Capitolul XXVIII. Intervenţia prin impozitare

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Impozitul neutru

Pentru a menţine în funcţiune aparatul social de coerciţie şi de constrângere, este necesară cheltuirea de muncă şi de bunuri. În condiţiile unui sistem de guvernare liberal, cheltuielile acestea sunt reduse, în comparaţie cu suma veniturilor indivizilor. Cu cât statul îşi extinde sfera activităţilor sale, cu atât mai mare va fi bugetul său.

Dacă statul deţine şi gestionează el însuşi fabrici, ferme, păduri şi mine, el poate avea în vedere acoperirea totală sau parţială a nevoilor sale financiare din dobânda şi profitul pe care le realizează. Însă gestiunea guvernamentală a firmelor de afaceri este, de regulă, atât de ineficientă, încât dă naştere mai curând la pierderi, decât la profituri. Statul trebuie să recurgă la impozitare, adică el trebuie să-şi procure venituri prin silirea supuşilor săi să-i cedeze o parte din veniturile sau din avuţia lor.

Putem concepe un mod de impozitare neutru, care n-ar determina devierea procesului pieţei de la liniile de-a lungul cărora s-ar fi dezvoltat în absenţa vreunei impozitări. Numai că vasta literatură referitoare la problemele impozitării, precum şi politicile guvernamentale, n-au acordat niciodată vreo atenţie problemei impozitului neutru. Autorii lor au urmărit mai mult să determine un impozit echitabil.

Impozitul neutru ar afecta situaţia cetăţenilor numai în măsura necesară datorită faptului că o parte din munca şi din bunurile materiale disponibile sunt absorbite de aparatul guvernamental. În cadrul construcţiei imaginare a economiei uniform repetitive, bugetul prelevă continuu impozite şi cheltuieşte întreaga sumă ridicată, nici mai mult, nici mai puţin, în vederea acoperirii costurilor suportate datorită activităţilor funcţionarilor guvernamentali. O parte din venitul fiecărui cetăţean este consacrată cheltuielilor publice. Dacă presupunem că, în cadrul unei astfel de economii uniform repetitive, există o egalitate perfectă a veniturilor, astfel încât venitul fiecărei gospodării este proporţional cu numărul membrilor săi, atunci atât impozitul pe număr de persoane, cât şi un impozit proporţional cu veniturile ar fi impozite neutre. În ipotezele de mai sus, între acestea n-ar exista nici o diferenţă. O parte din venitul fiecărui cetăţean ar fi absorbit de cheltuielile publice şi nu ar apărea nici un fel de efecte secundare ale impozitării.

Economia aflată în schimbare este complet diferită de această construcţie [p.738] imaginară a unei economii uniform repetitive, în care veniturile sunt egale. Schimbările necontenite şi ineglitatea avuţiei şi a veniturilor sunt trăsături esenţiale şi necesare ale economiei dinamice de piaţă, singurul sistem economic de piaţă real şi viabil. În cadrul unui astfel de sistem nici un impozit nu poate fi neutru. Ideea însăşi de impozit neutru este la fel de irealizabilă ca şi cea de bani neutri. Numai că, bineînţeles, motivele acestei inevitabile non-neutralităţi sunt diferite în cazul impozitelor, faţă de cel al banilor.

Un impozit pe număr de persoane, care impozitează în mod egal şi uniform pe fiecare cetăţean, indiferent de volumul veniturilor şi al avuţiei sale, apasă mai greu asupra celor cu mijloace mai modeste decât asupra celor cu mijloace mai bogate. El restricţionează mai sever producţia de bunuri destinate consumului maselor, decât pe cea a articolelor consumate în special de cetăţenii mai înstăriţi. Pe de altă parte, el tinde să reducă economisirea şi acumularea de capital mai puţin decât o face o impozitare mai severă a cetăţenilor mai bogaţi. El nu încetineşte tendinţa de reducere a productivităţii marginale a bunurilor de capital, relativ la productivitatea marginală a muncii, în aceeaşi măsură în care o face impozitarea care discriminează între cei cu un venit şi o avuţie mai ridicate şi, prin urmare, nu întârzie în aceeaşi măsură ca aceasta tendinţa de creştere a ratelor salariale.

Politicile fiscale efectiv existente astăzi în toate ţările nu se orientează decât după ideea că impozitele ar trebui determinate în funcţie de “capacitatea de plată” a fiecărui cetăţean. În cadrul consideraţiilor care au determinat, în cele din urmă, acceptarea principiului capacităţii de plată, a existat o vagă idee că impozitarea mai drastică a celor mai avuţi, în comparaţie cu cei care au mijloace mai moderate, ar face ca impozitul să fie cumva mai neutru. Dar, indiferent cum ar sta lucrurile în privinţa aceasta, este sigur că orice referire la impozitarea neutră a fost foarte curând complet abandonată. Principiul capacităţii de plată a fost ridicat la rangul de postulat al justiţiei sociale. Conform opiniei dominante astăzi, obiectivele fiscale şi bugetare ale impozitării nu joacă decât un rol secundar. Rolul principal al impozitării este de a reforma condiţiile sociale, după criteriul echităţii. Din acest punct de vedere, un impozit este socotit cu atât mai satisfăcător cu cât este mai puţin neutru şi cu cât serveşte mai mult ca instrument de deviere a producţei şi a consumului de la acele linii înspre care le-ar fi călăuzit o piaţă neobstrucţionată.

2. Impozitul global

Ideea de dreptate socială pe care o implică principiul capacităţii de plată este aceea a unei egalităţi perfecte a tuturor cetăţenilor. Câtă vreme [p.739] mai există vreo inegalitate de venituri şi averi, se poate susţine în mod plauzibil că aceste venituri şi avuţii mai mari, indiferent cât de mic ar fi volumul lor absolut, indică o anumită capacitate excesivă de plată, ce trebuie impozitată, tot astfel cum se poate susţine că orice inegalităţi de venit şi de avuţie care mai există indică o diferenţă de capacitate de plată. Singurul punct terminus logic al doctrinei capacităţii de plată constă în egalizarea completă a veniturilor şi a avuţiilor, prin confiscarea tuturor veniturilor şi averilor care trec de suma minimă aflată în mâinile cuiva.[1]

Noţiunea de impozit total este antiteza celei de impozit neutru. Impozitul total înseamnă impozitarea completă – confiscarea – tuturor veniturilor şi a tuturor proprietăţilor. Apoi, din sipetul public umplut astfel, statul acordă tuturor alocaţii, în vederea acoperirii costurilor traiului lor. Sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, statul lasă neimpozitată acea sumă pe care o consideră partea echitabilă cuvenită fiecăruia – şi completează părţile acelora care au venituri mai mici, până la atingerea cuantumului unei părţi echitabile.

Ideea unui impozit total nu poate fi gândită până la consecinţele sale logice ultime. Dacă întreprinzătorii şi capitaliştii nu obţin nici un beneficiu şi nu suportă nici o pagubă personală de pe urma felului cum întrebuinţează mijloacele de producţie, ei devin indiferenţi faţă de alegerea care trebuie făcută între diferitele comportamente posibile. Funcţia lor socială dispare, iar ei devin administratorii iresponsabili şi dezinteresaţi ai proprietăţii publice. Ei nu mai sunt ţinuţi să adapteze producţia la dorinţele consumatorilor. Dacă nu se impozitează decât veniturile, în vreme ce stocul de capital propriu-zis este scutit de impozite, atunci proprietarilor li se aplică un stimulent de a consuma o parte a avuţiei lor şi, astfel, de a leza interesele tuturor. Impozitul total pe venit ar fi un mijloc deosebit de inept pentru transformarea capitalismului în socialism. Dacă impozitul total afectează avuţia nu mai puţin decât veniturile, atunci el nu mai este un impozit, adică un mijloc de colectare a veniturilor guvernamentale în cadrul unei economii de piaţă. El devine o măsură în vederea tranziţiei la socialism. Îndată ce va fi adoptată, capitalismul va fi înlocuit de socialism.

Chiar şi atunci când este privit ca o metodă de realizare a socialismului, impozitul total încă este criticabil. Anumiţi socialişti au lansat planuri de reformă fiscală prosocialistă. Ei au recomandat fie un impozit de 100% pe proprietăţi şi donaţii, fie impozitarea completă a rentelor funciare şi a tuturor veniturilor ilicite – adică, în terminologia socialistă, a veniturilor neprovenite din munca manuală depusă. Este inutil să examinăm aceste proiecte. Este suficient de ştiut că ele sunt total incompatibile cu prezervarea economiei de piaţă. [p.740]

3. Obiective fiscale şi cele nefiscale ale impozitării

Obiectivele fiscale şi cele nefiscale ale impozitării nu se armonizează unele cu altele.

Să considerăm, bunăoară, accizele pe băuturi alcoolice. Dacă le privim ca pe o sursă de venituri guvernamentale, ele apar cu atât mai adecvate cu cât aduc venituri mai mari. Desigur că, deoarece impozitele trebuie să ridice preţul băuturilor, ele restricţionenază vânzările şi consumul. Este necesar să se stabilească empiric la ce rată de impozitare se maximizează venitul colectat. Dar, dacă privim aceste impozite ca pe un mijloc de reducere a consumului de băutură cât mai mult cu putinţă, atunci rata de impozitare va fi cu atât mai adecvată cu cât este mai ridicată. Dincolo de o anumită limită, impozitul determină o scădere considerabilă a consumului, concomitent cu una a veniturilor colectate. Dacă impozitul îşi atinge complet obiectivul său non-fiscal, de a-i dezobişnui cu totul pe oameni de consumul de băuturi alcoolice, atunci venitul scade la zero. El nu mai serveşte nici unui obiectiv fiscal; efectul său este exclusiv unul prohibitiv. Acelaşi lucru se poate spune nu doar despre toate felurile de impozite indirecte, ci şi despre impozitele directe. Impozitele discriminatorii impuse asupra corporaţiilor şi a marilor firme de afaceri ar avea drept consecinţă, dacă ar creşte peste o anumită limită, dispariţia completă a corporaţiilor şi a marilor firme de afaceri. Prelevările din capital, impozitele pe proprietăţi şi pe moşteniri, precum şi cele pe venit, sunt la fel de auto-dizolvante, dacă sunt împinse până la extreme.

Conflictul ireconciliabil între obiectivele fiscale şi cele non-fiscale ale impozitării este insolubil. După cum pertinent a observat judecătorul şef Marshall [de la Curtea Supremă a Statelor Unite] puterea de a preleva impozite înseamnă puterea de a distruge. Această putere poate fi întrebuinţată pentru distrugerea economiei de piaţă – şi decizia fermă a multor guverne şi partide este să o întrebuinţeze pentru acest scop. Odată cu înlocuirea capitalismului cu socialismul, dualismul determinat de coexistenţa a două sfere distincte de acţiune dispare. Statul înghite întreaga orbită a acţiunilor autonome ale individului – şi devine totalitar. El nu mai depinde, în vederea susţinerii sale financiare, de mijloacele extrase de la cetăţeni. Nu mai există nimic de felul unei separaţii între fondurile publice şi cele private.

Impozitarea este o chestiune care priveşte economia de piaţă. Una din trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă este că statul nu se amestecă în sfera fenomenelor de piaţă şi că aparatul său tehnic este atât de redus, încât menţinerea sa nu absoarbe decât o fracţiune modestă a sumei totale a veniturilor cetăţenilor individuali. În acest caz, impozitele reprezintă vehiculul adecvat pentru asigurarea veniturilor necesare statului. El este adecvat deoarece impozitele sunt reduse şi nu tulbură perceptibil producţia şi consumul. Dacă impozitele cresc dincolo de o [p.741] limită moderată, ele încetează de a mai fi impozite şi se transformă în instrumente de distrugere a economiei de piaţă.

Această metamorfoză a impozitelor în arme de distrugere este emblema finanţelor publice din vremurile noastre. Nu ne preocupăm de judecăţile cât se poate de arbitrare de valoare referitoare la întrebarea dacă impozitarea severă este un blestem sau un beneficiu şi dacă acele cheltuieli care sunt finanţate din venitul colectat din impozite sunt sau nu înţelepte şi benefice.[2] Ceea ce contează este că, pe măsură ce impozitarea se înăspreşte, ea devine tot mai puţin compatibilă cu prezervarea economiei de piaţă. Nu este necesar să ne punem întrebarea dacă este sau nu adevărat că “nici o ţară n-a fost încă ruinată de cheltuieli băneşti substanţiale făcute de către public şi pentru public”.[3] Este incontestabil că economia de piaţă poate fi ruinată prin cheltuieli publice substanţiale şi că intenţia multor persoane este de a o ruina în acest fel.

Oamenii de afaceri se plâng de opresivitatea impozitelor aspre. Oamenii de stat sunt alarmaţi datorită pericolului să “ne mâncăm seminţele de sad”. Dar adevărata problemă a impozitării ţine de paradoxul că, pe măsură ce impozitele cresc, ele subminează tot mai mult economia de piaţă, subminând simultan şi sistemul de impozitare însuşi. Astfel, devine evindent faptul că, în ultimă instanţă, prezervarea proprietăţii şi măsurile confiscatoare sunt incompatibile. Fiecare impozit specific, precum şi întregul sistem de impozitare al ţării, devin auto-distructive dincolo de un anumit nivel al ratelor de prelevare.

4. Cele trei tipuri de intervenţionism fiscal

Diversele metode de impozitare care pot fi întrebuinţate în vederea reglementării unei economii – aşadar ca mijloace ale unei politici intervenţioniste – pot fi clasificate în trei grupe:

1. Impozitul urmăreşte suprimarea sau restricţionarea completă a producţiei anumitor bunuri. Astfel, el intervine indirect şi în sfera consumului. Nu contează dacă acest obiectiv este urmărit prin impunerea de impozite speciale, sau prin scutirea anumitor produse de un impozit general, sub incidenţa căruia cad toate celelalte produse, sau acele produse pe care consumatorii le-ar fi preferat, în absenţa unei discriminări fiscale. Scutirea de impozite este întrebuinţată ca un mijloc intervenţionist în cazul taxelor vamale. Produsul autohton nu este împovărat de tarifele care afectează doar mărfurile importate din străinătate. Multe ţări recurg la discriminare fiscală în vederea regularizării [p.742] producţei lor interne. De exemplu, ele încearcă încurajarea producţiei de vin, un produs al viticultorilor mici şi mijlocii, în dauna producţei de bere, un produs al unor mari fabricanţi, prin impunerea unei accize mai svere asupra berii decât asupra vinului.

2. Impozitul expropriază o parte din venit sau din avere.

3. Impozitul expropriază în întregime venitul şi averea.

Nu este necesar să ne ocupăm de al treilea tip de impozite, deoarece el nu este decât un mijloc de realizare a socialismului şi se situează, prin urmare, în afara sferei intervenţionismului.

Primul tip nu diferă, în privinţa efectelor sale, de măsurile restrictive de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Tipul al doilea se referă la măsuri confiscatoare, de felul celor analizate în capitolul XXXII.


[1] Cf. Harley Lutz, Guideposts to a Free Economy, New York, 1945, p 76.

[2] Aceasta este metoda obişnuită de analiză a probelemelor de finanţe publice. Cf., de ex., Ely, Adams, Lorenz şi Young, Outlines of Economics, ed. a 3-a, New York, 1920, p. 702.

[3] Ibid.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)