Capitolul VI. Incertitudinea

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Incertitudinea şi acţiunea

Incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noţiunea de acţiune. Faptul că omul acţionează şi că viitorul e incert nu sunt, în nici un caz, două chestiuni independente, ci doar două moduri diferite de a stabili acelaşi lucru.

Putem presupune că rezultatul tuturor evenimentelor şi schimbărilor este unic determinat de legi eterne imuabile, care guvernează transformarea şi devenirea în întregul univers. Putem considera că faptul fundamental şi ultim este conexiunea necesară şi interdependenţa tuturor fenomenelor, i.e. concatenarea lor cauzală. Putem renunţa în întregime la noţiunea de şansă nedeterminată. Însă oricum ar sta lucrurile, oricum s-ar prezenta ele unei minţi înzestrate cu o inteligenţă perfectă, rămâne faptul că omului care acţionează viitorul nu îi este cunoscut. Dacă omul ar cunoaşte viitorul, el nu ar mai avea de ales şi nu ar mai acţiona. El ar fi ca un automat, reacţionând la stimuli fără nici o voinţă a sa proprie.

Unii filozofi sunt gata să renunţe la noţiunea de voinţă umană, socotind-o o iluzie şi o autoamăgire, deoarece omul trebuie să se comporte “fără voia lui” conform legilor inevitabile ale cauzalităţii. Din punctul de vedere al generatorului de mişcare primar, sau al cauzei primare, ei ar putea avea sau nu dreptate. Totuşi, din punctul de vedere uman, acţiunea este lucrul ultim. Noi nu afirmăm că omul este “liber” să aleagă şi să acţioneze, ci stabilim doar faptul că el alege şi acţionează, şi că nu dispunem de metodele ştiinţelor naturale pentru a răspunde la întrebarea de ce acţionează el în felul acesta şi nu în alt fel.

Ştiinţele naturale nu fac viitorul previzibil. Ele fac cu putinţă predicţia rezultatelor obţinute prin acţiuni specifice. Dar ele lasă două sfere de imprevizibilitate în afara lor: cea a fenomenelor naturale insuficient cunoscute şi cea actelor umane de alegere. Ignoranţa noastră cu privire la aceste două sfere induce incertitudine în toate acţiunile umane. Certitudinea apodictică există numai în orbita sistemului deductiv al teoriei aprioriste. În ce priveşte realitatea nu putem spera decât să stabilim probabilităţi, în cel mai bun caz.

Investigaţiile necesare pentru a şti dacă este sau nu permisibil să considerăm drept sigure anumite teoreme ale ştiinţelor naturale empirice nu cad în sarcina praxeologiei. [p.106] Problema aceasta este lipsită de importanţă practică pentru consideraţiile praxeologice. În orice caz, teoremele fizicii şi ale chimiei posedă un asemenea grad înalt de probabilitate, încât ne putem permite să le numim sigure pentru toate scopurile practice. Putem prevedea, practic, funcţionarea unei maşini construite conform regulilor tehnologiei ştiinţifice. Însă construcţia unei maşini nu este decât o parte din programul mai vast care urmăreşte furnizarea către consumatori a produselor maşinii. Dacă planul acesta a fost cel mai adecvat depinde de evoluţia condiţiilor viitoare care, la vremea executării planului, nu pot fi prevăzute cu certitudine. Aşa încât gradul de certitudine privitor la rezultatul tehnologic al confecţionării maşinii, indiferent care ar fi el, nu îndepărtează incertitudinea inerentă întregii acţiuni. Nevoile şi evaluările viitoare, reacţia oamenilor la modificarea condiţiilor, viitoarea cunoaştere ştiinţifică şi tehnologică, viitoarele ideologii şi politici, nu pot fi niciodată prevăzute decât cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. Orice acţiune se referă la un viitor necunoscut. În sensul acesta, ea este întotdeauna o speculaţie riscantă.

Problemele adevărului şi a certitudinii privesc teoria generală a cunoaşterii umane. Problema probabilităţii, pe de altă parte, este una dintre primele sarcini ale praxeologiei.

2. Semnificaţia probabilităţii

Studiul probabilităţilor a fost deformat de către matematicieni. Calculul probabilităţii a fost de la început marcat de o ambiguitate. Când Cavalerul de Méré l-a consultat pe Pascal cu privire la problemele legate de jocul cu zaruri, marele matematician ar fi trebuit să-i spună prietenului său adevărul fără ocolişuri, adică faptul că matematicile nu-i pot fi de nici un serviciu unui jucător într-un joc de pur noroc. În loc să procedeze astfel, el şi-a înfăşurat răspunsul în limbajul simbolic al matematicilor. Ceea ce putea fi explicat cu uşurinţă în câteva propoziţii de vorbire curentă a fost exprimat într-o terminologie nefamiliară imensei majorităţi, care e de aceea privită cu veneraţie reverenţioasă. Oamenii bănuiau că formulele încriptate conţin o seamă de revelaţii importante, ascunse neiniţiaţilor; ei au rămas cu impresia că există o metodă ştiinţifică de a juca jocuri de noroc şi că formulele ezoterice ale matematicii furnizează cheia succesului. Misticul ceresc Pascal a devenit, în mod neintenţionat, sfântul protector al jocurilor de noroc. Manualele de probabilităţi fac propagandă gratuită cazinourilor, tocmai pentru că sunt inaccesibile omului de rând.

Nu mai puţină confuzie a fost răspândită de echivocul care însoţeşte calculul [p.107] probabilităţilor în domeniul cercetării ştiinţifice. Istoria fiecărei ramuri a cunoaşterii consemnează situaţii de aplicare inadecvată a calculului probabilităţilor care, după cum observa John Stuart Mill, au făcut din acesta “adevăratul oprobriu al matematicilor”. [1]

Problema deducţiei probabile este mult mai amplă decât problemele care constituie domeniul calculului probabilităţilor. Doar obsesia abordărilor matematice putea da naştere la prejudecata că probabilitatea înseamnă totdeauna frecvenţă. O eroare suplimentară a dus la confuzia problemei probabilităţii cu problema raţionamentului inductiv, aşa cum este acesta aplicat în ştiinţele naturale. Tentativa de a substitui categoriei de cauzalitate o teorie universală a probabilităţilor caracterizează o metodă abortivă de filozofare, care era foarte la modă cu numai câţiva ani în urmă.

O aserţiune este probabilă când cunoaşterea noastră privitoare la conţinutul ei este deficitară. Nu ştim tot ceea ce ar fi necesar pentru o decizie categorică între adevărat şi neadevărat. Dar, pe de altă parte, ştim ceva despre ea. Suntem în măsură să spunem mai mult decât pur şi simplu non liquet sau ignoramus.

Există două tipuri în întregime diferite de probabilitate; le putem numi probabilitate de clasă (sau de frecvenţă) şi probabilitate de caz (care este o altă denumire pentru înţelegerea specifică din ştiinţele acţiunii umane). Domeniul de aplicaţie al celei dintâi este cel al ştiinţelor naturale, care este în întregime guvernat de cauzalitate; domeniul de aplicaţie al celei din urmă este cel al ştiinţelor acţiunii umane, care este în întregime guvernat de teleologie.

3. Probabilitatea de clasă

Probabilitatea de clasă înseamnă: Ştim, sau presupunem că ştim, cu privire la problema în discuţie, totul referitor la comportamentul unei întregi clase de evenimente sau fenomene; dar despre evenimentele sau fenomenele singulare propriu zise nu ştim nimic, cu excepţia faptului că sunt elemente din această clasă.

Ştim, de pildă, că există 90 de bilete la o loterie şi că 5 dintre ele vor ieşi câştigătoare. Ştim astfel totul despre comportamentul întregii clase de bilete. Dar cu privire la biletele singulare nu ştim nimic, în afara faptului că sunt elemente ale acestei clase de bilete.

Dispunem de un tablou complet al mortalităţii dintr-o anumită perioadă din trecut, într-o anumită arie geografică. Dacă presupunem că în privinţa mortalităţii nu vor surveni nici un fel de schimbări putem afirma că ştim totul referitor la mortalitatea întregii populaţii aflate în discuţie. Dar în ce priveşte [p.108] speranţa de viaţă a indivizilor nu ştim nimic, cu excepţia faptului că ei sunt membri ai acestei clase de oameni.

Pentru această cunoaştere deficitară, calculul probabilităţilor furnizează o prezentare în terminologia simbolică a matematicii. Aceasta nici nu ne lărgeşte, nici nu ne adânceşte, nici nu ne complementează cunoaşterea, ci o transpune în limbaj matematic. Calculele sale repetă în formule algebrice ceea ce ştiam dinainte. Ele nu duc la rezultate care ne-ar spune ceva despre evenimentele singulare propriu zise. Şi, bineînţeles, nu adaugă nimic la cunoaşterea noastră privitoare la comportamentul întregii clase, cunoaştere care era deja perfectă -- sau considerată a fi perfectă -- încă de la începutul analizei acestei probleme.

Este o greşeală serioasă să credem despre calculul probabilităţilor că i-ar furniza jucătorului vreo informaţie care ar putea îndepărta sau reduce riscurile jocului. Contrar erorilor populare, el nu-i este cu nimic folositor jucătorului, după cum nu-i este util nici un alt mod de gândire logică sau matematică. Trăsătura caracteristică a jocurilor de noroc este că ne pun în faţa necunoscutului, a şansei pure. Speranţele de succes ale jucătorului nu se bazează pe consideraţii solide. Jucătorul nesuperstiţios gândeşte astfel: “Există o mică şansă (sau, cu alte cuvinte, <<nu este imposibil>>) să câştig; sunt gata să risc miza necesară. Ştiu foarte bine că riscând-o mă comport prosteşte, dar proştii cei mai mari au norocul cel mai mare. Fie ce-o fi!”

Un raţionament lipsit de patimă trebuie să-i arate jucătorului că el nu-şi măreşte şansele cumpărând două bilete în loc de unul, la o loterie unde volumul total al câştigurilor este inferior încasărilor făcute din vânzarea biletelor. Dacă ar cumpăra toate biletele, ar pierde cu siguranţă o parte din cheltuielile suportate. Totuşi, toţi clienţii loteriilor sunt ferm convinşi că este mai bine să cumpere mai multe bilete decât mai puţine. Obişnuiţii cazinourilor şi ai automatelor cu fise nu se opresc niciodată. Ei nu se gândesc la faptul că, regulile de joc avantajându-l pe bancher faţă de jucător, rezultatul va fi o pierdere, cu atât mai probabilă pentru ei cu cât continuă mai mult să joace. Mirajul jocurilor de noroc constă tocmai în imprevizibilitatea şi vicisitudinile sale aventuroase.

Să presupunem că zece bilete, fiecare purtând numele unei persoane diferite, sunt introduse într-o cutie. Se va extrage un bilet, iar persoana al cărei nume este înscris pe el va trebui să plătească 100 de dolari. În acest caz, un agent de asigurări poate promite perdantului o indemnizaţie completă, dacă reuşeşte să-i asigure pe fiecare din cei zece, în schimbul unei prime de zece dolari. Agentul va încasa 100 de dolari şi va avea de plătit aceeaşi sumă către unul din cei zece. Dar, dacă ar fi în situaţia să asigure pe doar unul dintre ei în schimbul primei stabilite prin calculul de mai sus, [p.109] atunci activitatea lui nu ar mai fi de a vinde asigurări, ci de a juca. El i-ar lua locul persoanei asigurate. Ar încasa zece dolari şi ar avea şansa fie să-i păstreze, fie să-i piardă, pe cei zece şi încă nouăzeci în plus.

Dacă un om promite să achite la moartea altuia o anumită sumă şi pretinde, în schimbul acestei promisiuni, suma corespunzătoare speranţei de viaţă determinată prin calculul probabilităţilor, el nu este un agent de asigurări ci un jucător. Asigurările, fie că sunt gestionate conform principiilor de afaceri sau conform principiului mutualităţii, necesită asigurarea unei întregi clase, sau a ceea ce poate fi considerat în mod rezonabil ca fiind o clasă. Ideea de bază este punerea în comun şi distribuirea riscurilor, nu calculul probabilităţilor. Operaţiunile matematice necesare sunt cele patru operaţii aritmetice elementare. Calculul probabilităţilor nu este decât un joc colateral.

Acest lucru este pus limpede în evidenţă de faptul că eliminarea riscurilor legate de hazard prin punere laolaltă se poate realiza fără nici un fel de recurs la metode actuariale. Toată lumea practica acest procedeu în viaţa cotidiană. Fiecare om de afaceri include în contabilizarea uzuală a costurilor compensaţia pentru pierderile care survin cu regularitate, în desfăşurarea afacerilor. “Cu regularitate” înseamnă, în acest context, că volumul acestor pierderi este cunoscut, dacă se ia în calcul întreaga clasă a diferitelor bunuri. Vânzătorul de fructe ar putea şti, de pildă, că unul din fiecare 50 de mere va putrezi în stoc; dar el nu ştie cărui măr anume i se va întâmpla aceasta. El ia în calcul asemenea pierderi, la rând cu toate celelalte intrări din evidenţa costurilor.

Definiţia esenţei probabilităţii de clasă, aşa cum a fost dată mai sus, este singura satisfăcătoare din punct de vedere logic. Ea evită circularitatea naivă implicată în toate definiţiile referitoare la echiprobabilitatea evenimentelor posibile. Afirmând că nu ştim nimic despre evenimente singulare efective, cu excepţia faptului că sunt elemente ale unei clase al cărei comportament este pe deplin cunoscut, cercul vicios dispare. Mai mult, este superflu să adăugăm o condiţie suplimentară, numită absenţa oricărei regularităţi în secvenţa evenimentelor singulare.

Trăsătura caracteristică a asigurărilor este că acoperă întreaga clasă de evenimente. Cum pretindem să ştim totul despre comportamentul întregii clase, în desfăşurarea afacerii nu pare să fie implicat nici un fel de risc specific.

În mod analog, nu există nici un risc specific în gestionarea unei bănci destinate jocurilor de noroc, sau a unei loterii. Din punctul de vedere al gestiunii loteriei, rezultatul este previzibil, cu condiţia să se vândă toate biletele. Dacă o parte din bilete rămân nevândute, [p.110] iniţiatorul afacerii este, faţă de ele, în aceeaşi poziţie în care este cumpărătorul fiecărui bilet faţă de biletul pe care l-a cumpărat.

4. Probabilitatea de caz

Probabilitatea de caz înseamnă: Cunoaştem, cu privire la un eveniment particular, unii din factorii care îi determină rezultatul; dar există alţi factori determinanţi, despre care nu ştim nimic.

Probabilitatea de caz nu are nimic în comun cu probabilitatea de clasă, cu excepţia cunoaşterii noastre incomplete. În toate celelalte privinţe, cele două concepte sunt total diferite.

Există, desigur, multe situaţii în care oamenii încearcă să prevadă un eveniment particular din viitor, pe baza cunoaşterii lor referitoare la comportamentul clasei. Un doctor poate stabili şansele de însănătoşire completă a pacientului său dacă ştie că 70% din cei care suferă de aceeaşi boală se însănătoşesc. Dacă el îşi exprimă corect judecata, el nu va spune decât că probabilitatea de însănătoşire este de 0,7, adică, din zece pacienţi nu mor, în medie, mai mult decât trei. Toate predicţiile de felul acesta, care se referă la evenimente externe, i.e. la evenimente din domeniul ştiinţelor naturale, sunt de acest tip. Ele nu sunt, de fapt, previziuni despre cazul în chestiune, ci afirmaţii despre frecvenţa diverselor rezultate posibile. Ele se bazează fie pe informaţii statistice, fie pur şi simplu pe estimări ad-hoc ale frecvenţei, întemeiate pe experienţă nonstatistică.

Câta vreme este vorba de asemenea tipuri de afirmaţii probabile, nu avem de a face cu probabilitatea de caz. În realitate nu ştim nimic despre cazul în speţă, cu excepţia faptului că este o instanţiere a unei clase de comportamente despre care avem, sau credem că avem cunoştinţe.

Un chirurg îi spune unui pacient, care se gândeşte să se supună unei operaţii, că treizeci de indivizi din fiecare sută care suportă operaţia mor. Dacă pacientul întreabă dacă numărul morţilor este deja complet, el nu a înţeles semnificaţia afirmaţiei doctorului. El a căzut pradă erorii cunoscute sub numele de “iluzia jucătorului”. Ca şi jucătorul la ruletă, care dintr-o serie de zece opriri succesive ale bilei pe roşu deduce că probabilitatea ca următoarea rundă să se soldeze cu o oprire pe negru este acum mai mare decât era înaintea seriei, el confundă probabilitatea de caz cu probabilitatea de clasă.

Toate prognozele medicale, atunci când se bazează numai pe cunoştinţe fiziologice de ordin general, se referă la probabilitatea de clasă. Un doctor care aude că un om pe care nu-l cunoaşte s-a îmbolnăvit de o anumită boală va spune, pe baza experienţei sale de ordin general: Şansele lui de însănătoşire [p.111] sunt de 7 la 3. Dacă doctorul îl tratează el însuşi pe pacient, s-ar putea să-şi schimbe opinia. Pacientul este un om tânăr, viguros; el a fost sănătos înainte de a se îmbolnăvi. În asemenea cazuri, şi-ar putea spune doctorul, cifrele mortalităţii sunt mai scăzute; şansele pacientului său nu sunt de 7:3, ci de 9:1. Din punct de vedere logic abordarea sa rămâne identică, deşi s-ar putea ca ea să nu se bazeze pe o colecţie de date statistice, ci doar pe un rezumat, mai mult sau mai puţin exact, al experienţei sale în cazurile precedente. Cunoştinţele doctorului se referă întotdeauna doar la comportamentul unor clase. În cazul nostru, este vorba de clasa oamenilor tineri şi viguroşi, care au contractat boala în chestiune.

Probabilitatea de caz este o trăsătură specifică felului cum abordăm problemele acţiunii umane. Aici, orice referire la frecvenţe este nepotrivită, în măsura în care aserţiunile noastre se referă întotdeauna la evenimente care nu constituie ca atare – i.e., în contextul problemei luate în discuţie – membri ai nici unei clase. Putem forma o clasă a “alegerilor prezidenţiale americane”. Conceptul acesta de clasă s-ar putea dovedi util, sau chiar necesar, pentru diverse raţionamente cum ar fi, de pildă, o analiză a problemei din punctul de vedere al dreptului constituţional. Însă, dacă ne ocupăm de alegerile din 1944 – fie înaintea alegerilor, de rezultatele viitoare, fie după alegeri, de analiza factorilor care au determinat rezultatele acestora – ne confruntăm cu un caz individual, unic şi irepetabil. Cazul se caracterizează prin meritele sale unice, este o clasă prin el însuşi. Toate caracteristicile care permit subsumarea lui oricărei alte clase sunt irelevante pentru problema în discuţie.

Două echipe de fotbal, Albaştrii şi Galbenii, se vor confrunta mâine. În trecut, Albaştrii i-au învins întotdeuna pe Galbeni. Această cunoaştere nu este o cunoaştere care se referă la o clasă de evenimente. Dacă ar fi astfel, atunci ar trebui să conchidem că Albaştrii ies întotdeauna victorioşi şi că Galbenii sunt întotdeauna înfrânţi. N-am fi nesiguri cu privire la rezultatul confruntării. Am şti cu siguranţă că Albaştrii vor ieşi din nou victorioşi. Simplul fapt că noi considerăm pronosticul nostru referitor la partida de mâine ca fiind doar probabil, arată că nu acesta este lucrul pe care îl susţinem.

Pe de altă parte, noi credem că faptul că Albaştrii au fost victorioşi în trecut nu este irelevant în ce priveşte rezultatul partidei de mâine. Noi credem că el constituie o prognoză favorabilă repetării succesului Albaştrilor. Dacă ar fi să raţionăm corect, în conformitate cu logica adecvată probabilităţii de clasă, atunci nu am acorda nici o imprtanţă acestui fapt. Dacă ar fi să nu respingem concluzia eronată datorată “iluziei jucătorului”, atunci am susţine, [p.112] dimpotrivă, că partida de mâine se va încheia cu victoria Galbenilor.

Dacă riscăm o sumă de bani pe şansele de victorie ale unei echipe, atunci avocaţii ar califica acţiunea noastră drept un pariu. Dacă am avea de a face cu o probabilitate de clasă, atunci ar numi-o joc de noroc.

Tot ce depăşeşte sfera probabilităţii de clasă şi este, de regulă, implicat în termenul de probabilitate, se referă la modalitatea specifică de a raţiona implicată în analiza unicităţii istorice sau a individualităţii, aşadar la înţelegerea specifică întrebuinţată în ştiinţele istorice.

Înţelegerea se bazează întotdeauna pe o cunoaştere incompletă. Putem crede că ne sunt cunoscute motivaţiile oamenilor care acţionează, ţelurile pe care le urmăresc ei, şi mijloacele pe care plănuiesc să le întrebuinţeze pentru atingerea acestor ţeluri. Avem o anumită părere referitoare la efectele care sunt de aşteptat de pe urma intervenţiei acestor factori. Însă cunoaşterea aceasta este deficitară. Nu putem exclude dinainte posibilitatea de a ne fi înşelat în aprecierea influenţei acestora, sau de a nu fi luat în consideraţie unii factori, a căror intervenţie n-am prevăzut-o deloc, sau n-am prevăzut-o corect.

Jocurile de noroc, ingineria şi speculaţia sunt trei feluri diferite de a aborda viitorul.

Jucătorul nu ştie nimic despre evenimentul de care depinde rezultatul participării sale la joc. Tot ce cunoaşte este frecvenţa unui rezultat favorabil într-o serie de asemenea evenimente, cunoaştere care este inutilă pentru ceea ce urmăreşte el. El se încrede în noroc, şi acesta este singurul său plan.

Viaţa însăşi este supusă la multe riscuri. În orice clipă ea este periclitată de accidente dezastruoase, care nu pot fi controlate, sau cel puţin nu pot fi controlate suficient. Fiecare om mizează pe noroc. El mizează pe faptul că nu va fi lovit de fulger sau muşcat de viperă. Există în viaţa umană un element omologabil jocurilor de noroc. Omul poate îndepărta o parte din consecinţele pecuniare ale acestor dezastre, contractând poliţe de asigurare. Procedând astfel, el mizează pe şansele adverse. Din partea celui asigurat, asigurarea reprezintă un joc de noroc. Primele de asigurare au fost cheltuite zadarnic dacă dezastrul nu survine. [2] În privinţa evenimentelor naturale necontrolabile omul este întotdeauna în poziţia unui jucător.

Inginerul, pe de altă parte, cunoaşte tot ce este necesar pentru a da problemei sale – construcţia unei maşini -- o soluţie satisfăcătoare din punct de vedere tehnic. În măsura în care în sfera sa de control rămân anumite marje de incertitudine, el încearcă să le elimine, luându-şi coeficienţi [p.113] de siguranţă. Inginerul cunoaşte numai probleme solubile şi probleme care sunt insolubile, în stadiul actual al cunoştinţelor. Uneori el poate să descopere, din experienţe adverse, că ceea ce cunoştea era mai puţin complet decât presupunea şi că nu observase nedeterminarea anumitor variabile, pe care crezuse că le poate controla. În acest caz el va încerca să dobândească o cunoaştere mai completă. Desigur, el nu poate elimina complet elementul de joc de noroc prezent în viaţa umană. Dar regula sa este să lucreze într-o orbită de certitudine. El urmăreşte să dobândească un control complet asupra elementelor care fac obiectul acţiunilor sale.

Există, în zilele noastre, obiceiul să se vorbească despre “inginerie socială”. Ca şi planificarea, acest termen este un sinonim pentru dictatură şi tiranie totalitară. Ideea este de a trata fiinţele umane în acelaşi fel în care inginerul tratează materia din care se construiesc podurile, drumurile şi maşinile. Voinţa inginerului social urmează a fi substituită voinţelor diverselor persoane pe care plănuieşte să le întrebuinţeze, pentru construcţia utopiei sale. Omenirea este împărţită în două clase: pe de o parte dictatorul atotputernic şi, pe de alta, subalternii săi, reduşi la statutul de simplii pioni ai planurilor sale, sau de rotiţe ale maşinăriilor sale. Dacă toate acestea ar fi realizabile, atunci bineînţeles că inginerul social n-ar mai trebui să se îngrijească să înţeleagă acţiunile celorlalţi oameni. El ar avea libertatea de a-i trata pe aceştia aşa cum tratează tehnologia cheresteaua şi oţelul.

În lumea reală, omul care acţionează se confruntă cu faptul că semenii săi acţionează pe cont propriu, ca şi el. Necesitatea de a-şi ajusta acţiunile la acţiunile altora îl face să fie un speculator, pentru care succesul şi eşecul depind de capacitatea sa, mai mică sau mai mare, de a înţelege viitorul. Fiecare acţiune este o speculaţie. Nu există nici un fel de stabilitate în cursul evenimentelor umane şi, de aceea, nici un fel de siguranţă.

5. Evaluarea numerică a probabilităţii de caz

Probabilitatea de caz nu se pretează la nici un fel de evaluări numerice. Cifrele numite îndeobşte astfel au, la o analiză mai atentă, un caracter diferit.

În ajunul alegerilor prezidenţiale din 1944, oamenii îşi puteau spune:

(a) Sunt gata să pariez pe trei dolari că va fi ales Roosevelt.

(b) Cred că, din numărul total al alegătorilor, doar 45 de milioane îşi vor exercita dreptul la vot, dintre care 25 de milioane vor vota pentru Roosevelt.

(c) Estimez că Roosevelt are şanse de 9 la 1.

(d) Sunt sigur că Roosevelt va fi ales. [p.114]

Aserţiunea (d) este evident inexactă. Dacă ar fi fost întrebat sub jurământ, în calitate de martor la un proces, dacă este la fel de sigur de victoria viitoare a lui Roosevelt ca şi de faptul că un cub de gheaţă se topeşte la temperatura de 150 de grade, omul nostru ar fi răspuns negativ. El şi-ar fi rectificat aserţiunea, declarând: Personal, sunt pe deplin convins că Roosevelt va câştiga. Aceasta este opinia mea. Dar, bineînţeles, nu este o certitudine, ci numai felul în care înţeleg eu condiţiile relevante.

Cazul aserţiunii (a) este similar. Omul respectiv credea că riscă foarte puţin propunând un asemenea pariu. Raportul de 3 la 1 este rezultatul interacţiunii a doi factori. Opinia că Roosevelt va fi ales, şi propensiunea omului pentru pariuri.

Aserţiunea (b) este o evaluare a rezultatului evenimentului iminent. Cifrele nu se referă la un grad mai mare sau mai mic de probabilitate, ci la rezultatul anticipat al votării. O asemenea aserţiune se poate întemeia pe o investigaţie sistematică, de felul sondajelor Gallup, sau pur şi simplu pe estimări.

Altfel stau lucrurile cu aserţiunea (c). Aceasta este o propoziţie referitoare la rezultatele anticipate, formulată în termeni aritmetici. Ea nu înseamnă în nici un caz că, din zece situaţii de acelaşi tip, nouă îi sunt favorabile lui Roosevelt şi una nu. Ea nu poate avea nici o legătură cu probabilităţile de clasă. Dar ce altceva poate însemna?

Este vorba de o expresie metaforică. Majoritatea metaforelor întrebuinţate în limbajul curent, identifică în imaginaţie un obiect abstract cu un alt obiect, care poate fi perceput direct prin simţuri. Totuşi, aceasta nu este o trăsătură necesară a limbajului metaforic, ci numai o consecinţă a faptului că, de regulă, ceea ce este concret ne este mai familiar decât ceea ce este abstract. Cum metaforele urmăresc explicarea a ceva ce este mai puţin cunoscut, prin compararea sa cu ceva care este mai bine cunoscut, ele constă, în cea mai mare parte, în identificarea a ceva abstract cu ceva concret, care este mai bine cunoscut. Trăsătura specifică a cazului de faţă este că avem de a face cu o tentativă de a elucida o stare de lucruri complicată, recurgând la o analogie împrumutată de la o ramură a matematicilor superioare, calculul probabilităţilor. Se întâmplă că această disciplină matematică este mai populară decât analiza naturii epistemologice a înţelegerii.

Nu are nici un rost să criticăm, din punct de vedere logic, un limbaj metaforic. Analogiile şi metaforele sunt întotdeauna defectuoase şi nesatisfăcătoare din acest punct de vedere. Se obişnuieşte să se caute un tertium comparationis implicit. Dar nici măcar acest lucru nu este permisibil cu privire la metafora de care ne ocupăm. Într-adevăr, comparaţia se bazează pe o concepţie care este ea însăşi greşită, chiar în cadrul [p.115] calculului probabilităţilor, anume iluzia jucătorului. În aserţiunea că şansele lui Roosevelt sunt de 9:1, ideea este că Roosevelt este situat, faţă de alegerile iminente, în poziţia omului care deţine 90% din toate biletele unei loterii, faţă de marele premiu. Ni se sugerează că această raţie de 9:1 ne spune ceva substanţial despre rezultatul cazului unic de care suntem interesaţi. Nu este necesar să repetăm că această idee este greşită.

Nu mai puţin nepermis este recursul la calculul probabilităţilor vis-à-vis de ipoteze formulate în domeniul ştiinţelor naturale. Ipotezele sunt explicaţii plauzibile, întemeiate în mod conştient pe argumente insuficiente din punct de vedere logic. Referitor la ele nu se poate spune decât atât: ipoteza contrazice sau nu principiile logice sau faptele stabilite experimental, şi considerate adevărate. În primul caz, ea nu poate fi susţinută; în cazul al doilea, dată fiind starea actuală a cunoştinţelor noastre experimentale, ea nu este de nesusţinut. (Intensitatea convingerilor personale este pur subiectivă.) Nici probabilitatea de frecvenţă, nici înţelegerea istorică, nu intră în discuţie.

Termenul de ipoteză, aplicat anumitor modalităţi de înţelegere a evenimentelor istorice, este inadecvat. Dacă un istoric afirmă că, în prăbuşirea dinastiei Romanovilor, faptul că această casă imperială avea o ascendenţă de origine germană a jucat un rol relevant, el nu avansează o ipoteză. Faptele pe care se bazează înţelegerea sa sunt de netăgăduit. În Rusia exista o animozitate de netăgăduit împotriva Germanilor, iar ramura domnitoare a Romanovilor, care vreme de două sute de ani se înrudise prin căsătorie exclusiv cu vlăstare ale unor familii de descendenţă germană, era văzută de mulţi ruşi -- chiar şi de cei care considerau că ţarul Pavel nu era fiul lui Petru al III-lea -- ca o familie germanizată. Însă rămâne întrebarea referitoare la relevanţa pe care au avut-o aceste fapte în lanţul evenimentelor care a dus la detronarea acestei dinastii. Asemenea probleme nu pot fi elucidate decât cu ajutorul pe care ni-l oferă înţelegerea istorică.

6. Pariuri, jocuri de noroc şi alte feluri de jocuri

Un pariu este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, faţă de altcineva, în funcţie de rezultatul unui eveniment, al cărui deznodământ îl cunoaştem numai în măsura în care el poate fi cunoscut pe temeiul înţelegerii. Astfel, unii oameni pariază pe rezultatul unor alegeri iminente, sau al unui meci de tenis. Sau, ei pot paria pe corectitudinea ori incorectitudinea opiniilor lor referitoare la o aserţiune factuală.

Un joc de noroc este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, faţă de altcineva, în funcţie de rezultatul unui eveniment despre care nu ştim [p.116] nimic, în afara lucrurilor cunoscute pe baza cunoaşterii privitoare la comportamentul întregii clase.

Uneori, pariurile şi jocurile de noroc se combină. Rezultatul unei curse de cai depinde atât de acţiuni umane – venite din partea proprietarului calului, a antrenorului şi a jocheului – cât şi de factori nonumani – calităţile calului. Majoritatea celor care riscă bani la astfel de curse sunt pur şi simplu jucători. Însă experţii cred că ştiu ceva graţie înţelegerii persoanelor implicate; în măsura în care toţi aceşti factori le influenţează deciziile, ei sunt în postura celor care pun pariuri. Mai mult, ei pretind a cunoaşte caii; ei formulează prognoze pe temeiul cunoaşterii lor despre comportamentul claselor de cai, în care îi încadrează pe diverşii cai aflaţi în competiţie. În măsura în care fac aceste lucruri, ei sunt nişte jucători.

Capitolele ulterioare ale acestei cărţi analizează metodele pe care le aplică oamenii de afaceri pentru a face faţă problemei incertitudinii viitorului. În această fază a raţionamentului nostru nu mai este necesară decât o singură observaţie suplimentară.

A juca jocuri poate fi fie un ţel, fie un mijloc. Pentru persoanele care tânjesc după stimularea şi excitarea pe care li le prilejuiesc vicisitudinile jocului, sau a căror vanitate este satisfăcută de etalarea abilităţii şi superiorităţii cu care joacă un joc ce presupune subtilitate şi pricepere, faptul de a juca este un ţel. Pentru profesioniştii care urmăresc să câştige bani din victorii, jocul este un mijloc.

De aceea, faptul de a juca poate fi numit o acţiune. Dar răsturnarea acestei afirmaţii şi etichetarea tuturor acţiunilor drept jocuri, sau analizarea tuturor acţiunilor ca şi când ar fi jocuri, este inacceptabilă. Este vorba despre un caz particular şi special de acţiune. Majoritatea acţiunilor nu urmăresc înfrângerea sau provocarea de pierderi nimănui. Ele urmăresc o îmbunătăţire a condiţiilor. Se poate întâmpla ca această îmbunătăţire să se realizeze pe cheltuiala altora. Dar este sigur că lucrurile nu stau aşa întotdeauna. Vorbind rezervat, este sigur că nu aşa stau lucrurile într-un cadru caracterizat de funcţionarea normală a sistemului social bazat pe diviziunea muncii.

Nu există nici o urmă de analogie între jocurile de noroc şi activităţile de afaceri din cadrul unei societăţi întemeiate pe piaţă. Jucătorul de cărţi câştigă bani depăşindu-şi antagonistul prin dibăcie. Omul de afaceri câştigă bani furnizându-le clienţilor bunurile pe care aceştia doresc să le achiziţioneze. Poate că există o analogie între strategia jucătorului de cărţi şi cea a farsorului. Nu este necesar să investigăm această problemă. Cel care interpretează activitatea de afaceri ca pe o înşelăciune se află pe o cale greşită.

Trăsătura caracteristică a jocului este antagonismul a doi sau mai mulţi jucători, sau grupuri de jucători. [3] Trăsătura caracteristică a afacerilor [p.117] desfăşurate într-o societate, i.e. într-o ordine bazată pe diviziunea muncii, este concordia între eforturile membrilor săi. Îndată ce ei încep să se opună unii altora în mod antagonic, îşi face apariţia o tendinţă de dezintegrare socială.

În cadrul unei economii de piaţă, competiţia nu implică antagonisme, în accepţiunea în care se aplică acest termen opoziţiilor ostile de interese incompatibile. Competiţia, este drept, le poate prilejui adesea competitorilor acele pasiuni de ură şi viclenie, care însoţesc de regulă intenţiile rele faţă de alţi oameni. Din acest motiv, psihologii sunt predispuşi să confunde competiţia cu lupta. Dar praxeologia trebuie să evite asemenea echivocuri artificiale şi inducătoare în eroare. Din punctul ei de vedere există o diferenţă fundamentală între competiţia catalactica şi luptă. Cei aflaţi în competiţie urmăresc excelenţa şi preeminenţa în realizări, în cadrul unui sistem de cooperare mutuală. Funcţia competiţiei este de a atribui fiecărui membru al unui sistem social acea poziţie din care poate servi cel mai bine întreaga societate şi pe membrii ei. Este o metodă de selecţie a omului cel mai potrivit, pentru fiecare sarcină. Acolo unde există cooperare socială, trebuie să funcţioneze un fel de selecţie. Doar acolo unde asignarea diverselor sarcini individuale este efectuată exclusiv prin deciziile dictatorului, iar indivizii implicaţi nu-l ajută pe dictator prin încercări de a-şi pune propriile virtuţi şi calificări în cea mai bună lumină, nu există competiţie.

Va trebui, într-un stadiu ulterior al investigaţiilor noastre, să analizăm rolul competiţiei. [4] Aici nu trebuie decât să subliniem că este eronat să aplicăm terminologia exterminării mutuale la problemele cooperării mutuale, aşa cum funcţionează aceasta într-o societate. Termenii militari sunt inapropriaţi pentru descrierea funcţionării afacerilor. A vorbi, de pildă, despre cucerirea unei pieţe este o metaforă perniciaosă. De pe urma faptului că o firmă oferă produse mai bune şi mai ieftine decât competitorii ei nu se produce nici o cucerire. Numai în sens metaforic se poate vorbi despre o strategie în conducerea afacerilor.

7. Predicţiile praxeologice

Cunoaşterea praxeologică face cu putinţă prezicerea rezultatelor anumitor modalităţi de acţiune cu certitudine apodictică. Dar, bineînţeles, asemenea predicţii nu pot implica niciodată nimic referitor la aspecte cantitative. În sfera acţiunii umane, problemele cantitative nu se pretează [p.118] la a fi elucidate decât cu mijloacele înţelegerii.

Putem prezice, după cum se va vedea mai târziu, că -- dacă nimic altceva nu se modifică -- o reducere a cererii pentru a va determina o scădere a preţului la a. Dar nu putem prevedea măsura exactă a acestei scăderi. La această întrebare nu se poate răspunde decât apelând la înţelegere.

Deficienţa principală implicată în toate abordările cantitative ale problemelor economice constă în neglijarea faptului că nu există relaţii constante între aşa numitele dimensiuni economice. Nu există nici constanţă, nici continuitate în evaluări şi în formarea diverselor rapoarte de schimb între diverse mărfuri. Fiecare dată nouă aduce după sine reconfigurarea întregii structuri a preţurilor. Înţelegerea, prin încercarea de a pătrunde cele ce se petrec în minţile celor implicaţi, poate aborda problema anticipării condiţiilor viitoare. Putem numi aceste metode nesatisfăcătoare, iar pozitiviştii le pot dispreţui în mod arogant. Dar asemenea judecăţi arbitrare nu pot şi nu trebuie să oblitereze faptul că înţelegerea este singura metodă adecvată de abordare a incertitudinii condiţiilor viitoare.


Note

1. John Stuart Mill, A System of Logic Ratiocinative and Inductive, tiraj nou, Londra, 1936, p. 353.

2. În cazul asigurărilor pe viaţă, miza cheltuită zadarnic de cel asigurat constă doar în diferenţa dintre suma colectată şi suma pe care ar fi putut-o acumula prin economisire.

3. “Patience” sau “Solitaire” nu este un joc pentru o singură persoană, ci un passe-temps, un mijloc de a combate plictiseala. În nici un caz nu reprezintă un model (pattern) pentru ceea ce se întâmplă într-o societate comunistă, aşa cum afirmă John von Neumann şi Oscar Morgenstern (Theory of Games and Economic Behavior, Princeton, 1944, p. 86).

4. Vezi mai jos, pp. 273-277.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România