Capitolul XXX. Amestecul în structura preţurilor

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică.
cuprins

1. Statul şi autonomia pieţei

Amestecul în structura pieţei înseamnă că autoritatea urmăreşte fixarea preţurilor la bunuri, la servicii şi la ratele dobânzii, la un nivel diferit de cel pe care l-ar fi determinat o piaţă neobstrucţionată. Acesta decretează, sau împuterniceşte – fie tacit, fie expres – anumite grupuri de oameni să decreteze preţuri şi rate ale dobânzii ce urmează a fi considerate fie maximale, fie minimale – şi furnizează mijloacele necesare impunerii acestor decrete, prin coerciţie şi constrângere.

Atunci când recurge la astfel de măsuri, statul urmăreşte fie să favorizeze cumpărătorul – ca în cazul preţurilor maximale –, fie să favorizeze vânzătorul – ca în cazul preţurilor minimale. Preţurile maximale au rolul de a-i permite cumpărătorului să-şi procure ceea ce doreşte, la un preţ mai redus decât acela al pieţei neobstrucţionate. Preţurile minimale au rolul de a-i permite vânzătorului să-şi comercializeze marfa sau serviciile la un preţ mai mare decât cel al pieţei neobstrucţionate. Ce grupuri doreşte autoritatea să favorizeze depinde de echilibrul politic al forţelor. În anumite momente, guvernele au recurs la preţuri maximale; în alte momente, la preţuri minimale, la diverse bunuri. Uneori au decretat rate salariale maximale, alteori rate salariale minimale. Numai în cazul dobânzilor n-au recurs niciodată guvernanţii la rate minimale; atunci când s-au amestecat, ei au decretat întotdeauna rate ale dobânzii maximale. Ei au privit întotdeauna cu ochi răi economisirea, investiţiile şi împrumuturile de bani.

Dacă acest amestec în sfera preţurilor bunurilor, a ratelor salariale şi a ratelor dobânzii include toate preţurile, toate ratele salariale şi toate dobânzile, atunci el este echivalent cu o înlocuire completă a economiei de piaţă cu socialismul (de tip german). În acest caz, piaţa, schimburile interpersonale, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, activitatea antreprenorială şi iniţiativa privată dispar, practic, cu totul. Nici un individ nu mai are posibilitatea de a influenţa pe cont propriu procesul productiv; fiecare individ este ţinut să asculte de ordinele comitetului suprem de management al producţiei. În cadrul acestor ordine, aşa-numitele preţuri, rate salariale şi rate ale dobânzii, nu mai sunt preţuri, rate salariale şi dobânzi, în accepţiunea catalactică a acestor [p.759] termeni. Acestea nu mai sunt decât determinări cantitative fixate de către director, fără legătură cu procesul pieţei. Dacă statele şi reformatorii care apelează la controlul preţurilor ar avea întotdeauna intenţia de a institui socialimul de tip german, n-ar fi necesar ca teoria economică să rezerve un capitol aparte controlului preţurilor. Tot ce trebuie spus în legătură cu acesta este deja conţinut în analiza socialismului.

Numeroşi adepţi ai amestecului guvernamental în sfera preţurilor au fost şi continuă să fie foarte nedumeriţi în legătură cu lucrul acesta. Ei nu au înţeles diferenţa fundamentală dintre o economie de piaţă şi o societate care nu se bazează pe piaţă. Înceţoşarea ideilor lor s-a reflectat în formulări vagi şi ambigui şi într-o terminologie surprinzătoare.

Au existat şi încă mai există adepţi ai controlului preţurilor care au declarat că ei doresc să păstreze economia de piaţă. Aceştia sunt categorici în ce priveşte afirmaţia că fixarea de către guvern a preţurilor, a ratelor salariale şi a dobânzilor pot atinge scopurile pe care urmăreşte guvernul să le atingă prin promulgarea lor, fără abolirea completă a pieţei şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Ei chiar afirmă că acest control al preţurilor ar fi cel mai bun mijloc, sau chiar singurul, în vederea prezervării sistemului liberei iniţiative şi a împiedicării instituirii socialismului. Ei se arată profund indignaţi dacă cineva pune sub semnul întrebării corectitudinea doctrinelor lor şi le arată cum controlul preţurilor, pentru a nu înrăutăţi lucrurile, din punctul de vedere al guvernelor şi al doctrinarilor intervenţionişti, trebuie, în cele din urmă, să ducă la socialism. Ei protestează, afirmând că nu sunt nici socialişti, nici comunişti – şi că obiectivul lor este libertatea economică, nu totalitarismul.

Ceea ce trebuie să examinăm sunt afirmaţiile acestor intervenţionişti. Întrebarea este dacă este posibil ca puterea poliţienească să atingă obiectivele pe care urmăreşte să le atingă prin fixarea preţurilor, a ratelor salariale şi ale dobânzilor, la un nivel diferit de cel pe care l-ar fi determinat piaţa neobstrucţionată. Este neîndoilenic că un guvern puternic şi hotărât are puterea de a decreta asemenea rate maximale sau minimale şi de a se răzbuna pe cei care nu ascultă de el. Dar întrebarea este dacă autoritatea poate sau nu să atingă acele obiective pe care doreşte să le atingă, prin recursul la asemenea decrete.

Istoria este o lungă cronică de plafoane impuse asupra preţurilor şi de legi împotriva cametei. Împăraţii, regii şi dictatorii revoluţinari au încercat în mod recurent să se amestece în sfera fenomenelor de piaţă. Ei le-au aplicat comercianţilor şi agricultorilor refractari pedepse aspre. Mulţi oameni au căzut victime persecuţiilor susţinute cu entuziasm de către mase. Cu toate acestea, toate aceste tentative au eşuat. Explicaţiile acestui eşec furnizate de scrierile avocaţilor, ale teologilor şi ale filosofilor [p.760] erau întru totul la unison cu ideile susţinute de către guvernanţi şi de către mase. Omul, spuneau ei, este intrinsec egoist şi păcătos – iar autorităţile sunt, din nefericire, prea laxe pentru a impune legea cu forţa. Ceea ce ar fi fost necesar ar fi fost mai multă fermitate şi hotărâre din partea celor aflaţi la putere.

Recunoaşterea problemei despre care vorbim a fost pentru prima oară atinsă referitor la o chestiune specială. Diverse state practicaseră de multă vreme devaluarea banilor. Ele înlocuiau o parte din aurul şi din argintul pe care le conţinuseră monedele mai înainte cu metale mai vulgare şi mai ieftine, sau reduceau greutatea şi dimensiunile monedei. Dar, pentru monedele devaluate, reţineau denumirile tradiţionale, care fuseseră întrebuinţate pentru monedele vechi – şi decretau că ele trebuie oferite şi primite la valoarea lor nominală. Apoi, mai târziu, statele au încercat să le impună supuşilor lor constrângeri similare referitoare la rata de schimb dintre aur şi argint, precum şi dintre banii metalici şi moneda-credit sau banii discreţionari. Căutând să determine cauzele ce provocaseră eşecul tuturor acestor tentative, înaintemergătorii gândirii economice descoperiseră deja, până în vremea ultimelor secole ale Evului Mediu, regularitatea ce avea să fie mai târziu numită legea lui Gresham. De la această observaţie izolată până la momentul în care filosofii din secolul al XVIII-lea au devenit conştienţi de interconexiunea tuturor fenomenelor de piaţă mai era încă o cale lungă de străbătut.

Descriind rezultatele raţionamentelor lor, economiştii clasici şi succesorii lor recurgeau uneori la expresii idiomatice care au putut fi cu uşurinţă răstălmăcite, de către cei ce au dorit să le răstălmăcească. Ei vorbeau adesea despre “imposibilitatea” controlului preţurilor. Ceea ce doreau ei de fapt să afirme nu este că asemenea decrete sunt imposibile, ci că ele nu pot duce cu adevărat la atingerea acelor obiective pe care urmăresc guvernele să le atingă – şi că provoacă înrăutăţirea situaţiei, nu ameliorarea ei. Ei trăgeau de aici concluzia că asemenea decrete sunt contrare obiectivelor urmărite şi ineficace.

Este necesar să se observe clar faptul că problema controlului preţurilor nu este doar una dintre problemele de care trebuie să se ocupe teoria economică, nici o problemă în legătură cu care s-ar putea naşte neînţelegeri între diverşii economişti. Problema care se pune este, mai degrabă: există o ştiinţă economică? Există vreo regularitate în cadrul secvenţei şi al interconexiunilor fenomenelor de piaţă? Cel care răspune la amândouă întrebările acestea negativ, neagă însăşi posibilitatea, raţionalitatea şi existenţa teoriei economice, ca ramură a cunoaşterii umane. O asemenea persoană se întoarce la credinţele din epocile care au precedat evoluţia ştiinţei economice. Ea declară că aserţiunea că există legi economice şi că preţurile, ratele salariale şi ratele dobânzilor sunt unic determinate de datele pieţei, este neadevărată. Ea afirmă că stă în puterea poliţiei să determine aceste fenomene de piaţă, ad libitum. Un adept al socialismului nu trebuie în mod necesar să nege teoria economică; postulatele sale nu [p.761] implică în mod necesar că preţurile de piaţă ar fi nedeterminate. Dar intervenţionistul, atunci când pledează pentru controlul preţurilor, nu poate să nu anuleze însăşi existenţa teoriei economice. Pentru cel care neagă legea pieţei nu mai rămâne nimic din teoria economică.

Şcoala Istorică Germană a fost consecventă în ce priveşte condamnarea radicală de către ea a teoriei economice şi tentativa de a o înlocui cu aşa-numitele wirtschaftliche Staatswissenschaften (aspectele economice ale ştiinţei politice). La fel de consecvenţi au fost adepţii fabianismului britanic şi cei ai instituţionalismului american. Dar acei autori care nu resping întru totul teoria economică şi, cu toate acestea, afirmă despre controlul preţurilor că îşi poate atinge obiectivele, se contrazic lamentabil. Din punct de vedere logic, punctul de vedere al economistului şi cel al intervenţionistului sunt imposibil de reconciliat. Dacă preţurile sunt unic determinate de datele pieţei, atunci ele nu pot fi manipulate oricum prin constrângere guvernamentală. Decretul guvernamental nu constituie decât o dată suplimentară, iar efectele sale vor fi determinate de procesul pieţei. El nu va produce în mod necesar acele rezultate pe care le urmăreşte statul, atunci când recurge la ele. Este posibil ca, din punctul de vedere al intenţiei guvernului, rezultatul final al amestecului să fie încă şi mai indezirabil decât starea precedentă de lucruri, pe care cârmuirea a dorit să o modifice.

Aceste propoziţii nu pot fi respinse prin punerea între ghilimele a sintagmei “lege economică”, sau prin disputarea conţinutului legii. Atunci când vorbim despre legile naturii ne gândim la faptul că există o interconexiune inexorabilă a fenomenelor fizice şi biologice şi că omul care acţionează trebuie să se supună acestei regularităţi, dacă doreşte să reuşească. Atunci când vorbim despre legile acţiunii umane, ne referim la faptul că o asemenea interconexiune a fenomenelor este prezentă şi în sfera acţiunii umane însăşi – şi că omul trebuie să ia cunoştinţă şi despre această regularitate, dacă doreşte să reuşească. Realitatea legilor praxeologiei i se relevă omului prin aceleaşi semne care îi relevă realitatea legii naturale – şi anume, prin faptul că puterea sa de a atinge obiective deliberat alese este restricţionată şi condiţionată. În absenţa legilor, omul fie ar fi omnipotent – şi nu ar resimţi niciodată nici o neplăcere pe care să n-o poată îndepărta instantaneu şi complet, fie nu ar putea acţiona deloc.

Aceste legi ale universului nu trebuie confundate cu legile făcute de om într-o ţară, sau cu preceptele morale făcute de om. Legile universului, despre care ne furnizează cunoştinţe fizica, biologia şi praxeologia, sunt independente de voinţa umană. Ele sunt fapte ontologice primare, care impun restricţii rigide asupra puterii de acţiune a omului. Preceptele morale şi legile ţării sunt mijloace prin care oamenii urmăresc să atingă anumite scopuri. Dacă aceste obiective pot fi într-adevăr atinse în acest fel, sau nu, depinde de legile universului. [p.762] Legile făcute de om sunt corespunzătoare, dacă sunt adecvate în vederea atingerii acestor scopuri – şi necorespunzătoare, dacă nu. Ele se pretează la a fi examinate din punctul de vedere al adecvării sau al inadecvării lor. Cu privire la legile universului, orice îndoială cu privire la adecvarea lor este de prisos şi vană. Acestea sunt ceea ce sunt şi îşi poartă singure de grijă. Încălcarea lor se auto-penalizează. Însă legile făcute de om pot fi impuse prin sancţiuni speciale.

Numai nebunii îndrăznesc să nesocotească legile fizice şi biologice. Dar nesocotirea legilor praxeologice este lucru obişnuit. Cârmuitorilor nu le place să admită că puterea lor este restricţionată de vreo altă lege, în afară de cele ale fizicii şi biologiei. Ei nu atribuie niciodată erorile şi frustrările lor încălcării unor legi economice.

În fruntea celor ce repudiază cunoaşterea economică s-a situat Şcoala Istorică Germană. În ochii acelor profesori, ideea că idolii lor semeţi, electorii casei Hohenzollern din Brandenburg şi regii Prusiei, ar putea fi mai puţin decât omnipotenţi, era de nesuportat. În vederea respingerii învăţăturii economiştilor, ei s-au îngropat între documente vechi şi au compilat numeroase volume, referitoare la administraţia din vremea acelor prinţi glorioşi. Aceasta, spuneau ei, constituia o abordare realistă a problemelor statului şi ale guvernului. Aici sunt de găsit faptele neadulterale şi adevărata viaţă, nu în abstracţiile eterate şi în generalizările eronate ale doctrinarilor britanici. În fond, tot ce relatează aceste voluminoase rapoarte, este o lungă cronică a politicilor şi a măsurilor eşuate, tocmai datorită nesocotirii de către autorii lor a legilor economice. Nicicând nu s-a scris vreo istorie de cazuri mai instructivă decât aceste Acta Borussica.

Numai că teoria economică nu se pot mulţumi cu astfel de exemplificări. Ea trebuie să treacă la o analiză precisă a felului în care reacţionează piaţa la amestecul guvernului în structura preţurilor.

2. Reacţia pieţei la amestecul guvernamental

Trăsătura caracteristică a preţului de piaţă este că el tinde să echilibreze oferta cu cererea. Nu numai în cadrul construcţiei imaginare a economiei uniform repetitive coincide volumul cererii cu cel al ofertei. Noţiunea de stare simplă de repaos, aşa cum a fost ea dezvoltată de teoria elementară a preţurilor, este o descriere fidelă a ceea ce se întâmplă pe piaţă în fiecare moment. Orice deviere a unui preţ de piaţă de la nivelul la care cererea şi oferta se echilibrează este – pe piaţa liberă – sortită să se auto-elimine.

Dar, dacă guvernul fixează preţurile la un nivel diferit ce cel pe care l-ar fi stabilit piaţa neobstrucţionată, acest echilibru al cererii cu oferta este tulburat. Vor exista atunci – în cazul preţurilor maximale – [p.763] cumpărători potenţiali care nu pot cumpăra, deşi sunt dispuşi să achite preţul stabilit de autorităţi, sau chiar unul mai mare. Vor exista atunci – în cazul preţurilor minimale – vânzători potenţiali care nu pot vinde, deşi sunt gata să vândă la preţul stabilit de autorităţi, sau chiar la unul mai mic. Preţul nu-i mai poate segrega pe acei cumpărători şi vânzători potenţiali care pot să cumpere sau să vândă, de cei care nu pot. În mod necesar îşi face apariţia un alt principiu de alocare a bunurilor şi a serviciilor respective şi de selectare a celor care urmează să primească porţiuni din oferta disponibilă. Este posibil să nu poată cumpăra decât cei care vin primii, sau numai cei care se bucură de o poziţie privilegiată, datorită unor împrejurări speciale (cum ar fi relaţiile personale), sau numai cei lipsiţi de scrupule, care îşi alungă rivalii, recurgând la intimidare sau la violenţă. Dacă autoritatea nu doreşte ca alocarea stocului disponibil să fie stabilită de întâmplare, sau prin violenţă – şi ca situaţia să devină haotică, trebuie să reglementeze ea însăşi cantitatea care i se permite fiecărui individ să o cumpere. Ea trebuie să recurgă la raţionalizare.[1]

Însă raţionalizarea nu afectează esenţa problemei. Alocarea unor porţiuni din oferta deja produsă şi disponibilă, către diversele persoane dornice să obţină o cantitate din bunul respectiv, nu este decât o funcţie secundară a pieţei. Funcţia ei principală este direcţionarea producţiei. Ea direcţionează întrebuinţarea factorilor de producţie către acele canale în care satisfac cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă plafoanele de preţuri ale guvernului nu privesc decât un singur bun de consum, sau un număr limitat de bunuri de consum, în vreme ce preţurile factorilor complementari de producţie sunt lăsate să fluctueze liber, atunci producţia bunurilor de consum respective va scădea. Producătorii marginali vor înceta să le mai producă, pentru a nu suferi pierderi. Factorii de producţie care nu sunt absolut specifici vor fi întrebuinţaţi pe o scară mai largă, în vederea producţiei altor bunuri, care nu fac obiectul plafoanelor de preţuri. Dintre factorii absolut specifici, va rămâne neutilizată o parte mai mare decât în absenţa plafoanelor de preţuri. Apare o tendinţă de translatare a activităţilor productive, de la producţia bunurilor afectate de preţurile maximale, spre producţia altor bunuri. Acest rezultat este, însă, evident contrar intenţiilor guvernului. Recurgând la plafoanele de preţuri, autoritatea urmărea ca bunurile respective să devină mai uşor accesibile consumatorilor. Ea considera că tocmai acele bunuri sunt atât de vitale, încât le-a evidenţiat, [p.764] în vederea adoptării unei măsuri speciale, cu scopul de a face cu putinţă, chiar şi pentru cei săraci, să fie aprovizionaţi cu ele din abundenţă. Însă rezultatul amestecului guvernamental este că producţia acestor bunuri scade, sau încetează cu totul. Se înregistrează un eşec total.

Ar fi inutil ca guvernul să încerce să îndepărteze aceste consecinţe nedorite prin decretarea şi de preţuri maximale la factorii de producţie necesari în vederea producerii bunurilor de consum ale căror preţuri le-a fixat. O asemenea măsură n-ar fi încununată de succes decât dacă toţi factorii de producţie necesari ar fi absolut specifici. Cum lucrul acesta nu se poate întâmpla niciodată, guvernul trebuie să adauge la măsura sa iniţială (fixarea preţului unui singur bun de consum sub nivelul său potenţial de piaţă) tot mai multe şi mai multe plafoane de preţuri, nu doar pentru toate celelalte bunuri de consum şi pentru toţi factorii materiali de producţie, ci, în aceeaşi măsură, şi pentru mâna de lucru. El trebuie să-i determine pe toţi antreprenorii, capitaliştii şi angajaţii să continue să producă, la preţurile, ratele salariale şi ratele dobânzilor pe care le-a stabilit guvernul, să producă acele cantităţi pe care a ordonat guvernul să le producă şi să vândă produsele acelor oameni – producători sau consumatori – pe care îi indică guvernul. Dacă vreo ramură productivă ar rămâne scutită de această înregimentare, atunci capitalul şi mâna de lucru ar migra în direcţia ei; producţia s-ar reduce tomai în celelalte ramuri – înregimentate – pe care statul le considera atât de importante încât s-a amestecat în desfăşurarea treburilor lor.

Teoria economică nu afirmă că intervenţia guvernamentală izolată asupra preţului unei singure mărfi, sau asupra preţurilor câtorva mărfuri, este nedreaptă, rea, sau irealizabilă. Ea afirmă că asemenea amestecuri produc rezultate contrare scopului pe care şi-l propun, că ele fac ca situaţia să devină mai rea – şi nu mai bună, din punctul de vedere al guvernului şi al celor ce susţin intervenţia sa. Înainte de amestecul guvernamental, bunurile respective erau prea scumpe, în ochii statului. Drept rezultat al preţului maximal, oferta lor se reduce, sau dispare cu totul. Statul a intervenit deoarece el considera că aceste bunuri sunt deosebit de vitale, necesare, indispensabile. Însă acţiunea sa a redus oferta disponibilă. Prin urmare ea este, din punctul de vedere al statului, absurdă şi lipsită de sens.

Dacă statul nu doreşte să se reconcilieze cu acest rezultat nedorit şi indezirabil şi dacă merge tot mai departe, dacă el fixează preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor, de toate ordinele – şi dacă îi obligă pe oameni să continue să le producă şi să muncească, la aceste preţuri şi rate salariale, atunci el elimină cu totul piaţa. Atunci economia de piaţă este înlocuită cu cea planificată – cu socialismul german, de tip Zwangswirtschaft. Consumatorii încetează de a mai dirija producţia, prin actele lor de cumpărare şi de abţinere de la a cumpăra; ea este dirijată exclusiv de guvern. [p.765]

Nu există decât două excepţii la regula după care preţurile maximale reduc oferta şi, în felul acesta, provoacă o situaţie care este contrară scopurilor urmărite prin adoptarea lor. Una se referă la rentele absolute, iar cealaltă la preţurile de monopol.

Preţul maximal determină o reducere a ofertei, deoarece producătorii marginali suferă pierderi şi trebuie să înceteze producţia. Factorii de producţie nespecifici sunt întrebuinţaţi la producerea altor produse, care nu fac obiectul plafoanelor de preţuri. Utilizarea factorilor de producţie absolut specifici se reduce. În condiţiile unei pieţe neobstrucţionate, ei ar fi utilizaţi până la limita determinată de inexistenţa vreunei posibilităţi de a întrebuinţa factorii complementari nespecifici, în vederea satisfacerii unor dorinţe mai intense. Acum nu mai poate fi utilizată decât o parte mai redusă din stocul existent al acestori factori absolut specifici; concomitent, creşte acea parte care rămâne neutilizată. Dar, dacă stocul acestor factori absolut specifici este atât de redus, încât la preţurile pieţei neobstrucţionate întreaga lor cantitate era întrebuinţată, există o marjă în limitele căreia interferenţa guvernului nu va reduce oferta produsului. Preţul maximal nu restricţionează producţia, câtă vreme el nu a absorbit complet renta absolută a furnizorului marginal al factorului absolut specific. Dar, chiar şi aşa, el determină o discrepanţă între oferta şi cererea prentru produsul respectiv.

Astfel, suma prin care renta urbană a unui teren depăşeşte renta sa agricolă, furnizează o marjă, în limitele căreia controlul chiriilor poate fi practicat, fără a reduce oferta se spaţii de închiriat. Dacă rentele maximale sunt stabilite diferenţiat, în aşa fel încât să nu reţină niciodată, de la nici un proprietar, atât de mult încât acesta să prefere să întrebuinţeze terenul în scopuri agricole, mai degrabă decât în vederea construcţiei de imobile, atunci ele nu afectează oferta de apartamente si de spaţii comerciale. Cu toate acestea, ele sporesc cererea pentru asemenea apartamente şi spaţii comerciale şi, în felul acesta, crează exact penuria pe care guvernele pretind că o combat, prin impunerea de plafoane la chirii. Dacă guvernul recurge sau nu la raţionalizarea spaţiului disponibil este, din punct de vedere catalactic, de prea puţină importanţă. În orice caz, plafoanele de preţuri adoptate de guverne nu abolesc fenomenul catalactic al rentelor urbane. Ele nu fac altceva decât să transfere renta, din venitul proprietarului, în venitul chiriaşului.

Bineînţeles că, în practică, guvernele care recurg la controlul chiriilor nu-şi ajustează niciodată plafoanele pe care le preconizează la aceste considerente. Ele fie îngheaţă în mod rigid rentele brute, la nivelul lor dinaintea interferenţei guvernamentale, fie permit numai creşteri limitate ale respectivelor chirii brute. Deoarece proporţia dintre cele două elemente incluse în renta brută – renta urbană propriu-zisă şi preţul plătit pentru întrebuinţarea suprastructurii – variază, în funcţie [p.766] de situaţia specifică a fiecărei clădiri, efectul chiriilor maximale este şi el foarte diferit. În unele cazuri, exproprierea proprietarului în beneficiul chiriaşului nu acoperă decât o parte a diferenţei dintre renta urbană şi cea agricolă; în alte cazuri, ea depăşeşte cu mult această diferenţă. Dar, oricum ar sta lucrurile, restricţionarea chiriilor determină un deficit de spaţii locative. Ea augmentează cererea, fără a spori oferta.

Dacă se decretează chirii maximale nu numai pentru spaţiile de închiriat deja existente, ci şi pentru clădirile care urmează a fi construite, construcţia de noi clădiri încetează de a mai fi remunerativă. Ea fie încetează cu totul, fie este încetinită, la un nivel redus; penuria se perpetuează. Însă construcţia de clădiri noi scade, chiar şi dacă la acestea chiriile sunt lăsate libere. Potenţialii investitori sunt descurajaţi, deoarece ei iau în calcul pericolul ca guvernul să declare o nouă urgenţă, la o dată ulterioară – şi să exproprieze o parte din veniturile lor, aşa cum a procedat şi în cazul clădirilor vechi.

A doua excepţie se referă la preţurile de monopol. Diferenţa dintre un preţ de monopol şi preţul competitiv al bunului în chestiune furnizează o marjă, în limitele căreia s-ar putea impune preţuri maximale, fără a contraveni obiectivelor urmărite de către guvern. Dacă preţul competitiv este p şi cel mai redus dintre posibilele preţuri de monopol este m, atunci un plafon al preţurilor de nivel c, unde c este mai mare decât p şi mai mic decât m, ar face ca pentru vânzători să fie dezavantajos să ridice preţurile peste p. Preţul maximal ar putea restabili preţul competitiv, augmentând cererea, producţia şi stocul oferit spre vânzare. O vagă recunoaştere a acestei concatenări cauzale se află la baza unora dintre sugestiile care solicită intervenţia guvernului, în vederea prezervării competiţiei şi a asigurării desfăşurării acesteia în cel mai benefic mod cu putinţă.

De dragul argumentaţiei, putem lăsa deoparte faptul că toate măsurile de felul acesta par a fi paradoxale, în raport cu toate situaţiile în care preţurile de monopol sunt rezultatul intervenţiei guvernamentale. Dacă statul are obiecţii la preţurile de monopol în cazul noilor invenţii, el ar trebui să înceteze acordarea de patente. Ar fi absurd să se acorde patente şi apoi acestea să fie lispite de orice valoare, prin silirea beneficiarilor de patente să vândă la preţul competitiv. Dacă guvernul dezaprobă cartelurile, el ar tebui, în primul rând, să se abţină de la toate măsurile (cum ar fi tarifele vamale la importuri) care le furnizeză afaceriştilor ocazii să se combine în vederea cartelizării.

Lucrurile se prezintă diferit în acele cazuri rare, în care preţurile de monopol iau naştere fără asistenţa statului. În aceste cazuri, preţurile maximale impuse de guverne ar putea restabili condiţiile competitive, dacă ar fi posibil să se determine, prin calcule academice, la ce nivel ar fi fost stabilit preţul de către o piaţă competitivă înexistentă. [p.767] Am văzut deja că toate tentativele de a construi preţuri care nu sunt de piaţă sunt sortite eşecului.[2] Rezultatele nesatisfăcătoare ale tuturor tentativelor de a determina care ar trebui să fie preţul echitabil, sau corect, pentru serviciile utilităţilor publice, le sunt binecunoscute tuturor experţilor.

Evidenţierea acestor două excepţii explică de ce, în anumite cazuri foarte rare, preţurile maximale, atunci când sunt impuse cu mare precauţie, în limitele unei marje reduse, nu diminuează oferta bunului respectiv. Ea nu afectează validitatea regulii generale, conform căreia preţurile maximale provoacă o stare de lucruri care, din punctul de vedere al guvernelor care le decretează, este mai indezirabilă decât condiţiile care ar fi existat în absenţa controlului preţurilor.

Observaţii referitoare la cauzele declinului civilizaţiei antice

Familiaritatea cu efectele amestecului guvernamental în sfera preţurilor pieţei ne face să înţelegem cauzele economice ale unui important eveniment istoric, declinul civilizaţiei antice.

Nu este necesar să răspundem la întrebarea dacă este sau nu corect să numim capitalim modul de organizare economică a Imperiului Roman. Este, în orice caz, sigur că în secolul al II-lea, în epoca Antoninilor – a împăraţilor cei “buni” – Imperiul Roman ajunsese la un stadiu avansat de diviziune a muncii şi de comerţ inter-regional. Câteva centre metropolitane, un număr considerabil de oraşe de dimensiuni medii şi numeroase orăşele mici erau focarele unei civilizaţii rafinate. Locuitorii acestor aglomeraţii urbane erau aprovizionaţi cu hrană şi cu materii prime nu numai din districtele rurale învecinate, ci şi din provincii îndepărtate. O parte din aceste provizii soseau în oraşe sub forma de venituri ale rezidenţilor lor înstăriţi, care erau posesori de proprietăţi funciare. Dar o parte considerabilă dintre ele erau aduse în schimbul achiziţiilor făcute de populaţia rurală, din produsele activităţilor de procesare ale orăşenilor. Între diversele regiuni ale marelui imperiu se desfăşura o extinsă activitate comercială. O tendinţă de intensificare a specializării se manifesta nu doar în industriile de procesare, ci şi în agricultură. Diferitele părţi ale imperiului nu mai erau auto-suficiente. Ele erau interdependente.

Factorul care a provocat declinul imperiului şi al civilizaţiei sale a fost dezintegrarea acestei interconexiuni economice – şi nu invaziile barbare. Agresorii externi n-au făcut decât să profite de un prilej pe lare li-l oferea slăbiciunea internă a imperiului. Din punct de vedere militar, triburile care au invadat imperiul în secolele al patrulea şi al cincilea nu erau mai redutabile decât armatele pe care legiunile romane le biruiseră cu uşurinţă [p.768] în vremurile mai vechi. Însă imperiul se schimbase. Structura sa economică şi socială era deja medievală.

Libertatea pe care Roma a acordat-o comerţului şi negoţului fusese întotdeauna limitată. Cu privire la comercializarea cerealelor şi a altor produse de mare necesitate, ea a fost chiar mai limitată decât la alte bunuri. Se considera că este inechitabil şi imoral să se solicite preţuri mai ridicate decât cele obişnuite pentru grâne, ulei şi vin – bunurile tranzacţionate în acele vremuri – şi autorităţile municipale se grăbeau să împiedice toate câştigurile pe care le considerau ilicite. Astfel, evoluţia unui comerţ eficient cu ridicata la aceste mărfuri a fost împiedicată. Politica [asistenţială] numită annona, care echivala cu naţionalizarea, sau cu municipalizarea comerţului cu grâne, urmărea eliminarea penuriilor de hrană. Însă efectele ei erau mai degrabă nesatisfăcătoare. Grânele erau insuficiente în aglomeraţiile urbane, iar agricultorii se plângeau de nerentabilitatea cultivării grânelor.[3] Intervenţia autorităţilor a împiedicat ajustarea ofertei la creşterea cererii.

Confruntarea finală a venit atunci când, în cursul tulburărilor politice din secolele al III-lea şi al IV-lea, împăraţii au recurs la devalorizarea monedei. În condiţiile sistemului de preţuri maximale, practica devalorizării a paralizat complet atât producţia, cât şi comercializarea produselor alimentare de bază – şi a provocat dezintegrarea organizării economice a societăţii. Cu cât autorităţile se arătau mai zeloase în impunerea preţurilor maximale, cu atât mai disperate deveneau condiţiile maselor urbane, dependente de cumpărarea hranei. Comerţul cu grâne şi cu alte bunuri necesare a dispărut cu totul. Pentru a evita moartea prin inaniţie, oamenii au început să părăsească oraşele, s-au stabilit la ţară şi au încercat să producă ei înşişi grâne, ulei, vin şi alte necesităţi. Pe de altă parte, proprietarii marilor latifundii şi-au redus producţia de cereale şi au început să producă în cadrul fermelor sau “vilelor” lor produsele manufacturiere de care aveau nevoie. Deoarece agricultura pe care ei o practicaseră pe scară mare, care era şi aşa serios afectată de ineficienţa muncii cu sclavi, şi-a pierdut în întregime raţionalitatea, odată cu dispariţia posibilităţii de a vinde la preţuri remunerative. Cum proprietarul latifundiei nu mai putea vinde în oraşe, el nu putea nici să-i mai patroneze pe artizani [în calitate de cumpărător]. El s-a văzut silit să caute un substitut, în vederea satisfacerii nevoilor sale, întrebuinţându-i pe cont propriu pe meşteşugari, în cadrul vilei sale. El a încetat activitatea agricolă pe scară mare şi a devenit un moşier, care primea rente de la chiriaşii sau muncitorii săi agricoli. Aceşti coloni erau fie sclavi eliberaţi, fie proletari urbani, care se stabileau în sate şi se reprofilau spre munca pământului. A apărut o tendinţă de instituire a autarhiei, pe proprietatea fiecărui moşier. Funcţia economică a oraşelor, a comerţului, a negoţului şi a meşteşugurilor urbane s-a diminuat. Italia şi provinciile imperiului s-au reîntors la un stadiu mai puţin avansat de [p.769] diviziune a muncii. Structura economică amplu dezvoltată a civilizaţiei antice a revenit la ceea ce este în prezent cunoscut drept organizarea seniorială a Evului Mediu.

Împăraţii erau alarmaţi de fenomenul care submina puterea financiară şi miltară a cârmuirii lor. Însă contra-acţiunile lor erau lipsite de efect, deoarece nu atingeau cauza răului. Constrângerea şi coerciţia la care au recurs ei nu puteau întoarce tendinţa de dezintegrare socială care, dimpotrivă, era determinată de prea multă constrângere şi coerciţie. Nici un roman nu era conştient de faptul că procesul era indus de amestecul statului în sfera preţurilor şi de devalorizarea monedei. În zadar promulgau împăraţii legi împotriva locuitorilor oraşelor care “relicta civitate rus habitare maluerit”.[4] Sistemul aşa-numitelor leiturgia – servicii publice oferite de cetăţenii înstăriţi – n-a făcut decât să accelereze retrogresiunea diviziunii muncii. Legile privitoare la obligaţiile speciale ale proprietarilor de corăbii – navicularii – n-au fost mai eficace, în ce priveşte declinul navigaţiei, decât legile referitoare la cereale, care combăteau reducerea aprovizionării oraşelor cu produse agricole.

Minunata civilizaţie a Antichităţii a pierit, deoarece nu şi-a adaptat codul său moral şi sistemul său legal la cerinţele economiei de piaţă. O ordine socială este condamnată, dacă acţiunile necesare în vederea funcţionării ei normale sunt respinse de normele moralei, sunt declarate ilegale de legile ţării – şi sunt urmărite în justiţie ca fiind criminale, de către tribunale şi poliţie. Imperiul Roman s-a prăbuşit în ţărână deoarece i-a lipsit spiritul liberalismului şi al liberei iniţiative. Politicile intervenţionismului şi corolarul lor politic, principiul führerului, au descompus măreţul imperiu, tot astfel cum vor dezintegra şi vor distruge întotdeauna, în mod necesar, orice entitate socială.

3. Ratele salariale minimale

Esenţa însăşi a înţelepciunii politicienilor intervenţionişti este de a ridica preţul mâinii de lucru, fie prin decrete guvernamentale, fie prin acţiuni violente, sau prin ameninţarea cu asemenea acţiuni venite din partea sindicatelor. Ridicarea ratelor salariale deasupra nivelului la care le-ar stabili piaţa neobstrucţionată este considerată un postulat al legilor eterne ale moralităţii, precum şi o măsură indispensabilă din punct de vedere economic. Dacă cineva îndrăzneşte să conteste această dogmă etică şi economică, acela este batjocorit, ca fiind deopotrivă depravat şi ignorant. Mulţi dintre contemporanii noştri îi privesc pe cei ce sunt suficient de nesăbuiţi pentru a “traversa linia de pichetare” aşa cum îi priveau membrii triburilor primitive pe cei care violau preceptel rezultate din concepţiile lor despre tabu. Milioane de oameni jubilează, atunci când asemenea “spărgători de grevă” îşi primesc, de la grevişti, binemeritata pedeapsă, în vreme ce [p.770] poliţia, avocaţii publici şi tribunalele penale păstrează o neutralitate distantă, sau se raliază explicit la cauza greviştilor.

Rata salarială determinată de piaţă tinde către un nivel la care toţi cei dornici să primească salarii obţin slujbe şi toţi cei dornici să angajeze muncitori pot angaja oricât de mulţi doresc. Ea tinde către ceea ce se numeşte astăzi deplină utilizare a mâinii de lucru. Acolo unde nu există amestec pe piaţa muncii, nici din partea guvernului, nici din partea sindicatelor, nu există decât şomaj voluntar, sau catalactic. Dar, îndată ce anumite presiuni şi constrângeri externe, exercitate fie de gunern, fie de sindicate, intervin pentru a stabili ratele salariale la un nivel mai ridicat, îşi face apariţia şomajul instituţional. În vreme ce pe piaţa liberă se manifestă o tendinţă de dispariţie a şomajului catalactic, şomajul instituţional nu poate dispărea, câtă vreme guvernul sau sindicatele reuşesc să-şi impună măsurile lor discreţionare. Dacă rata salarială minimală priveşte numai o parte dintre diferitele ocupaţii, în vreme ce alte sectoare ale pieţei muncii sunt lăsate libere, cei care îşi pierd slujbele din cauza ei se mută în ramurile libere de afaceri, sporind volumul mâinii de lucru disponibil în cadrul acestora. În vremea când sindicatele erau formate aproape exclusiv din mâna de lucru calificată, creşterile salariale realizate de sindicate nu duceau la şomaj instituţional. Ele nu făceau decât să reducă ratele salariale din acele ramuri în care nu existau sindicate eficiente, sau care erau complet nesindicalizate. Corolarul creşterii salariilor muncitorilor organizaţi era o scădere a salariilor muncitorilor nesindicalizaţi. Dar, odată cu răspândirea intervenţiei guvernamentale în sfera salariilor – şi cu susţinerea de către stat a mişcării sindicale, condiţiile s-au schimbat. Şomajul instituţional a devenit un fenomen de masă, cronic şi permanent.

Scriind în 1930, Lordul Beveridge, care ulterior a devenit un adept al amestecului guvernamental şi sindical pe piaţa muncii, arăta că efectul potenţial generator de şomaj al “politicilor ratelor salariale ridicate nu este negat de nici o autoritate competentă”.[5] De fapt, negarea acestui efect este echivalentă cu nerecunoaşterea nici unei regularităţi în secvenţa şi interconexiunile fenomenelor pieţei. Acei economişti mai vechi care simpatizau cu sindicatele erau pe deplin conştienţi de faptul că sindicalismul nu-şi poate atinge scopurile, decât dacă se adresează exclusiv unei minorităţi de muncitori. Ei erau de acord cu sindicalismul ca fiind un mijloc benefic pentru grupul de interese al unei aristocraţii de muncitori privilegiaţi – şi nu se preocupau de consecinţele sale pentru restul slariaţilor.[6] Nimeni nu a reuşit vreodată în efortul [p.771] de a demonstra că sindicalismul ar putea ameliora condiţiile tuturor celor dornici să obţină salarii şi le-ar putea ridica nivelul de trai.

Este important să ne reamintim că nici Karl Marx nu susţinea că sindicatele ar putea ridica nivelul mediu al salariilor. În opinia sa, “tendinţa generală a producţiei de tip capitalist nu este de a ridica, ci de a reduce nivelul mediu al salariilor”. Aceasta fiind tendinţa lucrurilor, tot ceea ce ar putea realiza sindicalismul, cu privire la salarii, este “să se profite la maximum de posibilităţile ocazionale de ameliorare temporară a lor”.[7] În ochii lui Marx, sindicatele nu contau, decât în măsura în care atacau “însuşi sistemul sclaviei salariale şi actualele metode de producţie”.[8] Ele ar trebui să înţeleagă că, “în loc de a înscrie pe flamurile lor motto-ul conservatori: Un salariu onest pentru o zi de muncă onestă!, ar trebui să înscrie sloganul revoluţionar: Abolirea sistemului salarial!”.[9] Marxiştii consecvenţi s-au opus întotdeauna tentativelor de a impune rate salariale minimale, considerându-le dăunătoare pentru interesele clasei muncitoare, luate în ansamblul ei. Încă de la începuturile mişcării sindicale moderne, a existat întotdeauna un antagonism între sindicate şi socialiştii revoluţionari. Sindicatele britanice şi americane mai vechi erau consacrate exclusiv impunerii de rate salariale mai ridicate. Ele priveau cu suspiciune la socialism, indiferent dacă era “utopic” sau “ştiinţific”. În Germania, s-a manifestat o rivalitate între adepţii crezului marxist şi liderii sindicali. În cele din urmă, în cursul ultimelor decenii care au precedat izbucnirea Primului Război Mondial, sindicatele au triumfat. Ele au convertit, practic, Partidul Social Democrat la principiile intervenţionismului şi ale sindicalismului. În Franţa, Georges Sorel urmărea impregnarea sindicatelor de acel spirit de agresiune nemiloasă şi de belicozitate revoluţionară, pe care dorea să li-l transmită Marx. Există astăzi, în toate ţările non-socialiste, un conflict manifest între două facţiuni ireconciliabile din interiorul sindicatelor. Una dintre grupări consideră că sindicalismul este un mijloc de ameliorare a situaţiei muncitorilor, în cadrul sistemului capitalist. Celălalt grup doreşte să înregimenteze sindicatele în rândurile comunismului militant – şi nu le aprobă decât în măsura în care ele sunt pionierii unei răsturnări violente a sistemului capitalist.

Problemele sindicalismului au fost obliterate şi complet denaturate de vorbăria pseudo-umanitaristă. Adepţii ratelor salariale minimale, indiferent dacă acestea sunt decretate şi impuse de către stat, sau prin acţiuni sindicale violente, pretind că lupta lor este pentru ameliorarea condiţiilor maselor muncitoreşti. Ei nu permit [p.772] nimănui să pună sub semnul întrebării dogma lor, conform căreia ratele salariale minimale sunt singurul mijloc adecvat de ridicare permanentă a ratelor salariale, pentru toţi cei dornici să obţină salarii. Ei se mândresc cu faptul de a fi singurii adevăraţi prieteni ai “celor ce muncesc”, ai “omului de rând”, ai “progresului” şi al principiilor eterne ale “dreptăţii sociale.”

Însă problema este tocmai de a şti dacă există vreun mijloc de ridicare a nivelului de trai al tuturor celor dornici să muncească, altul decât creşterea productivităţii marginale a muncii, prin accelerarea acumulării de capital în raport cu populaţia. Doctrinarii sindicalişti urmăresc camuflarea acestei probleme fundamentale. Ei nu se referă niciodată la singurul lucru care contează, anume la relaţia dintre numărul muncitorilor şi cantitatea de capital disponibilă. Dar anumite politici sindicale presupun o recunoaştere tacită a corectitudinii teoremelor catalactice privitoare la determinarea ratelor salariale. Sindicatele sunt nerăbdătoare să reducă oferta de mână de lucru prin legi împotriva imigrării şi prin împiedicarea outsiderilor şi a noilor-veniţi să rivalizeze cu sectoarele sindicalizate ale pieţei muncii. Ele se opun exportului de capital. Politicile acestea ar fi absurde, dacă ar fi adevărat că volumul de capital disponibil per capita nu are nici o importanţă pentru stabilirea ratelor salariale.

Esenţa doctrinei sindicale este implicată în sloganul exploatare. Conform variantei sindicaliste a doctrinei exploatării, care diferă de crezul marxist, singura sursă de avuţie este munca – şi singurul cost real este cheltuiala de muncă. După dreptate, întregul venit rezultat de pe urma vânzării bunurilor ar trebui să le aparţină muncitorilor. Lucrătorul manual are un drept justificat la “întregul produs al muncii”. Nedreptatea pe care i-o face muncitorului modul capitalist de producţie este văzută în faptul că le permite proprietarilor funciari, capitaliştilor şi antreprenorilor să reţină o parte din ceea ce le revine muncitorilor. Partea care le revine acestor paraziţi este numită câştig ilicit. Muncitorii sunt îndreptăţiţi, în tentativa lor de a-şi spori salariile, pas cu pas, la un asemenea nivel încât, în cele din urmă, să nu mai rămână nimic pentru susţinerea clasei exploatatorilor cei indolenţi şi socialmente inutili. Urmărind acest obiectiv, sindicatele se pretind continuatoarele bătăliei pe care au început-o generaţiile anterioare, pentru emanciparea sclavilor şi a servilor – şi pentru abolirea dărilor, a tributelor, a zeciuielilor şi a muncii de clacă neplătite, cu care era împovărată ţărănimea, în beneficiul moşierilor aristocratici. Mişcarea sindicală ar fi o luptă pentru libertate şi egalitate – şi pentru revendicarea drepturilor inalienabile ale omului. Victoria ei ultimă este neîndoielnică, deoarece tendinţa inevitabilă a evoluţiei istorice este de a mătura toate privilegiile de clasă şi de a institui definitiv lumea libertăţii şi a egalităţii. Tentativele patronilor reacţionari de a împiedica progresul sunt sortite eşecului. [p.773]

Aşa sună afirmaţiile doctrinelor sociale contemporane. Este adevărat că anumiţi oameni, deşi aflaţi în deplin acord cu ideile lor filosofice, nu susţin concluziile practice derivate de către radicali, decât cu anumite rezerve şi amendamente. Aceşti moderaţi nu propun abolirea completă a părţii “managementului”; ei ar fi mulţumiţi să o vadă pe aceasta redusă la un nivel “echitabil”. Cum opiniile referitoare la echitatea veniturilor antreprenorilor şi ale capitaliştilor variază mult, diferenţa între punctul de vedere al radicalilor şi cel al moderaţilor este de mică importanţă. Moderaţii susţin şi ei principiul conform căruia ratele salariale reale ar trebui întotdeauna să crească – şi să nu scadă niciodată. În ambele războaie mondiale, puţine voci din Statele Unite au contestat teza sindicatelor, că salariile cu care pleacă acasă salariaţii, chiar şi într-o situaţie de urgenţă naţională, ar trebui să crescă mai repede decât costul vieţii.

În lumina doctrinei sindicale, nu este nimic rău în ideea de a confisca, parţial sau total, venitul specific al capitaliştilor şi al antreprenorilor. Vorbind despre lucrul acesta, sindicaliştii se referă la profituri în sensul în care a fost întrebuinţat acest termen de economiştii clasici. Ei nu disting între profiturile antreprenoriale, dobânda pe capitalul întrebuinţat – şi compensaţia pentru serviciile tehnice furnizate de antreprenor. Ne vom ocupa mai târziu de consecinţele confiscării dobânzii şi ale profiturilor – şi de elementele sindicaliste implicate în principiul “capacităţii de plată” şi în schemele de împărţire a profitului.[10] Am examinat felul în care argumentul puterii de cumpărare este avansat în favoarea unei politici de creştere a ratelor salariale peste ratele potenţiale de piaţă.[11] Ceea ce rămâne de examinat este relevanţa aşa-zisului efect Ricardo.

Ricardo este autorul afirmaţiei că o creştere a ratelor salariale îi va încuraja pe capitalişti să înlocuiască mâna de lucru cu maşini – şi vice-versa.[12] Prin urmare, deduc apologeţii sindicatelor, o politică de creştere a ratelor salariale, indiferent ce s-ar fi întâmplat pe piaţa neobstrucţionată a mâinii de lucru, este întotdeauna benefică. Ea generează ameliorări tehnologice şi sporeşte productivitatea muncii. Salariile mai mari se auto-finanţează întotdeauna. Silindu-i pe patronii cei greoi să ridice ratele salariale, sindicatele devin pionierii progresului şi ai prosperităţii.

Numeroşi economişti aprobă propoziţia ricardiană, deşi puţini dintre ei sunt suficient de consecvenţi pentru a-şi însuşi inferenţa derivată din ea de apologeţii sindicatelor. În general vorbind, efectul Ricardo este unul dintre locurile cele mai [p.774] comune ale teoriei economice populare. Cu toate acestea, teorema implicată reprezintă una dintre cele mai grave erori economice.

Confuzia începe cu răstălmăcirea afirmaţiei că munca este “înlocuită” de maşini. Ceea ce se întâmplă este că munca devine mai eficientă, cu ajutorul maşinilor. Acelaşi input de muncă duce la o cantitate mai mare, sau la o calitate ameliorată a produselor. În sine, întrebuinţarea maşinilor nu duce nemijlocit la reducerea numărului de lucrători întrebuinţaţi în vederea producerii articolului respecitiv, pe care îl notăm cu A. Ceea ce provoacă acest efect secundar este faptul că – în absenţa altor modificări – o creştere a stocului disponibil de A reduce utilitatea marginală a unităţii de A, în raport cu unităţile de articole diferite şi, de aceea, mâna de lucru se retrage din producţia de A şi este întrebuinţată în producerea de articole diferite. Ameliorarea tehnologică intervenită în producţia de A face posibilă realizarea anumitor proiecte care nu puteau fi executate în prealabil, deoarece muncitorii necesari erau angajaţi în producţia de A, pentru care cererea consumatorilor era mai intensă. Reducerea numărului de muncitori în industria de A este determinată de cererea mai mare din aceste ramuri diferite, cărora li se oferă posibilitatea de a se extinde. În treacăt fie spus, această observaţie îndepărtează toată vorbăria despre “şomajul tehnologic”.

Uneltele şi maşinile nu sunt în primul rând instrumente de economisire a mâinii de lucru, ci mijloace de creştere a outputului pe unitatea de input. Ele nu apar ca fiind instrumente de economisire a mâinii de lucru, decât dacă sunt privite exclusiv din punctul de vedere al ramurii economice individuale în chestiune. Văzute din perspectiva consumatorilor şi a societăţii luate în ansamblu, ele apar ca instrumente de creştere a productivităţii eforturilor umane. Ele sporesc oferta, fac posibil consumul unei cantităţi sporite de bunuri materiale şi le permit oamenilor să să bucure de mai mult timp de agrement. Ce bunuri vor fi consumate în cantităţi mai mari şi în ce măsură vor prefera oamenii să se bucure de mai mult agrement depinde de judecăţile lor de valoare.

Întrebuinţarea de unelte mai multe şi mai bune este fezabilă numai în măsura în care este disponibil capitalul necesar. Economisirea, adică un surplus al producţiei faţă de consum, este condiţia indispensabilă a fiecărui nou pas spre progresul tehnologic. Simpla informaţie tehnologică nu este de nici un folos, dacă lipseşte capitalul necesar. Oamenii de afaceri din India sunt familiarizaţi cu metodele americane de producţie. Ceea ce-i împiedică să adopte metodele americane de producţie nu este nivelul scăzut al salariilor indiene, ci lipsa de capital.

Pe de altă parte, economisirea capitalistă determină, în mod necesar, întrebuinţarea de unelte şi maşini suplimentare. Rolul jucat, în cadrul unei economii de piaţă, de economisirea simplă, adică de stocarea unor cantităţi de bunuri de consum, ca rezervă pentru vremurile grele, [p.775] este neglijabil. În regim capitalist, economisirea este, în general, economisire capitalistă. Excesul producţiei faţă de consum este investit, fie direct în afacerea sau ferma proprie a investitorului, fie indirect, în afacerile altor oameni, prin mijlocirea depozitelor de economii, a acţiunilor obişnuite sau preferenţiale, a obligaţiunilor, a titlurilor de creanţă şi a ipotecilor.[13] În măsura în care oamenii îşi menţin consumul sub venitul net, se crează capital suplimentar, care este, totodată, întrebuinţat în vederea dezvoltării echipamentului de capital al aparatului productiv. După cum s-a arătat, acest rezultat nu poate fi nicidecum afectat de o tendinţă sincronă de creştere a deţinerilor monetare.[14] Pe de o parte, ceea ce este necondiţionat necesar în vederea întrebuinţării unor unelte mai numeroase şi mai bune, este acumularea suplimentară de capital. Pe de altă parte, nu există nici o întrebuinţare disponibilă pentru capitalul suplimentar, alta decât cea furnizată de întrebuinţarea unor unelte mai numeroase şi mai bune.

Propoziţia lui Ricardo şi doctrina sindicală răstoarnă lucrurile cu susul în jos. O tendinţă spre rate salariale mai mari nu este cauza, ci efectul progresului tehnologic. Afaceriştii care urmăresc profitul sunt siliţi să întrebuinţeze cele mai eficiente metode de producţie. Ceea ce limitează eforturile omului de afaceri de a ameliora echipamentul firmei sale este numai lipsa de capital. Dacă nu este disponibil capitalul necesar, atunci nici un fel de amestec în sfera ratelor salariale nu îl poate furniza.

Tot ce pot realiza ratele salariale minimale, cu privire la întrebuinţarea maşinilor, este de a deplasa investiţiile suplimentare, dintr-o ramură în alta. Să presupunem că într-o ţară înapoiată, Ruritania, sindicatul docherilor reuşeşte să-i oblige pe întreprinzători să achite rate salariale comparativ mult mai mari decât cele plătite în restul industriilor din acea ţară. În acest caz, consecinţa poate fi ca cea mai profitabilă întrebuinţare pentru capitalul suplimentar să fie în sfera încărcării şi a descărcării navelor. Dar capitalul astfel întrebuinţat este retras din alte ramuri de afaceri din Ruritania, în care, dacă nu interveneau politicile sindicale, ar fi fost întrebuinţat mai profitabil. Efectul salariilor mari ale docherilor nu este o creştere, ci o descreştere a producţiei totale din Ruritania.[15]

Ratele salariale reale nu pot creşte decât în măsura în care, în absenţa altor modificări, capitalul devine mai abundent. Dacă guvernul sau [p.776] sindicatele reuşesc să impună rate salariale mai ridicate decât acelea pe care le-ar fi determinat o piaţă neobstrucţionată a muncii, atunci oferta de mână de lucru va depăşi cererea. Îşi face apariţia şomajul instituţional.

Ferm dedicate principiilor intervenţionismului, statele încearcă să împiedice acest rezultat nedorit al intervenţiei lor, recurgând la acele măsuri care sunt numite, în zilele noaste, politici de asigurare a deplinei întrebuinţări a mâinii de lucru: ajutoare de şomaj, arbitrarea disputelor de pe piaţa muncii, construcţii publice finanţate prin cheltuieli bugetare generoase, inflaţie şi expansiune a creditului. Toate aceste remedii sunt mai rele decât răul pe care urmăresc să-l îndepărteze.

Ajutorul acordat şomerilor nu elimină şomajul. El le facilitează şomerilor rămânerea fără ocupaţie. Cu cât ajutorul se apropie mai mult de nivelul ratei salariale pe care l-ar fi stabilit piaţa neobstrucţionată, cu atât beneficiarii au mai puţine stimulente să-şi caute o nouă slujbă. Este un mijloc de a face ca şomajul să se perpetueze, mai degrabă decât să dispară. Implicaţiile financiare dezastroase ale şomajului sunt evidente.

Arbitrarea nu este o metodă adecvată pentru soluţionarea disputelor referitoare la nivelul ratelor salariale. Dacă decizia arbitrului stabileşte rata salarială exact la nivelul ratei potenţiale de piaţă, sau mai jos decât acesta, atunci ea este superfluă. Dacă stabileşte rata salarială deasupra ratei potenţiale de piaţă, consecinţa este aceeaşi cu cea pe care ar fi provocat-o orice alt mod de fixare a ratelor salariale minimale deasupra nivelului de piaţă, adică şomaj instituţional. Nu contează ce pretext invocă arbitrul în vederea justificării deciziei sale. Ceea ce contează nu este dacă salariile sunt “echitabile” sau “inechitabile”, după anumite standarde arbitrare, ci dacă ele determină sau nu un exces al ofertei de mână de lucru, în raport cu cererea. Anumitor oameni li se poate părea echitabil să se stabilească ratele salariale la un asemenea nivel încât o mare parte din potenţiala forţă de muncă să fie condamnată la şomaj perpetuu. Dar nimeni nu poate afirma că aşa ceva este folositor şi benefic pentru societate.

Dacă ceea ce cheltuieşte statul pentru lucrări publice se finanţează prin impozitarea cetăţenilor, sau cu bani împrumutaţi de la ei, atunci puterea acestora de a cheltui şi de a investi este redusă, în aceeaşi măsură în care creşte puterea corespunzătoare a trezoreriei publice. Slujbe mai multe nu sunt create.

Dar dacă guvernul îşi finanţează programul de cheltuieli din inflaţie – printr-o creştere a cantităţii de bani şi prin expansiunea creditului – el determină o creştere generalizată a preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor, indusă monetar. Dacă, în cursul unei astfel de inflaţii, creşterea ratelor salariale rămâne suficient de mult în urma creşterii preţurilor la bunuri, şomajul instituţional se poate reduce, sau poate dispărea complet. Dar ceea ce-l [p.777] face să se reducă sau să dispară este tocmai faptul că un asemenea eveniment este echivalent cu scăderea ratelor salariale reale. Lordul Keynes considera că expansiunea creditului este o metodă eficientă de abolire a şomajului; el credea că “scăderea graduală şi automată a ratelor salariale reale, ca rezultat al creşterii preţurilor”, nu ar fi atât de energic respinsă de sindicate ca orice tentativă de scădere a ratelor salariale monetare.[16] Dar succesul unui plan atât de isteţ ar necesita un grad implauzibil de ignoranţă şi de prostie din partea salariaţilor. Câtă vreme muncitorii cred că salariile minimale îi avantajează, ei nu se vor lăsa amăgiţi de asemenea trucuri ingenioase.

În practică, toate aceste stratageme, ale aşa-numitei politici a deplinei utilizări a forţei de muncă, duc la instituirea socialismului de tip german. Cum membrii curţii de arbitraj numiţi de patroni şi cei numiţi de sindicate nu cad niciodată de acord cu privire la echitatea vreunei anumite rate salariale, decizia le revine, în cele din urmă, membrilor numiţi de către guvern. În felul acesta, puterea de a stabili nivelul ratelor salariele îi este încredinţată statului.

Cu cât lucrările publice se extind mai mult şi cu cât statul se implică mai mult pentru a complini carenţa lăsată de aşa-zisa “incapacitate a liberei iniţiative de a le furniza slujbe tuturor”, cu atât sfera întreprinderii private se reduce mai mult. Astfel, ne aflăm din nou în faţa alternativei: capitalism sau socialism. Nu poate exista nici o politică durabilă a ratelor salariale minimale.

Aspectele catalactice ale sindicalismului

Singura problemă catalactică privitoare la sindicate este aceea de a şti dacă este sau nu posibil să se ridice, prin presiuni şi constrângere, ratele salariale ale tuturor celor care doresc să obţină salarii mai mari decât nivelul pe care l-ar fi determinat piaţa neobstrucţionată.

În toate ţările, sindicatele practic şi-au însuşit privilegiul acţiunii violente. Guvernele au abandonat, în favoarea lor, atributul esenţial al cârmuirii – puterea exclusivă şi dreptul de a recurge la coerciţie şi constrângere violentă. Evident, legile care fac ca recursul oricărui cetăţean la acţiuni violente – cu excepţia cazurilor de auto-apărare – să fie un delict penal, n-au fost abrogate sau amendate în mod oficial. Dar violenţa sindicală este, de fapt, tolerată pe scară largă. Practic, sindicatele sunt libere să împiedice cu forţa pe oricine ar dori să le încalce ordinele referitoare la ratele salariale [p.778] şi la alte condiţii de muncă. Ele au libertatea să le provoace nepedepsite vătămări corporale spărgătorilor de grevă, antreprenorilor şi mandatarilor acestora, care angajează spărgători de grevă. Ele au libertatea să distrugă proprietăţile acestor patroni – şi chiar să-i vatăme pe clienţii care le patronează mgazinele. Autorităţile, cu aprobarea opiniei publice, scuză asemenea acte. Poliţia nu-i arestează pe aceşti delincvenţi, procurorii statului nu-i pun sub acuzaţie, iar tribunalelor penale nu li să dă nici o posibilitate să le judece acţiunile. În cazuri excesive, dacă faptele de violenţă merg prea departe, se încearcă anumite demersuri anemice şi timide de reprimare şi de prevenire. De regulă, însă, acestea eşuează. Uneori, eşecul lor se datorează ineficienţei birocratice, sau insuficienţei mijloacelor aflate la dispoziţia autorităţilor. Dar, de cele mai multe ori, el se datorează indeciziei întregului aparat guvernamental de a interveni cu eficacitate.[17]

Aceasta este de multă vreme starea de lucruri în ţările non-socialiste. Constatând lucrurile acestea, economistul nici nu învinovăţeşte, nici nu acuză. El nu face decât să explice care sunt condiţiile care le-au asigurat sindicatelor puterea de a-şi impune ci forţa ratele lor salariale minimale şi care este semnificaţia reală a negocierilor colective.

Luată în accepţiunea pe care i-o dau adepţii sindicatelor, sintagma “negocieri colective” nu este decât un mijloc de înlocuire a negocierii individuale a fiecărui muncitor, cu negocierea purtată de un sindicat. În economia de piaţă pe deplin dezvoltată, negocierea privitoare la bunurile şi serviciile din care se vând şi se cumpără frecvent părţi omogene, în cantităţi mari, nu este afectată de felul în care sunt comercializate bunurile şi serviciile nefungibile. Cumpărătorul sau vânzătorul unor bunuri de consum fungibile, sau al unor servicii fungibile, stabileşte un preţ de probă – şi apoi îl ajustează, în funcţie de reacţia întâmpinată de oferta sa, din partea celor interesaţi, până când ajunge în situaţia de a vinde, sau de a cumpăra oricât de mult doreşte. Tehnic vorbind, nici o altă procedură nu este posibilă. Magazinul de desfacere nu poate să negocieze cu patronii săi. El afişează preţul bunurilor şi aşteaptă. Dacă publicul nu achiziţionează cantităţi suficiente, magazinul scade preţul. O fabrică în care este nevoie de cinci sute de sudori stabileşte o rată salarială care, după cum anticipează ea, îi va permite să angajeze cinci sute de oameni. Dacă nu se prezintă decât un număr mai mic, ea este silită să ofere un salariu mai ridicat. Fiecare patron este silit să crească salariul pe care îl oferă, până la nivelul la care nici un rival nu-i ademeneşte muncitorii, prin rate salariale mai mari. Ceea ce determină zădărnicia salariilor minimale este tocmai faptul că, dacă ratele salariale cresc dincolo de acest punct, patronii aflaţi în rivalitate nu determină o cerere suficient de mare pentru a absorbi întreaga ofertă.

Dacă sindicatele ar fi adevăraţi agenţi de negociere, negocierea lor colectivă n-ar putea ridica nivelul ratelor salariale peste nivelul [p.779] pieţei neobstrucţionate. Câtă vreme încă mai există muncitori neangajaţi disponibili, nici un patron nu are motive să-şi ridice oferta. Adevărata negociere colectivă n-ar diferi, din punct de vedere catalactic, de negocierea individuală. Ca şi negocierea individuală, ea le-ar da, practic, un cuvânt de spus acelor căutători de slujbe care n-au găsit încă slujbele de care au nevoie.

Numai că ceea ce se numeşte în mod eufemistic negociere colectivă, de către liderii sindicali şi de legislaţia “pro-laburistă”, are cu totul alt caracter. Este vorba de o negociere purtată cu arma la tâmplă. Este vorba de negocierea dintre o parte armată şi pregătită să-şi întrebuinţeze armamantul – şi una neînarmată, aflată sub ameninţare. Nu este vorba de o tranzacţie de piaţă. Este vorba de un dictat care i se impune patronului. Iar efectele sale nu diferă de cele ale unui decret guvernamental, în vederea impunerii căruia se întrebuinţează puterea poliţienească şi tribunalele penale. El are drept consecinţă şomajul instituţional.

Tratamentul rezervat acestor probleme de către opinia publică şi de marele număr al scrierilor pseudo-economice este cumplet inducător în eroare. Problema aflată în dezbatere nu este cea a dreptului la asociere. Ea este dacă vreo asociaţie de persoane private ar trebui sau nu să se bucure de privilegiul de a recurge nepedepsită la acţiuni violente. Este vorba de aceeaşi probemă care se pune şi în cazul acţiunilor Ku Klux Klanului.

Similar, nu este corect nici să se analizeze chestiunea din perspectiva “dreptului la grevă”. Problema nu este dreptul la grevă, ci dreptul de a-i forţa pe alţi oameni – prin intimidare, sau prin violenţă – să intre în grevă şi, mai mult, de a împiedica pe oricine să muncească, într-un atelier în care un sindicat a declarat o grevă. Atunci când sindicatele invocă dreptul la grevă, ca justificare a acestui fel de intimidare şi a actelor sale de violenţă, membrii săi nu produc un argument cu nimic mai bun decât acela al unui grup religios, care ar invoca dreptul la libertatea conştiinţei, ca justificare pentru persecutarea disidenţilor săi.

În trecut, pe când legile anumitor ţări le refuzau angajaţilor dreptul de a forma sindicate, ele erau inspirate de ideea că aceste sindicate n-au nici un alt obiectiv, în afară de acela de a recurge la acţiuni violente şi la intimidare. Când autorităţile din trecut îşi întrebuinţau uneori forţele armate pentru protecţia patronilor, a mandatarilor şi a proprietăţilor acestora, împotriva asalturilor greviştilor, ele nu se făceau vinovate de acte de ostilitate împotriva “sindicatelor”. Ele nu făceau decât să îndeplinească ceea ce fiecare guvern consideră a fi principala sa datorie. Ele încercau să-şi păstreze dreptul exclusiv la utilizarea acţiunilor violente.

Nu este necesar ca teoria economică să treacă la examinarea problemelor grevelor jurisdicţionale şi a diverselor legi, îndeosebi ale sistemului american numit New Deal, care erau explicit defavorabile patronilor şi care le atribuiau sindicatelor o poziţie privilegiată. Un singur aspect contează. Dacă un decret guvernamental, sau presiunea şi constrângerea sindicală, fixează ratele salariale deasupra nivelului lor potenţial de piaţă, atunci va rezulta şomaj instituţional.


[1] Pentru simplificarea expunerii, ne ocupăm în cursul analizelor care urmează în această secţiune numai de preţurile maximale la bunuri, iar în secţiunea care urmează, numai de ratele salariale minimale. Însă afirmaţiile noastre sunt, mutatis mutandis, deopotrivă valide şi în cazul preţurilor minimale la bunuri şi în cel al ratelor salariale maximale.

[2] Cf. mai sus, pp. 395-397.

[3] Cf. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, Oxford, 1926, p. 187.

[4] Corpus Juris Civilis, 1. un. C. X. 37.

[5] Cf. W. H. Beveridge, Full Employment in a Free Society, Londra, 1944, pp. 92 f.

[6] Cf. Hutt, The Theory of Collective Bargaining, pp. 10-21.

[7] Cf. Marx, Value, Price and Profit, ed. E. Marx Aveling, Chicago, Charles H. Kerr & Company, p. 125.

[8] Cf. A. Lozovsky, Marx and the Trade Unions, New York, 1935, p. 17.

[9] Cf. Marx, op. cit., pp. 126-127

[10] A se vedea mai jos, pp. 804-820.

[11] Cf. mai sus, pp. 301-303.

[12] Cf. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, cap. i, sec. v. Sintagma de “efect Ricardo” este întrebuinţată de Hayek, în Profits, Interest and Investment, Londra, 1939, p. 8.

[13] Cum aici ne preocupă condiţiile dintr-o economie de piaţă neobstrucţionată, putem lăsa deoparte efectele consumatoare de capital ale împrumuturilor guvernamentale.

[14] A se vedea mai sus, pp. 522-523.

[15] Exemplul este doar ipotetic. Un sindicat atât de puternic probabil că ar interzice întrebuinţarea dispozitivelor mecanice pentru încărcarea şi descărcarea navelor, pentru a crea “mai multe slujbe”.

[16] Cf. Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Londra, 1936, p. 264. Pentru o examinare critică a ideii acestea a se vedea Albert Hahn, Deficit Spending and Private Enterprise, Postwar Readjustments Bulletin No. 8, U.S. Chamber of Commerce, pp. 28-29; Henry Hazlitt, The Failure of the “New Economics”, Princeton, 1959, pp. 263-295. Privitor la succesul stratagemei keynesiene în anii 1930, cf. mai jos, pp. 792-793.

[17] Cf. Sylvester Petro, The Labor Policy of the Free Society, New York, 1957; Roscoe Pound, Legal Immunities of Labor Unions, Washington, D.C., American Enterprise Association, 1957.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)