Capitolul XIV. Domeniul şi metoda catalacticii

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Delimitarea problemelor catalacticii

N-au existat niciodată incertitudini şi îndoieli cu privire la domeniul ştiinţei economice. Îndată ce oamenii au devenit interesaţi de studiul sistematic al teoriei economice sau al economiei politice, cu toţii au căzut de acord că sarcina acestei ramuri a cunoaşterii este de a investiga fenomenele de piaţă, adică determinarea rapoartelor mutuale de schimb ale bunurilor şi serviciilor comercializate pe piaţă, originea lor, pornind de la acţiunea umană, şi efectele lor asupra acţiunilor ulterioare. Complexitatea definiţiei precise a domeniului teoriei economice nu provine dintr-o incertitudine referitoare le orbita fenomenelor investigate. Ea se datorează faptului că încercările de a elucida aceste fenomene trebuie să treacă dincolo de domeniul pieţei şi al tranzacţiilor de piaţă. Pentru a concepe pe deplin piaţa suntem siliţi să studiem acţiunea unor ipotetici indivizi izolaţi, pe de o parte, iar pe de alta să punem în contrast sistemul de piaţă cu o comunitate socialistă imaginară. Atunci când studiem relaţiile de schimb interpersonale nu putem evita să avem de-a face cu schimbul autistic. Dar, în cazul acesta, nu mai este posibil să demarcăm net frontiera care separă tipul de acţiune care este propriu domeniului ştiinţei economice în sens restâns, de alte tipuri de acţiune. Teoria economică îşi lărgeşte orizontul, transformându-se într-o ştiinţă generală a tuturor tipurilor de acţiune umană, i.e. în praxeologie. Se pune problema cum să distingem cu precizie, în cadrul mai larg al praxeologiei în general, orbita mai restânsă a problemelor propriu-zis economice.

Încercările nereuşite de a rezolva această problemă, a delimitării precise a domeniului catalacticii, au ales drept criteriu fie motivaţiile care cauzează acţiunea, fie obiectivele pe care le urmăreşte acţiunea. Însă varietatea şi multiplicitatea motivaţiilor care incită omul la acţiune este lipsită de relevanţă pentru studiul general al acţiunii. Fiecare acţiune este motivată de imboldul de a îndepărta o neplăcere resimţită. Pentru ştiinţa acţiunii nu contează cum califică oamenii această neplăcere, din punct de vedere fiziologic, psihologic sau etic. Sarcina teoriei economice este de a analiza preţurile mărfurilor, aşa cum sunt ele cerute şi plătite în tranzacţiile de piaţă. Ea nu trebuie să-şi restrângă investigaţiile [p.233] la studiul acelor preţuri care apar, sau ar apărea, ca rezultat al unei conduite ce ilustrează atitudinile cărora psihologia, etica, sau oricare altă perspectivă asupra comportamentului uman, le ataşează o anumită etichetă. Clasificarea acţiunilor în funcţie de diversele lor motivaţii poate fi productivă în psihologie şi poate furniza o normă de evaluare morală; dar ea este lipsită de interes pentru teoria economică. În esenţă, acelaşi lucru se poate spune şi despre tentativele de a restrânge domeniul teoriei economice la acele acţiuni ce urmăresc furnizarea către oameni de lucruri materiale tangibile, din universul extern. Riguros vorbind, oamenii nu au nevoie de bunurile tangibile ca atare, ci de serviciile pe care aceste bunuri sunt în măsură să le furnizeze. Ei doresc sporul de bunăstare pe care aceste servicii le pot asigura. Dar dacă aşa stau lucrurile, nu este posibil să eliminăm din orbita acţiunilor “economice” acele acţiuni care îndepărtează neplăcerile direct şi fără interpunerea vreunui lucru tangibil sau vizibil. Sfatul medicului, lecţia profesorului, recitalul artistului şi alte servicii personale nu sunt în mai mică măsură obiecte de studiu economic decât planurile arhitectului pentru construcţia unei clădiri, formula omului de ştiinţă pentru producerea unui compus chimic, sau contribuţia autorului la publicarea unei cărţi.

Domeniul de studiu al catalacticii este alcătuit din toate fenomenele de piaţă, cu toate rădăcinile, ramificaţiile şi consecinţele lor. Este adevărat că oamenii care se angajează în tranzacţii pe piaţă nu sunt motivaţi doar de dorinţa de a obţine hrană, adăpost şi satisfacţie sexuală, ci şi de numeroase imbolduri “idealiste”. Omul care acţionează alege între diverse alternative, indiferent dacă acestea sunt clasificate drept materiale sau ideale. În ierarhiile reale de valori lucrurile materiale şi cele ideale se amestecă unele cu altele. Chiar dacă ar fi posibil să se delimiteze net preocupările materiale de cele ideale, trebuie să realizăm că fiecare acţiune concretă fie urmăreşte realizarea unor obiective atât materiale cât şi ideale, fie este rezultatul unei alegeri între ceva material şi ceva ideal.

Întrebarea dacă este sau nu posibil de a separa net acele acţiuni, care urmăresc satisfacerea unor nevoi condiţionate exclusiv de structura fiziologică a omului de alte nevoi, “superioare”, trebuie lăsată fără răspuns. Însă nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în realitate, nici un fel de hrană nu este preţuită exclusiv pentru capacităţile ei nutritive şi nici un fel de haină sau casă exclusiv pentru acelea de protecţie împotriva frigului şi a ploii. Este de necontestat că cererea pentru bunuri este, în mare măsură, influenţată de consideraţii religioase şi etice, de judecăţi de valoare estetice, de cutume, obiceiuri, prejudecăţi, tradiţii, mode şi multe alte lucruri. Pentru economistul care încearcă să-şi limiteze investigaţiile [p.234] doar la aspectele “materiale”, domeniul de studiu se dizolvă de îndată ce încearcă să-l fixeze. Tot ce se poate afirma este că teoria economică se ocupă îndeosebi cu analiza determinării preţurilor monetare ale bunurilor şi serviciilor comercializate pe piaţă. Pentru a realiza acest lucru, ea trebuie să pornească de la o teorie generală a acţiunii umane. Mai mult, ea trebuie să studieze nu doar fenomenele de piaţă ci, în egală măsură, şi conduitele ipotetice a unui om izolat şi a unei comunităţi socialiste. În fine, ea nu trebuie să-şi limiteze investigaţiile la acele moduri de acţiune care, în limbajul curent, se numesc “economice”, ci trebuie să studieze de asemenea şi acţiunile numite, într-o manieră mai puţin riguroasă, “non-economice”.

Domeniul praxeologiei, teoria generală a acţunii umane, poate fi precis definit şi circumscris. Problemele propriu-zis economice, i.e. ale acţiunii economice în sens restrâns, nu pot fi decât parţial izolate de ansamblul cuprinzător al teoriei praxeologice. În toate tentativele de formulare a unei definiţii a teoriei economice “autentice” un rol îl joacă diverse convenţii şi fapte accidentale din istoria ştiinţei.

Nu rigoarea logică sau epistemologică, ci consideraţii de expedienţă şi de convenţionalism tradiţional sunt cele care ne fac să afirmăm că domeniul catalacticii, sau al teoriei economice în sens restrâns, este analiza fenomenelor de piaţă. Aceasta revine la afirmaţia: Catalactica este analiza acelor acţiuni care sunt întreprinse pe baza calculului monetar. Schimbul de piaţă şi calculul monetar sunt inseparabil legate laolaltă. O piaţă bazată exclusiv pe schimb direct nu este decât o construcţie imaginară. Pe de altă parte, moneda şi calculul monetar sunt condiţionate de existenţa pieţei.

Analizarea funcţionării unui sistem de producţie socialist imaginar este cu siguranţă una din sarcinile teoriei economice. Însă accesul la acest tip de analiză nu este nici el posibil decât prin studiul catalacticii, prin elucidarea unui sistem în care există preţuri monetare şi calcul economic.

Negarea teoriei economice

Există doctrine care neagă în mod declarat posibilitatea unei ştiinţe economice. Ceea ce se predă astăzi în majoritatea universităţilor sub titlul de teorie economică este practic o negare a ei.

Cel ce contestă existenţa teoriei economice neagă practic faptul că bunăstarea omului este ştirbită de vreo raritate a factorilor externi. El afirmă implicit că toată lumea s-ar putea bucura de satisfacerea perfectă a tuturor [p.235] dorinţelor, cu condiţia ca o reformă să reuşească să depăşească anumite obstacole ridicate de inadecvarea instituţiilor umane. Condiţiile ar putea fi paradiziace pentru un număr nelimitat de oameni. Raritatea este un produs artificial al practicilor moştenite. Abolirea practicilor acestea ar deschide porţile abundenţei.

Conform doctrinei lui Karl Marx şi a urmaşilor săi, raritatea este doar o categorie istorică. Ea este o trăsătură a istoriei timpurii a omenirii -- şi va fi lichidată o dată pentru totdeauna prin abolirea proprietăţii private. Deîndată ce omenirea va fi făcut saltul din regimul necesităţii în cel al libertăţii, [1] atingând, prin aceasta, “faza superioară a societăţii comuniste”, ne vom putea bucura de abundenţă şi vom putea, în consecinţă, să-i dăm “fiecăruia după nevoi”. [2] În marea revărsare de scrieri marxiste nu există nici cea mai vagă aluzie la posibilitatea ca o societate comunistă aflată în “faza sa superioară” să mai aibă de înfruntat raritatea factorilor naturali de producţie. Dezutilitatea muncii se evaporă prin afirmaţia că munca, în comunism, nu va mai fi provocatoare de durere, ci de plăcere, “necesitatea primordială a vieţii”. [3] Episoadele neplăcute ale “experimentului” rus sunt interpretate ca fiind cauzate de ostilitatea capitaliştilor, de faptul că socialismul într-o singură ţară nu este încă perfect şi deci nu a fost încă în măsură să-şi atingă “faza superioară”; iar mai recent ele au fost atribuite războiului.

Există apoi inflaţioniştii radicali, reprezentaţi de pildă de Proudhon şi Ernest Solvay. În opinia lor, raritatea este cauzată de limitarea artificială a expansiunii creditelor şi a altor metode de sporire a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie, impusă publicului neprevenit de către interesele egoiste de clasă ale bancherilor şi ale altor exploatatori. Ei recomandă drept panaceu universal cheltuielile publice nelimitate.

Acesta este mitul belşugului şi al abundenţei potenţiale. Teoria economică poate lăsa explicarea popularităţii acestui tip de gândire fantasmagorică şi de visare diurnă în seama istoricilor şi a psihologilor. Tot ce are economistul de spus în privinţa acestui discurs steril este că teoria economică se preocupă de problemele cu care omul trebuie să se confrunte, datorită faptului că viaţa sa este condiţionată de factori naturali. Ea analizează acţiunea, i.e. tentativele deliberate de eliminare, atât cât este posibil, a neplăcerilor resimţite. Ea n-are nimic de spus despre starea de lucruri dintr-un univers cu posibilităţi nelimitate, care este irealizabil şi nici măcar nu poate fi conceput de mintea umană. Putem admite că, într-o asemenea lume, n-ar exista nici valoare, nici raritate şi nici probleme economice. Lucrurile acestea vor [p.236] lipsi deoarece nu vor fi alegeri de făcut, nu vor exista acţiuni şi nici sarcini de rezolvat cu mijloacele raţiunii. Fiinţele care ar evolua într-o asemenea lume nu şi-ar dezvolta niciodată raţiunea şi gândirea. Dacă o asemenea lume ar fi, în cele din urmă, rezervată descendenţilor rasei umane, aceste fiinţe binecuvântate şi-ar vedea puterea de gândire dispărând şi ar înceta de a mai fi umane, deoarece sarcina primordială a raţiunii este de a face faţă, în mod conştient, limitărilor impuse omului de către natură, de a lupta împotriva rarităţii. Omul activ şi gânditor este produsul unui univers caracterizat prin raritate, în care orice bunăstare este răsplata trudei şi necazurilor, a comportamentului numit îndeobşte economic.

2. Metoda construcţiilor imaginare

Metoda specifică a teoriei economice este metoda construcţiilor imaginare.

Aceasta este metoda praxeologiei. Faptul că ea a fost elaborată şi perfecţionată în contextul studiilor economice în sens restrâns se datorează împrejurării că, cel puţin până acum, teoria economică a fost partea cea mai bine dezvoltată a praxeologiei. Oricine doreşte să exprime o opinie despre problemele numite îndeobşte economice recurge la această metodă. Întrebuinţarea acestor construcţii imaginare nu este, aşadar, o procedură specifică analizei ştiinţifice a acestor probleme. Şi omul de rând recurge la aceeaşi metodă când are de a face cu ele. Dar, în vreme ce construcţiile omului de rând sunt mai mult sau mai puţin confuze şi lipsite de acurateţe, teoria economică urmăreşte să le elaboreze cu cea mai mare grijă, scrupulozitate şi precizie, şi să le examineze critic condiţiile de existenţă şi presupoziţiile.

O construcţie imaginară este o imagine conceptuală a unei secvenţe de evenimente, rezultate logic din elementele de acţiune intervenite în formarea sa. Este un produs al deducţiei, derivat, în ultimă instanţă, din categoria fundamentală de acţiune, actul de a prefera şi de a lăsa deoparte. Când elaborează o asemenea construcţie imaginară, economistul nu este preocupat de întrebarea dacă ea reflectă sau nu condiţiile reale, pe care-şi propune el să le analizeze. Nu-l preocupă nici întrebarea dacă un sistem ca cel pe care-l presupune construcţia sa imaginară poate fi conceput ca existând şi funcţionând în realitate. Chiar şi construcţiile imaginare care sunt de neconceput, care sunt contradictorii sau irealizabile, pot furniza servicii utile şi chiar indispensabile pentru înţelegerea realităţii, cu condiţia ca economistul să ştie cum să le întrebuinţeze corect.

Metoda construcţiilor imaginare este justificată de succesul ei. Spre deosebire de ştiinţele naturale, praxeologia nu-şi poate întemeia rezultatele pe experimente de laborator şi pe percepţii senzoriale ale unor obiecte externe. [p.237] Ea trebuie să elaboreze metode complet diferite de cele ale fizicii şi biologiei. Ar fi o eroare gravă să se caute analogii ale construcţiilor imaginare în domeniul ştiinţelor naturale. Construcţiile imaginare ale praxeologiei nu pot fi nicicând confruntate cu vreo experienţă a lucrurilor externe şi nu pot fi niciodată evaluate din punctul de vedere al experienţelor de felul acesta. Funcţia lor este de a permite omului un tip de cercetare în care nu se poate bizui pe simţuri. Când confruntăm construcţiile imaginare cu realitatea nu putem pune întrebarea dacă ele corespund experienţei şi descriu corect datele empirice. Trebuie să ne întrebăm dacă presupoziţiile construcţiei noastre sunt identice cu condiţiile de existenţă ale acţiunilor pe care dorim să le concepem.

Formula de bază pentru elaborarea de construcţii imaginare este de a face abstracţie de existenţa anumitor condiţii prezente în cazul acţiunii efective. Atunci suntem în măsură să sesizăm consecinţele ipotetice ale absenţei acestor condiţii şi să concepem efectele prezenţei lor. Aşa concepem categoria de acţiune, construind imaginea unei stări în care nu există acţiune, fie pentru că individul este pe deplin mulţumit şi nu simte nici un fel de neplăcere, fie pentru că nu cunoaşte nici un procedeu de pe urma căruia să poată anticipa o ameliorare a bunăstării sale (sau a stării sale de satisfacţie). Tot aşa concepem noţiunea de dobândă originară, cu ajutorul unei construcţii imaginare, în care nu se face nici o distincţie între satisfacţiile care se manifestă pe durate de timp egale ca lungime, dar inegale din punctul de vedere al distanţei la care se situează faţă de momentul acţiunii.

Metoda construcţiilor imaginare este indispensabilă pentru praxeologie; ea este singura metodă adecvată cercetării praxeologice şi economice. De bună seamă ea este dificil de manevrat, deoarece poate da naştere cu uşurinţă la silogisme eronate. Ea ne poartă pe o muche ascuţită; de ambele părţi se cască hăurile absurdului şi al nonsensului. Doar autocritica nemiloasă ne poate feri de a cădea iremediabil în aceste prăpăstii fără fund.

3. Economia de piaţă pură

Construcţia imaginară a unei economii de piaţă pure sau neobstrucţionate presupune că există diviziune a muncii şi proprietate privată (control privat) asupra mijloacelor de producţie şi că, în consecinţă, există schimburi de bunuri şi servicii pe piaţă. Ea presupune că funcţionarea pieţei nu este obstrucţionată de factori instituţionali, că guvernul – aparatul social de constrângere şi coerciţie – urmăreşte prezervarea bunei funcţionări a sistemului de piaţă, se abţine de la a-i stânjeni funcţionarea şi oferă protecţie împotriva agresiunilor. [p.238] Piaţa este liberă; nu există nici un amestec al factorilor străini de piaţă în domeniul preţurilor, al ratelor salariale şi al ratelor dobânzii. Pornind de la aceste presupoziţii teoria economică urmăreşte să elucideze funcţionarea unei economii de piaţă pure. Abia într-un stadiu ulterior, după ce va fi epuizat tot ce se poate învăţa din studiul acestei construcţii imaginare, ea se întoarce la studiul diverselor probleme ridicate de amestecul în procesul pieţei al guvernului şi al altor organe, care nu întrebuinţează coerciţia şi constrângerea.

Este uimitor că această metodă logic incontestabilă, singura în măsură să rezolve problemele în discuţie, a fost atacată cu furie. Oamenii au etichetat-o drept o idee preconcepută în favoarea politicii economice liberale, pe care o stigmatizează ca reacţionară, regalism economic, manchesterism, negativism, ş.a.m.d. Ei neagă posibilitatea de a câştiga ceva în domeniul cunoaşterii realităţii ca urmare a studiului acestei construcţii imaginare. Însă aceşti critici turbulenţi se contrazic pe ei înşişi îndată ce recurg la aceeaşi metodă, pentru avansarea propriilor lor aserţiuni. Solicitând salarii minime ei evocă presupusele condiţii nesatisfăcătoare de pe o piaţă liberă a mâinii de lucru, iar cerând tarife ei descriu presupusele dezastre provocate de liberul schimb. Bineînţeles, nu există o altă cale de elucidare a efectelor unei măsuri ce limitează liberul joc al factorilor care intervin pe o piaţă neobstrucţionată, decât aceea de a studia iniţial starea de lucruri existentă în condiţii de libertate economică.

Este adevărat că din investigaţiile lor economiştii au tras concluzia că ţelurile pe care majoritatea oamenilor, practic toţi oamenii, urmăresc să le atingă, trudind şi muncind şi recurgând la politicile economice, pot fi cel mai bine realizate acolo unde sistemul de piaţă liberă nu este împiedicat de decrete guvernamentale. Însă aceasta nu este o judecată preconcepută, rezultată dintr-o insuficientă atenţie acordată funcţionării intervenţiilor guvernamentale în afaceri. Dimpotrivă, ea este rezultatul unei cercetări atente şi nepărtinitoare a tuturor aspectelor intervenţionismului. De asemenea, este adevărat că economiştii clasici şi epigonii lor obişnuiau să numească sistemul economiei neobstrucţionate “natural”, iar amestecul guvernului în fenomenele de piaţă “artificial” şi “perturbator”. Însă această terminologie era produsul cercetării atente de către ei a problemelor intervenţionismului. Atunci când numeau o stare socială de lucruri indezirabilă “contrară naturii”, ei se conformau uzanţelor semantice ale epocii.

Teismul şi deismul din epoca luminilor priveau regularitatea fenomenelor naturale drept o emanaţie a decretelor Providenţei. Când filozofii iluminişti descopereau că şi în sfera acţiunii umane şi a evoluţiei sociale se manifestă o regularitate a fenomenelor, ei erau gata să o interpreteze şi pe aceasta ca pe o dovadă [p.239] de grijă părintească din partea Creatorului universului. Aceasta era adevărata semnificaţie a doctrinei armoniei predeterminate, aşa cum a fost ea expusă de anumiţi economişti. [4] Filozofia socială a despotismului paternalist punea accentul pe misiunea divină a regilor şi a autocraţilor predestinaţi să conducă popoarele. În replică, liberalul afirma că funcţionarea unei pieţe neobstrucţionate, pe care consumatorul – i.e., fiecare cetăţean – este suveran, produce mai multe rezultate satisfăcătoare decât decretele conducătorilor miruiţi. Observaţi funcţionarea sistemului de piaţă -- spuneau ei -- şi veţi descoperi în ea amprenta degetului lui Dumnezeu.

Odată cu construcţia imaginară a economiei de piaţă pure, economiştii clasici au elaborat opusul ei logic, construcţia imaginară a unei societăţi socialiste. În procesul euristic care a dus, în cele din urmă, la descoperirea funcţionării unei economii de piaţă, această imagine a unei ordini socialiste a avut chiar prioritate din punct de vedere logic. Întrebarea care îi preocupa pe economişti era dacă un croitor poate fi alimentat cu pâine şi încălţăminte, atunci când nu există decrete guvernamentale care să-l silească pe brutar şi pe cizmar să-i satisfacă nevoile. Primul lor gând a fost că amestecul autoritar este necesar pentru a face ca fiecare specialist să-şi deservească concetăţenii. Economiştii au fost surprinşi când au descoperit că nu este necesară nici o astfel de constrângere. Punând în contrast productivitatea şi profitabilitatea, interesul propriu şi bunăstarea publică, egoismul şi altruismul, economiştii trimiteau implicit la imaginea unui sistem socialist. Mirarea lor în faţa funcţionării aşa-zicând “automate” a sistemului de piaţă, se datora tocmai faptului că ei realizaseră că modul “anarhic” de producţie reuşeşte să-i aprovizioneze mai bine pe oameni decât ordinele unui guvern centralizat omnipotent. Ideea de socialism – un sistem de diviziune a muncii în întregime controlat şi gestionat de către o autoritate planificatoare – n-a apărut în mintea reformiştilor utopişti. Aceştia urmăreau mai degrabă coexistenţa autarhică a unor mici entităţi autosuficiente; să ne gândim, de pildă, la falansterul lui Fourier. Radicalismul reformiştilor a apucat-o pe panta socialismului în momentul în care au adoptat ca model pentru noua lor ordine imaginea unei economii gestionate de un guvern naţional, sau de o autoritate mondială.

Maximizarea profiturilor

Se consideră îndeobşte că economiştii, în analiza pe care o fac problemelor unei economii de piaţă, sunt mai degrabă nerealişti în adoptarea ipotezei că [p.240] oamenii sunt întotdeauna dornici să obţină cele mai mari avantaje cu putinţă. Se afirmă că ei construiesc imaginea unei fiinţe perfect egoiste şi raţionale, pentru care nu contează decât profitul. Un asemenea homo oeconomicus poate că seamănă cu misiţii şi speculatorii. Dar imensa majoritate a oamenilor sunt foarte diferiţi. Din această imagine înşelătoare nu se poate învăţa nimic folositor pentru cunoaşterea realităţii.

Nu este necesar să procedăm din nou la o respingere a tuturor confuziilor, erorilor şi distorsiunilor implicate în această afirmaţie. Primele două părţi ale acestei cărţi au demascat erorile respective. Aici va fi suficient să ne ocupăm de problema maximizării profiturilor.

Praxeologia în general şi teoria economică în particular nu presupun, cu privire la motivaţiile acţiunii umane decât că omul care acţionează doreşte să îndepărteze neplăcerea. În condiţiile particulare ale tranzacţiilor efectuate pe piaţă, acţiune înseamnă a cumpăra şi a vinde. Tot ce afirmă teoria economică despre cerere şi ofertă se referă la orice cerere şi ofertă şi nu doar la cererea şi oferta rezultate din anumite împrejurări care ar necesita o descriere sau o definiţie particulară. A spune că un om confruntat cu alternativa de a obţine mai mult sau mai puţin pentru o marfă pe care doreşte să o vândă alege – ceteris paribus – preţul mai ridicat, nu necesită presupoziţii suplimentare. Un preţ mai ridicat înseamnă, pentru vânzător, o mai bună satisfacere a dorinţelor sale. Mutatis mutandis, acelaşi lucru se poate spune despre cumpărător. Suma economisită în procesul de cumpărare a mărfii respective îi permite să cheltuiască mai mult pentru satisfacerea altor nevoi. A cumpăra pe piaţa cea mai ieftină şi a vinde pe cea mai scumpă nu este, ceteris paribus, un comportament care să necesite vreun fel de presupoziţii speciale, cu privire la motivaţiile şi moralitatea actorului. Nu este vorba decât despre rezultatele necesare ale oricărei acţiuni, în condiţiile schimbului de piaţă.

În capacitatea sa de om de afaceri, o persoană este servitorul consumatorilor, ţinut să se conformeze dorinţelor acestora. Ea nu se poate lăsa în voia propriilor ei capricii şi fantezii. Însă capriciile şi fanteziile clienţilor săi sunt pentru ea lege, dacă aceşti clienţi sunt dispuşi să plătească pentru satisfacerea lor. Omul de afaceri este constrâns să-şi adapteze comportamentul cererii consumatorilor. Dacă aceştia din urmă, lipsiţi de gust pentru ceea ce este frumos, preferă lucruri urâte şi vulgare, el trebuie să le furnizeze asemenea lucruri, chiar împotriva convingerilor sale. [5] Dacă consumatorii nu doresc să plătească un preţ mai mare pentru produsele autohtone decât pentru cele străine, atunci el trebuie să cumpere produsul străin, presupunând că acesta este mai ieftin. Un patron nu poate acorda favoruri pe seama clienţilor săi. El nu poate plăti rate salariale mai mari decât cele determinate de piaţă, dacă cumpărătorii nu sunt dispuşi să plătească preţuri corespunzător mai mari pentru [p.241] bunurile produse în fabricile în care ratele salariale sunt mai mari decât în altele.

Nu la fel stau lucrurile cu omul în calitatea sa de cheltuitor al veniturilor sale. Cu acestea, el este liber să facă ce doreşte. El poate da de pomană. Motivat de diverse doctrine şi prejudecăţi, el poate discrimina împotriva bunurilor cu o anumită origine sau provenienţă, preferând produsul de mai slabă calitate sau mai scump celui superior din punct de vedere tehnologic şi mai ieftin.

De regulă, când fac cumpărături, oamenii nu oferă cadouri vânzătorilor. Dar uneori se întâmplă şi aceasta. Linia de demarcaţie între cumpărarea de bunuri şi servicii de care este nevoie şi facerea de pomeni este uneori dificil de identificat. Cel ce cumpără la o licitaţie organizată în scopuri caritabile combină, de regulă, o achiziţie cu o donaţie caritabilă. Cel ce dă un bănuţ muzicantului orb de pe stradă nu plăteşte în nici un caz pentru spectacolul de calitate îndoielnică; el dă pur şi simplu de pomană.

Omul este unitar când acţionează. Omul de afaceri care deţine întreaga firmă poate şterge uneori linia de demarcaţie dintre afaceri şi caritate. Dacă doreşte să-şi ajute un prieten aflat în dificultate, delicateţea sentimentelor îl poate face să recurgă la procedee care feresc prietenul de jena pe care i-ar provoca-o dependenţa de pomană. El îi oferă prietenului o slujbă la firma sa, deşi nu are nevoie de ajutorul acestuia, sau şi-ar putea angaja un ajutor echivalent la un salariu mai mic. Riguros vorbind, acesta este consum şi nu o cheltuială destinată sporirii profiturilor firmei. [6]

O serie de greşeli jenante trebuie puse pe seama tendinţei de a acorda atenţie numai lucrurilor tangibile, vizibile şi măsurabile, şi de a le neglija pe toate celelalte. Consumatorul nu cumpără doar hrană şi calorii. El nu doreşte să se hrănească asemenea unui lup, ci să mănânce ca un om. Hrana satisface cu atât mai mult pofta unor oameni cu cât este gătită mai apetisant şi mai gustos, cu cât masa este pusă mai frumos şi cu cât mediul în care este consumată hrana este mai agreabil. Asemenea lucruri sunt lăsate deoparte în consideraţiile care privesc exclusiv aspectele chimice ale procesului de digestie. [7] Însă faptul că ele joacă un rol important în determinarea preţurilor hranei este perfect compatibil cu afirmaţia că oamenii preferă, ceteris paribus, să cumpere pe pieţele cele mai ieftine. Oridecâteori un cumpărător, care alege între două lucruri perfect identice din punct de vedere chimic şi tehnologic, îl preferă pe cel mai scump, el are un motiv. El nu se înşală, [p.242] ci plăteşte pentru servicii pe care chimia şi tehnologia, cu metodele lor specifice de investigaţie, nu le pot percepe. Putem să surâdem pe seama vanităţii ridicole a unei persoane care preferă o locuinţă mai scumpă uneia mai ieftine pentru că-i place să-şi soarbă cocktailurile în vecinătatea unui duce. Însă nu trebuie să afirmăm despre conduita persoanei respective că nu urmăreşte îmbunătăţirea propriei sale stări de satisfacţie.

Ceea ce face un om urmăreşte întotdeauna îmbunătăţirea propriei sale stări de satisfacţie. În acest sens – şi în nici un altul – suntem liberi să utilizăm termenul de egoism şi să subliniem că acţiunea este întotdeauna, în mod necesar, egoistă. Chiar şi o acţiune care urmăreşte direct ameliorarea situaţiei altora este egoistă. Actorul consideră mai satisfăcător pentru el însuşi să le asigure altora hrana, mai degrabă decât pe a sa proprie. Neplăcerea sa provine din conştiinţa faptului că alţi oameni sunt nevoiaşi.

Este adevărat că numeroşi oameni se comportă altfel şi preferă să-şi umple propriul lor stomac, mai degrabă decât pe cel al concetăţenilor lor. Dar aceasta n-are nimic de a face cu teoria economică; este un dat al experienţei istorice. În tot cazul, teoria economică se referă la orice fel de acţiune, indiferent dacă această este motivată de imboldul unui om de a mânca sau de a-i face pe alţii să mănânce.

Dacă maximizarea profiturilor înseamnă că omul urmăreşte să-şi sporească la maximum avantajele dobândite în toate tranzacţiile de piaţă, atunci expresia este o circumlocuţie, pleonastică şi perifrastică. Ea nu afirmă decât ceea ce este implicat în însăşi categoria de acţiune. Dacă înseamnă altceva, atunci este expresia unei idei eronate.

Unii economişti consideră că sarcina teoriei economice este de a stabili cum se poate atinge cea mai mare satisfacţie cu putinţă a întregii populaţii, sau a celui mai mare număr de oameni, din întreaga societate. Ei nu înţeleg că nu există nici o metodă prin care să măsurăm starea de satisfacţie a diverşilor indivizi. Ei interpretează greşit caracterul judecăţilor care se bazează pe comparaţii între gradele de fericire ale diverşilor oameni. Ei consideră că stabilesc fapte, când de fapt exprimă judecăţi arbitrare de valoare. Oricine poate spune că este drept să se fure de la bogaţi pentru a face cadouri săracilor. Însă a numi ceva drept sau nedrept este întotdeauna o judecată subiectivă de valoare şi, ca atate, ceva strict personal, care nu se pretează la nici o verificare sau falsificare. Teoria economică nu urmăreşte pronunţarea unor judecăţi de valoare. Ea urmăreşte cunoaşterea consecinţelor anumitor moduri de a acţiona.

S-a spus că nevoile fiziologice ale oamenilor sunt asemănătoare şi că această egalitate ne furnizează un etalon pentru măsurarea gradului lor de satisfacţie obiectivă. Cei ce exprimă asemenea opinii şi recomandă utilizarea unor asemenea criterii de ghidare a politicilor guvernamentale, propun în fond ca oamenii să fie trataţi aşa cum îşi tratează crescătorul de animale vitele. Acestor reformatori le scapă faptul că nu există [p.243] nici un principiu universal de alimentaţie, valabil pentru toţi oamenii. Alegerea unuia dintre diversele principii depinde în întregime de ţelurile urmărite. Crescătorul de animale nu-şi hrăneşte vitele în scopul de a le face fericite, ci pentru a atinge scopurile pe care le-a stabilit în ce le priveşte, conform propriilor sale planuri. El poate prefera mai mult lapte, mai multă carne, sau alte lucruri. Ce fel de oameni doresc crescătorii de animale să obţină -- atleţi sau matematicieni? Războinici sau muncitori în uzine? Cel ce ar face din om materia primă a unui sistem deliberat de creştere şi hrănire şi-ar aroga puteri despotice şi şi-ar întrebuinţă concetăţenii ca mijloace pentru atingerea propriilor sale ţeluri, care diferă de acelea pe care le urmăresc ei înşişi.

Judecăţile de valoare ale unui individ fac diferenţieri între ceea ce îl satisface mai mult şi ceea ce îl satisface mai puţin. Judecăţile de valoare pe care le face un om în legătură cu satisfacţiile altui om nu spun nimic despre satisfacţiile acestuia din urmă. Ele ne spun numai ce situaţie a omului acesta îl satisface pe cel ce formulează judecata. Reformatorii aflaţi în căutarea unui maximum de satisfacţie generală nu ne spun decât ce stare a treburilor altor oameni îi satisface cel mai mult pe ei.

4. Economia autistă

Nici o construcţie imaginară nu a scandalizat mai mult decât cea a unui actor economic izolat, în întregime dependent de el însuşi. Dar economia nu se poate dispensa de ea. Pentru a studia schimbul interpersonal, ea trebuie să-l compare cu condiţiile în care acesta lipseşte. Ea construieşte două variante ale imaginii economiei autiste, în care nu există decât schimb autist: economia unui individ izolat şi economia unei societăţi socialiste. Când întrebuinţează această construcţie imaginară, economiştii nu se preocupă de a şti dacă sistemul respectiv ar putea efectiv funcţiona. [8] Ei sunt pe deplin conştienţi de faptul că construcţia lor imaginară reprezintă o ficţiune. Robinson Crusoe care, la urma urmelor, ar putea să fi existat, şi managerul general al unei comunităţi socialiste perfect izolate, care n-a existat niciodată, n-ar putea să planifice şi să acţioneze aşa cum pot face oamenii numai cu ajutorul calculului economic. Totuşi, în limitele construcţiei noastre imaginare, suntem liberi să ne imaginăm că ei ar putea calcula, oridecâteori o asemenea ficţiune ar putea fi utilă pentru discutarea problemelor vizate.

Construcţia imaginară a unei economii autiste se află îndărătul distincţiei populare între productivitate şi profitabilitate, [p.244] aşa cum s-a dezvoltat aceasta, ca etalon pentru judecăţile de valoare. Cei ce recurg la această distincţie consideră economia autistă, îndeosebi cea de tip socialist, sistemul cel mai dezirabil şi mai perfect de management economic. Toate fenomenle economiei de piaţă sunt evaluate în funcţie de felul cum sunt sau nu justificabile din perspectiva unui sistem socialist. Epitetul de productive nu le este rezervat decât acţiunilor care ar corespunde obiectivelor incluse în planurile managerului unui asemenea sistem. Toate celelalte activităţi desfăşurate în cadrul unei economii de piaţă sunt numite neproductive, în ciuda faptului că pot fi profitabile pentru cei ce le desfăşoară. Astfel, bunăoară, vânzările promoţionale, reclamele şi activităţile bancare sunt considerate activităţi profitabile, dar neproductive.

Bineînţeles că teoria economică nu are nimic de spus despre asemenea judecăţi de valoare arbitrare.

5. Starea de repaos şi economia aflată în regim de rotaţie uniformă

Singura metodă de abordare a problemei acţiunii este de a sesiza că acţiunea urmăreşte, în ultimă instanţă, producerea unei stări de lucruri în care acţiunea încetează să mai existe, fie pentru că orice neplăcere a fost îndepărtată, fie pentru că orice altă îndepărtate a unei neplăceri resimţite a devenit imposibilă. Astfel, acţiunea tinde către o stare de repaos, de absenţă a acţiunii.

În consecinţă, teoria preţurilor analizează schimburile interpersonale din această perspectivă. Oamenii nu încetează de a efectua schimburi pe piaţă decât în momentul când nu mai este posibil nici un nou schimb, deoarece nici una dintre părţi nu mai anticipează alte ameliorări ale propriei sale condiţii de pe urma vreunui nou schimb. Cumpărătorii potenţiali consideră preţurile cerute de către vânzătorii potenţiali nesatisfăcătoare şi viceversa. Nu mai au loc tranzacţii. Apare o stare de repaos. Această stare, pe care o putem numi stare simplă de repaos (plain state of rest) nu este o construcţie imaginară. Ea se produce efectiv, în mod recurent. La închiderea bursei de acţiuni, brokerii au executat toate ordinele care puteau fi îndeplinite la preţul pieţei. Doar acei vânzători şi cumpărători potenţiali care consideră preţul de piaţă prea mic sau prea mare n-au vândut sau, respectiv, n-au cumpărat. [9] Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte tranzacţii. Întreaga economie de piaţă este, am putea spune, un fel de mare piaţă de schimburi sau de mărfuri. În fiecare moment se desfăşoară toate acele tranzacţii pe care părţile sunt dispuse să le efectueze, la preţul realizabil. Noi vânzări nu se vor putea efectua decât după ce evaluările cel puţin uneia dintre părţi se vor fi schimbat. [p.245]

S-a spus că noţiunea de stare simplă de repaos nu este satisfăcătoare. Ea se referă, după cum s-a spus, doar la determinarea preţurilor bunurilor din care este deja disponibil un anumit stoc, şi nu ne spune nimic despre efectele acestor preţuri asupra producţiei. Obiecţia este nefondată. Teoremele implicate în noţiunea de stare simplă de repaos sunt valide pentru orice tranzacţie, fără excepţie. Cumpărătorii factorilor de producţie, este adevărat, se vor angaja imediat în producţie, şi foarte curând vor reveni pe piaţă pentru a-şi comercializa produsele şi a cumpăra ceea ce doresc pentru propriul lor consum şi pentru continuarea proceselor de producţie. Dar această împrejurare nu ne invalidează schema. De bună seamă, aceasta nu presupune că starea de repaos va fi de durată. Acalmia va dispărea, desigur, îndată ce condiţiile care au generat-o se vor modifica.

Noţiunea de stare simplă de repaos nu este o construcţie imaginară, ci o descriere adecvată a evenimentelor care se petrec pe piaţă, în mod recurent. În această privinţă, ea diferă în mod radical de construcţia de stare finală de repaos.

Când vorbim despre starea simplă de repaos privim exclusiv la ceea ce se petrece chiar în momentul respectiv. Ne restrângem atenţia la ceea ce tocmai s-a petrecut, lăsând deoparte ce se va întâmpla mai târziu, în momentul următor, sau mâine, sau ulterior. Ne interesăm exclusiv de preţurile efectiv achitate în tranzacţii, i.e. de preţurile din trecutul imediat. Nu ne punem întrebarea dacă preţurile viitoare vor fi sau nu egale cu acestea.

Dar acum să mai avansăm un pas. Să ţinem seama de factorii care vor induce în mod inevitabil o tendinţă de schimbare a preţurilor. Ne propunem să aflăm către ce obiectiv va duce această tendinţă, înainte să i se epuizeze întreaga forţă motrice şi să apară o nouă stare de repaos. Preţul corespunzător acestei viitoare stări de repaos era numit preţ natural de economiştii mai timpurii, iar în prezent se întrebuinţează frecvent termenul de preţ static. Pentru a evita asocierile generatoare de confuzii, este mai adecvat să-l numim preţ final şi să vorbim, în consecinţă, de o stare finală de repaos. Această stare finală de repaos este o construcţie imaginară, nu o descriere a realităţii, deoarece ea nu va fi niciodată atinsă. Înainte de realizarea ei se vor ivi noi factori perturbatori. Ceea ce ne sileşte să recurgem la această construcţie imaginară este faptul că, în fiecare clipă, piaţă se îndreaptă către o stare de repaos final. Fiecare nou moment ulterior poate aduce cu sine noi factori de natură să modifice această stare finală de repaos. Însă piaţa este întotdeauna reanimată de eforturile îndreptate spre atingerea unei anumite stări finale de repaos.

Preţul de piaţă este un fenomen real; el este raportul de schimb care s-a manifestat efectiv într-o tranzacţie încheiată. Preţul final este un fenomen [p.246] ipotetic. Preţurile de piaţă sunt fapte istorice şi, de aceea, suntem în măsură să le înregistrăm în scris cu exactitudine numerică, în dolari şi cenţi. Preţul final nu poate fi definit decât definind condiţiile necesare apariţiei sale. Lui nu i se poate atribui nici o valoare numerică precisă, exprimată în termeni monetari sau în alte cantităţi de bunuri. El nu va apărea niciodată pe piaţă. Preţul de piaţă nu poate coincide niciodată cu preţul final corespunzător momentului în care această structură a pieţii este actuală. Însă catalactica ar eşua lamentabil, în sarcina ei de a analiza problemele determinării preţurilor, dacă ar neglija analiza preţurilor finale. Într-adevăr, în configuraţia pieţei, din care se naşte preţul de piaţă, operează deja, în mod latent, forţe care, presupunând că nu apar date noi, vor determina în continuare modificări ale preţurilor până când se va atinge starea finală de repaos. Dacă n-am studia decât preţurile de piaţă momentane şi starea simplă de repaos, neglijând faptul că piaţa este deja agitată de factori care trebuie să determine alte modificări ale preţurilor şi o tendinţă către o altă stare de repaos, atunci am restrânge pe nedrept studiul determinării preţurilor.

Fenomenul de care trebuie să ţinem seama este acela că modificările factorilor care determină formarea preţurilor nu îşi produc toate efectele deodată. Înainte ca toate efectele lor să se epuizeze este necesar să se scurgă un interval de timp. Între apariţia unei noi date şi ajustarea perfectă a pieţei la ea, trebuie să treacă un anumit timp. (Şi, bineînţeles, pe durata acestei perioade de timp, apar alte date noi.) Oridecâteori analizăm efectele unei modificări a factorilor care intervin pe piaţă, nu trebuie să uităm că avem de-a face cu evenimente ce au loc succesiv, cu o serie de efecte care se succed unele pe altele. Nu suntem în măsură să ştim dinainte cât timp va tebui să se scurgă, dar ştim cu siguranţă că va trebui să se scurgă câtva timp, deşi acest interval poate fi uneori atât de scurt încât să nu joace nici un rol în practică.

Economiştii au greşit adesea neglijând elementul timp. Să ne gândim, bunăoară, la controversa referitoare la efectele modificărilor cantităţii de bani. Unii s-au preocupat numai de efectele lor pe termen lung, i.e., de preţurile finale şi de starea finală de repaos. Alţii au văzut doar efectele pe termen scurt, i.e. preţurile din clipa care urmează modificării datelor. Şi unii şi alţii au procedat greşit, concluziile lor fiind, de aceea, viciate. S-ar putea cita numeroase exemple de situaţii în care s-a comis aceeaşi eroare.

Construcţia imaginară a stării finale de repaos se caracterizează prin atenţia deplină acordată schimbării, în succesiunea temporală a evenimentelor. Ea diferă în această privinţă de construcţia imaginară a [p.247] economiei în regim de rotaţie uniformă (evenly rotating economy), o construcţie care se caracterizează prin eliminarea modificării datelor şi a elementului timp. (Este nepotrivit şi inducător în eroare să numim această construcţie imaginară economie statică sau echilibru static, aşa cum se obişnuieşte, iar a o confunda cu construcţia imaginară a economiei staţionare este o greşeală gravă.) [10] Economia în regim de rotaţie uniformă este un sistem fictiv, în care preţurile de piaţă ale tuturor bunurilor şi serviciilor coincid cu preţurile lor finale. În acest cadru nu există nici un fel de modificări ale preţurilor; stabilitatea preţurilor este perfectă. Aceleaşi tranzacţii de piaţă se repetă la nesfârşit. Bunurile de ordin superior trec, în aceleaşi cantităţi, prin aceleaşi stadii de producţie, până când bunurile de consum produse ajung, în cele din urmă, în mâinile consumatorilor şi sunt consumate. Ziua de astăzi nu diferă de cea de ieri, iar ziua de mâine nu va diferi de cea de azi. Sistemul este în flux perpetuu, dar rămâne pe vecie neschimbat. El se mişcă uniform în jurul unui centru fix, într-o mişcare de rotaţie uniformă. Starea simplă de repaos este iarăşi şi iarăşi tulburată, dar ea se restabileşte imediat, în forma dinainte. Toţi factorii sunt constanţi, inclusiv cei ce provoacă recurent tulburări ale stării simple de repaos. Aşadar preţurile, numite îndeobşte preţuri statice sau de echilibru, rămân de asemenea constante.

Esenţa acestei construcţii imaginare este eliminarea scurgerii timpului şi a schimbării perpetue din fenomenele de piaţă. Posibilitatea oricărei schimbări în ce priveşte oferta şi cererea este incompatibilă cu această construcţie. În acest cadru nu pot fi analizate decât schimbări ce nu afectează configuraţia factorilor care detrmină preţurile. În lumea imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă nu este necesar ca populaţia să fie alcătuită din oameni nemuritori, fără vârstă şi care nu proliferează. Putem presupune că în ea copiii se nasc, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor, cu condiţia ca cifrele totale ale populaţiei şi numărul personaelor din fiecare grupă de vârstă să rămână constante. În acest caz, cererea pentru bunuri al căror consum este limitat la anumite grupe de vârstă rămâne nemodificată, deşi indivizii care o generează nu rămân aceiaşi.

În realitate nu există niciodată o economie în regim de rotaţie uniformă. Însă, pentru a analiza problemele schimbării datelor şi a mişcării cu variaţii neregulate, trebuie să le comparăm cu o stare fictivă, din care amândouă sunt ipotetic absente. Este deci absurd să se afirme, despre construcţia unei economii în regim de rotaţie uniformă, că nu lămureşte condiţiile existente într-un univers schimbător şi să li se ceară economiştilor să [p.248] substituie aşa-zisei lor ocupaţii exclusive cu statica un studiu al “dinamicii”. Această aşa-zisă metodă statică este chiar instrumentul mental adecvat pentru cercetarea schimbării. Singurul mijloc de studiu al fenomenelor complexe ale acţiunii este de a face iniţial abstracţie de schimbare în întregime, de a introduce apoi un factor izolat provocator de schimbare, şi de a analiza, în cele din urmă, efectele sale, în ipoteza că toate celelalte variabile rămân nemodificate. Este de asemenea absurd să se creadă că serviciile furnizate de construcţia unei economii în regim de rotaţie uniformă sunt cu atât mai preţioase cu cât sfera acţiunii, obiectul studiilor noastre, corespunde acestei construcţii în ce priveşte absenţa schimbării. Metoda statică, întrebuinţarea construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă, este metoda adecvată de analizare a schimbărilor respective, indiferent dacă acestea sunt mari sau mici, bruşte sau lente.

Obiecţiile formulate până în prezent împotriva întrebuinţării construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă au dat în întregime greş. Autorii lor n-au sesizat privinţa în care această construcţie este problematică şi motivul pentru care ea poate induce cu uşurinţă erori şi confuzii.

Acţiunea este schimbare, iar schimbarea se petrece în secvenţa temporală a evenimentelor. Însă din economia în regim de rotaţie uniformă schimbarea şi succesiunea evenimentelor sunt eliminate. Acţiunea constă în a face alegeri şi în a face faţă unui viitor incert. Însă în economia în regim de rotaţie uniformă nu există alegeri, iar viitorul nu este incert, deoarece nu diferă de situaţia cunoscută din prezent. Un asemenea sistem rigid nu este populat cu oameni vii, care aleg şi sunt supuşi greşelii. Este o lume de automate negânditoare, lipsite de suflet; nu este o societate umană, ci un muşuroi de furnici.

Însă aceste contradicţii insolubile nu ştirbesc serviciile pe care ni le furnizează această construcţie imaginară, când este vorba de singurele probleme pentru al căror studiu ea este atât adecvată cât şi indispensabilă: problema legăturii dintre preţurile produselor şi factorii necesari pentru producerea lor şi problema derivată, a activităţii antrepernoriale şi a profiturilor şi a pierderilor. Pentru a înţelege funcţia activităţii antreprenoriale şi semnificaţia profiturilor şi pierderilor, noi construim un sistem din care acestea sunt absente. Această imagine nu este decât un instrument al gândirii noastre. Ea nu descrie o stare de lucruri posibilă şi realizabilă. Este chiar imposibil de a împinge construcţia imaginară a unui sistem în regim de rotaţie uniformă până la consecinţele sale ultime, deoarece antreprenorul este imposibil de eliminat din tabloul economiei de piaţă. Diverşii factori complementari de producţie nu se pot alătura spontan. Este necesar ca ei să fie combinaţi de către eforturile deliberate ale unor oameni, care urmăresc anumite scopuri şi sunt motivaţi de un imbold de a-şi ameliora starea de [p.249] satisfacţie. Eliminând antreprenorul ar însemna să eliminăm forţa motrice a întregului sistem de piaţă.

Există şi o a doua deficienţă. Schimbul indirect şi utilizarea banilor sunt implicate tacit în construcţia imaginară a unei economii în regim de rotaţie uniformă. Dar ce fel de bani pot fi aceştia? Într-un sistem fără schimbare, în care nu există nici un fel de incertitudine referitoare la viitor, nimeni nu are nevoie să deţină bani lichizi. Fiecare individ ştie exact de ce sumă de bani va avea nevoie, la orice dată viitoare. El este, de aceea, în măsură să dea cu împrumut toţi banii pe care-i primeşte, astfel încât împrumuturile să devină scadente la data când va avea nevoie de ele. Să presupunem că nu există decât monedă-aur şi o singură bancă centrală. Cu avansul treptat către o stare de economie în regim de rotaţie uniformă, toţi indivizii şi toate firmele îşi reduc, pas cu pas, deţinerile de bani lichizi, iar cantităţile de aur devenite astfel disponibile iau drumul întrebuinţărilor nonmonetare – industriale. Indivizii şi firmele posedă creanţe faţă de banca centrală, suma scadentă a fiecărei părţi dintre acestea corespunzând exact sumelor de care vor avea ei nevoie la datele respective, pentru a-şi onora obligaţiile. Banca centrală nu are nevoie de rezerve, deoarece suma totală a plăţilor cotidiene efectuate de clienţii ei coincide exact cu suma totală a retragerilor. Toate tranzacţiile pot fi de fapt efectuate prin transferuri operate în conturile băncii, fără a mai apela la bani lichizi. Astfel, “banii” din acest sistem nu sunt un mijloc de schimb; ei nu sunt bani deloc, ci sunt doar numerar, o unitate eterică şi nedeterminată de contabilizare, de felul acela vag şi nedefinibil pe care fantezia anumitor economişti şi erorile multor profani l-au atribuit în mod greşit banilor. Interpunerea acestor expresii numerice între vânzători şi cumpărători nu afectează esenţa vânzărilor; ea este neutră faţă de activităţile economice ale oamenilor. Însă moneda neutră este în sine o idee irealizabilă şi de neconceput. [11] Dacă ar fi să întrebuinţăm terminologia inadecvată pe care o întrebuinţează mulţi economişti contemporani în scrierile lor, ar trebui să spunem că moneda este, în mod necesar, un “factor dinamic”; într-un sistem “static” nu mai este loc pentru bani. Dar însăşi noţiunea de economie de piaţă fără bani este contradictorie.

Construcţia imaginară a unui sistem în rotaţie uniformă este o noţiune limitativă. În cadrul său acţiunea nu mai există. Efortul conştient al omului care gândeşte îndreptat către îndepărtarea neplăcerii este înlocuit de reacţie automată. Putem întrebuinţa această [p.250] construcţie imaginară numai dacă nu uităm niciodată ce scopuri are ea menirea să servească. În primul rând, dorim să analizăm tendinţa, manifestă în orice acţiune, către stabilirea unei economii în regim de rotaţie uniformă; procedând astfel, trebuie să ţinem totdeauna seama de faptul ca această tendinţă nu-şi poate atinge niciodată ţelul într-un univers care nu este perfect rigid şi imuabil, adică într-un univers care este viu şi nu mort. În al doilea rând, urmărim să înţelegem în ce privinţă diferă condiţiile dintr-o lume vie, în care există acţiune, de acelea dintr-o lume rigidă. Putem descoperi aceasta numai printr-un argumentum a contrario pe care ni-l pune la dispoziţie imaginea unei economii rigide. Astfel ajungem la înţelegerea faptului că în fiecare acţiune este inerent presupusă confruntarea cu condiţiile unui viitor necunoscut – aşadar speculaţia – şi că profitul şi pierderea sunt caracteristici necesare ale acţiunii, ce nu pot fi suspendate de nici un fel de dorinţă pioasă. Procedurile adoptate de acei economişti care sunt pe deplin conştienţi de aceste elemente cognitive fundamentale pot fi numite metoda logică a teoriei economice, prin contrast cu tehnica metodei matematice.

Economiştii matematizanţi nesocotesc studiul acţiunilor care, în ipoteza imaginară şi irealizabilă că nu ar surveni date noi, sunt ţinute să ducă la atingerea economiei în regim de rotaţie uniformă. Ei nu observă speculatorul individual care nu urmăreşte instituirea economiei în regim de rotaţie uniformă, ci profitul, de pe urma acţiunii care ajustează mai bine mersul lucrurilor la atingerea scopurilor urmărite prin acţiune, i.e. la îndepărtarea cea mai adecvată cu putinţă a neplăcerii. Ei subliniază exclusiv starea imaginară de echilibru, pe care ar atinge-o întregul complex al acţiunilor de felul acesta în absenţa oricărei modificări suplimentare a datelor. Ei descriu acest echilibru imaginar prin sisteme de ecuaţii diferenţiale simultane. Lor le scapă faptul că starea de lucruri pe care o analizează este o stare în care nu mai există acţiune, ci doar o succesiune de evenimente, provocate de un misterios iniţiator originar al mişcării. Ei îşi dedică toate eforturile descrierii în simboluri matematice a diverselor “echilibre”, adică a stărilor de repaos şi de absenţă a acţiunii. Ei analizează echilibrul ca şi cum ar fi o entitate reală şi nu doar o acţiune limitativă, un simplu instrument mental. Ceea ce fac ei este un joc steril cu simboluri matematice, un passe-temps care nu este adecvat pentru a ne furniza cunoştinţe. [12]

6. Economia staţionară

Construcţia imaginară a unei economii staţionare a fost confundată uneori cu aceea a unei economii în regim de rotaţie uniformă. Însă [p.251] aceste două construcţii diferă în realitate.

Economia staţionară este o economie în care avuţia şi venitul indivizilor rămân neschimbate. Cu această imagine sunt compatibile schimbări care n-ar fi compatibile cu o economie în regim de rotaţie uniformă. Cifrele populaţiei pot creşte sau scădea, cu condiţia ca variaţiile să fie însoţite de o creştere sau scădere corespunzătoare a avuţiei şi venitului totale. Cererea pentru anumite mărfuri se poate modifica; dar aceste modificări trebuie să se petreacă atât de lent, încât transferul de capital din ramurile de producţie care urmează să fie restrânse datorită lor, către acelea care urmează să fie amplificate, să se poată efectua prin neînlocuirea echipamentelor uzate în ramurile care se restrâng şi investirea sumelor corespunzătoare în acelea care se dezvoltă.

Construcţia imaginară a unei economii staţionare ne conduce la alte două construcţii imaginare: economia aflată în creştere (în expansiune) şi cea aflată în descreştere (în declin). În cea dintâi, cota de avuţie şi venit per capita a indivizilor şi cifra populaţiei tind către o valoare numerică mai ridicată, iar în cea din urmă câtre o valoare numerică mai redusă.

În economia staţionară suma tuturor profiturilor şi a tuturor pierderilor este zero. În economia aflătă în creştere suma totală a profiturilor depăşeşete suma totală a pierderilor. În economia aflată în descreştere suma totală a profiturilor este inferioară sumei totale a pierderilor.

Precaritatea acestor trei construcţii imaginare este vădită în faptul că ele implică posibilitatea măsurării avuţiei şi a venitului. Cum asemenea măsurători nu pot fi realizate şi sunt chiar de neconceput, este imposibil să le întrebuinţăm pentru o clasificare riguroasă a situaţiilor reale. Oridecâteori istoria economică se lansează în clasificări ale evoluţiilor istorice din anumite perioade conform schemei “staţionare”, “în creştere” sau “în descreştere”, ea recurge de fapt la înţelegerea istorică şi nu “măsoară”.

7. Integrarea funcţiilor catalactice

Când oamenii se referă la probleme legate de propriile lor acţiuni şi când istoria economică, economia descriptivă şi statistica economică se referă la acţiunile altor persoane, utilizând termenii de antreprenor, capitalist, proprietar de pământ, muncitor şi consumator, ei întrebuinţează tipuri ideale. Când teoria economică întrebuinţează aceiaşi termeni este vorba despre categorii catalactice. Antreprenorii, capitaliştii, proprietarii funciari, muncitorii şi consumatorii care apar în teoria economică nu sunt oameni vii, ca cei pe care-i întâlnim în viaţa cotidiană şi în istorie. Ei reprezintă încorporarea funcţiilor distincte care sunt îndeplinite în desfăşurarea operaţiunilor de piaţă. Faptul că atât [p.252] omul care acţionează cât şi ştiintele istorice apelează, în raţionamentele lor, la rezultatele teoriei economice şi construiesc tipuri ideale bazate pe – şi care se referă la – categoriile teoriei praxeologice, nu modifică distincţia logică radicală între tipurile ideale şi categoriile economice. Categoriile economice care ne preocupă se referă la funcţii pur integrate, iar tipurile ideale se referă la evenimente istorice. Omul viu, care acţionează, combină în mod necesar diverse funcţii. El nu este niciodată doar un consumator, ci este, în plus, fie un antreprenor, un proprietar funciar, un capitalist sau un muncitor, fie o persoană susţinută material de veniturile câştigate de astfel de persoane. Mai mult, funcţiile de antreprenor, proprietar funciar, capitalist şi muncitor se suprapun frecvent în aceleaşi persoane. Istoria urmăreşte clasificarea oamenilor în funcţie de obiectivele către care aspiră ei şi de mijloacele pe care le întrebuinţează pentru atingerea acestor obiective. Teoria economică, care cercetează structura acţiunii în condiţiile unei societăţi de piaţă fără a ţine seama câtuşi de puţin de obiectivele pe care le urmăresc oamenii şi de mijloacele pe care le întrebuinţează ei, urmăreşte să discearnă categorii şi funcţii. Cele două sarcini sunt diferite. Diferenţa poate fi cel mai edificator demonstrată analizând conceptul catalactic de antreprenor.

În construcţia imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă nu încape loc pentru activitatea antreprenorială, deoarece această construcţie elimină orice schimbare a datelor care ar putea afecta preţurile. Îndată ce abandonăm această presupoziţie, a rigidităţii datelor, descoperim că acţiunea trebuie să fie afectată de toate modificările datelor. Cum acţiunea este îndreptată în mod necesar către influenţarea unei stări viitoare de lucruri, fie uneori şi din viitorul imediat, al clipei care urmează, ea va fi afectată de orice schimbare a datelor greşit anticipată, care survine în răstimpul dintre începutul şi sfârşitul perioadei în care ea este destinată să furnizeze beneficii (perioadei furnizării de beneficii.) [13] Aşadar rezultatul acţiunii este întotdeauna incert. Acţiunea este întotdeauna o speculaţie. Lucrul acesta este valabil nu numai într-o economie de piaţă, ci şi pentru Robinson Crusoe, actorul izolat imaginar, sau, nu mai puţin, pentru o economie socialistă. În construcţia imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă nimeni nu este antreprenor şi speculator. Într-o economie reală şi vie fiecare actor este întotdeauna antreprenor şi speculator; persoanele aflate în grija actorilor -- membrii minori ai familiilor dintr-o societate de piaţă şi masele într-o societate socialistă -- sunt afectaţi de rezultatele speculaţiilor actorilor, deşi nu sunt ei înşişi actori, deci nici speculatori.

Când se referă la antreprenori, teoria economică nu are în vedere oameni, ci o anumită funcţie. Această funcţie nu este trăsătura particulară [p.253] a unui grup sau a unei clase speciale de oameni. Ea este inerentă fiecărei acţiuni şi de neocolit pentru fiecare actor. Incorporând această funcţie într-o figură imaginară, recurgem la o stratagemă metodologică. Termenul de antreprenor, aşa cum este întrebuinţat în teoria catalactică, indică faptul că omul care acţionează este văzut exclusiv din perspectiva incertitudinii inerente a fiecărei acţiuni. Atunci când întrebuinţăm termenul acesta nu trebuie în nici un caz să uităm că fiecare acţiune este conţinută în fluxul temporal şi deci implică o speculaţie. Capitaliştii, proprietarii funciari şi muncitorii sunt inevitabil speculatori. La fel este şi consumatorul, atunci când se îngrijeşte de satisfacerea nevoilor sale viitoare. E cale lungă de la mână până la gură.

Să încercăm să gândim construcţia imaginară a antreprenorului pur până la consecinţele ei ultime. Antreprenorul acesta nu posedă nici un capital. Capitalul necesar pentru activităţile sale antreprenoriale îi este împrumutat de capitalişti, sub formă de împrumuturi băneşti. Este adevărat că, din punct de vedere legal, el este considerat proprietarul diverselor mijloace de producţie achiziţionate prin cheltuirea sumelor luate cu împrumut. Cu toate acestea, el ar rămâne lipsit de proprietate, dacă punem în balanţă atât volumul activelor cât şi al datoriilor sale. Dacă reuşeşte, profitul net îi aparţine. Dacă dă greş, pierderea trebuie să cadă asupra capitaliştilor care i-au împrumutat fondurile. Un asemenea antreprenor ar fi, în realitate, un angajat al capitaliştilor, care speculează în numele acestora şi încasează profiturile în proporţie de 100%, fără să aibe a se preocupa de pierderi. Însă chiar dacă antreprenorul este în măsură să îşi asigure singur o parte din capitalul necesar şi nu împrumută decât restul, lucrurile nu diferă în mod esenţial. În măsura în care pierderile suferite nu pot fi scăzute din fondurile antreprenorului însuşi, ele vor fi suportate de capitaliştii care au avansat împrumuturile, indiferent de termenii contractului. Un capitalist este întotdeauna efectiv un antreprenor şi un speculator. El îşi asumă întotdeauna riscul de a-şi pierde fondurile. Nu există nimic de felul unor investiţii perfect sigure.

Proprietarul funciar autosuficient, care-şi lucrează pământul numai pentru satisfacerea necesităţilor propriei gospodării, este afectat de toate schimbările care-i influenţează fertilitatea pământului sau nevoile personale. Într-o economie de piaţă, rezultatele activităţilor fermierului sunt afectate de toate schimbările care privesc importanţa terenului său pentru aprovizionarea pieţei. Fermierul este evident un antreprenor, chiar şi din punctul de vedere al terminologiei obişnuite. Nici un proprietar al vreunor mijloace de producţie, fie acestea reprezentate de bunuri tangibile sau bani, nu rămâne neatins de incertitudinea viitorului. Întrebuinţarea oricăror bunuri tangibile sau a banilor pentru producţie, i.e. pentru furnizarea de satisfacţii la o dată ulterioară, este o activitate antreprenorială în sine.

La fel stau lucrurile în esenţă şi cu muncitorul. El se naşte [p.254] proprietar al anumitor abilităţi. Facultăţile sale înnăscute sunt mijloace de producţie mai adecvate pentru anumite tipuri de muncă, mai puţin adecvate pentru altele, şi total inadecvate pentru o a treia grupă. [14] Dacă şi-a însuşit calificările necesare pentru prestarea anumitor tipuri de lucru, atunci el este, în raport cu timpul şi cheltuielile materiale absorbite în procesul formării sale, în poziţia unui investitor. El a asigurat un input, în vederea compensaţiei printr-un output adecvat. Muncitorul este un antreprenor în măsura în care salariul său este determinat de preţul pieţei pentru tipul de muncă pe care-l poate presta. Preţul acesta variază, în funcţie de schimbarea condiţiilor, aşa cum variază şi preţurile tuturor celorlalţi factori de producţie.

În contextul teoriei economice semnificaţia termenilor în discuţie este următoarea: Prin antreprenor se înţelege omul care acţionează în raport cu schimbările care survin în datele pieţei. Prin capitalist şi proprietar funciar se înţelege omul care acţionează în raport cu schimbările valorilor şi ale preţurilor care, chiar dacă toate datele pieţei rămân constante, sunt determinate de simpla trecere a timpului, ca o consecinţă a evaluării diferite a bunurilor prezente faţă de cea a bunurilor viitoare. Prin muncitor se înţelege omul care acţionează în raport cu întrebuinţarea factorului de producţie care este munca umană. Astfel, fiecare funcţie este corespunzător integrată: antreprenorul câştigă profituri sau suferă pierderi; proprietarilor mijloacelor de producţie (bunuri de capital sau pământ) le revine dobânda originară; muncitorii primesc salarii. În acest sens, am elaborat construcţia imaginară de distribuţie funcţională, care diferă de distribuţia istorică efectivă. [15]

Teoria economică, pe de altă parte, a utilizat întotdeauna şi încă utilizează termenul de “antreprenor” în alt sens decât cel cu care este asociat în contextul construcţiei imaginare a distribuţiei funcţionale. În cadrul ei sunt denumiţi antreprenori şi cei ce sunt deosebit de doritori să profite de pe urma ajustării producţiei la [p.255] modificările anticipate ale condiţiilor, cei ce au mai multă iniţiativă, spirit de întreprindere şi o perspicacitate superioară maselor, pionierii care generează şi promovează progresul economic. Această noţiune este mai restrânsă decât conceptul de antreprenor, aşa cum a fost utilizat în construcţia distribuţiei funcţionale; el nu corespunde multor situaţii cărora acesta din urmă le corespunde. Este ciudat că acelaşi termen este utilizat pentru a desemna două noţiuni diferite. Ar fi fost mai comod să se întrebuinţeze un alt termen pentru cea de-a doua noţiune -- de pildă acela de “promotor”.

Trebuie să admitem că noţiunea de antreprenor-promotor nu poate fi definită cu rigoare praxeologică. (În această privinţă, ea se aseamănă cu noţiunea de bani, care – spre deosebire de noţiunea de mijloc de schimb – nu admite o definiţie praxeologică rigidă.) [16] Însă teoria economică nu se poate lipsi de conceptul de promotor, deoarece el se referă la un dat care este o caracteristică generală a naturii umane, care este prezent în toate tranzacţiile de piaţă şi le marchează profund. Este vorba de faptul că indivizii diferiţi nu reacţionează la o schimbare a condiţiilor cu aceeaşi rapiditate şi în acelaşi fel. Inegalitatea oamenilor, care se datorează atât diferenţelor între calităţile lor înnăscute cât şi vicisitudinilor vieţii, se manifestată şi în felul acesta. Pe piaţă există inovatori şi alţii care imită doar procedeele concetăţenilor lor mai alerţi. Fenomenul de leadership nu este mai puţin real pe piaţă decât în orice altă ramură de activitate umană. Forţa motrice a pieţei, elementul care tinde către inovaţie şi ameliorare necontenite, este furnizat de mobilitatea febrilă a promotorului şi de aviditatea sa de a realiza profituri cât mai mari cu putinţă.

Acestea fiind spuse, nu există nici un pericol ca întrebuinţarea echivocă a acestui termen să dea naştere la ambiguităţi în expunerea sistemului catalactic. Oridecâteori există riscul ca ele să apară, putem să le înlăturăm prin utilizarea termenului de promotor în locul celui de antreprenor.

Funcţia antreprenorială în economia staţionară

Piaţa la termen (futures market) îl poate elibera pe promotor de o parte din povara funcţiei sale antreprenoriale. În măsura în care un antreprenor s-a ferit de pierderile pe care le-ar putea suferi prin tranzacţii convenabile făcute în avans, el încetează de a mai fi antreprenor iar funcţia antreprenorială se translatează asupra celeilalte părţi contractante. Filatorul de bumbac care, în momentul când cumpără bumbac pentru filatura lui, vinde în avans aceeaşi cantitate, îşi abandonează o parte din funcţia antreprenorială. El nici nu va mai profita nici nu va mai pierde de pe urma schimbărilor preţului bumbacului survenite în perioada respectivă. Desigur, el nu încetează în întregime de a-şi mai îndeplini [p.256] funcţia antreprenorială. El va fi totuşi afectat de variaţia preţurilor la firele textile în general, sau a preţurilor anumitor sortimente şi tipuri de fire, pe care le produce şi care nu sunt determinate de modificări ale preţului bumbacului neprelucrat. Chiar dacă produce doar în calitate de contractant, pentru o remuneraţie dinainte stabilită, el este încă în poziţia de antreprenor faţă de fondurile investite în instalaţii.

Putem construi imaginea unei economii în care condiţiile necesare pentru existenţa pieţelor la termen să se realizeze pentru toate bunurile şi serviciile. Într-o asemenea construcţie imaginara funcţia antreprenorială este în întregime separată de toate celelalte funcţii. Apare o clasă de antreprenori puri. Preţurile determinate pe pieţele la termen direcţionează întregul aparat de producţie. Doar dealerii la termen mai realizează profituri şi mai suferă pierderi. Toate celelalte persoane sunt asigurate, aşa zicând, împotriva efectelor adverse ale incertitudinii viitorului. Ele se bucură de securitate în această privinţă. Capii diverselor unităţi economice sunt practic angajaţi, cu venituri fixe.

Dacă ar fi să presupunem, în continuare, că această economie este una staţionară şi că toate tranzacţiile la termen se concentrează într-o singură corporaţie, este limpede că volumul total al pierderii corporaţiei ar coincide exact cu volumul total al profiturilor sale. Nu este necesar decât să naţionalizăm această corporaţie pentru a aduce la fiinţă un stat socialist, fără profituri şi pierderi, un stat al securităţii şi stabilităţii netulburate. Dar lucrurile stau astfel numai pentru că definiţia pe care am dat-o unei economii staţionare implică egalitatea sumei totale a pierderilor cu cea a profiturilor. Într-o economie aflată în schimbare trebuie să apară fie un exces de profituri, fie unul de pierderi.

Ar fi o pierdere de timp să mai insistăm asupra unor astfel de imagini suprasofisticate, care nu duc mai departe analiza problemelor economice. Singurul motiv pentru care le-am menţionat este că ele reflectă idei care stau la temelia anumitor critici formulate împotriva sistemului economic capitalist şi a anumitor planuri iluzorii sugerate în vederea gestionării socialiste a afacerilor. Este, desigur, adevărat că o schemă socialistă este logic compatibilă construcţiile imaginare irealizabile a unei economii în regim de rotaţie uniformă şi a unei economii staţionare. Predilecţia cu care numeroşi economişti matematicieni se ocupă aproape exclusiv de condiţiile corespunzătoare acestor construcţii imaginare şi cu starea de “echilibru” implicată în ele i-a făcut pe oameni să piardă din vedere faptul că ele sunt ireale, măcinate de contradicţii interne, expediente imaginare ale gândirii şi nimic altceva. Ele nu sunt în nici un caz modele adecvate pentru edificarea unei societăţi vii, de oameni care acţionează. [p.257]


Note

1. Cf, Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, ed. a 7-a, Suttgart, 1910, p. 306.

2. Cf. Karl Marx, Zur Kritik des sozialdemocratischen Parteiprogramms von Gotha, ed. Kreibisch, Reichenberg, 1920, p. 17.

3. Cf. ibid.

4. Doctrina armoniei predeterminate în funcţionarea unui sistem de piaţă neobstrucţionat nu trebuie confundată cu teorema armoniei intereselor corect înţelese în cadrul unui sistem de piaţă, deşi există o înrudire între ele. Cf. infra, pp. 673-682.

5. Un pictor este un om de afaceri dacă urmăreşte să picteze pânze care să se vândă la un preţ cât mai ridicat. Un pictor care nu face compromisuri pentru a satisface gusturile publicului cumpărător şi, dispreţuind orice consecinţe neplăcute, nu se lasă îndrumat decât de propriile sale idealuri, este un artist, un geniu creator. Cf. supra, pp. 139-140.

6. Asemenea interferenţe între cheltuielile de afaceri ale firmei şi cheltuieli destinate consumului sunt încurajate adesea de condiţiile instituţionale. O cheltuială trecută în contul costurilor de afaceri reduce profiturile nete şi , prin urmare, volumul impozitelor de achitat. Dacă impozitele absorb 50% din profituri, omul de afaceri caritabil plăteşte din buzunar doar 50% din cadou. Restul rămâne în seama fiscului.

7. De bună seamă, o analiză făcură din punctul de vedere al fiziologiei nutriţiei nu va privi aceste lucruri drept neglijabile.

8. Analizăm aici problemele teoriei, nu ale istoriei. De aceea putem să ne dispensăm de a respinge obiecţiile formulate împotriva conceptului de actor izolat, făcând trimitere la rolul istoric al unei economii gospodăreşti autosuficiente.

9. Pentru simplitate, neglijăm aici fluctuaţiile preţurilor întregistrate în cursul zilei.

10. A se vedea mai jos pp. 250-251.

11. A se vedea mai jos, pp. 416-419.

12. Pentru o continuare a studiului critic al economiei matematice, a se vedea mai jos, pp. 350-357.

13. A se vedea mai jos, p. 481.

14. Referitor la sensul în care munca trebuie considerată un factor de producţie nespecific a se vedea mai sus, pp. 133-135.

15. Să subliniem din nou faptul că toată lumea, inclusiv nespecialştii, întrebuinţează întotdeauna această construcţie imaginară, atunci când au de-a face cu determinarea veniturilor. Nu economiştii au inventat-o; ei au epurat-o doar de deficienţele care însoţeau concepţia populară. Pentru o analiză epistemologică a distribuţiei funcţionale, cf. John Bates Clark, The Distribution of Wealth, New York, 1908, p. 5 şi Eugen von Böhm Bawerk, Gesammelte Schriften, ed. F. X. Weiss, Viena, 1924, p. 299. Termenul de “distribuţie” nu trebuie să ne inducă în eroare; întrebuinţarea sa în acest context se explică prin rolul jucat în istoria gândirii economice de construcţia imaginară a unui stat socialist (cf. supra, p. 240). În modul de funcţionare a economiei de piaţă nu există propriu-zis nimic care să poată fi numit distribuţie. Bunurile nu sunt mai întâi produse şi apoi distribuite, aşa cum ar sta lucrurile într-un stat socialist. Cuvântul “distribuţie”, aşa cum este el întrebuinţat în expresia “distribuţie funcţională”, corespunde semnificaţiei pe care o avea termenul de “distribuţie” acum 150 de ani. În engleza contemporană “distribuţie” înseamnă dispersia bunurilor între consumatori, aşa cum o determină comerţul.

16. A se vedea mai jos, p. 398.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România