţie printr-o exploatare nechibzuită. Nu proprietăţile naturale şi fizice ale factorilor de producţie, ci limitarea socotită a întrebuinţării lor este ceea ce le converteşte pe acestea în surse oarecum stabile de venit. În natură nu există nimic de felul unui flux de venituri. Venitul reprezintă o categorie a acţiunii; el este rezultatul economisirii atente a factorilor rari. Lucrul este încă şi mai evident în cazul bunurilor de capital. Factorii de producţie produşi nu sunt permanenţi. Deşi unii dintre ei pot avea o viaţă lungă, în cele din urmă toţi devin inutili, datorită uzurii şi a deprecierii, uneori chiar şi numai datorită trecerii timpului. Ei devin surse stabile de venit numai dacă proprietarii lor le tratează ca atare. Capitalul poate fi prezervat ca sursă de venit atunci când consumul produselor sale -- presupunând că nu intervin schimbări în condiţiile de piaţă -- este astfel limitat încât să nu împiedice înlocuirea părţilor uzate. [p.394]

Modificarea datelor pieţei poate frustra orice încercare de a perpetua o sursă se venit. Echipamentul industrial devine învechit dacă cererea se schimbă, sau dacă este depăşit de ceva mai bun. Pământul devine inutil dacă se deschide accesul la soluri mai fertile în cantităţi suficiente. Expertiza şi calificarea în anumite tipuri de muncă îşi pierd capacitatea remunerativă atunci când noi mode sau noi metode de producţie îngustează posibilităţile lor de întrebuinţare. Succesul oricărei măsuri de precauţie ce vizează viitorul incert depinde de corectitudinea anticipărilor care au ghidat-o. Nici o sursă de venit nu poate fi făcută imună la schimbările neprevăzute în mod adecvat.

Procesul de formare a preţurilor nu este nici o formă de distribuţie. După cum s-a arătat deja, în cadrul economiei de piaţă nu există nimic care să corespundă noţiunii de distribuţie.

14. Preţurile şi producţia

Procesul de formare a preţurilor de pe piaţa neobstrucţionată direcţionează producţia către acele canale în care deserveşte în modul cel mai adecvat cu putinţă dorinţele consumatorilor, aşa cum se manifestă ele pe piaţă. Numai în cazul preţurilor de monopol monopoliştii au puterea de a devia producţia spre beneficiul lor, în anumite limite, din această linie înspre altele.

Preţurile determină care dintre factorii de producţie vor fi utilizaţi şi care vor rămâne neutilizaţi. Factorii de producţie specifici sunt întrebuinţaţi numai dacă nu există întrebuinţări mai profitabile disponibile pentru factorii nonspecifici. Există reţete tehnologice, pământ şi bunuri de capital nonconvertibile a căror capacitate productivă rămâne neutilizată, deoarece întrebuinţarea lor ar însemna o irosire a factorului cel mai rar, forţa de muncă. În vreme ce în actualele condiţii neutilizarea forţei de muncă pe o piaţă liberă a forţei de muncă nu poate exista pe termen lung, neutilizarea capacităţilor pământului şi ale echipamentului industrial inconvertibil este un fenomen obişnuit.

Este o prostie să deplângem faptul că există capacităţi neutilizate. Capacitatea neutilizată a echipamentelor devenite învechite ca urmare a progresului tehnologic este un semn al progresului material. Ar fi o binecuvântare dacă instituirea păcii ar face ca fabricile de muniţii să înceteze de a mai fi utilizate, sau dacă desoperirea unei metode eficiente de prevenire şi vindecare a tuberculozei ar face ca sanatoriile destinate tratamentului persoanelor care suferă de această boală să devină depăşite. S-ar putea deplânge pe bună dreptate lipsa de clarviziune din trecut care a dus la malinvestirea bunurilor de capital. Cu toate acestea, oamenii nu sunt infailibili. Ceea ce trebuie făcut este să se evite politicile care induc în mod artificial malinvestiţii, cum este expansiunea creditelor. [p.395]

Tehnologia actuală ar putea permite cu uşurinţă creşterea de portocale şi de struguri în sere amplasate în ţările arctice şi subarctice. Oricine ar considera că aşa ceva este o nebunie. Dar este în esenţă acelaşi lucru să continuăm cultivarea cerealelor în văile stâncoase de munte prin tarife şi alte instrumente protecţioniste, în vreme ce în alte părţi există pământ fertil virgin din abundenţă. Diferenţa este numai una de grad.

Locuitorii Jurei elveţiene preferă să construiască ceasuri decât să cultive grâu. Pentru ei, construcţia de ceasuri este cel mai ieftin mod de achiziţionare a grâului. Pe de altă parte, cultivarea grâului este cel mai ieftin mod de achiziţionare a ceasurilor pentru fermierul canadian. Faptul că locuitorii Jurei nu cultivă grâu şi cei a Canadei nu fabrică ceasuri nu merită mai multă atenţie decât faptul că croitorii nu-şi confecţionează singuri pantofii şi cizmarii nu-şi croiesc îmbrăcămintea.

15. Himera preţurilor formate în afara pieţei

Preţurile sunt un fenomen de piaţă. Ele sunt generate de procesul pieţei şi reprezintă esenţa economiei de piaţă. În afara pieţei nu există nimic de felul preţurilor. Preţurile nu pot fi construite sintetic, dacă ne putem exprima astfel. Ele sunt rezultanta unei anumite constelaţii a datelor pieţei, a acţiunilor şi reacţiunilor membrilor societăţii de piaţă. Este inutil să visăm care ar fi fost preţurile dacă unii din factorii care le determină ar fi fost diferiţi. Asemenea fantasmagorii sunt la fel de puţin rezonabile ca şi speculaţiile despre cum ar fi arătat cursul istoriei dacă Napoleon ar fi fost ucis în bătălia de la Arcole, sau dacă Lincoln i-ar fi ordonat maiorului Anderson să se retragă de la fortul Sumter.

Nu este mai puţin inutil să ne întrebăm care ar trebui să fie preţurile. Cu toţii ne bucurăm dacă preţurile lucrurilor pe care dorim să le cumpărăm scad şi preţurile lucrurilor pe care dorim să le vindem cresc. Atunci când formulează asemenea dorinţe un om este sincer dacă recunoaşte că punctul lui de vedere este personal. Este o întrebare diferită dacă, din punctul lui personal de vedere, ar fi cuminte ca el să îndemne guvernul să-şi întrebuinţeze puterea de coerciţie şi de opresiune pentru a se amesteca în structura preţurilor pieţei. Vom vedea în partea a şasea a acestei lucrări care trebuie să fie consecinţele inevitabile ale unei asemenea politici intervenţioniste.

Dar a privi asemenea dorinţe şi judecăţi arbitrare de valoare ca pe vocea adevărului obiectiv înseamnă a cădea pradă unei iluzii şi unei autoamăgiri. În sfera acţiunii umane nu contează decât dorinţele diverşilor indivizi de a-şi atinge scopurile. Cu privire la alegerea acestor scopuri nu se pune sub nici o formă problema adevărului; tot ce contează aici este valoarea. Judecăţile de valoare sunt, în mod necesar, întotdeauna subiective, indiferent dacă aparţin unui singur om [p.396] sau mai multor oameni, unui neghiob, unui profesor, sau unui om de stat.

Orice preţ determinat pe piaţă este, în mod necesar, produsul unei interacţiuni a forţelor care acţionează aici, adică al cererii şi al ofertei. Oricare ar fi situaţia de piaţă care a generat acest preţ, în raport cu ea preţul este întotdeauna adecvat, autentic şi real. El nu poate fi mai ridicat dacă nu apare nici un cumpărător dispus să ofere un preţ mai ridicat; şi nici mai scăzut dacă nu apare nici un vânzător dispus să vândă la un preţ mai scăzut. Preţurile nu pot fi alterate decât de apariţia unor asemenea oameni, dispuşi să cumpere sau să vândă.

Teoria economică analizează procesul de piaţă care generează preţurile bunurilor, ratele salariale şi ratele dobânzii. Ea nu stabileşte formule care să permită cuiva să calculeze preţuri “corecte”, diferite de cele stabilite pe piaţă prin interacţiunea cumpărătorilor şi a vânzătorilor.

La rădăcina multor eforturi de a determina preţurile din afara pieţei se află noţiunea confuză şi contradictorie de costuri reale. Dacă aceste costuri ar fi un lucru real, i.e. o cantitate independentă de judecăţile personale de valoare, obiectiv sesizabilă şi măsurabilă, atunci ar fi posibil ca un arbitru dezinteresat să le determine nivelul şi, prin aceasta, preţurile corecte. Nu este necesar să mai insistăm asupra absurdităţii acestei idei. Costurile sunt un fenomen care ţine de evaluare. Costurile reprezintă valoarea atribuită celei mai valoroase dorinţe care rămâne nesatisfăcută din cauză că mijloacele necesare pentru satisfacerea ei sunt întrebuinţate pentru satisfacerea acelei dorinţe despre ale cărei costuri este vorba. Realizarea unui surplus de valoare al produsului faţă de costuri, adică a unui profit, este obiectivul fiecărui efort productiv. Profitul este recompensa acţiunii încununate de succes. El nu poate fi definit fără referire la evaluare. El este un fenomen care ţine de evaluare şi nu are nici o legătură directă cu fenomenele lumii externe, fizice sau de alt fel.

Analiza economică nu poate evita reducerea tuturor componentelor costului la judecăţi de valoare. Socialiştii şi intervenţioniştii numesc profitul antreprenorial, dobânda pe capital şi renta funciară “nemeritate”, deoarece ei consideră că truda şi efortul muncitorului sunt reale şi merită să fie recompensate. Însă realitatea nu recompensează truda şi efortul. Dacă truda şi efortul sunt cheltuite după planuri bine concepute, atunci produsele pe care le generează ele sporesc mijloacele disponibile pentru satisfacerea dorinţelor. Indiferent ce ar considera anumiţi oameni corect şi drept, singura întrebare relevantă este mereu aceeaşi. Singurul lucru care contează este care sistem de organizare socială este mai bine adaptat pentru atingerea acelor obiective pentru care oamenii sunt dispuşi să cheltuiască efort şi trudă. Întrebarea este: economie de piaţă, sau socialism? Nu există o a treia soluţie. Noţiunea de economie de piaţă lipsită de preţuri de piaţă este absurdă. Însăşi ideea [p.397] determinării preţurilor în funcţie de costuri este irealizabilă. Chiar dacă determinarea preţurilor în funcţie de costuri este aplicată numai profiturilor antreprenoriale, ea determină paralizarea pieţei. Dacă bunurile şi serviciile se vând la un preţ mai redus decât acela pe care l-ar fi determinat pentru ele piaţa, atunci oferta rămâne întotdeauna în urma cererii. Atunci piaţa nu poate determina nici ce trebuie sau nu trebuie să se producă, nici cui trebuie să-i revină bunurile şi serviciile produse. Rezultatul este instaurarea haosului.

Acest lucru rămâne adevărat şi pentru preţurile de monopol. Este rezonabil să se evite toate politicile care ar putea da naştere unor preţuri de monopol. Dar, indiferent dacă preţurile de monopol sunt generate de asemenea politici guvernamentale promonopliste, sau în ciuda absenţei unor asemenea politici, nici o aşa-zisă “cercetare empirică” şi nici o speculaţie teoretică nu permit descoperirea vreunui alt preţ la care cererea şi oferta să devină egale. Eşecul tuturor experimentelor care urmăreau găsirea unei soluţii satisfăcătoare la problema monopolurilor datorate spaţiului limitat în cazul utilităţilor publice demonstrează în mod clar acest adevăr.

Faptul că sunt produsul acţiunii indivizilor şi al grupurilor de indivizi care acţionează pe cont propriu este însăşi esenţa preţurilor. Conceptul catalactic de rapoarte de schimb şi de preţuri este incompatibil cu tot ce înseamnă efectele acţiunilor unei autorităţi centrale, ale persoanelor care recurg la violenţă şi ameninţări în numele societăţii sau al statului, sau ale grupurilor de presiune armată. Afirmând că nu este sarcina guvernului să determine preţurile, nu depăşim limitele raţionamentului logic. Un guvern nu este mai în măsură să determine preţuri decât este o gâscă să facă ouă de găină.

Ne putem imagina un sistem social în care nu există preţuri deloc şi ne putem imagina decrete guvernamentale care urmăresc fixarea preţurilor la nivele diferite de cele pe care le-ar determina piaţa. Cercetarea problemelor implicate în aceste situaţii este una din sarcinile teoriei economice. Însă tocmai pentru că dorim să cercetăm aceste probleme, este necesar sa distingem cu claritate între preţuri şi decrete guvernamentale. Preţurile sunt, prin definiţie, determinate de actele de cumpărare şi vânzare ale oamenilor, sau de abţinerea acestora de la cumpărare şi vânzare. Ele nu trebuie confundate cu decretele emise de guverne sau de alte instituţii care întrebuinţează un aparat de coerciţie şi constrângere pentru a asigura executarea ordinelor lor. [27] [p.398]


Note

1. Uneori, diferenţele de preţuri indicate de statistici nu sunt decât aparente. Preţurile cotate se pot referi la diverse calităţi ale articolului în chestiune. Sau, în conformitate cu uzanţele comerciale locale, pot însemna lucruri diferite. De pildă, ele pot include sau nu tarifele de ambalare; se pot referi la plăţi în bani gheaţă, sau la plăţi efectuate la o dată ulterioară, ş.a.m.d.

2. Cu privire la rapoartele mutuale de schimb dintre bani şi bunurile şi serviciile vandabile, lucrurile se prezintă în mod diferit. Cf. mai jos, pp. 410-411.

3. Problema bunurilor de capital neconvertibile este analizată mai jos, pp. 503-509.

4. În acest context, rezonabil înseamnă că veniturile anticipate de pe urma capitalului convertibil întrebuinţat pentru continuarea producţiei este cel puţin egal cu veniturile anticipate de pe urma utilizării sale în alte proiecte.

5. A se vedea mai sus, p. 130.

6. Pentru o analiză detaliată a conservatorismului impus oamenilor de către convertibilitatea limitată a multor bunuri de capital, elementul producţiei care este determicat istoric, a se vedea mai jos, pp. 503-504.

7. Cf. mai sus, pp. 31, 55-56.

8. Cf. Paul H. Douglas în Econometrica, VII, 105.

9. Cf. Henry Schultz, The Theory and Measurement of Demand, University of Chicago Press, 1938, pp. 405-427.

10. A se vedea mai jos, p. 399.

11. Cf. Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, 1942, p. 175. Pentru o critică a acestei afirmaţii, cf. Hayek, “The Use of Knowledge in Society”, Individualism and the Social Order, Chicago, 1948, pp. 89 ff.

12. Discriminarea prin preţuri este analizată mai jos, pp. 388-391.

13. Cf. respingerea generalizării inducătoare în eroare a conceptului de monopol datorată lui Richard T. Ely, Monopolies and Trusts, New York, 1906, pp. 1-36.

14. Este evident că o schemă de monopol incomplet este sortită eşecului dacă outsiderii sunt în măsură să-şi extindă vânzările.

15. Cf. mai jos, pp. 379-383, despre buna voinţă.

16. Utilizare termenului acesta, de “monopol marginal”, este, ca şi utilizarea oricărui alt termen, opţională. Ar fi inutil să obiectăm că orice alt monopol care se soldează cu preţuri de monopol poate fi şi el numit monopol marginal.

17. Un volum în care sunt colectate aceste înţelegeri a fost publicat în 1943 de către International Labor Office, sub titlul Intergovernmental Commodity Control Agreements.

18. Termenii de licenţă şi licenţiat nu sunt întrebuinţaţi aici în sensul tehnic pe care-l au în legislaţia care reglementează problema patentelor

19. Referitor la semnificaţia acestui fapt, a se vedea mai jos, pp. 680-682.

20. A se vedea mai jos, pp. 855-857.

21. Cheltuielile destinate publicităţii adiţionale reprezintă de asemenea investiţii adiţionale de capital.

22. Deţinerea de monedă, chiar dacă depăşeşte cantităţile obişnuite şi este denumită “tezaurizare” (“hoarding”), este una din posibilele întrebuinţări ale fondurilor disponibile. În starea curentă a pieţei actorul consideră că deţinerea de monedă este cea mai adecvată întrebuinţare a unei părţi a activelor sale.

23. A se vedea mai jos, pp. 680-681.

24. A se vedea mai sus, p. 366.

25. Cf. A. Marshall, Principles of Economics, 8th ed., London, 1930, pp. 124-127.

26. A se vedea mai sus, pp. 133-135

27. Pentru a nu-l încurca pe cititor prin introducerea prea multor termeni noi, vom păstra uzanţa larg răspândită de a numi asemenea decrete preţuri, rate ale dobânzilor, rate salariale impuse de guverne sau de alte instituţii de constrângere (e.g., sindicate). Dar nu trebuie niciodată să pierdem din vedere diferenţa fundamentală dintre fenomenele de piaţă ale preţurilor, salariilor şi ratelor dobânzii, pe de o parte, şi fenomenele legale ale preţurilor, ratelor salariale şi dobânzilor maximale sau minimale, instituite în scopul de a anula aceste fenomene de piaţă, pe de altă parte.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România