Capitolul IX. Rolul ideilor

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a doua: Acţiune în cadrul societăţii
cuprins

1. Raţiunea umană

Raţiunea este trăsătura particulară şi caracteristică a omului. Nu este necesar ca praxeologia să-şi pună întrebarea dacă raţiunea este sau nu un instrument adecvat pentru cunoaşterea adevărului ultim şi absolut. Praxeologia analizează raţiunea numai în măsura în care aceasta îi permite omului să acţioneze.

Toate obiectele care alcătuiesc substratul senzaţiilor, percepţiilor şi observaţiilor umane se oferă de asemenea şi simţurilor animalelor. Însă doar omul are facultatea de a transforma stimulii senzitivi în observaţii şi experienţe. Şi doar omul îşi poate organiza diversele observaţii şi experienţe într-un sistem coerent.

Acţiunea este precedată de gândire. Gândirea înseamnă a delibera dinainte asupra acţiunilor viitoare şi a reflecta ulterior asupra acţiunilor trecute. Gândirea şi acţiunea sunt inseparabile. Fiecare acţiune se întemeiază întotdeauna pe o anumită idee despre anumite relaţii cauzale. Cel ce gândeşte o relaţie cauzală gândeşte o teoremă. Acţiunea fără gândire, practica fără teorie, sunt inimaginabile. Raţionamentul poate fi eronat şi teoria incorectă; însă gândirea şi teoretizarea nu pot lipsi din nici o acţiune. Pe de altă parte, gândirea este întotdeauna gândirea unei acţiuni potenţiale. Chiar şi cel ce gândeşte o teorie pură presupune că teoria este corectă, i.e. că acţiunea care s-ar conforma conţinutului său ar avea drept consecinţă un efect anticipat pe baza rezultatelor acesteia. Este irelevant, din punct de vedere logic, dacă o asemenea acţiune este sau nu fezabilă.

Cel ce gândeşte este întotdeauna individul. Societatea nu gândeşte mai mult decât mănâncă sau bea. Evoluţia raţiunii umane, de la gândirea naivă a primitivilor până la aceea mai subtilă a ştiinţelor moderne, s-a desfăşurat în cadrul societăţii. Totuşi, gândirea ca atare este întotdeauna o realizare a indivizilor. Există acţiune concertată, dar nu şi gândire concertată. Există doar tradiţia, care păstrează gândurile şi le comunică altora, ca pe un stimul pentru gândirea lor. Dar omul nu are alt mijloc de a-şi apropria gândurile precursorilor săi decât de a le regândi el însuşi, iarăşi şi iarăşi. Apoi, el va fi desigur în măsură să avanseze mai departe, pornind de la gândirea înaintaşilor săi. Cel mai important vehicul al tradiţiei este cuvântul. Gândirea este legată de limbaj şi viceversa. Conceptele sunt încorporate în termeni. Limbajul este o unealtă a gândirii, după cum este şi una a acţiunii sociale. [p.178]

Istoria gândirii şi a ideilor este un discurs, care se perpetuează de la o generaţie la alta. Gândirea epocilor mai noi creşte din gândirea epocilor mai timpurii. Fără ajutorul acestui stimul, progresul intelectual ar fi fost imposibil. Continuitatea evoluţiei umane, însămânţarea pentru urmaşi şi recoltarea pe pământul desţelenit şi lucrat de înaintaşi, se manifestă şi în istoria ştiinţelor şi a ideilor. Am moştenit de la înaintaşii noştri nu doar un stoc de produse şi bunuri de diverse ordine, care reprezintă sursa avuţiei noastre materiale, ci şi idei şi gânduri, teorii şi tehnologii, cărora gândirea noastră le datorează productivitatea.

Însă gândirea este întotdeauna o manifestare a individului.

2. Viziune asupra lumii şi ideologie

Teoriile care direcţionează acţiunea sunt adesea imperfecte şi nesatisfăcătoare. Ele pot fi contradictorii şi inadecvate pentru a fi aranjate într-un sistem cuprinzător şi coerent.

Dacă privim teoremele şi teoriile care ghidează conduita anumitor indivizi şi grupuri ca pe un complex coerent şi încercăm să le aranjăm, atât cât este cu putinţă, într-un sistem, i.e. într-un corpus cuprinzător de cunoştinţe, atunci putem spune ca acesta constituie o viziune asupra lumii. O viziune asupra lumii este, ca teorie, o interpretare a tuturor lucrurilor, iar ca precept de acţiune, o opinie referitoare la cele mai potrivite mijloace pentru a îndepărta neplăcerea, cât mai mult cu putinţă. O viziune asupra lumii este, aşadar, pe de o parte, o explicaţie a tutror fenomenelor şi, pe de altă parte, o tehnologie, amândoi aceşti termeni fiind întrebuinţaţi în accepţiunea lor cea mai largă. Religia, metafizica şi filozofia urmăresc să furnizeze o viziune asupra lumii, ele interpretează universul şi îi îndrumă pe oameni cum să acţioneze.

Conceptul de ideologie este mai îngust decât cel de viziune asupra lumii. Când vorbim despre ideologie ne referim numai la acţiunea umană şi cooperarea socială, lăsând deoparte problemele metafizicii, dogmele religioase, ştiinţele naturale şi tehnologiile derivate din ele. Ideologia este totalitatea doctrinelor noastre referitoare la conduita individului şi la relaţiile sociale. Atât viziunile asupra lumii cât şi ideologiile trec dincolo de limitele impuse unui studiu absolut neutru şi academic al lucrurilor aşa cum sunt ele. Ele nu sunt doar teorii ştiinţifice, ci şi doctrine despre ceea ce trebuie, i.e. despre ţelurile ultime către care ar trebui omul să ţintească, în demersurile sale pământeşti.

Ascetismul ne învaţă că, pentru om, singurul mijloc de îndepărtare a durerii şi de atingere a chietudinii complete, a mulţumirii şi a fericirii, este de a abandona grijile lumeşti şi de a trăi fără să ne preocupe [p.179] lucrurile pământeşti. Nu există altă mântuire decât renunţarea la râvna după bunăstare materială, îndurarea supusă a adversităţilor pelerinajului pe pământ şi dedicarea exclusivă a sinelui pregătirii pentru fericirea eternă. Pe de alta parte, numărul celor care respectă în mod consecvent şi constant principiile ascetismului este atât de redus, încât nu este uşor să enumerăm decât câteva nume. Se pare că pasivitatea completă recomandată de ascetism este contrară naturii. Atracţia vieţii triumfă. Principiile ascetice au fost adulterate. Chiar şi cei mai sfinţi eremiţi au făcut concesii vieţii şi preocupărilor pământeşti, care nu respectau principiile lor rigide. Însă îndată ce omul ia în calcul orice preocupări lumeşti, substituind idealurilor pur vegetative o recunoaştere a lucrurilor pământeşti, fie aceasta oricât de condiţionată şi incompatibilă cu restul doctrinei pe care o profesează, el aruncă o punte peste hăul care-l separa de cei ce spun da aspiraţiei către scopuri din lumea aceasta. Din acest moment el are ceva în comun cu toţi ceilalţi.

Reflecţiile oamenilor despre lucruri în legătură cu care nici raţiunea pură nici experienţa nu ne furnizează nici un fel de cunoaştere pot fi atât de radical diferite încât să nu se poată ajunge la nici un consens. În sfera aceasta, în care reveria liberă a minţii nu este constrânsă nici de gândirea logică nici de experienţa senzorială, omul poate da frâu liber individualităţii şi subiectivităţii sale. Nimic nu este mai personal decât noţiunile şi imaginile despre transcendenţă. Termenii lingvistici sunt neputincioşi să comunice cele ce se spun despre transcendenţă; nu putem şti niciodată dacă vorbitorii îi concep în acelaşi fel. Referitor la lucrurile din lumea cealaltă nu poate exista nici un consens. Războaiele religioase sunt cele mai teribile războaie, deoarece sunt purtate fără nici o perspectivă de conciliere.

Dar, îndată ce intră în joc lucruri pământeşti, afinitatea naturală a tuturor oamenilor şi identitatea condiţiilor biologice de prezervare a vieţii intră în joc. Productivitatea superioară a cooperării în condiţii de diviziune a muncii face din societate mijlocul cel mai important al fiecărui individ, pentru atingerea propriilor sale ţeluri, oricare ar fi ele. Prezervarea şi intensificarea în continuare a cooperării sociale devine un interes al tuturor. Toate viziunile asupra lumii şi toate ideologiile care nu sunt în întregime şi necondiţionat dedicate practicilor ascetice şi vieţii de recluziune anahoretică trebuie să ia aminte la faptul că societatea este marele mijloc de atingere al ţelurilor pământeşti. Dar, în cazul acesta, înseamnă că dispunem de o platformă comună în vederea atingerii unui consens, referitor la problemele sociale minore şi la detaliile de organizare a societăţii. [p.180] Oricât s-ar înfrunta ideologiile unele cu altele, ele se armonizează într-un punct, care este recunoaşterea vieţii în societate.

Uneori oamenii scapă lucrul acesta din vedere, deoarece când analizează filozofiile şi ideologiile ei remarcă mai mult ce spun aceste doctrine despre lucrurile transcendente şi necunoscute, şi mai puţin afirmaţiile lor despre acţiunea în lume. Între diversele părţi ale unui sistem ideologic există adesea un hău de netrecut. Pentru omul care acţionează, de importanţă reală nu sunt decât acele învăţături care implică precepte de acţiune, şi nu doctrinele pur academice care nu au consecinţe pentru conduita în cadrul cooperării sociale. Putem lăsa deoparte filozofia ascetismului coerent şi consistent, deoarece prin rigiditatea sa aceasta trebuie să ducă la extincţia adepţilor ei. Toate celelalte ideologii, consimţind la cercetarea necesităţilor vieţii, sunt silite într-o oarecare măsură să ia în calcul faptul că diviziunea muncii este mai productivă decât munca desfăşurată în condiţii de izolare. Ei admit astfel necesitatea cooperării sociale.

Praxeologia şi teoria economică n-au calificarea necesară pentru a analiza aspectele transcendente şi metafizice ale nici unei doctrine. Însă, pe de altă parte, nici un fel de apel la dogme şi credinţe religioase sau metafizice, nu poate invalida teoremele şi teoriile privitoare la cooperarea socială stabilite prin raţionamente praxeologice corecte. Dacă o filozofie a admis necesitatea legăturilor sociale dintre oameni, ea s-a plasat pe sine, în măsura în care intervin problemele acţiunii sociale, pe un teren de pe care nu există scăpare prin invocarea de convingeri personale şi profesiuni de credinţă, care să se sustragă unui examen temeinic cu mijloacele raţiunii.

Acest adevăr fundamental este adesea ignorat. Oamenii cred că diferenţele dintre viziunile asupra lumii generează conflicte ireconciliabile. Ni se spune că antagonismele fundamentale dintre partidele care profesează diferite viziuni asupra lumii nu pot fi stinse prin compromisuri. Ele provin din cele mai adânci profunzimi ale sufletului uman şi exprimă comuniunea înnăscută a omului cu forţele supranaturale şi eterne. Nu poate exista nici un fel de cooperare între oameni despărţiţi de viziuni diferite asupra lumii.

Totuşi, dacă inspectăm programele tuturor partidelor – atât programele elaborate abil şi mediatizate, cât şi pe cele pe care le adoptă efectiv partidele când sunt la putere, putem descoperi cu uşurinţă eroarea implicată în această interpretare. Toate partidele de astăzi aspiră la bunăstarea şi prosperitatea pământească a suporterilor lor. Ele promit susţinătorilor lor că le vor asigura condiţii economice mai satisfăcătoare. În această privinţă nu există nici o diferenţă [p.181] între biserica romano- catolică şi diversele confesiuni protestante, în măsura în care intervin în chestiunile politice şi sociale, între creştinism şi religiile necreştine, între adepţii libertăţii economice şi diversele categorii de materialişti marxişti, între naţionalişti şi internaţionalişti, între rasişti şi prietenii păcii interrasiale. Este adevărat că multe dintre aceste partide consideră că propriul lor grup nu poate prospera decât pe seama altor grupuri, mergând chiar până a lua în calcul anihilarea completă a acestora, sau aservirea lor, ca pe o condiţie necesară a prosperităţii grupului lor. Cu toate acestea, exterminarea sau înrobirea altora nu este pentru ele un scop ultim, ci un mijloc pentru atingerea obiectivului către care aspiră ca scop ultim: înflorirea propriului lor grup. Dacă ar înţelege că propriile lor demersuri sunt îndrumate de teorii eronate şi nu pot produce rezultatele benefice aşteptate de la ele, aceste partide şi-ar schimba programele.

Afirmaţiile pompoase pe care le fac oamenii despre lucruri de necunoscut şi aflate dincolo de puterea de cuprindere a minţii umane, cosmologiile, viziunile asupra lumii, religiile, misticismele, metafizicile şi fanteziile conceptuale diferă considerabil de la unul la altul. Însă esenţa practică a ideologiilor lor, i.e. implicaţiile lor referitoare la ţelurile de urmărit în cursul vieţii pământeşti şi la mijloacele de atingere a acestor ţeluri, denotă destulă uniformitate. Există, desigur, diferenţe şi antagonisme atât în legătură cu ţelurile cât şi cu mijloacele. Însă diferenţele referitoare la ţeluri nu sunt ireconciliabile; ele nu împiedică cooperarea şi aranjamentele amiabile în sfera acţiunii sociale. Iar în măsura în care se referă doar la mijloace şi căi de urmat, ele păstrează un caracter pur tehnic şi se pretează, ca atare, la a fi examinate prin metode raţionale. Când, în toiul conflictelor partinice, una din facţiuni declară: “În această privinţă nu putem accepta să negociem cu voi, deoarece avem de a face cu o problemă legată de viziunea noastră asupra lumii; asupra acestui punct trebuie să fim categorici şi să ne respectăm în mod rigid principiile, indiferent ce consecinţe ar avea ele”, nu este necesar decât să privim lucrurile mai îndeaproape, pentru a realiza că asemenea declaraţii înfăţişează antagonismul ca fiind mai ascuţit decât este în realitate. În realitate, pentru toate partidele dedicate urmăririi bunăstării pământeşti a oamenilor - şi deci care aprobă cooperarea socială - întrebările referitoare la organizarea socială şi la desfăşurarea acţiunii sociale nu sunt probleme de principii ultime şi de viziune asupra lumii, ci chestiuni ideologice. Ele sunt probleme tehnice, pentru care se pot găsi întotdeauna aranjamente mutual acceptabile. Nici una dintre părţi n-ar prefera în mod deliberat dezintegrarea socială, anarhia şi o întoarcere la barbaria primitivă, unei soluţii care trebuie plătită cu preţul sacrificării unor aspecte ideologice. [p.182]

În programele partidelor, aceste chestiuni tehnice sunt, desigur, de primă importanţă. Un partid este adeptul anumitor mijloace, recomandă anumite metode de acţiune politică şi respinge categoric toate celelalte metode şi politici, pe care le consideră inadecvate. Un partid este un organism în care se combină toţi cei dornici să întrebuinţeze aceleaşi mijloace pentru a acţiona în comun. Astfel, pentru partid ca atare, mijloacele alese sunt esenţiale. Un partid este sortit să dispară dacă ineficienţa mijloacelor recomandate devine evidentă. Şefii de partide, ale căror prestigiu şi cariere politice sunt legate de programul partidului, pot avea destule motive să ocolească discutarea nestânjenită a principiilor programului respectiv; ei le pot atribui acestora caracterul de scopuri ultime, care nu trebuie puse în discuţie, deoarece se întemeiază pe o viziune asupra lumii. Dar, pentru populaţia ai cărei mandatari şefii partidelor se pretind a fi, în acţiunile lor, pentru alegătorii pe care ei doresc să-i alinieze de partea lor şi pentru ale căror voturi fac propagandă electorală, lucrurile se prezintă într-o lumină diferită. Ei n-au nici o obiecţie împotriva cercetării fiecărui punct din programul unui partid. Ei privesc acest program doar ca pe recomandarea unor mijloace pentru atingerea propriilor lor scopuri, i.e. a bunăstării în lumea aceasta.

Ceea ce desparte partidele intitulate astăzi partide întemeiate pe viziuni asupra lumii, i.e. cele bazate pe acceptarea unor decizii filozofice fundamentale, referitoare la scopuri ultime, sunt numai aparent dezacorduri referitoare la ţeluri ultime. Antagonismele lor se refera fie la credinţe religioase, fie la probleme de relaţii internaţionale, fie la problema proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, sau la probleme de organizare politică. Se poate arăta că toate aceste controverse au ca obiect mijloace şi nu scopuri ultime.

începem cu problema organizării politice a unei ţări. Există adepţi ai unui sistem democratic de guvernare, ai monarhiei ereditare, ai guvernării de către o elită autoproclamată şi ai dictaturii cezariste. [1] Este adevărat că aceste programe sunt adesea susţinute prin referiri la instituţii divine, la legile eterne ale universului, la ordinea naturală, la direcţia inevitabilă a evoluţiei istorice şi la alte obiecte ale cunoaşterii transcendente. Dar asemenea afirmaţii sunt doar podoabe ocazionale. Pentru a atrage electoratul partidele avansează alte argumente. Ele sunt nerăbdătoare să arate că sistemul pe care-l recomandă va avea mai mult succes decât cele recomandate de alte partide, în sensul realizării acelor scopuri la care aspiră cetăţenii. Ele descriu rezultatele benefice realizate în trecut sau în alte ţări şi discreditează programele altor partide, relatându-le eşecurile. [p.183] Ele recurg atât la raţionament pur cât şi la interpretarea experienţelor istorice, pentru a demonstra superioritatea propriilor lor propuneri şi precaritatea celor ale adversarilor lor. Principalul lor argument este întotdeauna: sistemul politic pe care-l susţinem vă va aduce mai multă prosperitate şi vă va face mai mulţumiţi.

În domeniul organizării economice a societăţii există liberalii, care recomandă proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, socialiştii care recomandă proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie, şi intervenţioniştii care recomandă un al treilea sistem, care, afirmă ei, este la fel de îndepărtat de socialism şi de capitalism. În confruntarea acestor partide se spun din nou multe despre problemele filozofice fundamentale. Se vorbeşte despre adevărata libertate, egalitate, justiţie socială, drepturi individuale , comunitate, solidaritate şi umanitarism. Însă fiecare partid urmăreşte să demonstreze, prin raţionament şi prin referire la experienţa istorică, că doar sistemul pe care-l recomandă el îi va face pe cetăţeni prosperi şi mulţumiţi. Reprezentanţii fiecărui partid susţin în faţa poporului că realizarea programului lor va ridica nivelul de trai mai mult decât ar face-o realizarea programului oricărui partid. Ei insistă asupra eficacităţii şi utilităţii planurilor lor. Este limpede că ei nu diferă unii de alţii în ce priveşte scopurile, ci numai în ce priveşte mijloacele. Ei pretind cu toţii că urmăresc atingerea celui mai înalt grad de bunăstare materială cu putinţă, pentru majoritatea cetăţenilor.

Naţionaliştii insistă asupra faptului că există un conflict ireconciliabil între interesele diverselor naţiuni, dar că, pe de altă parte, interesele corect înţelese ale tuturor cetăţenilor din cadrul unei naţiuni se află în armonie. O naţiune nu poate prospera decât pe seama altor naţiuni; cetăţeanul individual nu poate prospera decât dacă naţiunea lui înfloreşte. Liberalii au o opinie diferită. Ei cred că interesele diverselor naţiuni nu se armonizează mai puţin decât cele ale diverselor grupuri, clase şi categorii de indivizi din cadrul aceleiaşi naţiuni. Ei cred că cooperarea internaţională paşnică este un mijloc mai adecvat decât conflictul, pentru atingerea ţelului pe care îl urmăresc, atât ei cât şi naţionaliştii: bunăstarea propriei lor naţiuni. În ciuda acuzaţiilor aduse de naţionalişti, ei nu susţin pacea şi liberul schimb pentru a trăda interesele propriei lor naţiuni, în beneficiul străinilor. Dimpotrivă, ei consideră pacea şi liberul schimb cel mai bun mijloc pentru îmbogăţirea propriei lor naţiuni. Ceea ce îi deosebeşte pe liberii schimbişti de naţionalişti nu sunt obiectivele, ci mijloacele recomandate pentru atingerea scopurilor comune amândurora.

Disensiunile referitoare la credinţele religioase nu pot fi soluţionate prin metode raţionale. Conflictele religioase sunt, în esenţă, implacabile şi ireconciliabile. Totuşi, de îndată ce o comunitate religioasă pătrunde pe terenul [p.184] acţiunii politice şi încearcă să rezolve problemele organizării sociale, ea va fi silită să ia în calcul aspiraţiile pământeşti, oricât ar putea aceasta contraveni dogmelor şi articolelor ei de credinţă. Nici o religie, în activităţile ei exoterice, nu s-a încumetat să le spună oamenilor deschis: Realizarea planurilor noastre de organizare socială vă va face săraci şi va reduce bunăstarea voastră în lumea aceasta. Cei devotaţi consecvent unei vieţi de sărăcie s-au retras de pe scena politică, refugiindu-se în secluziune anahoretică. Însă bisericile şi comunităţile religioase, care au urmărit să-şi facă adepţi prin convertire şi să influenţeze activităţile politice şi sociale ale acestora, au îmbrăţişat principiile comportamentului secular. În privinţa problemelor legate de pelerinajul omului în această lume, ele se diferenţiază prea puţin de orice alte partide politice. În propaganda lor ele subliniază, mai mult decât beatitudinea în lumea de dincolo, avantajele materiale pe care le rezervă ele fraţilor lor întru credinţă.

Doar o viziune asupra lumii ai cărei suporteri renunţă la orice activitate lumească ar putea omite să acorde atenţie consideraţiilor raţionale care demonstrează că cooperarea socială este marele mijloc pentru atingerea tuturor ţelurilor umane. Deoarece omul este un animal social, care nu poate prospera decât în cadrul societăţii, toate ideologiile sunt silite să recunoască importanţa preeminenta a cooperării sociale. Ele trebuie să urmărească cea mai satisfăcătoare formă de organizare a societăţii şi trebuie să fie de acord cu grija omului de a-şi îmbunătăţi bunăstarea materială. Astfel, ele se regăsesc pe un teren comun. Ceea ce le separă unele de altele nu sunt viziunile asupra lumii şi chestiunile transcendente care nu pot face obiectul discuţiei raţionale, ci problemele legate de mijloace şi căi de atingere a scopurilor. Asemenea antagonisme ideologice se pretează la a fi temeinic cercetate cu ajutorul metodelor ştiinţifice ale praxeologiei şi ale teoriei economice.

Lupta împotriva erorii

Cercetarea critică a sistemelor filozofice construite de marii gânditori ai omenirii a relevat adesea fisuri şi greşeli în structura impresionantă a acelor cuprinzătoare edificii de gândire, aparent consistente şi coerente. Nici chiar geniul nu reuşeşte întotdeauna să evite contradicţiile şi silogismele eronate, atunci când edifică o viziune asupra lumii.

Ideologiile acceptate de opinia publică sunt încă şi mai afectate de imperfecţiunile minţii umane. Ele sunt în cea mai mare parte o juxtapunere eclectică de idei, total incompatibile între ele. Ele nu rezistă unei cercetări logice a conţinutului lor. Inconsistenţele lor sunt ireparabile, făcând inutilă orice tentativă de a combina diversele lor părţi într-un sistem de idei compatibile unele cu altele.

Unii autori încearcă să justifice contradicţiile din sânul ideologiilor general acceptate invocând pretinsele avantaje ale unui compromis, fie acesta oricât de nesatisfăcător din punct de vedere logic, pentru funcţionarea nestânjenită a relaţiilor dintre oameni. Ei invocă eroarea comună [p.185] după care viaţa şi realitatea “nu sunt logice”; ei susţin că un sistem contradictoriu îşi poate demonstra eficacitatea sau chiar adevărul, funcţionând satisfăcător, pe când un sistem consistent din punct de vedere logic ar putea genera dezastre. Este inutil să respingem din nou aceste erori populare. Gândirea logică şi viaţa reală nu reprezintă două orbite separate. Logica este, pentru om, singurul mijloc de a înţelege problemele realităţii. Nici o inconsistenţă logică nu poate furniza o soluţie satisfăcătoare, i.e. care să funcţioneze în practică, a problemelor ridicate de faptele din lume. Singurul efect al ideologiilor contradictorii este de a oblitera problemele reale şi de a-i împiedica astfel pe oameni să găsească la timp măsurile adecvate pentru a le rezolva. Ideologiile inconsistente pot amâna uneori apariţia unui conflict manifest însă ele agravează cu siguranţă relele pe care le ascund şi fac ca soluţia finală să fie mult mai dificilă. Ele multiplică agoniile, intensifică sentimentele de ură şi fac înţelegerea paşnică imposibilă. A considera contradicţiile ideologice benigne sau chiar benefice este o imensă eroare.

Obiectivul de căpătâi al praxeologiei şi al teoriei economice este de a substitui doctrinele contradictorii ale eclectismului popular prin ideologii consistente şi corecte. Nu există nici un alt mijloc de a evita dezintegrarea socială şi de a prezerva ameliorarea constantă a condiţiilor umane, cu excepţia celor furnizate de raţiune. Oamenii trebuie să încerce să gândească temeinic toate problemele relevante, până în punctul de unde mintea umană nu mai poate avansa. Ei nu trebuie niciodată să accepte necritic vreuna din soluţiile moştenite de la generaţiile mai vechi, ci să supună din nou examenului fiecare teorie şi fiecare teoremă, fără să obosească niciodată în strădania lor de a mătura erorile şi de a dobândi cea mai solidă cunoaştere posibilă. Ei trebuie să lupte împotriva erorii, demascând doctrinele viciate şi prezentând adevărul.

Problemele acestea sunt pur intelectuale şi trebuie abordate ca atare. A le translata în sfera morală şi a respinge suporterii unei ideologii opuse numindu-i ticăloşi, este o manevră dezastruoasă. Este zadarnic să insistăm asupra faptului că ceea ce urmărim noi este bun şi ceea ce urmăresc adversarii noştri este rău. Întrebarea la care trebuie să răspundem este tocmai ce trebuie să considerăm drept bun şi ce trebuie să considerăm drept rău. Dogmatismul rigid specific grupurilor religioase şi marxismului nu generează decât conflicte ireconciliabile. El îi condamnă dinainte pe disidenţi drept răufăcători, le pune la îndoială buna credinţă şi le cere să se predea necondiţionat. Acolo unde prevalează această atitudine nu este posibilă nici o cooperare socială.

La fel de contraproductivă este şi propensiunea, foarte populară astăzi, de a-i numi pe adepţii altor ideologii nebuni. Psihiatrii n-au criterii de demarcare precise pentru a separa normalitatea mentală de anormalitate. Ar fi prezumţios ca neavizaţii să se amestece în această problemă fundamentală a psihiatriei. Este însă limpede că, dacă simplul fapt că un om împărtăşeşte idei eronate şi acţionează în conformitate cu ele îl califică drept handicapat mental, va fi foarte greu să descoperim vreun individ căruia [p.186] să i se poată aplica epitetul de normal. În acest caz am fi siliţi să etichetăm drept nebune generaţiile trecute, deoarece ideile lor despre problemele ştiinţelor naturale şi implicit tehnicile lor difereau de ale noastre. Din aceleaşi motive generaţiile viitoare ne vor numi pe noi lunatici. Omul este supus erorii. Dacă a greşi ar fi semnul caracteristic al deficienţelor mentale, atunci toată lumea ar trebui considerată handicapată mental.

Nici faptul că un om este în dezacord cu opinia majorităţii contemporanilor săi nu-l califică drept lunatic. Erau Copernic, Galilei şi Lavoisier nebuni? Faptul că un om concepe idei noi, potrivnice celor împărtăşite de alţii, face parte din cursul obişnuit al evenimentelor istorice. Unele din aceste idei sunt încorporate ulterior sistemului de cunoştinţe acceptat ca adevărat de opinia publică. Este cu putinţă să rezervăm epitetul de “normali” doar mitocanilor care n-au avut niciodată idei proprii şi să-l refuzăm inovatorilor?

Comportamentul unora dintre psihiatrii contemporani este cu adevărat scandalos. Ei ignoră total teoriile praxeologiei şi economiei. Familiaritatea lor cu ideologiile contemporanilor noştri este superficială şi necritică. Şi totuşi ei îi califică fără scrupule pe suporterii anumitor ideologii drept persoane paranoice.

Există persoane cunoscute sub stigmatul comun de şarlatani monetari (monethary cranks). Şarlatanul monetar susţine o metodă de a face toată lumea prosperă prin măsuri monetare. Planurile sale sunt iluzorii. Pe de altă parte, ele reprezintă aplicaţia consecventă a unei ideologii monetare în întregime aprobate de opinia publică contemporană şi care ghidează politicile aproape a tuturor guvernelor. Obiecţiile formulate împotriva acestor erori ideologice de către economişti nu sunt luate în consideraţie de guverne, partide politice şi presă.

Se crede îndeobşte, de către cei nefamiliarizaţi cu teoria economică, că expansiunea creditelor şi creşterea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie sunt mijloace eficace pentru reducerea permanentă a rate dobânzii, sub nivelul pe care l-ar atinge pe o piaţă de capital şi împrumuturi nemanipulată. Această teorie este total eronată. [2] Dar ea ghidează politicile monetare şi de acordare a creditelor ale aproape tuturor guvernelor contemporane. De bună seamă, pe baza acestei ideologii vicioase, nu se poate formula nici o obiecţie validă împotriva planurilor avansate de Pierre Joseph Proudhon, Ernest Solvay, Clifford Hugh Douglas şi o sumedenie de alţi pretinşi reformatori. Aceştia n-au fost decât mai consecvenţi decât sunt alţii. Ei doreau să reducă rata dobânzii la zero, şi să abolească astfel complet raritatea “capitalului”. Cel ce doreşte să respingă aceste idei trebuie să atace teoriile subiacente politicilor monetare şi de acordare a creditelor practicate de naţiuni mari.

Psihiatrul poate obiecta, susţinând că ceea ce îl caracterizează pe un om drept lunatic este faptul că-i lipseşte moderaţia şi că merge la extreme. În vreme ce omul normal este suficient de judicios pentru a se controla, paranoicul trece de orice limită. Această replică este total nesatisfăcătoare. [p.187] Toate argumentele avansate în favoarea tezei că rata dobânzii poate fi redusă prin expansiunea creditului de la 5 sau 4%, la 3 sau 2%, sunt la fel de valabile pentru a o reduce până la zero. “Şarlatanii monetari” au cu siguranţă dreptate, din punctul de vedere al erorilor monetare acceptate de opinia publică.

Există psihiatri care îi numesc lunatici pe germanii care au îmbrăţişat principiile naziste, şi care doresc să-i vindece prin proceduri terapeutice. Din nou, avem de a face cu aceeaşi problemă. Doctrinele naziste sunt vicioase, dar ele nu diferă în mod esenţial de ideologiile socialismului şi ale naţionalismului, aşa cum au fost ele aprobate de opinia publică din alte ţări. Ceea ce caracterizează nazismul este doar aplicarea consecventă a acestor ideologii, la condiţiile particulare din Germania. Ca şi toate celelalte naţiuni contemporane, naziştii doreau controlul guvernamental al afacerilor şi auto-suficienţa economică, i.e. autarhia, pentru ţara lor. Trăsătura distinctivă a politicii lor a fost că refuzau să accepte dezavantajele pe care adoptarea aceluiaşi sistem de către alte ţări le-ar fi impus asupra lor. Ei nu erau dispuşi să rămână pe veci “prizonieri”, cum ziceau ei, în cadrul unei ţari relativ suprapopulate, în care condiţiile fizice fac productivitatea efortului uman relativ mai scăzută decât în altele. Ei considerau că cifrele ridicate ale populaţiei lor, situarea geografică propice din punct de vedere strategic a ţării lor, precum şi vigoarea înnăscută şi bravura forţelor lor armate le ofereau o bună şansă de a remedia prin agresiune inconvenientele pe care le deplângeau.

De bună seamă, oricine acceptă ideologia naţionalismului şi a socialismului ca fiind adevărată şi o alege drept etalon pentru politicile propriei sale ţări, nu este în măsură să respingă concluziile deduse din ea de nazişti. Singura cale de respingere a nazismului, rămasă pentru celelalte ţări care acceptau aceste două principii, a fost de a-i învinge pe nazişti în război. Şi câtă vreme ideologia socialismului şi a naţionalismului îşi va păstra supremaţia în opinia publică mondială, germanii sau alte popoare vor încerca din nou să-şi atingă ţelurile prin agresiune şi cucerire, dacă li se va ivi vreodată oportunitatea. Nu există nici o speranţă de eradicare a mentalităţii agresive dacă nu nimicim complet erorile ideologice în care-şi înfige ea rădăcinile. Aceasta nu este o sarcină pentru psihiatri, ci pentru economişti. [3]

Omul dispune de un singur instrument pentru combaterea erorii: raţiunea.

3. Puterea

Societatea este un produs al acţiunii umane. Acţiunea umană este orientată de ideologii. Astfel, societatea şi orice ordine concretă a treburilor sociale sunt un rezultat al ideologiilor; ideologiile nu sunt, cum spun marxiştii, produsul unei anumite stări sociale de lucruri. De bună seamă, gândurile şi ideile omeneşti nu sunt realizările unor indivizi izolaţi. [p.188] Gândirea nu reuşeşte nici ea decât prin cooperarea gânditorilor. Nici un individ nu ar avansa cu raţionamentele sale, dacă ar fi supus necesităţii de a lua totul de la început. Omul poate progresa în gândire numai pentru că eforturile sale sunt susţinute de acelea ale generaţiilor trecute, care au alcătuit instrumentele de gândire, conceptele şi terminologiile şi au ridicat problemele.

Orice ordine socială dată a fost gândită şi plănuită, înainte de a putea fi realizată. Această precedenţă temporală şi logică a factorului ideologic nu implică propoziţia că oamenii elaborează un plan complet al unui sistem social, aşa cum fac utopiştii. Ceea ce este şi trebuie să fie gândit dinainte nu este concertarea acţiunilor individuale într-un sistem integrat de organizare socială, ci acţiunile indivizilor faţă de semenii lor şi a grupurilor deja formate faţă de alte grupuri. Înainte ca un om să-şi ajute semenul pentru tăierea unui copac, o asemenea cooperare trebuie gândită. Înainte ca un act de barter să aibă loc, ideea de schimb mutual de bunuri şi servicii trebuie să fie concepută. Nu este necesar ca indivizii implicaţi să devină conştienţi de faptul că o asemenea mutualitate atrage după sine stabilirea de legături sociale şi apariţia unui sistem social. Individul nu planifică şi execută acţiuni care urmăresc construirea societăţii. Conduita sa şi conduita corespunzătoare a celorlalţi generează corpuri sociale.

Orice stare existentă a treburilor sociale este produsul ideologiilor gândite în prealabil. În cadrul societăţii pot apărea ideologii noi, care pot înlocui vechile ideologii, transformând astfel sistemul social. Dar societatea este întotdeauna creaţia unor ideologii temporal şi logic anterioare. Acţiunea este ghidată întotdeauna de idei; ea pune în aplicaţie ceea ce a plănuit gândirea în prealabil.

Dacă ipostaziem sau antropomorfizăm noţiunea de ideologie, putem spune că ideologiile au putere asupra omului. Puterea este facultatea sau capacitatea de a dirija acţiunea. De regulă, nu spunem decât despre un om sau despre grupuri de oameni că sunt puternici. Aşadar definiţia puterii este: puterea este capacitatea de a dirija acţiunile altor oameni. Cel ce este puternic, îşi datorează puterea unei ideologii. Doar ideologiile îi pot furniza unui om puterea de a influenţa alegerile şi conduita altor oameni. Nimeni nu poate deveni lider dacă nu este susţinut de o ideologie care îi face pe ceilalţi dispuşi să asculte şi să consimtă. Astfel, puterea nu este un lucru fizic şi tangibil, ci un fenomen moral şi spiritual. Puterea unui rege se bazează pe recunoaşterea ideologiei monarhice de către supuşi.

Cel ce utilizează puterea pentru a conduce statul – i.e. aparatul social de coerciţie şi constrângere – guvernează. Guvernarea este exerciţiul puterii în [p.189] corpul politic. Ea se bazează întotdeauna pe putere, i.e. pe capacitatea de a dirija acţiunile altora.

Bineînţeles, este posibil să se instituie o guvernare bazată pe oprimarea violentă a unei populaţii rebele. Aplicarea coerciţiei violente, sau a ameninţării cu aceasta, împotriva celor ce nu sunt dispuşi să se supună voluntar, este trăsătura caracteristică a statului şi a guvernării. Însă orice asemenea opresiune violentă este şi ea întemeiată pe putere ideologică. Cel ce doreşte să întrebuinţeze violenţa are nevoie de cooperarea voluntară a anumitor oameni. Un individ dependent doar de el însuşi nu poate niciodată guverna doar cu ajutorul violenţei fizice. [4] El are nevoie de suportul unui grup pentru a supune alte grupuri. Tiranul are nevoie de o suită de partizani care să-i asculte ordinele de bunăvoie. Obedienţa lor spontană îi furnizează lui aparatul de care are nevoie pentru supunerea altor oameni. Dacă va reuşi sau nu să-şi prelungească domnia depinde de raportul numeric între cele două grupuri, al persoanelor care-l susţin voluntar şi al celor pe care-i supune prin forţă. Deşi un tiran poate guverna temporar cu ajutorul unei minorităţi, dacă această minoritate este înarmată iar majoritatea nu, pe termen lung minoritaea nu poate ţine majoritatea în servitute. Cei oprimaţi se vor răzvrăti şi vor scutura jugul tiraniei.

Un sistem durabil de guvernare trebuie să se întemeieze pe o ideologie acceptată de majoritate. Factorul “real”, “forţele reale” care sunt fundamentul guvernării şi care le asigură guvernanţilor puterea de a întrebuinţa violenţa împotriva grupurilor rebele minoritare sunt, în esenţă, ideologici, morali şi spirituali. Guvernanţii care n-au recunoscut acest principiu fundamental al guvernării şi, bizuindu-se pe presupusa irezistibilitate a trupelor armate de care dispuneau, au nesocotit spiritul şi ideile, au fost în cele din urmă răsturnaţi de asalturile adversarilor lor. Interpretarea puterii ca factor “real”, independent de ideologii, care este răspândită prin numeroase lucrări de politologie şi istorie, este eronată. Termenul de Realpolitik nu are sens decât dacă este întrebuinţat pentru a desemna politicile care iau în calcul ideologiile general acceptate, pentru a le opune politicilor bazate pe ideologii insuficient recunoscute şi, de aceea, nepotrivite pentru a susţine un sistem de guvernare durabil.

Cei ce interpretează puterea ca putere fizică sau “reală” de a continua şi consideră că acţiunea violentă este însăşi temelia guvernării vede lucrurile din punctul de vedere îngust al ofiţerilor subordonaţi, însărcinaţi să conducă anumite unităţi ale unei armate sau forţe de poliţie. Acestor subordonaţi le revin anumite sarcini precise, în cadrul ideologiei dominante. Şefii lor le încredinţează trupele nu [p.190] doar echipate, înarmate şi organizate pentru luptă, ci şi pătrunse de spiritul care le face să asculte de ordine. Comandanţii unor asemenea subdivizii iau acest factor moral drept un lucru de la sine înţeles, deoarece chiar ei înşişi sunt animaţi de acelaşi spirit şi nici măcar nu-şi pot imagina o ideologie diferită. Puterea unei ideologii constă tocmai în faptul că oamenii i se supun fără nici un fel de ezitări sau scrupule.

Însă lucrurile stau altfel pentru conducătorul guvernului. El trebuie să urmărească prezervarea moralului forţelor armate şi a loialităţii restului populaţiei. Într-adevăr, aceşti factori morali sunt singurele elemente “reale” pe care se întemeiază continuarea guvernării sale. Puterea sa scade dacă ideologia care o susţine pierde teren.

Uneori minorităţile pot şi ele să învingă, cu ajutorul aptitudinilor militare superioare, şi să instituie o guvernare minoritară. Dar o asemenea stare de lucruri nu poate dura. Dacă victorioşii cuceritori nu reuşesc ulterior să convertească un sistem de guvernare prin violenţă într-unul de guvernare prin consimţământul ideologic al celor guvernaţi, atunci el va sucomba în mijlocul altor lupte. Toate minorităţile victorioase care au stabilit un sistem durabil de guvernare au asigurat continuitatea dominaţiei lor prin mijlocirea dobândirii ulterioare a unui ascendent ideologic. Ei şi-au legitimat propria supremaţie fie supunându-se ideologiilor celor învinşi, fie transformându-le. Acolo unde nu s-a petrecut nici unul din aceste lucruri, mulţimea oprimată a deposedat minoritatea opresoare, fie prin rebeliune deschisă, fie prin lucrarea tăcută, dar implacabilă, a forţelor ideologice. [5]

Multe dintre marile cuceriri istorice au reuşit să supravieţuiască deoarece invadatorii s-au aliat cu acele clase din ţările supuse care se bucurau de susţinerea ideologiei dominante, fiind astfel considerate stăpânitori legitimi. Sistemul acesta a fost adoptat de tătari în Rusia, de turci în Principatele Danubiene şi, în general, de unguri în Transilvania, precum şi de britanici şi de olandezi în Indiile Orientale. Un număr relativ nesemnificativ de britanici reuşeau să guverneze sute de milioane de indieni, deoarece prinţii şi proprietarii funciari aristocraţi din India considerau guvernarea britanică un mijloc de prezervare a privilegiilor lor şi-i furnizau susţinerea de care se bucura supremaţia lor din partea ideologiei general acceptate din India. Imperiul indian al Angliei a rămas solid câtă vreme opinia publică a încuviinţat ordinea socială tradiţională. Pax Britannica a garantat privilegiile prinţilor şi proprietarilor funciari şi a ferit masele de agonia războaielor dintre principate şi a războaielor de succesiune din cadrul lor. Astăzi, [p.191] infiltrarea de idei subversive din străinătate a pus capăt guvernării britanice şi ameninţă prezervarea ordinii milenare a ţării.

Minorităţile victorioase îşi datorează uneori succesul superiorităţii tehnologice. Această împrejurare nu modifică lucrurile. Pe termen lung este imposibil să ţinem armele perfecţionate departe de membrii majorităţii. Nu echipamentul forţelor lor armate, ci factorii ideologici sunt cei care i-au menţinut pe britanici în India. [6]

Opinia publică a unor ţări poate fi divizată din punct de vedere ideologic, astfel încât nici un grup să nu fie destul de puternic pentru a institui o guvernare durabilă. Atunci apare anarhia. Revoluţiile şi conflictele civile devin permanente.

Tradiţionalismul ca ideologie

Tradiţionalismul este o ideologie care consideră că loialitatea faţă de valori, cutume şi metode procedurale transmise, sau despre care se presupune că sunt transmise de strămoşi, este atât dreaptă cât şi eficace. Pentru tradiţionalism nu este esenţial dacă aceşti înaintaşi sunt strămoşi în accepţiunea biologică a termenului, sau pot fi consideraţi în mod rezonabil ca fiind astfel; uneori ei au fost doar locuitorii precedenţi ai ţării respective, sau adepţii aceleiaşi credinţe religioase, sau doar precursori în exerciţiul vreunei sarcini speciale. Cine este considerat strămoş şi care este conţinutul corpusului tradiţional moştenit depinde de conţinutul concret al fiecărei varietăţi de tradiţionalism în parte. Ideologia îi aduce în prim plan pe anumiţi strămoşi şi îi aruncă pe alţii în uitare; uneori ea îi numeşte strămoşi pe unii oameni care n-au nimic de a face cu presupusa lor posteritate. Ea construieşte adesea doctrine “tradiţionale” de origine recentă, care diferă de ideologiile împărtăşite în realitate de către strămoşi.

Tradiţionalismul încearcă să-şi justifice tezele enumerând succesele pe care le-a asigurat în trecut. Dacă aceste pretenţii sunt conforme realităţii este o altă problemă. Uneori cercetările au relevat erori în conţinutul istoric al credinţelor tradiţionale. Dar aceasta nu a năruit întotdeauna doctrina tradiţională respectivă, deoarece nucleul tradiţionalismului nu constă din fapte istorice, ci dintr-o opinie referitoare la acestea, care poate fi oricât de greşită, şi dintr-o voinţă de a crede lucruri cărora li se atribuie o origine străveche.

4. Meliorismul şi ideea de progres

Noţiunile de progres şi regres n-au sens decât într-un sistem de gândire teleologic. Într-un asemenea cadru, este natural să numim apropierea de ţelul urmărit progres, iar o mişcare [p.192] în sens opus regres. Fără a se referi la acţiunile unui agent şi la un anumit ţel, noţiunile acestea sunt deopotrivă sterile şi lipsite de orice semnificaţie.

Una din deficienţele filozofiilor din secolul al XIX-lea este de a fi răstălmăcit semnificaţia schimbării cosmice şi de a fi strecurat clandestin în teoria transformării biologice ideea de progres. Privind retrospectiv, din orice situaţie dată, la situaţiile din trecut, putem utiliza fără pericol termenii de dezvoltare şi de evoluţie, în sens neutru. În acest caz evoluţia este procesul care a dus de la condiţiile din trecut la cel din prezent. Însă trebuie să ne ferim de eroarea fatală de a confunda schimbarea cu îmbunătăţirea şi evoluţia cu evoluţia către forme de viaţă superioare. Nu ne este permis nici să substituim antropocentrismului religios şi al vechilor doctrine metafizice, un antropocentrism pseudoştiinţific.

Dar nu este sarcina praxeologiei să critice această filozofie. Sarcina ei este să năruie erorile implicate în ideologiile actuale.

Filozofia socială al secolului XVIII-lea era convinsă că omenire a pătruns de acum, în cel din urmă, în epoca raţiunii. În vreme ce erorile teologice şi metafizice au dominat în trecut, raţiunea va fi de acum supremă. Oamenii se vor elibera din ce în ce mai mult din lanţurile tradiţiei şi ale superstiţiilor şi îşi vor dedica toate eforturile ameliorării continue a instituţiilor sociale. Fiecare nouă generaţie îşi va aduce propria sa contribuţie la această glorioasă sarcină. Cu timpul, societatea va deveni din ce în ce mai mult o societate de oameni liberi, care aspiră la fericirea maximă a numărului cel mai mare. Revenirile temporare nu sunt, desigur, imposibile. Dar, în cele din urmă, cauza cea bună va triumfa, deoarece ea este cauza raţiunii. Oamenii se considerau fericiţi pentru că erau cetăţeni ai unei epoci de iluminare, care, prin descoperirea legilor comportamentului raţional, netezea calea unei ameliorări continue a treburilor omeneşti. Ei regretau doar faptul că erau prea bătrâni pentru a mai fi ei înşişi amatorii tuturor efectelor benefice ale noii filozofii. “Mi-aº dori”, îi scria Bentham lui Philarète Chasles, “sã mi se acorde privilegiul de a-mi trăi anii pe care-i mai am de trăit la sfârşitul fiecăruia dintre secolele ce vor urma morţii mele; astfel, aş putea deveni martorul efectelor scrierilor mele.” [7]

Toate aceste speranţe se fondau pe convingerea fermă, proprie epocii, că masele sunt atât bune din punct de vedere moral, cât şi raţionale. Straturile superioare, aristocraţii privilegiaţi care trăiau din grăsimea pământului, erau [p.193] socotiţi depravaţi. Oamenii de rând, îndeosebi ţăranii şi muncitorii, erau glorificaţi în duh romantic, ca fiind nobili şi înzestraţi cu o judecată infailibilă. Astfel, filozofii erau convinşi că democraţia, guvernarea de către popor, va atrage după sine perfecţiunea socială.

Această prejudecată a fost eroarea fatală a umanitariştilor, filozofilor şi liberalilor. Oamenii nu sunt infailibili; foarte adesea ei se înşeală. Nu este adevărat că masele au întotdeauna dreptate şi cunosc mijloacele de atingere a ţelurilor urmărite. “Credinţa în omul de rând” nu este întemeiată pe ceva mai solid decât era cea în darurile supranaturale ale regilor, preoţilor şi nobililor. Democraţia garantează un sistem de guvernare care se conformează dorinţelor şi planurilor majorităţii, dar ea nu poate împiedeca majorităţile să cadă victime unor idei eronate şi să adopte politici inadecvate, care nu numai că nu duc la realizarea ţelurilor urmărite, dar atrag după ele dezastre. Majorităţile pot şi ele să greşească şi să distrugă civilizaţia. Cauza cea bună nu va triumfa doar din cauza faptului că este raţională şi eficace. Doar dacă oamenii sunt astfel încât să adopte în cele din urmă politici rezonabile şi care este probabil că vor duce la atingerea ţelurilor ultime urmărite, civilizaţia va progresa, iar societatea şi statul îi vor face pe oameni mai satisfăcuţi, deşi nu fericiţi în sens metafizic. Numai viitorul ne va spune dacă această condiţie este sau nu îndeplinită.

Nu este loc în limitele unui sistem praxeologic pentru meliorism şi fatalism optimist. Omul este liber, în sensul că trebuie să aleagă zilnic din nou între politicile care duc la succes şi cele care duc la dezastru, dezintegrare socială şi barbarie.

Termenul de progres nu are sens dacă este aplicat evenimentelor cosmice sau unei viziuni cuprinzătoare asupra lumii. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre planurile iniţiatorului originar al mişcării universale. Dar lucrurile nu stau la fel cu întrebuinţarea acestui termen în contextul unei doctrine ideologice. Marea majoritate a oamenilor aspiră la provizii de hrană mai mari şi de mai bună calitate, haine, locuinţe şi alte facilităţi materiale. Numind o creştere a nivelului de trai al maselor progres şi îmbunătăţire, economiştii nu îmbrăţişează un materialism vulgar. Ei constată pur şi simplu faptul că oamenii sunt animaţi de aspiraţia de a-şi ameliora condiţiile materiale de trai. Ei judecă politicile din punctul de vedere al ţelurilor pe care doresc oamenii să le atingă. Cel ce dispreţuieşte scăderea mortalităţii infantile şi dispariţia graduală a foametei şi a molimelor are dreptul să arunce prima piatră în materialismul economiştilor.

Există un singur etalon pentru evaluarea acţiunilor umane: dacă ele sunt sau nu potrivite pentru atingerea ţelurilor urmărite de oamenii care acţionează.


Note

1. Cezarismul este astăzi exemplificat de dictaturile de tip bolşevic, fascist sau nazist.

2. A se vedea mai jos, capitolul XX.

3. Cf. Mises, Omnipotent Government, New Haven, 1944, pp. 221-228, 129-131, 135-140.

4. Un gangster poate surclasa în putere un individ mai slab, sau neînarmat. Însă lucrul acesta nu are nimic de a face cu viaţa în societate. El reprezintă un caz antisocial izolat.

5. Cf. infra, pp. 647-651.

6. Aici avem în vedere prezervarea guvernărilor europene minoritare în ţări neeuropene. Referitor la perspectivele unei agresiuni asiatice asupra Occidentului, cf. infra, pp. 669-670.

7. Philarète Chasles, Études sur les hommes et les moeurs du XIX – ème siècle, Paris

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România