Capitolul XXIX. Restricţionarea producţiei

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Natura restricţiilor

Ne vom ocupa, în acest capitol, de acele măsuri care urmăresc direct şi în principal devierea producţei (în accepţiunea cea mai largă a acestui termen, care include comerţul şi transportul) de la căile pe care ar apuca-o într-o economie de piaţă neobstrucţionată. Bineînţeles că orice amestec autoritar în sfera afacerilor deviază producţia de la căile pe le-ar urma, dacă ar fi direcţionată exclusiv de cererea consumatorilor, aşa cum se manifestă aceasta pe piaţă. Trăsătura caracteristică a amestecului restrictiv în procesul de producţie este că devierea producţiei nu este doar un efect secundar inevitabil şi neintenţionat, ci tocmai ceea ce urmăreşte autoritatea să provoace. Ca orice alt act de intervenţie, asemenea măsuri restrictive afectează şi consumul. Dar, în cazul măsurilor restrictive pe care le avem în vedere în acest capitol, nu acesta este obiectivul principal pe care îl vizează autoritatea. Guvernul doreşte să se amestece în producţie. Faptul că măsurile sale influenţează şi consumul este, din punctul său de vedere, fie în întregime contrar intenţiilor sale, fie, cel puţin, o consecinţă nedorită cu care se reconciliază, deoarece este inevitabilă şi este considerată un rău minor, în comparaţie cu urmările non-intervenţiei.

Restricţionarea producţiei înseamnă că statul fie interzice, fie îngreuiază, sau face mai scumpă producţia, transportul, sau distribuiţia anumitor articole, sau întrebuinţarea unor anumite procese de producţie, de transport, sau de distribuţie. În felul acesta, autoritatea elimină o parte dintre mijloacele disponibile pentru satisfacerea dorinţelor oamenilor. Efectul amestecului ei este că oamenii sunt împiedicaţi să-şi întrebuinţeze cunoştinţele şi capacităţile, munca şi mijloacele lor materiale de producţie, în felul în care ar obţine cele mai ridicate venituri şi şi-ar satisface nevoile cât mai pe deplin cu putinţă. Astfel de amestecuri fac ca oamenii să fie mai săraci şi mai puţin satisfăcuţi.

Aceasta este esenţa problemei. Toate subtilităţile şi despicările de fire în patru, irosite în efortul de a infirma această teză fundamentală, sunt inutile. Pe piaţa neobstrucţionată prevalează o tendinţă irezistibilă de întrebuinţare a fiecărui factor de producţie în vederea celei mai adecvate cu putinţă satisfaceri a [p.744] celor mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă statul se amestecă în acest proces, el nu poate decât reduce satisfacţia; el nu o poate niciodată spori.

Corectitudinea acestei teze a fost demonstrată într-o manieră excelentă şi de nerespins, cu privire la tipul cel mai important, din punct de vedere istoric, de intervenţie a guvernului în sfera producţiei, care este acela al barierelor în calea comerţului internaţional. În domeniul acesta, rezultatele economiştilor clasici, îndeosebi cele ale lui Ricardo, sunt finale şi dau răspunsul definitiv la problemă. Tot ce poate realiza un tarif vamal este să devieze producţia, din acele locaţii în care outputul pe unitate de input este mai mare, înspre locaţii unde acest raport este mai mic. El nu augmentează producţia, ci o reduce.

Lumea se entuziasmează de presupusa încurajare a producţiei de către stat. Dar statul nu are posibilitatea de a încuraja o ramură productivă, decât reducând alte ramuri. El retrage factori de producţie din acele ramuri în care i-ar aloca piaţa liberă şi îi orientează spre alte ramuri. Este prea puţin important ce fel de procedee administrative întrebuinţează guvernul în vederea obţinerii acestui efect. El poate subvenţiona explicit, sau poate camufla subsidiile prin impunerea de taxe vamale, silindu-şi, în felul acesta, supuşii să suporte costurile. Singurul lucru care contează este că oamenii sunt siliţi să renunţe la anumite satisfacţii pe care le preţuiesc mai mult – şi sunt compensaţi numai cu satisfacţii pe care le preţuiesc mai puţin. La rădăcina modului de gândire intervenţionist se găseşte întotdeauna ideea că guvernul, sau statul, este o entitate aflată în afara şi deasupra procesului social de producţie, că el posedă ceva care nu provine din impozitarea supuşilor săi – şi că poate cheltui acest ceva mitic în diverse scopuri. Aceasta este fabula lui Moş Crăciun, elevată de Lordul Keynes la demnitatea de doctrină economică şi preluată entuziast de toţi cei ce aşteaptă avantaje personale de pe urma cheltuielilor guvernamentale. Ca antidot împotriva acestor erori populare, este necesar să accentuăm truismul că guvernul nu poate cheltui sau investi decât ceea ce prelevă de la cetăţeni şi că aceste cheltuieli şi investiţii suplimentare reduc cheltuielile şi investiţiile cetăţenilor, în exact aceeaşi măsură.

În vreme ce statul nu are nici un fel de putere de a-i face pe oameni mai prosperi prin intervenţii în sfera afacerilor, el are în orice caz puterea de a le reduce satisfacţia, prin restricţionarea producţiei.

2. Preţul restricţiilor

Faptul că restricţionarea producţiei presupune invariabil reducerea satisfacţiei cetăţenilor individuali nu înseamnă că asemenea restricţii trebuie numaidecât considerate ca fiind păgubitoare. Statul [p.745] nu recurge fără motiv la măsuri restrictive. El urmăreşte atingerea anumitor scopuri şi consideră că restricţiile sunt mijlocul potrivit, în vederea realizării planurilor sale. Evaluarea politicilor restrictive depinde, prin urmare, de răspunsul la două întrebări: sunt mijloacele alese de către guvern adecvate pentru atingerea scopului urmărit de el? Şi: constituie realizarea acestui scop o compensaţie pentru privaţiunile cetăţenilor individuali? Punând aceste probleme, analizăm restricţionarea producţiei tot astfel cum analizăm impozitele. Plătirea impozitelor reduce şi ea nemijlocit satisfacţia contribuabilului. Dar acesta este preţul pe care contribuabilul îl plăteşte pentru serviciile furnizate de către stat societăţii şi fiecăruia dintre membrii acesteiae. În măsura în care statul îşi îndeplineşte funcţiile sale sociale şi impozitele nu depăşesc nivelul necesar prezervării funcţionării normale a aparatului guvernamental, ele constituie nişte costuri necesare şi economic justificate.

Adecvarea acestui mod de analizare a măsurilor restrictive este evidentă mai ales în toate cazurile în care restricţiile sunt adoptate ca un substitut al impozitării. Totalitatea cheltuielilor pentru apărarea naţională sunt suportate de vistieria statului, din veniturile publice. Dar uneori se adoptă o altă procedură. Se întâmplă uneori ca pregătirea ţării pentru a respinge agresiunile să depindă de existenţa anumitor ramuri industriale, care ar lipsi de pe o piaţă liberă. Industriile acestea trebuie subvenţionate, iar subvenţiile acordate trebuie privite ca orice altă cheltuială destinată armamentului. Caracterul lor rămâne neschimbat şi dacă guvernul acordă subvenţiile indirect, prin impunerea unei taxe la importuri la produsele respective. Diferenţa este numai că, în acest caz, consumatorii sunt afectaţi nemijlocit de povara costurilor suportate, în vreme ce, în cazul subvenţiilor guvernamentale, ei achită aceste costuri indirect, prin plata de impozite mai ridicate.

Atunci când au impus măsuri restrictive, guvernele şi parlamentele n-au ţinut practic niciodată cont de consecinţele amestecului lor în sfera afacerilor. Astfel, ele au pornit cu voioşie de la premisa că tarifele protecţioniste au capacitatea să ridice nivelul de trai al ţării – şi au refuzat cu obstinaţie să admită corectitudinea învăţăturilor economice referitoare la efectele protecţionismului. Condamnarea de către economişti a protecţionismului este irefutabilă şi liberă de orice partizanat politic. Într-adevăr, economiştii nu susţin că protecţia este rea dintr-un punct de vedere preconceput. Ei afirmă că protecţia nu poate atinge acele obiective pe care urmăresc, de regulă, să le atingă guvernele care recurg la ea. Ei nu pun în discuţie obiectivul ultim al acţiunii guvernamentale, ci doar resping mijloacele alese, ca fiind inadecvate pentru realizarea scopului propus.

Dintre toate măsurile restrictive, de cea mai mare popularitate se bucură acelea care se auto-intitulează legislaţie adoptată în beneficiul muncitorilor, sau legislaţie pro-laburistă (pro-labor legislation). Şi în cazul acesta guvernele şi opinia publică se înşeală grav [p.746] cu privire la efecte. Aceşti oameni cred că restricţionarea numărului orelor de lucru şi interzicerea muncii copiilor nu-i afectează negativ decât pe patroni şi este un “câştig social” pentru salariaţi. Însă lucrul acesta nu este adevărat, decât în măsura în care astfel de legi reduc oferta de mână de lucru şi augmentează, în felul acesta, productivitatea marginală a mâinii de lucru, în raport cu productivitatea marginală a capitalului. Dar scăderea ofertei de mână de lucru determină şi o scădere a volumului total de bunuri şi servicii produse şi, prin urmare, a consumului mediu per capita. Plăcinta în ansamblu scade, însă felia care le revine salariaţilor din plăcinta mai mică este proporţional mai mare decât ceea ce primeau din plăcinta mai mare; simultan, porţia capitaliştilor scade.[1] Dacă această evoluţie afectează sau nu, pozitiv sau negativ, ratele salariale reale ale diverselor grupuri de salariaţi, depinde de datele concrete ale fiecărui caz în parte.

Entuziasmul popular faţă de legislaţia adoptată în beneficiul muncitorilor s-a bazat pe eroarea conform căreia ratele salariale nu au nici un fel de legătură cauzală cu valoarea pe care prestaţia muncitorului i-o adaugă materialului. Ratele salariale, afirmă “legea de fier a salariilor”, sunt determinate de cantitatea minimă de lucruri indispensabile, care sunt necesare pentru prezervarea vieţii; ele nu pot depăşi nicicând nivelul de subzistenţă. Diferenţa dintre valoarea produsă de muncitor şi salariul acordat acestuia îi revine patronului exploatator. Dacă acest surplus este redus prin reducerea orelor de lucru, atunci muncitorul este scutit de o parte din truda şi necazul său, salariul său rămâne neschimbat, iar patronul este lipsit de o parte din profitul său inechitabil. Restricţionarea outputului total nu reduce decât venitul burghezilor exploatatori.

S-a arătat deja că rolul jucat de legislaţia pro-laburistă, în cadrul capitalismului occidental a fost, până nu cu mulţi ani în urmă, cu mult mai puţin important decât ar putea sugera vehemenţa cu care au fost discutate în public problemele corespunzătoare. Legislaţia muncii nu a furnizat, în cea mai mare parte, decât o recunoaştere legală a schimbărilor de condiţii care interveniseră deja, datorită evoluţiei rapide a afacerilor.[2] Însă, în ţările care au adoptat cu întârziere metodele capitaliste de producţie şi sunt înapoiate în ce priveşte dezvoltarea modernă a metodelor de procesare şi de manufacturare, problema legislaţiei muncii este crucială. Induşi în eroare de doctrinele eronate ale intervenţionismului, politicienii din aceste ţări consideră că pot ameliora situaţia maselor de săraci prin copierea legislaţiei existente în ţările capitaliste cele mai avansate. Ei privesc chestiunile acestea ca şi cum n-ar trebui analizate decât din perspectiva care [p.747] în mod eronat se numeşte “umanitară” – şi nu sesizează adevărata problemă.

Este din păcate adevărat că în Asia exită multe milioane de copii mici care sunt săraci şi mor de foame, că salariile sunt extrem de scăzute, în comparaţie cu standardele americane, sau ale Europei Occidentale, că orele de muncă sunt lungi şi că situaţia sanitară a atelierelor este deplorabilă. Dar singurul mijloc de eliminare a acestor rele este de a munci, de a produce şi de a economisi mai mult, acumulând astfel mai mult capital. Pentru orice ameliorare de durată lucrurile acestea sunt insdispensabile. Măsurile restrictive susţinute de cei ce se auto-intitulează filantropi şi umanitarişti ar fi zadarnice. Ele nu numai că nu ar ameliora situaţia, dar ar determina o considerabilă înrăutăţire a ei. Dacă părinţii sunt prea săraci pentru a-şi hrăni în mod adecvat copiii, atunci interzicerea muncii copiilor îi condamnă pe aceştia la moarte prin inaniţie. Dacă productivitatea marginală a muncii este atât de scăzută încât un lucrător nu poate câştiga în zece ore de muncă decât un salariu necorespunzător în comparaţie cu salariile americane, atunci lucrătorului nu i se face un bine prin decretarea zilei de muncă de opt ore.

Problema aflată în discuţie nu este dezirabilitatea ameliorării bunăstării materiale a salariatului. Adepţii legilor numite în mod eronat favorabile muncitorilor obliterează în mod deliberat problema, atunci când repetă, la nesfărşit, că mai mult agrement, salarii reale mai ridicate şi eliberarea copiilor şi a femeilor căsătorite de necesitatea de a căuta slujbe ar face ca familiile de muncitori să devină mai fericite. Ei recurg la falsităţi şi calomnii ignobile, atunci când îi numesc pe cei ce se împotrivesc acestor legi, ca fiind în detrimentul intereselor vitale ale salariaţilor, “hăituitori ai muncitorilor” şi “duşmani ai lucrătorilor”. Dezacordul nu se referă la scopurile urmărite; el nu priveşte decât mijloacele care trebuie aplicate, în vederea realizării acestora. Întrebarea nu este dacă ameliorarea bunăstării maselor este sau nu dezirabilă. Ea este numai dacă decretele guvernamentale, care restricţionează numărul orelor de muncă şi posibilitatea de angajare a femeilor şi a copiilor, constituie mijlocul adecvat în vederea ridicării nivelului de trai al muncitorilor. Aceasta este o problemă pur catalactică, rezolvabilă de către teoria economică. Vorbăria emoţională trece pe lângă subiect. Ea nu este decât o camuflare nefericită a faptului că aceşti adepţi ipocriţi ai restricţiilor sunt incapabili de a formula vreo obiecţie validă împotriva argumentelor bine fundamentate ale economiştilor.

Faptul că nivelul de trai al muncitorului american obişnuit este incomparabil mai satisfăcător decât cel al muncitorului indian obişnuit, că în Statele Unite orele de muncă sunt mai scurte şi că cei mici sunt trimişi la şcoală şi nu în fabrici, nu este o realizare a guvernului şi a legilor din această ţară. Acestea sunt rezultatul faptului că investiţia per capita de capital făcută de patroni este cu mult mai mare decât în India şi că, în consecinţă, [p.748] productivitatea marginală a muncii este cu mult mai mare. Meritul nu este al “politicilor sociale”; este un rezultat al metodelor laissez faire, din trecutul care s-a abţinut de la sabotarea evoluţiilor capitalismului. Asiaticii trebuie să adopte acest sistem laissez faire, dacă doresc să amelioreze situaţia popoarelor lor.

Sărăcia din Asia şi din alte ţări înapoiate se datorează aceloraşi cauze care au făcut condiţiile nesatisfăcătoare în perioadele timpurii ale capitalismului occidental. În vreme ce cifrele populaţiei creşteau rapid, politicile restrictive întârziau ajustarea metodelor de producţie la nevoile numărului aflat în creştere al gurilor ce trebuiau hrănite. Deschiderea drumului libertăţii economice, care a ridicat nivelul mediu de trai la înălţimi nemaivăzute, este meritul nepieritor al economiştilor care au susţinut sistemul laissez faire, pe care manualele universitare tipice îi depreciază, ca pe nişte pesimişti şi nişte apologeţi ai lăcomiei inechitabile a burghezilor exploatatori.

Teoria economică nu este dogmatică, aşa cum susţin adepţii omnipotenţei guvernamentale şi ai dictaturilor totalitariste, care se auto-intitulează “neortodocşi”. Teroria economică nici nu apropbă, nici nu dezaprobă măsurile guvernamentale de restricţionare a producţiei şi a outputului. Ea pur şi simplu consideră că este de datoria sa să clarifice consecinţele acestor măsuri. Alegerea măsurilor ce urmează a fi adoptate îi revine poporului. Dar, atunci când alege, poporul nu trebuie să nesocotească învăţămintele economiştilor, dacă doreşte să atingă obiectivele urmărite.

Există, desigur, cazuri în care oamenii pot să considere că anumite măsuri restrictive sunt justificate. Reglementările referitoare la prevenirea incendiilor sunt restrictive şi augmentează costurile producţiei. Dar reducerea outputului total pe care o produc este preţul ce trebuie plătit pentru evitarea unui dezastru şi mai mare. Decizia referitoare la fiecare măsură restrictivă este luată pe baza unei cumpăniri meticuloase a costurilor ce trebuie suportate cu beneficiile ce se pot obţine. Nici o persoană rezonabilă nu poate pune această regulă în discuţie.

3. Restricţia ca privilegiu

Orice perturbare a datelor pieţei afectează diverşii indivizi şi diversele grupuri în feluri diferite. Pentru unii oameni ea este o binefacere, pentru alţii o lovitură. Aceste efecte se istovesc numai după un timp, atunci când producţia se adaptează apariţiei noilor date. Astfel, o măsură restrictivă, deşi este dezavantajoasă pentru imensa majoritate, poate ameliora temporar situaţia anumitor oameni. Pentru cei favorizaţi, măsura revine la dobândirea unui privilegiu. Ei solicită asemenea măsuri, deoarece doresc să fie privilegiaţi. [749]

Şi în acest caz, exemplul cel mai izbitor ne este oferit de protecţionism. Impunerea unei taxe pe importul unui bun îi împovărează pe consumatori. Dar ea este o binefacere pentru producătorii autohtoni. Din punctul lor de vedere, decretearea de noi tarife şi creşterea celor existente este un lucru excelent.

Acelaşi lucru se poate spune despre multe alte măsuri restrictive. Dacă statul restricţionează, fie direct, fie prin discriminare fiscală, marile afaceri şi corporaţiile, atunci poziţia competitivă a întreprinderilor mici este consolidată. Dacă restricţionează fucţionarea marilor magazine şi a lanţurilor de magazine, deţinătorii de mici magazine se bucură.

Este important să se înţeleagă că ceea ce consideră a fi un avantaj cei favorizaţi de aceste măsuri nu durează decât un interval de timp limitat. Pe termen lung, privilegiul acordat unei anumite clase de producători îşi pierde puterea de a crea câştiguri specifice. Branşa privilegiată atrage nou-veniţi, iar competiţia dintre aceştia tinde să elimine câştigurile specifice, rezultate de pe urma privilegiului. Astfel, dorinţa răsfăţaţilor legislaţiei de a dobândi privilegii este insaţiabilă. Ei continuă să ceară noi privilegii, deoarece cele vechi îşi pierd puterea.

Pe de altă parte, abolirea unei măsuri restrictive la a cărei existenţă structura producţiei s-a ajustat deja, înseamnă o nouă perturbare a datelor pieţei, ce favorizează interesele pe termen scurt ale anumitor oameni şi dăunează intereselor pe termen scurt ale altora. Să ilustrăm această chestiune cu ajutorul exemplului tarifelor vamale. Cu ani în urmă, să zicem în 1920, Ruritania a decretat un tarif pe importul de piele. Acesta a fost o binefacere pentru întreprinzătorii care, la momentul respectiv, se întâmpla să activeze în industria pielăriei. Dar apoi, cu trecerea timpului, această industrie s-a extins şi câştigurile picate din cer, de care s-au bucurat pielarii în 1920 şi în anii următori, s-au isprăvit. N-a rămas decât faptul că o parte din producţia mondială de obiecte de pielărie este translatată, din locaţiile în care outputul per unitatea de input este mai mare, în locaţii din Ruritania, unde costurile de producţie necesare sunt mai mari. Rezidenţii Ruritaniei plătesc preţuri mai mari pentru piele, decât cele pe care le-ar plăti în absenţa tarifului. Deoarece o parte mai mare a capitalului şi a forţei de muncă din Ruritania este întrebuinţată în pielării, decât cea care ar fi întrebuinţată astfel în condiţii de liber schimb în sfera pielăritului, o serie de alte industrii autohtone s-au restrâns, sau, cel puţin, au fost împiedicate să se dezvolte. Din străinătate se importă mai puţină piele şi se exportă o cantitate mai mică de produse din Ruritania, ca plată pentru pielea de import. Atfel, volum comerţului internaţional al Ruritaniei este redus. Nici măcar un singur suflet, din întreaga lume, nu beneficiază de vreun avantaj de pe urma păstrării vechiului tarif. Dimpotrivă, toată lumea este păgubită de scăderea outputului total al efortului industrial al omenirii. Dacă politicile adoptate de Ruritania cu privire la pielărit ar fi [p.750] adoptate de toate ţările şi cu privire la toate mărfurile, în modul cel mai rigid cu putinţă, astfel încât să fie complet abolit comerţul internaţional şi încât toate ţările să devină perfect autarhice, atunci toţi oamenii ar trebui să se lipsească în întregime de avantajele de care se bucură datorită diviziunii internaţionale a muncii.

Este evident faptul că abolirea tarifului pe importurile de piele din Ruritania trebuie, pe termen lung, să aducă beneficii tuturor: atât ruritanilor, cât şi străinilor. Dar, pe termen scurt, ea ar leza interesele capitaliştilor care au investit în pielăriile ruritane. Ea ar dăuna, nu mai puţin, intereselor pe termen scurt ale muncitorilor ruritani specializaţi în activităţi legate de pielărit. O parte dintre ei ar trebui fie să emigreze, fie să-şi modifice ocupaţia. Aceşti capitalişti şi muncitori combat cu îndârjire orice tentative de reducere a tarifului pe importul de piele, sau de abolire completă a acestuia.

Iată de ce este politic extrem de dificil să isprăvim cu toate măsurile ce restricţionează producţia, după ce structura afacerilor s-a adaptat la existenţa lor. Deşi efectele lor sunt dăunătoare pentru toată lumea, dispariţia lor ar fi dezavantajoasă, pe termen scurt, pentru anumite grupuri speciale. Aceste grupuri speciale, care sunt interesate de prezervarea măsurilor restrictive, nu sunt, desigur, decât nişte minorităţi. În Ruritania, numai acea mică parte din populaţie care este angajată în pielării ar suferi de pe urma abolirii tarifului pe importul de piele. Imensa majoritate a oamenilor sunt cumpărători de piele şi de bunuri confecţionate din piele şi ar avea de câştigat de pe urma unei scăderi a preţurilor la aceste bunuri. În afara graniţelor Ruritaniei, nu ar avea de suferit decât acei oameni care sunt angajaţii industriilor ce se vor restrânge, datorită extinderii care va surveni în industria pielăritului.

Ultima obiecţie pe care o formulează adversarii liberului schimb sună astfel: să admitem că numai acei ruritani care sunt angajaţi în pielărit sunt imediat interesaţi de prezervarea tarifului pe importul de piele. Numai că fiecare ruritan aparţine uneia dintre nenumăratele ramuri ale producţiei. Dacă fiecare produs autohton este protejat de un tarif vamal, atunci trecerea la liberul schimb va dăuna intereselor fiecărei industrii şi, prin urmare, tuturor grupurilor specializate de capitalişti şi de muncitori, a căror sumă constituie întreaga ţară. Rezultă că abolirea tarifului i-ar prejudicia, pe termen scurt, pe toţi cetăţenii. Şi numai interesele pe termen scurt contează.

Acest argument este de trei ori eronat. În primul rând, nu este adevărat că toate ramurile industriale ar fi vătămate de trecerea la liberul schimb. Dimpotrivă. Acele ramuri în care costurile comparative de producţie sunt mai reduse se vor extinde, în condiţii de liber schimb. Interesele lor pe termen scurt ar fi favorizate de abolirea tarifelor vamale. Existenţa unui tarif la produsele pe care le fabrică ele însele nu constituie nici un avantaj pentru [p.751] ele, deoarece ele ar putea nu doar să supravieţuiască, ci şi să se dezvolte, în condiţii de liber schimb. Lor le dăunează tariful vamal pe acele produse pentru care costurile comparative sunt mai ridicate în Ruritania decât în străinătate, deoarece el direcţionează spre aceste din urmă ramuri capital şi mână de lucru care, altminteri, ar fi contribuit la “fertilizarea” lor.

În al doilea rând, principiul termenului scurt este în întregime eronat. Pe termen scurt, fiecare schimbare a datelor pieţei îi afectează negativ pe cei care nu au prevăzut-o din timp. Un adept consecvent al principiului termenului scurt trebuie să pledeze pentru rigiditatea şi imutabilitatea perfectă a tuturor datelor şi să se opună oricărei schimbări, inclusiv ameliorărilor terapeutice şi tehnologice.[3] Dacă, atunci când acţionează, oamenii ar prefera întotdeauna evitarea relelor din viitorul mai apropiat, faţă de evitarea relelor dintr-un viitor mai îndepărtat, atunci ei s-ar prăbuşi la un nivel animalic. Însăşi esenţa acţiunii umane, spre deosebire de comportamentul animalelor, este de a renunţa în mod conştient la o anumită satisfacţie temporal mai apropiată, în vederea dobândirii unei satisfacţii mai mari, dar temporal mai îndepărtate.[4]

În fine, dacă avem în vedere problema abolirii cuprinzătorului sistem de tarife vamale al Ruritaniei, nu trebuie să uităm faptul că interesele pe termen scurt ale celor angajaţi în pielărit nu sunt lezate decât de abolirea unui anumit tarif, dar ele sunt favorizate de abolirea celorlalte tarife, care privesc produse ale industriilor al căror cost comparativ este ridicat. Este adevărat că ratele salariale ale pielarilor se vor reduce, câtva timp, relativ la cele din alte ramuri – şi că se va scurge un timp până când se va atinge proporţia adecvată între ratele salariale existente în diferitele ramuri productive din Ruritania. Dar, concomitent cu reducerea doar temporară a câştigurilor lor, aceşti muncitori vor înregistra o scădere a preţurilor la multe dintre articolele pe care le cumpără. Iar această tendinţă de ameliorare a condiţiilor lor nu este un fenomen specific numai perioadei de tranziţie. El este manifestarea binecuvântărilor continue ale liberului schimb, care, translatând fiecare ramură industrială la locaţia în care costul său comparativ este cel mai redus, augmentează productivitatea muncii şi cantitatea totală de bunuri produse. Este vorba de binefacrea de durată pe care liberul schimb o asigură fiecărui membru al societăţii de piaţă.

Opoziţia faţă de abolirea protecţiei tarifare ar fi rezonabilă, din punctul de vedere personal al celor angajaţi în industria pielăritului, dacă tariful pe importul de piele ar fi singurul tarif. În acest caz ar fi explicabilă atitudinea lor, ca fiind determinată de interesele statutului lor, interesele unei [p.752] caste, care ar fi temporar lezate de abolirea privilegiului, deşi simpla lui prezervare nu le mai conferă nici un avantaj. Dar, în cazul acesta ipotetic, opoziţia pielarilor ar fi lipsită de sorţi de izbândă. Majoritatea cetăţenilor ţării ar anula-o. Ceea ce strânge rândurile protecţioniştilor este faptul că tariful la produse de piele nu constituie o excepţie, că numeroase ramuri industriale se află într-o poziţie similară şi se luptă împotriva abolirii barierelor tarifare ce privesc propriile lor ramuri. Bineînţeles că această alianţă nu se bazează pe interesele fiecăruia dintre grupurile speciale. Dacă toată lumea este protejată în egală măsură, nu numai că toată lumea pierde în calitate de consumator ceea ce câştigă în calitate de producător. Toată lumea este afectată negativ de scăderea generală a productivităţii muncii, generată de translatarea industriilor din locaţiile mai favorabile în locaţii mai puţin favorabile. În sens invers, abolirea tuturor tarifelor vamale ar favoriza pe toată lumea pe termen lung, în vreme ce paguba pe termen scurt, pe care abolirea vreunui tarif o poate provoaca intereselor grupului special respectiv este, chiar şi pe termen scurt, cel puţin parţial compensată, de consecinţele abolirii tarifelor la bunurile pe care le cumpără şi le consumă membrii acestui grup.

Mulţi oameni percep protecţia tarifară ca şi cum ar fi un privilegiu acordat salariaţilor din ţările lor, care le-ar asigura acestora, pe intreaga durată a existenţei sale, un nivel de trai mai ridicat decât cel de care s-ar bucura în condiţii de liber schimb. Argumentul acesta este susţinut nu numai de Statele Unite, ci de toate ţările din lume în care ratele salariale medii sunt mai ridicate decât în vreo altă ţară.

Acum, este adevărat că, în condiţii de mobilitate perfectă a capitalului şi a mâinii de lucru, s-ar manifesta în întreaga lume o tendinţă de egalizare a preţurilor plătite pentru munca de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate.[5] Pe de altă parte, chiar şi dacă ar exista liber schimb al produselor, această tendinţă ar continua să lipsească în lumea noastră reală, a barierelor la migraţie şi a instituţiilor care obstrucţionenază investiţiile străine de capital. Productivitatea marginală a muncii este mai ridicată în Statele Unite decât în India, deoarece capitalul investit per capita, corespunzător populaţiei angajate în muncă, este mai mare – şi deoarece muncitorii indieni sunt împiedicaţi să se mute în America şi să participe la competiţia pentru slujbe de pe piaţa americană a muncii. Nu este necesar, atunci când analizăm cauzele acestei diferenţe, să investigăm dacă resursele naturale sunt sau nu mai abundente în America decât în India şi dacă muncitorii indieni sunt sau nu rasial inferiori celor americani. Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, faptele menţionate mai sus, adică barierele instituţionale în calea mobilităţii capitalului şi a mâinii de lucru, sunt suficiente pentru a explica absenţa tendinţei de egalizare. Cum abolirea tarifelor americane [p.753] nu ar putea afecta aceste două fapte, ea nu ar putea afecta negativ nivelul de trai al muncitorului american.

Dimpotrivă. Dată fiind o situaţie în care mobilitatea capitalului şi a muncii sunt restricţionate, tranziţia la liberul schimb pentru produse trebuie, în mod necesar, să ridice nivelul de trai al americanilor. Acele industrii pentru care costurile în America sunt mai ridicate (pentru care productivitatea americană este mai scăzută) s-ar restrânge, iar acelea pentru care costurile sunt mai reduse (pentru care productivitatea este mai mare) s-ar extinde.

În condiţii de liber schimb, ceasornicarii elveţienii şi-ar extinde vânzările pe piaţa americană, iar vânzările rivalilor lor americani s-ar restânge. Dar aceasta n-ar fi decât o parte a consecinţelor liberului schimb. Vânzând şi producând mai mult, elveţienii ar câştiga şi ar cumpăra mai mult. Nu contează dacă ar cumpăra ei înşişi mai mult din produsele altor industrii americane, sau dacă şi-ar augmenta cumpărăturile de pe piaţa internă şi din alte ţări, cum ar fi Franţa. Indiferent ce se va întâmpla, echivalentul dolarilor adiţionali pe care i-au câştigat trebuie, în cele din urmă, să ajungă în Statele Unite, unde va spori vânzările unora dintre industriile americane. Dacă elveţienii nu renunţă la produsele lor, făcându-le cadou, ei trebuie să cheltuiască aceşti dolari cumpărând ceva.

Opinia populară contrară se datorează ideii iluzorii că America şi-ar putea augmenta cumpărăturile de bunuri din import prin reducerea sumei totale a deţinerilor monetare ale cetăţenilor săi. Este vorba de eroarea notorie conform căreia oamenii ar cumpăra fără să ţină seama de deţinerile lor monetare şi conform căreia însăşi existenţa de deţineri monetare nu este altceva decât rezultatul faptului că ceva râmâne în surplus, deoarece nu mai este nimic de cumpărat. Am arătat deja de ce această doctrină mercantilistă este în întregime greşită.[6]

Ceea ce aduce cu adevărat tariful vamal în sfera ratelor salariale şi a nivelului de trai al salariaţilor este cu totul altceva.

Într-o lume în care ar exista liber schimb pentru bunuri, în vreme ce migraţia muncitorilor şi investiţiile străine ar fi restricţionate, ar prevala o tendinţă de stabilire a unei anumite relaţii între slariile plătite pentru acelaşi tip şi aceeaşi calitate de muncă, în diverse ţări. O tendinţă către egalizarea ratelor salariale nu se poate manifesta. Dar, preţurile finale plătite pentru mâna de lucru în diverse ţări s-ar afla într-o anumită relaţie numerică. Aceste preţuri finale se caracterizează prin faptul că toţi cei dornici să primească salarii pot obţine o slujbă şi toţi cei dornici să angajeze muncitori sunt în măsură să angajeze oricâţi oameni doresc. Există “deplină întrebuinţare a forţei de muncă”.

Să presupunem că nu există decât două ţări – Ruritania şi Laputania. În Ruritania ratele salariale finale sunt dublul celor existente [p.754] Laputania. Acum, guvernul Ruritaniei recurge la una dintre acele măsuri care sunt eronat numite “favorabile muncitorilor”. El împovărează patronii cu o cheltuială adiţională, a cărei pondere este proporţională cu numărul de lucrători angajaţi. El reduce, de pildă, numărul orelor de lucru, fără a permite o scădere corespunzătoare a ratelor salariale săptămânale. Rezultatul va fi o reducere a cantităţii de bunuri produse şi o creştere a preţului unitar al fiecărui bun. Muncitorul individual se bucură de mai mult agrement, însă nivelul său de trai scade. Ce altceva ar putea să aducă o scădere generală a cantităţii bunurilor disponibile?

Rezultatul acesta reprezintă un eveniment intern din Ruritania. El ar surveni [şi] în absenţa oricărui comerţ internaţional. Faptul că Ruritania nu este autarhică, ci cumpără din Laputania şi vinde către ea, nu îi afectează caracteristicile esenţiale. Dar Laputania va fi şi ea afectată. Cum ruritanii produc şi consumă mai puţin, ei vor cumpăra mai puţin din Laputania. În Laputania nu se va înregistra o scădere generalizată a producţiei. Dar anumite industrii, care produceau în vederea exportului în Ruritania, vor trebui, de acum, să producă pentru piaţa internă a Laputaniei. Volumul comerţului extern al Laputaniei va scădea; vrând-nevrând ea va deveni mai autarhică. Acceasta va fi o binecuvântare, în ochii protecţioniştilor. De fapt, ea înseamnă deteriorarea nivelului de trai; producţia la costuri superioare o înlocuieşte pe cea la costuri inferioare. Ceea ce se întâmplă cu Laputania este acelaşi lucru care li s-ar întâmpla locuitorilor unei ţări autarhice, dacă printr-o intervenţie divină li s-ar reduce productivitatea, în una sau două dintre industriile ţării. În măsura în care există diviziune a muncii, toată lumea va fi afectată de scăderea cantităţii ce constituie constribuţia altor oameni la aprovizionarea pieţei.

Pe de altă parte, aceste consecinţe internaţionale finale inexorabile ale noii legi pro-laburiste din Ruritania, nu vor afecta diversele ramuri industriale din Laputania în mod egal. În ambele ţări este necesară o secvenţă de paşi succesivi, până când se ajunge, în cele din urmă, la o ajustare perfectă a producţiei la noua configuraţie a datelor. Efectele pe termen scurt sunt diferite de cele pe termen lung. Ele sunt mai spectaculoase decât efectele pe termen lung. În vreme ce, practic, nimeni nu poate să nu observe efectele pe termen scurt, efectele pe termen lung le recunosc numai economiştii. În vreme ce acestea din urmă nu este dificil să fie ascunse de ochii publicului, în legătură cu efectele pe termen scurt, care sunt uşor de recunoscut, trebuie făcut ceva, dacă nu se doreşte erodarea entuziasmului pentru legile pro-laburiste.

Primul efect care se manifestă pe termen scurt este slăbirea puterii competitive a anumitor ramuri ruritane de producţie, relativ la cele din Laputania. Odată cu creşterea preţurilor în Ruritania, [p.755] pentru unele industrii din Laputania devine posibil să-şi extindă vânzările în Ruritania. Acesta este numai un efect temporar; în final, vânzările totale, ale tuturor industriilor laputane în Ruritania, vor scădea. Este posibil ca, în ciuda unei scăderi generale a volumului total al exporturilor laputane către Ruritania, unele dintre industriile Laputane să îşi amplifice vânzările pe termen lung. (Acest efect depinde de noua configuraţie a costurilor comparative). Dar nu există nici o legătură necesară între efectele pe termen scurt şi cele pe termen lung. Ajustările din perioada de tranziţie creează situaţii ce se schimbă caleidoscopic, care pot să difere complet de rezultatul final. Dar, orizontul scurt de atenţie al publicului este în întregime absorbit de aceste efecte pe termen scurt. Oamenii îi aud pe afaceriştii afectaţi plângându-se că noua lege din Ruritania le oferă laputanilor posibilitatea să vândă la preţuri mai competitive şi în Ruritania şi în Laputania. Ei constată că unii dintre afaceriştii ruritani sunt nevoiţi să-şi restrângă producţia şi să disponibilizeze lucrători. Şi încep să îşi pună problema dacă ceva nu este în neregulă în doctrina celor ce se auto-intitulează “prieteni non-ortodocşi ai muncitorilor”.

Dar peisajul se schimbă dacă în Ruritania există un tarif vamal suficient de ridicat pentru a-i împiedica pe laputani să-şi extidă, fie şi numai temporar, vânzările pe piaţa ruritană. În acest caz, efectele pe termen scurt cele mai spectaculoase ale noii măsuri sunt camuflate, astfel încât publicul nu devine conştient de ele. Bineînţeles că efectele pe termen lung sunt inevitabile. Numai că ele sunt produse printr-o altă secvenţă de efecte pe termen scurt, care este mai puţin scandaloasă, deoarece este mai puţin vizibilă. Absurditatea vorbăriei despre aşa-numitele “câştiguri sociale” produse de scurtarea numărului orelor de muncă nu este dată în vileag de apariţia imediată a efectelor pe care toată lumea – şi îndeosebi muncitorii disponibilizaţi – le consideră indezirabile.

Funcţia principală a tarifelor vamale şi a altor măsuri protecţioniste contemporane este de a camufla efectele reale ale politicilor intervenţioniste, al căror scop este de a ridica nivelul de trai al maselor. Naţionalismul economic reprezintă complementul necesar al acestor politici populare, care pretind că ameliorează bunăstarea materială a salariaţilor, în vreme ce – de fapt – o reduc.[7]

4. Restricţionismul ca sistem economic

După cum am văzut, există cazuri în care o măsură restrictivă poate duce la atingerea scopului urmărit prin adoptarea ei. Dacă cei ce recurg la o asemenea măsură cred că atingerea acestui scop este mai importantă decât dezavantajele produse de restricţie – adică decât scăderea cantităţii de bunuri materiale disponibile pentru consum [p.756] – atunci recursul la restricţie este justificat, din punctul de vedere al judecăţilor lor de valoare. Ei suportă anumite costuri şi plătesc un anumit preţ, în vederea obţinerii unui lucru pe care-l consideră mai valoros decât ceea ce au trebuit să cheltuiască, sau decât lucrurile la care au trebuit să renunţe. Nimeni nu este în măsură să conteste raţionalitatea judecăţilor lor de valoare – şi teoreticianul cu atât mai puţin.

Singurul mod adecvat de abordare a măsurilor de restricţionare a producţiei este de a le privi ca pe nişte sacrificii făcute în vederea atingerii unui anumit scop. Ele constituie cvasi-cheltuieli şi cvasi-consum. Ele înseamnă utilizarea lucrurilor ce ar putea fi produse şi consumate într-un anumit fel, în vederea atingerii altor scopuri specifice. Anumite lucruri sunt împiedicate de a ajunge să existe, dar acest cvasi-consum este ceea ce le aduce autorilor măsurilor respective o satisfacţie mai mare decât creşterea volumului de bunuri disponibile, pe care ar fi determinat-o renunţarea la restricţie.

Există anumite măsuri restrictive în cazul cărora toată lumea adoptă această perspectivă. Dacă un stat decretează că o anumită regiune urmează a fi menţinută în starea ei naturală, ca parc naţional – şi nu va putea fi destinată nici unei alte utilizări, nimeni nu va clasifica o asemenea măsură drept altceva decât o cheltuială. Statul îi lipseşte pe cetăţeni de creşterea volumului de diverse alte produse, pe care ar fi putut-o determina cultivarea regiunii respective, pentru a le procura o altă satisfacţie.

Rezultă că restricţionarea producţiei nu poate nicicând juca vreun rol, altul decât acela de complement auxiliar al unui sistem de producţie. Nimeni nu poate edifica un sistem de acţiune economică fără asemenea măsuri restrictive. Nici un complex de asemenea măsuri nu poate fi corelat astfel încât să alcătuiască un sistem economic integrat. Ele nu pot constitui un sistem productiv. Măsurile restricţioniste aparţin sferei consumului, nu producţiei.

Cu prilejul cercetării problemelor intervenţionismului, urmărim să examinăm pretenţiile adepţilor interferenţei statului în afaceri, conform cărora sistemul lor oferă o alternativă la toate celelalte sisteme economice. Nici o astfel de pretenţie nu poate fi formulată în mod justificat, în ce priveşte măsurile de restricţionare a producţiei. În cel mai bun caz, ele pot determina reducerea producţiei şi a satisfacţiei [consumatorilor]. Avuţia se produce cheltuind o anumită cantitate de factori de producţie. Reducerea acestei cantităţi nu creşte, ci descreşte cantitatea de bunuri produse. Chiar şi dacă obiectivele urmărite prin reducerea orelor de lucru ar putea fi atinse printr-un asemenea decret, încă nu ar fi vorba de o măsură productivă. O asemenea măsură constituie, invariabil, o modalitate de reducere a outputului.

Capitalismul constituie un sistem de producţie socială. Socialismul, afirmă socialiştii, constituie şi el un sistem de producţie socială. Dar, în privinţa măsurilor de restricţionare a producţiei, nici măcar intervenţioniştii nu pot ridica [p.757] o asemenea pretenţie. Ei nu pot să afirme decât că, în cadrul sistemului capitalist, se produce prea mult şi că doresc să împiedice producţia acestui surplus, în vederea realizării altor obiective. Ei înşişi trebuie să admită că posibilitatea introducerii de restricţii este limitată.

Teoria economică nu afirmă că restricţionismul este un sistem de producţie rău. Ea afirmă că el nu este câtuşi de puţin un sistem de producţie, ci, mai degrabă, un sistem de cvasi-consum. Majoritatea obiectivelor pe care urmăresc să le atingă intervenţioniştii prin restricţii nu pot fi atinse astfel. Dar, chiar şi dacă măsurile restrictive ar fi adecvate pentru atingerea scopurilor urmărite, ele încă nu sunt decât restrictive.[8]

Enorma popularitate de care se bucură astăzi restricţionismul se datorează faptului că oamenii nu îi recunosc consecinţele. În privinţa problemei reducerii orelor de lucru prin decret guvernamental, publicul nu este conştient de faptul că outputul total trebuie să scadă şi că este foarte probabil ca nivelul de trai al salariaţilor să scadă şi el potenţial. Una dintre dogmele “non-ortodoxiei” zilelor noastre este că o asemenea măsură “pro-laburistă” constituie un “câştig social” pentru muncitori şi că toate costurile acestui câştig vor fi suportate exclusiv de patroni. Oricine pune la îndoială această dogmă este etichetat drept apologet “sicofant” al pretenţiilor inechitabile ale exploatatorilor neînduplecaţi şi persecutat fără milă. Se insinuează că el ar vrea să-i reducă pe salariaţi la nivelul de sărăcie şi la lungul număr de ore de lucru din stadiile incipiente ale industrialismului modern.

Împotriva tuturor acestor calomnii este important să arătăm, din nou, că ceea ce produce avuţie şi bunăstare este producţia, nu restricţiile. Faptul că în ţările capitaliste lucrătorul mediu consumă mai multe bunuri şi îşi poate permite să se bucure de mai mult agrement decât strămoşii săi – şi că el îşi poate întreţine nevasta şi copiii şi nu are nevoie să îi trimtă la muncă, nu este o realizare a guvernelor şi a sindicatelor, ci este o consecinţă a faptului că afaceriştii, care urmăresc profitul, au acumulat şi au investit mai mult capital – sporind, în felul acesta, productivitatea marginală a muncii.


[1] Profiturile şi pierderile antreprenoriale nu sunt afectate de legislaţia pro-laburistă, deoarece ele depind exclusiv de ajustarea mai mult sau mai puţin încununată de succes a producţiei la schimbarea condiţiilor pieţei. În raport cu acestea, legislaţia muncii nu contează decât ca un factor producător de schimbare.

[2] Cf. mai sus, pp. 614-617.

[3] De acest tip de consecvenţă au dat dovadă unii filosofi nazişti. Cf. Sombart, A New Social Philosphy, pp. 242-245.

[4] A se vedea mai sus, pp. 479-488.

[5] Pentru o analiză detaliată, cf. mai sus, p. 626.

[6] A se vedea mai sus, pp. 448-452.

[7] A se vedea şi ceea ce s-a spus despre funcţia cartelurilor, la pp. 365-369.

[8] În ce priveşte obiecţiile ridicate împotriva acestei teze din punctul de vedere al efectului Ricardo, a se vedea mai jos, pp. 773-776.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)