Capitolul II. Problemele epistemologice ale ştiinţelor acţiunii umane

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Praxeologie şi istorie

Există două ramuri principale ale ştiinţelor acţiunii umane: praxeologia şi istoria.

Istoria constă în colectarea şi sistematizarea tuturor datelor furnizate de experienţă privind acţiunea umană. Domeniul său este conţinutul concret al acţiunii umane. Ea studiază toate preocupările omeneşti, în infinita lor multiplicitate şi varietate, şi toate acţiunile individuale, cu implicaţiile lor accidentale, speciale şi particulare. Ea scrutează ideile care ghidează acţiunile oamenilor şi rezultatele acţiunilor întreprinse de ei, îmbrăţişând toate aspectele acţiunii umane. Există, pe de o parte, istoria generală şi, pe de alta, diverse domenii istorice mai specializate, cum ar fi istoria acţiunilor politice şi militare, a ideilor şi a filozofiei, a activităţilor economice, a tehnologiei, a literaturii, a artei şi a ştiinţei, a religiei, a obiceiurilor şi a cutumelor şi a multor alte sfere ale vieţii umane. Există, de asemenea, etnologia şi antropologia, în măsura în care ele nu reprezintă o parte a biologiei; şi există psihologia, în măsura în care ea nu este nici fiziologie, nici epistemologie, nici filozofie. Există, în fine, lingvistica, în măsura în care ea nu este nici logică, nici fiziologie a comunicării. [1]

Domeniul de studiu al ştiinţelor istorice este trecutul. Ele nu ne pot învăţa nimic care să fie valid în cazul tuturor acţiunilor umane, adică şi în viitor. Studiul istoriei îl face pe om înţelept [p.31] şi socotit. Dar numai prin el însuşi, acest studiu nu furnizează nici un fel de cunoştinţe sau calificări utilizabile pentru rezolvarea unor probleme concrete.

Ştiinţele naturale se ocupă şi ele de evenimentele din trecut. Experienţa este experienţa unor lucruri trecute; nu există nici o experienţă a lucrurilor care se vor întâmpla în viitor. Dar experienţa, căreia ştiinţele naturale îi datorează întregul lor succes, este experienţa efectuării unor experimente în cursul cărora elementele individuale ale schimbării pot fi observate în mod separat. Faptele înregistrate în felul acesta pot fi utilizate ca baze pentru inducţie - o metodă specifică de inferenţă, care a furnizat dovezi pragmatice ale utilităţii sale, deşi caracterizarea ei epistemologică satisfăcătoare rămâne încă o problemă nerezolvată.

Experienţa cu care trebuie să se confrunte ştiinţele acţiunii umane este întotdeauna o experienţă care priveşte fenomene complexe. În domeniul acţiunii umane nu pot fi efectuate nici un fel de experimente de laborator. Nu suntem niciodată în situaţia de a observa modificarea unui singur element, în vreme ce toate celelalte condiţii ale evenimentului rămân neschimbate. Ca experienţă a fenomenelor complexe, experienţa istorică nu ne furnizează fapte, în accepţiunea în care este întrebuinţat termenul în ştiinţele naturale, pentru a desemna evenimente izolate, testate experimental. Informaţia pe care ne-o furnizează experienţa istorică nu poate fi utilizată ca material de construcţie pentru clădirea de teorii şi prezicerea evenimentelor viitoare. Fiecare experienţă istorică se pretează la diverse interpretări, şi este efectiv interpretată în diverse feluri.

De aceea, postulatele pozitivismului şi ale şcolilor de metafizică înrudite cu acesta sunt iluzorii. Este imposibil să reformăm ştiinţele acţiunii umane după tiparul fizicii şi al altor ştiinţe naturale. Nu există nici un mijloc de a stabili o teorie a posteriori a comportamentului uman şi a evenimentelor sociale. Istoria nu poate nici demonstra nici respinge o afirmaţie generală, în felul în care ştiinţele naturale acceptă sau resping ipoteze pe baza experimentelor de laborator. Nici verificarea experimentală nici falsificarea experimentală a propoziţiilor generale nu sunt posibile în domeniul său.

Fenomenele complexe, în producerea cărora se întrepătrund diverse lanţuri cauzale, nu pot testa nici o teorie. Dimpotrivă, asemenea fenomene nu devin inteligibile decât prin mijlocirea unei interpretări în termenii unei teorii dezvoltate în prealabil, din surse diferite. În cazul fenomenelor naturale, interpretarea unui fenomen nu trebuie să contrazică teoriile verificate experimental într-o măsură satisfăcătoare. În cazul evenimentelor istorice nu există asemenea restricţii. Comentatorii ar avea libertatea să recurgă la explicaţii oricât de arbitrare. Acolo unde există ceva de explicat mintea umană n-a întârziat niciodată să [p.32] inventeze unele teorii imaginare ad hoc, lipsite de orice justificare logică.

În domeniul istoriei umane, o constrângere similară celei pe care teoriile testate experimental o impun în cazul tentativelor de a interpreta şi elucida evenimente individuale de natură fizică, chimică şi fiziologică, este furnizată de praxeologie. Praxeologia este o ştiinţă teoretică şi sistematică, nu una istorică. Domeniul ei este acţiunea umană ca atare, indiferent de toate circumstanţele înconjurătoare, accidentale şi individuale ale actelor concrete. Tipul de cunoaştere furnizat de ea este pur formal şi general, independent de conţinutul material şi trăsăturile particulare ale cazului propriu-zis. Ea urmăreşte dobândirea de cunoaştere validă în toate situaţiile în care condiţiile corespund cu exactitate celor implicate în presupoziţiile şi inferenţele sale. Afirmaţiile şi propoziţiile sale nu sunt derivate din experienţă. Ele sunt, ca şi cele ale logicii şi matematicii, a priori. Ele nu se pretează la fi verificate sau falsificate pe baza experienţei şi a faptelor. Ele sunt, atât logic cât şi temporal, antecedente oricărei comprehensiuni a faptelor istorice. Sunt o condiţie necesară a oricărei desluşiri intelectuale a evenimentelor istorice. Fără ele nu am fi capabili să vedem în mersul evenimentelor decât modificări caleidoscopice şi o dezordine haotică.

2. Caracterul formal şi aprioric al praxeologiei

O tendinţă la modă în filozofia contemporană este de a nega existenţa oricărei cunoaşteri a priori. Întreaga cunoaştere umană, ni se spune, este derivată din experienţă. Această atitudine poate fi cu uşurinţă înţeleasă, ca o reacţie excesivă împotriva extravaganţelor teologiei şi a filozofiei defectuoase a istoriei şi a naturii. Metafizicienii erau foarte dornici să descopere cu ajutorul intuiţiei precepte morale, semnificaţia evoluţiei istorice, proprietăţile sufletului şi ale materiei şi legile care guvernează evenimentele fizice, chimice şi fiziologice. Speculaţiile lor volatile manifestau o desconsiderare inocentă faţă de cunoaşterea chestiunilor concrete. Convingerea lor era că raţiunea poate explica toate fenomenele şi poate răspunde la toate întrebările, fără a face apel la experienţa.

Ştiinţele naturale moderne îşi datorează succesul metodei observaţiei şi experimentării. Este neîndoielnic că empirismul şi pragmatismul sunt îndreptăţite în măsura în care nu fac decât să descrie metodele ştiinţelor naturale. Dar nu este mai puţin sigur că ele greşesc întru totul în tentativele lor de a respinge orice fel de cunoaştere apriori şi de a caracteriza logica, matematica şi praxeologia fie drept ştiinţe empirice şi discipline experimentale, fie drept simple tautologii.

Cu privire la praxeologie, erorile filozofilor trebuie puse pe seama [p.33] ignoranţei lor complete în materie de economie [2] şi, foarte adesea, a cunoaşterii lor uimitor de insuficiente în materie de istorie. În ochii filozofului, abordarea chestiunilor filozofice este o vocaţie nobilă şi sublimă, care nu trebuie coborâtă la nivelul scăzut al altor îndeletniciri lucrative. Profesorului îi repugnă faptul că de pe urma filozofării câştigă un venit; el este ofensat de ideea că câştigă bani, ca şi artizanul sau muncitorul agricol. Chestiunile monetare sunt lucruri rele, iar filozoful, care cercetează problemele de importanţă supremă a adevărului şi a valorilor eterne absolute, n-ar trebui să-şi mânjească mintea acordând atenţie problemelor economice.

Problema existenţei sau inexisenţei unor elemente a priori ale gândirii – i.e., a unor condiţii necesare şi ineluctabile pentru gândire, anterioare oricărui exerciţiu al facultăţilor de concepţie şi experimentare – nu trebuie confundată cu problema genetică, a felului cum şi-a dobândit omul capacitatea sa mentală caracteristic umană. Omul descinde din strămoşi non-umani, cărora le lipsea această capacitate. Aceşti strămoşi erau înzestraţi cu un anumit potenţial, care de-a lungul epocilor de evoluţie i-a transformat în fiinţe înzestrate cu raţiune. Această transformare s-a realizat graţie influenţei unui mediu cosmic aflat în schimbare, care a influenţat generaţii succesive. De aici, empiristul conchide că principiile fundamentale ale gândirii sunt un rezultat al experienţei şi reprezintă o adaptare a omului la condiţiile sale de mediu.

Această idee conduce, dacă este urmărită în mod consecvent, la concluzia suplimentară că între înaintaşii noştri preumani şi homo sapiens au existat diverse stadii intermediare. Ar fi existat fiinţe care, deşi nu în întrgime echipate cu facultatea umană de a raţiona, erau înzestrate cu unele posibilităţi rudimentare de gândire raţională. Gândirea lor n-ar fi fost încă structurată logic, ci ar fi fost o minte pre-logică sau, mai precis, o gândire imperfect structurată logic. Funcţiile lor logice incomplete şi defectuoase ar fi evoluat, pas cu pas, de la stadiul pre-logic către cel logic. Raţiunea, intelectul şi logica ar fi fenomene istorice. Există o istorie a logicii, după cum există şi una a tehnologiei. Nimic nu sugerează că logica, aşa cum o cunoaştem astăzi, este stadiul ultim şi final al evoluţiei intelectuale. Logica umană reprezintă o fază istorică, situată între non-logica pre-umană, pe de o parte, [p.34] şi o logică supraumană, pe de alta. Raţiunea şi intelectul, cele mai eficiente înzestrări ale fiinţelor umane, în lupta lor pentru supravieţuire, sunt subordonate fluxului continuu al evenimentelor zoologice. Ele nu sunt nici eterne, nici inalterabile, ci sunt tranzitorii.

Mai mult, nu există nici un dubiu asupra faptului că fiecare fiinţă umană repetă, în cursul evoluţiei sale personale, nu doar metamorfoza fiziologică care transformă o simplă celulă într-un organism de mamifer extrem de dezvoltat, ci, în aceeaşi măsură, şi metamorfoza spirituală care transformă o existenţă pur vegetativă şi animală într-un intelect înzestrat cu raţiune. Această transformare nu se sfârşeşte odată cu viaţa prenatală a embrionului, ci doar mai târziu, când nou născutul se trezeşte, pas cu pas, la starea de conştienţă umană. Astfel, fiecare om, în tinereţea sa timpurie, porneşte din adâncurile întunericului pentru a trece prin diversele stadii ale structurii logice a minţii.

Există apoi cazul animalelor. Suntem pe deplin conştienţi de prăpastia de netrecut care separă gândirea noastră de procesele reactive ale minţii şi ale nervilor acestora. Dar, în acelaşi timp, ghicim că anumite forţe se luptă cu disperare în ele pentru a înainta către lumina înţelegerii. Ele sunt ca nişte prizonieri, dornici să scape de blestemul întunericului etern şi al automatismelor fără ieşire. Le împărtăşim sentimentele, deoarece suntem noi înşine într-o poziţie similară: de a forţa în van limitele aparatului nostru intelectual, râvnind zadarnic la cunoaşterea perfectă.

Dar problema elementelor a priori este de altă natură. Ea nu are legătură cu problema felului cum au apărut conştiinţa şi raţiunea. Ea se referă la caracterul esenţial şi necesar al structurii logice a minţii umane.

Relaţiile logice fundamentale nu se pretează la a fi dovedite sau infirmate. Orice tentativă de a le demonstra trebuie să le presupună validitatea. Ar fi imposibil să le explicăm unei fiinţe care nu le-ar poseda şi ea în mod independent. Eforturile de a le defini conform regulilor după care se formulează definiţii sunt sortite eşecului. Ele sunt propoziţii primare, antecedente oricărei definiţii nominale sau reale. Sunt categorii ultime şi neanalizabile. Mintea umană este absolut incapabilă să imagineze categorii logice incompatibile cu ele. Indiferent cum le-ar apărea ele unor fiinţe supraumane, pentru om ele sunt inevitabile şi absolut necesare. Ele sunt condiţia preliminară indispensabilă a percepţiei, a apercepţiei şi a experienţei.

De asemenea, ele sunt condiţia prealabilă la fel de indispensabilă a memoriei. Există o tendinţă, în ştiinţele naturale, de a descrie memoria ca pe un caz particular al unui fenomen mai general. Fiecare organism viu păstrează efectele stimulilor la care a fost supus mai devreme, iar configuraţia prezentă a materiei anorganice [p.35] este modelată de efectele tuturor influenţelor cărora le-a fost expusă în trecut. Configuraţia actuală a universului este un produs al trecutului său. De aceea putem spune, într-un sens metaforic nu foarte precis, că structura geologica a globului terestru păstrează memoria tuturor modificărilor cosmice din trecut şi că trupul omului este sedimentarea destinelor şi vicisitudinilor înaintaşilor săi şi ale sale proprii. Dar memoria este ceva în întregime diferit de unitatea structurală şi continuitatea evoluţiei cosmice. Este un fenomen de conştiinţă, fiind condiţionat ca atare de structurile logice a priori. Psihologii s-au arătat intrigaţi de faptul că omul nu-şi aminteşte nimic din vremea existenţei sale ca embrion şi ca nou născut. Freud a încercat să explice absenţa amintirilor ca pe o consecinţă a suprimării aducerilor aminte nedorite. Adevărul este că nu este nimic de memorat din stadiile inconştiente. Automatismele animale şi reacţiile inconştiente la stimuli fiziologici nu constituie material de memorare, nici pentru embrioni şi nou născuţi, nici pentru adulţi. Numai stările conştiente pot fi rememorate.

Mintea umană nu este o tabula rasa, pe care evenimentele exterioare să-şi scrie propria lor istorie. Ea este echipată cu o serie de instrumente pentru cunoaşterea realităţii. Omul a dobândit aceste instrumente, i.e., structura logică a minţii, în cursul evoluţiei sale de la amibă până în stadiul actual. Dar aceste instrumente sunt anterioare logic oricărei experienţe.

Omul nu este doar un animal în întregime supus stimulilor care-i determină inevitabil cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează. Iar categoria de acţiune precede logic orice act concret.

Faptul că omul nu are puterea creatoare de a-şi imagina categorii incompatibile cu relaţiile logice fundamentale şi cu principiile cauzalităţii şi al teleologiei ne constrânge să adoptăm ceea ce s-ar putea numi un apriorism metodologic.

Fiecare om, în viaţa sa cotidiană, este în mod repetat martorul imutabilităţii şi universabilităţii categoriilor gândirii şi ale acţiunii. Cel ce se adresează semenilor săi, dorind să-i informeze şi să-i convingă, punând întrebări şi răspunzând la întrebările altor oameni, nu poate proceda astfel decât făcând apel la ceva ce au în comun toţi oamenii – anume, la structura logică a gândirii umane. Ideea că A ar putea fi în acelaşi timp non-A, sau că a prefera pe A lui B ar putea însemna în acelaşi timp a prefera pe B lui A este, pur şi simplu, de neconceput şi absurdă pentru mintea umană. Noi nu avem posibilitatea de a înţelege vreo formă de gândire prelogică sau metalogică. Noi nu putem concepe o lume fără cauzalitate şi teleologie.

Pentru om nu contează dacă dincolo de sfera accesibilă [p.36] minţii umane există alte sfere, în care se găseşte ceva categoric diferit de toată gândirea şi acţiunea umană. Nici un fel de cunoaştere din aceste sfere nu pătrunde în mintea umană. Este inutil să ne întrebăm dacă lucrurile în sine sunt diferite de ceea ce ne par nouă a fi, şi dacă există lumi pe care nu le putem ghici şi idei pe care nu le putem înţelege. Acestea sunt probleme care depăşesc domeniul cunoaşterii umane. Cunoaşterea umană este condiţionată de structura minţii umane. Dacă ea alege acţiunea umană drept obiect al cercetărilor sale, atunci nu poate fi vorba decât despre studiul categoriilor acţiunii, care sunt proprii minţii umane şi sunt proiecţiile acesteia asupra lumii externe a devenirii şi a schimbării. Toate teoremele praxeologiei se referă exclusiv la aceste categorii ale acţiunii şi sunt valide exclusiv în sfera lor de aplicabilitate. Ele nu pretind să furnizeze nici un fel de informaţii despre lumi şi relaţii nicăieri visate şi inimaginabile.

Astfel, praxeologia este umană într-un dublu sens. Este umană deoarece ea susţine că teoremele sale, în cadrul sferei precis delimitate de presupoziţiile lor subiacente, sunt universal valide pentru orice acţiune umană. De asemenea, ea este umană deoarece se preocupă exclusiv de acţiunea umană şi nu aspiră să cunoască nimic despre acţiunea nonumană - fie aceasta subumană sau supraumană.

Pretinsa eterogenitate logică a omului primitiv

O eroare general răspândită este de a crede că scrierile lui Lucien Lévy-Bruhl sprijină doctrina după care structura logică a minţii omului primitiv era şi este categoric diferită de cea a omului civilizat. Dimpotrivă, ceea ce ne comunică Lévy-Bruhl privitor la funcţiile mentale ale omului primitiv, pe baza unui studiu atent al întregului material etnologic disponibil, demonstrează în mod clar că relaţiile şi categoriile logice fundamentale ale gândirii şi ale acţiunii joacă, în activităţile intelectuale ale sălbaticilor, acelaşi rol pe care-l joacă şi în propria noastră viaţă. Conţinutul gândirii omului primitiv diferă de cel al gândurilor noastre, dar amândouă au în comun aceeaşi structură formală şi logică.

Este adevărat că Lévy-Bruhl însuşi susţine că mentalitatea popoarelor primitive are un caracter esenţialmente “mistic şi prelogic”; reprezentările colective ale omului primitiv sunt reglementate de “legea participării” şi sunt, în consecinţă, indiferente faţă de legea contradicţiei. Dar distincţia lui Lévy-Bruhl între gândirea prelogică şi cea logică se referă la conţinutul şi nu la forma şi structura categorială a gândirii. Într-adevăr, el declară că şi printre popoarele noastre există idei şi relaţii între idei guvernate de “legea participării”, care pot fi mai mult sau mai puţin independente, mai mult sau mai puţin estompate, dar cu toate acestea sunt ineradicabile şi învecinate cu cele supuse [p.37] legilor raţiunii. “Gândirea prelogică şi cea mistică coexistă cu cea logică.” [3]

Lévy-Bruhl situează învăţăturile esenţiale ale creştinismului în sfera gândirii prelogice. [4] Desigur, numeroase obiecţii pot fi şi au fost îndreptate împotriva doctrinelor creştine şi a interpretărilor lor teologice. Dar nimeni nu s-a hazardat vreodată să afirme că părinţii bisericii şi filozofii creştini – printre care se numără Sf. Augustin şi Sf. Toma din Aquino – erau înzestraţi cu minţi ale căror structuri logice erau categoric diferite de cele ale contemporanilor noştri. Disputa dintre un om care crede în miracole şi un altul care nu crede se referă la conţinutul logic al gândirii, nu la forma sa logică. Omul care încearcă să demonstreze posibilitatea şi realitatea miracolelor poate să se înşele. Dar demascarea erorii sale este – după cum arată eseurile strălucite datorate lui Hume şi Mill – cu siguranţă tot atât de complexă din punct de vedere logic ca şi respingerea oricărei alte erori filozofice sau economice.

Exploratorii şi misionarii relatează că în Africa şi în Polinezia omul primitiv se opreşte la cea dintâi percepţie a lucrurilor şi nu cercetează niciodată dacă există vreo cale de a o evita. [5] Educatorii europeni şi americani relatează uneori acelaşi lucru despre studenţii lor. Privitor la populaţia Mossi, de pe fluviul Niger, Lévy-Bruhl citează observaţia unui misionar: “Conversaţiile cu ei se referă exclusiv la femei, hrană şi (în sezonul ploios) la recoltă.” [6] Ce alte subiecte agreau oare mulţi dintre contemporanii şi vecinii unor Newton, Kant şi Lévy-Bruhl?

Concluzia pe care trebuie s-o tragem din studiile lui Lévy-Bruhl este redată cel mai bine în propriile sale cuvinte: “Gândirea primitivă, ca şi a noastră, este foarte dornică de a găsi motivele lucrurilor care se întâmplă, dar ea nu le caută în aceeaşi direcţie ca noi.” [7]

Un ţăran dornic să obţină o recoltă bogată poate alege diverse metode, în conformitate cu conţinutul ideilor sale. El poate celebra anumite rituri magice, poate face un pelerinaj, poate aşeza o lumânare ca ofrandă în faţa imaginii sfântului său protector, sau poate întrebuinţa fertilizator mai mult şi mai bun. Dar, indiferent ce face, este întotdeauna vorba de o acţiune, i.e., de utilizarea de mijloace pentru atingerea anumitor scopuri. Magia este, într-un sens mai larg, o varietate a tehnologiei. Exorcismul este o acţiune deliberată, care urmăreşte un ţel, bazată pe o viziune asupra lumii pe care majoritatea contemporanilor noştri o resping drept superstiţioasă şi, de aceea, inadecvată. Dar conceptul de acţiune nu implică faptul că acţiunea este ghidată de o teorie corectă şi de o tehnologie care garantează succesul sau că ea îşi atinge scopul. El implica numai că cel ce efectuează acţiunea crede că mijloacele întrebuinţate vor produce efectul dorit. [p.38]

Nici un fel de fapte furnizate de etnologie sau de istorie nu contrazic aserţiunea că structura logică a minţii este uniforma pentru toţi oamenii, de toate rasele, pentru toate epocile şi în toate ţările. [8]

3. Structurile a priori şi realitatea

Raţionamentele aprioriste sunt pur conceptuale şi deductive. Ele nu pot genera decât tautologii şi judecăţi analitice. Toate implicaţiile sunt derivate logic din premise şi erau dintru început conţinute în ele. În consecinţă, afirmă o obiecţie foarte populară, ele nu pot adăuga nimic la cunoaşterea noastră.

Toate teoremele geometrice sunt dintru început implicate în axiome. Conceptul de triunghi dreptunghic implică deja teorema lui Pitagora. Această teoremă este o tautologie, iar deducţia sa ne furnizează o judecată analitică. Cu toate acestea, nimeni n-ar susţine că geometria în general şi teorema lui Pitagora în particular nu ne lărgesc sfera cunoaşterii. Cunoaşterea dobândită prin raţionamente pur deductive este şi ea creatoare şi ne deschide drumul gândirii către sfere inaccesibile în prealabil. Sarcina semnificativă a gândirii aprioriste este, pe de o parte, de a aduce la lumină tot ce se află implicat în categorii, concepte şi premise şi, pe de altă parte, de a ne arăta ce nu implică ele. Vocaţia sa este de a face manifest şi evident ceea ce în prealabil era ascuns şi necunoscut. [9]

În conceptul de bani sunt deja implicate toate teoremele teoriei monetare. Teoria cantitativă nu adaugă cunoaşterii noastre nimic care nu este potenţial conţinut în conceptul de bani. Ea transformă, dezvoltă şi desfăşoară; ea nu analizează şi este, de aceea, tautologică, ca şi teorema lui Pitagora în raport cu conceptul de triunghi dreptunghic. Cu toate acestea, nimeni nu ar nega valoarea cognitivă a teoriei cantitative. Ea rămâne necunoscută unei minţi care nu a fost luminată de gândirea economică. O lungă serie de încercări nereuşite de a soluţiona problemele la care ne referim arată că nu a fost în nici un caz uşor să se atingă stadiul de cunoaştere actual.

Faptul că nu ne furnizează o cunoaştere deplină a realităţii nu este o deficienţă a sistemului ştiinţific aprioristic. Conceptele şi teoremele sale sunt instrumente mentale care deschid calea unei cuprinderi complete a realităţii; desigur, ele nu constituie deja, în sine, totalitatea cunoaşterii factuale despre toate lucrurile. Teoria şi comprehensiunea [p.39] realităţii vii şi schimbătoare nu se opun una alteia. Fără teorie, i.e., fără ştiinţa aprioristă generală a acţiunii umane, nu poate exista comprehensiune a realităţii acţiunii umane.

Raportul dintre raţiune şi experienţă este de multă vreme una din problemele filozofice fundamentale. Ca şi pe toate celelalte probleme legate de critica cunoaşterii, filozofii l-au abordat numai din perspectiva ştiinţelor naturale. Ei au ignorat ştiinţele acţiunii umane. Contribuţiile lor sunt inutile pentru praxeologie.

Se obişnuieşte ca pentru analiza problemelor epistemologice ale teoriei economice să se adopte una din soluţiile sugerate pentru ştiinţele naturale. Unii autori recomandă convenţionalismul lui Poincaré. [10] Ei consideră premisele raţionamentelor economice ca fiind o chestiune de lingvistică şi de convenţie axiomatică. [11] Alţii preferă să adopte ideile avansate de Einstein. Einstein pune întrebarea: “Cum este cu putinţă ca matematica, un produs al raţiunii umane care nu depinde de nici un fel de experienţă, să fie atât de desăvârşit adecvată obiectelor realităţii? Este oare gândirea umană capabilă să descopere, fără sprijinul experienţei, prin raţionament pur, însuşirile lucrurilor reale?” Iar răspunsul său este: “În măsura în care teoremele de matematică se referă la realitate, ele nu sunt sigure, iar în măsura în care sunt sigure, nu se referă la realitate.” [12]

Însă ştiinţele acţiunii umane diferă radical de ştiinţele naturale. Toţi autorii care sa grăbesc să construiască un sistem epistemologic al ştiinţelor acţiunii umane după modelul ştiinţelor naturale comit o eroare lamentabilă.

Adevăratul obiect al praxeologiei, acţiunea umană, izvorăşte din aceeaşi sursă ca şi gândirea umană. Acţiunea şi raţiunea sunt congenerice şi omogene; ele pot chiar fi considerate două aspecte ale aceluiaşi lucru. Faptul că raţiunea are puterea de a clarifica trăsăturile esenţiale ale acţiunii prin pură deducţie argumentativă este o consecinţă a faptului că acţiunea este un produs al raţiunii. Teoremele obţinute prin raţionamente praxeologice corecte nu sunt doar perfect sigure şi incontestabile, asemenea teoremelor corecte de matematică ci mai mult, ele se referă cu întreaga rigiditate a siguranţei şi incontestabilităţii lor apodictice la realitatea acţiunii, aşa cum se manifestă această în viaţă şi în istorie. Praxeologia furnizează cunoştinţe exacte şi precise despre lucruri reale.

Punctul de pornire al praxeologiei nu este o selecţie de axiome şi o decizie referitoare la metodele de procedură, ci o reflecţie privitoare la esenţa acţiunii. Nu există nici o acţiune în care categoriile praxeologice [p.40] să nu se manifeste deplin şi perfect. Nu există nici un mod de acţiune imaginabil în care mijloacele şi scopurile, sau costurile şi veniturile, să nu poată fi clar distinse şi precis separate. Nu există nimic care să corespundă numai aproximativ sau incomplet categoriei economice de schimb. Există numai schimb sau nonschimb; iar cu privire la orice schimb, toate teoremele generale referitoare la schimburi sunt valide, în întreaga lor rigiditate şi cu toate implicaţiile lor. Nu există tranziţii de la schimb la nonschimb, sau de la schimb direct la schimb indirect. Nici o experienţă efectuată vreodată nu poate contrazice aceste afirmaţii.

O asemenea experienţă ar fi imposibilă în primul rând datorită motivului că toate experienţele privitoare la acţiunea umană sunt condiţionate de categoriile praxeologice şi devin posibile numai prin aplicarea lor. Dacă nu am fi înzestraţi în mintea noastră cu schemele furnizate de raţionamentul praxeologic, n-am fi nici odată în măsură să discernem sau să analizăm vreo acţiune. Am percepe mişcări, dar n-am percepe nici cumpărare nici vânzare, nici preţuri, nici rate salariale, rate ale dobânzii, ş.a.m.d. Numai datorită utilizării schemei praxeologice suntem în măsură să experimentăm ceva referitor la un act de cumpărare şi vânzare, dar lucrul acesta nu depinde de faptul că simţurile noastre percep concomitent sau nu vreo mişcare a oamenilor şi elementelor nonumane din lumea externă. Fără ajutorul cunoaşterii praxeologice n-am învăţa niciodată nimic despre mediile de efectuare a schimburilor. Dacă am aborda monezile fără o astfel de cunoaştere prealabilă, atunci n-am vedea în ele decât plăcuţe rotunde de metal şi nimic mai mult. O experienţă privitoare la bani presupune existenţa unei familiarităţi cu categoria praxeologică mijloc de schimb.

Experienţa privitoare la acţiunea umană diferă de cea privitoare la fenomenele naturale prin aceea că necesită şi presupune cunoaştere praxeologică. Acesta este motivul pentru care metodele ştiinţelor naturale sunt inadecvate pentru studiul praxeologiei, teoriei economice şi istoriei.

Afirmând caracterul aprioric al praxeologiei nu stabilim un plan de dezvoltare al unei viitoare ştiinţe, diferite de ştiinţele tradiţionale ale acţiunii umane. Nu susţinem că ştiinţa teoretică a acţiunii umane ar trebui să fie aprioristă, ci că ea este şi a fost întotdeauna astfel. Orice tentativă de a reflecta la problemele legate de acţiunea umană este inevitabil legată de gândirea aprioristă. În această privinţă nu este nici o diferenţă dacă persoanele care discută o problemă sunt teoreticieni care urmăresc numai dobândirea unei cunoaşteri pure, sau oameni de stat, politicieni şi cetăţeni obişnuiţi dornici să înţeleagă schimbările care survin şi să înţeleagă ce fel de politici publice sau măsuri private le-ar sluji mai bine propriile lor interese. Oamenii pot fi în dezacord cu privire la [p.41] semnificaţia oricărei experienţe concrete, însă dezbaterile dintre ei se îndepărtează inevitabil de particularităţile accidentale şi locale ale evenimentelor avute în vedere, transformându-se în analize ale principiilor fundamentale, care abandonează imperceptibil orice referire la chestiunile factuale care au provocat discuţiile. Istoria ştiinţelor naturale reprezintă o listă a teoriilor şi ipotezelor abandonate deoarece au fost infirmate de experienţă. Să ne reamintim de pildă erorile mecanicii mai vechi, infirmate de Galilei, sau soarta teoriei flogistonului. Nici un astfel de caz n-a fost înregistrat de istoria gândirii economice. Campionii unor teorii logic incompatibile revendică aceleaşi evenimente drept dovezi că punctul lor de vedere a fost confirmat de experienţă. Adevărul este că experienţa unui fenomen complex - şi nu există nici un altfel de experienţe în domeniul acţiunii umane – poate fi întotdeauna interpretată pe baza unor teorii antitetice diferite. Dacă interpretarea este considerată satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare depinde de valoarea teoriilor în chestiune, apreciată în prealabil pe bază de raţionamente aprioriste. [13]

Istoria nu ne poate învăţa nici o regulă, principiu sau lege generale. Nu există nici un mijloc de a extrage dintr-o experienţă istorică a posteriori vreo teorie sau teoremă privind conduita şi politicile umane. Datele istorice n-ar fi decât o acumulare stângace de fapte lipsite de legătură, un munte de confuzie, dacă n-ar putea fi clarificate, aranjate şi interpretate de o cunoaştere praxeologică sistematică.

4. Principiul individualismului metodologic

Praxeologia se ocupă cu acţiunile oamenilor luaţi în mod individual. Numai pe parcursul cercetărilor sale ulterioare se ia cunoştinţă de cooperarea umană, iar acţiunea socială este tratată ca un caz special al categoriei mai universale a acţiunii umane ca atare.

Acest individualism metodologic a fost atacat vehement de diferite şcoli metafizice şi discreditat sub acuza că reprezintă o eroare nominalistă. Noţiunea de individ, spun criticii, este o abstracţie sterilă. Omul real este în mod necesar întotdeauna membru al unui întreg social. Este chiar imposibil să ne imaginăm existenţa unui om separat de restul omenirii şi nelegat de societate. Omul ca om este produsul unei evoluţii sociale. Însuşirea sa cea mai eminentă, raţiunea, nu putea să apară decât în cadrul mutualismului social. Nu există nici un mod de gândire care să nu depindă de conceptele şi noţiunile unui [p.42] limbaj. Dar vorbirea este evident un fenomen social. Omul a fost întotdeauna membrul unui colectiv. Cum întregul îşi precede părţile sau componentele, atât logic cât şi temporal, studiul individului este posterior celui al societăţii. Singura metodă adecvată de analiză ştiinţifică a problemelor umane este cea a universalismului şi cea a colectivismului.

Totuşi, controversa cu privire la precedenţa logică a întregului sau a părţilor sale este sterilă din punct de vedere logic. Noţiunile de întreg şi de părţi ale acestuia sunt corelative. Ambele sunt, în calitate de concepte logice, atemporale.

Nu mai puţin inadecvată din perspectiva problemei de care ne ocupăm este trimiterea la antagonismul dintre realism şi nominalism, ambii termeni fiind înţeleşi în sensul în care le-a fost atribuit de scolastica medievală. Este incontestabil că în sfera acţiunii umane entităţile sociale au existenţă reală. Nimeni nu se încumetă să nege că naţiunile, statele, municipalităţile, partidele sau comunităţile religioase sunt chestiuni reale, care determină cursul evenimentelor umane. Departe de a contesta semnificaţia unor astfel de întreguri colective, individualismul metodologic consideră că una dintre principalele sale sarcini este de a le analiza devenirea şi dispariţia, modificările structurale şi modul de funcţionare. Şi pentru a rezolva această problemă în mod satisfăcător el alege singura metodă potrivită.

În primul rând, trebuie să realizăm că toate acţiunile sunt întreprinse de indivizi. Un colectiv acţionează întotdeauna prin intermediul unuia sau mai multor indivizi, ale căror acţiuni se raportează la colectiv ca la o sursă secundară. Semnificaţia pe care o atribuie acţiunii indivizii care acţionează - şi toţi cei care sunt afectaţi de acţiunile lor - este cea care-i determină caracterul. Semnificaţia este cea care defineşte o acţiune ca fiind acţiunea unui individ şi pe o alta ca fiind acţiunea unui stat, sau a municipalităţii. Călăul şi nu statul este cel care-l execută pe criminal. Semnificaţia atribuită faptelor de către cei implicaţi este cea care ne permite să discernem între acţiunile călăului şi acţiunile statului. Un grup de oameni înarmaţi ocupă o poziţie. Semnificaţia acţiunii lor pentru cei implicaţi este cea care ne permite să imputăm această ocupare nu ofiţerilor şi soldaţilor aflaţi la faţa locului, ci naţiunilor. Dacă cercetăm semnificaţia diverselor acţiuni întreprinse de indivizi, trebuie inevitabil să aflăm totul despre acţiunile întregurilor colective. Într-adevăr, un colectiv social nu posedă nici un fel de rezistenţă sau de realitate dincolo de acţiunile membrilor săi individuali. Viaţa unui colectiv este trăită prin acţiunile indivizilor care alcătuiesc corpul său. Nu este de conceput nici un colectiv social care să nu se manifeste în acţiunile unor indivizi. Realitatea unui întreg social constă în orientarea şi declanşarea de către el a anumitor acţiuni specifice, întreprinse de indivizi. Astfel, calea de cunoaştere a întregurilor colective trece prin analiza acţiunilor individuale. [p.43]

Ca fiinţă gânditoare şi activă, când omul îşi depăşeşte existenţa preumană el este deja o fiinţă socială. Evoluţia raţiunii, a limbajului şi a cooperării sunt rezultatul aceluiaşi proces; ele s-au aflat într-o relaţie inseparabilă şi necesară de interdependenţă mutuală. Dar procesul acesta s-a desfăşurat înlăuntrul indivizilor. El a constat din schimbări survenite în comportamentul lor. În afara indivizilor nu există nici o altă substanţă în care el să se fi produs. Nu există nici un substrat al societăţii, altul decât acţiunile indivizilor.

Faptul că există naţiuni, state şi biserici, că există cooperare socială în cadrul diviziunii muncii, devine manifest numai în acţiunile unor indivizi. Nimeni nu a perceput vreodată o acţiune fără să-i perceapă pe membrii săi. În sensul acesta putem spune că un colectiv social ia fiinţă prin intermediul acţiunilor unor indivizi. Aceasta nu înseamnă că individul îl precede temporal, ci numai că acţiuni specifice ale indivizilor constituie colectivul.

Nu este necesar să dezbatem dacă un colectiv este suma rezultată din adunarea elementelor sale, sau, mai mult, dacă el este o fiinţă sui generis, sau dacă este ori nu rezonabil să vorbim despre voinţa, planurile şi acţiunile sale şi să-i atribuim un “suflet” distinct. Asemenea pedanterii sunt sterile. Un întreg colectiv reprezintă un aspect particular al acţiunilor diverselor persoane particulare şi este, ca atare, un lucru real, care determină cursul evenimentelor.

Este o iluzie să ne închipuim că avem posibilitatea să vizualizăm întregurile colective. Ele nu sunt niciodată vizibile; cunoaşterea lor este întotdeauna rezultatul înţelegerii semnificaţiei pe care o atribuie actelor lor oamenii care acţionează. Putem vedea o mulţime, i.e., o multitudine de persoane. Dacă această mulţime este o simplă adunare sau o masă (în accepţiunea în care acest termen este utilizat în psihologia contemporană) sau un corp organizat, sau orice alt fel de entitate socială, este o întrebare la care nu putem răspunde decât înţelegând semnificaţia pe care aceşti oameni înşişi o dau prezenţei lor acolo. Iar această semnificaţie este întotdeauna semnificaţia acordată de persoane individuale. Ceea ce ne face să recunoaştem entităţile sociale nu sunt simţurile, ci înţelegerea noastră, un proces mental.

Cei care doresc să înceapă studiul acţiunii umane pornind de la unităţi colective întâmpină un obstacol insurmontabil prin faptul că acelaşi individ poate aparţine simultan - şi, cu excepţia triburilor celor mai primitive, aparţine efectiv - unor entităţi colective diverse. Problemele ridicate de multiplicitatea unităţilor sociale coexistente şi de antagonismele lor mutuale nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul individualismului metodologic. [14] [p.44]

Eu şi Noi

Ego-ul este unitatea fiinţei care acţionează. El este indiscutabil dat şi nu poate fi dizolvat sau ocolit prin nici un fel de raţionamente sau artificii.

Noi reprezintă întotdeauna rezultatul unei sumări, care pune laolaltă două sau mai multe Ego-uri. Dacă cineva spune Eu, nu mai este necesară nici un fel de investigaţie suplimentară pentru a stabili semnificaţia spusei sale. Acelaşi lucru este valabil pentru Tu şi, presupunând că persoana în cauză este indicată cu precizie, pentru El. Dar, când un om spune Noi, sunt necesare informaţii suplimentare pentru a preciza cine sunt Ego-urile cuprinse în acest Noi. Cei care spun Noi sunt întotdeauna persoane individuale; chiar dacă o spun în cor, încă este vorba despre vorbirea unor anume persoane individuale.

Numitul Noi nu poate acţiona altminteri decât prin acţiunile fiecăruia dintre ei, pe cont propriu. Este posibil fie ca ei să acţioneze toţi laolaltă în deplin acord, fie ca unul dintre ei să acţioneze pentru toţi. În cazul al doilea, cooperarea celorlalţi constă în crearea situaţiei care face acţiunea unui om folositoare şi pentru ei. Numai în sensul acesta acţionează reprezentantul unei entităţi sociale pentru un întreg; membrii individuali ai corpului colectiv fie fac astfel încât acţiunea unui singur om să-i privească şi pe ei, fie acceptă acest lucru.

Strădaniile psihologiei de a dizolva Ego-ul şi de a-l demasca, sub cuvânt că este o iluzie, sunt sortite eşecului. Ego-ul praxeologic este dincolo de orice îndoială. Indiferent ce a fost un om şi ce va deveni el mai târziu, în actul efectiv al alegerii şi al acţiunii el este un Ego.

Este necesar să distingem între pluralis logicus (şi pluralis majesticus destinat exclusiv întrebuinţărilor ceremoniale) şi pluralis gloriosus. Dacă un canadian care n-a încercat niciodată să patineze spune “Noi suntem cei mai buni jucători de hochei din lume, sau dacă un ţărănoi italian afirma cu mândrie “Noi suntem cei mai de seamă pictori din lume”, ei nu induc pe nimeni în eroare. Dar, cu privire la chestiunile politice şi economice, sus-pomenitul pluralis gloriosus se transformă în pluralis imperialis şi, ca atare, joacă un rol semnificativ în netezirea căii spre acceptarea doctrinelor care determină politicile economice internaţionale.

5. Principiul singularismului metodologic

După cum praxeologia porneşte de la acţiunea individului, tot astfel ea îşi începe investigaţiile de la acţiuni individuale. Ea nu se ocupă în termeni vagi cu acţiunea umană în general, ci cu acţiunea concretă, pe care un anumit om o întreprinde la o anumită dată şi într-un anumit loc. Desigur însă, ea nu se preocupă de caracteristicile accidentale şi locale ale acestei acţiuni şi nici de ceea ce o distinge de toate celelalte acţini, ci numai de aspectele necesare şi universale implicate în executarea ei.

Filozofia universalistă a blocat din vremuri imemoriale [p.45] accesul la înţelegerea satisfăcătoare a problemelor praxeologice, iar universaliştii contemporani continuă să fie total incapabili de a găsi o cale spre ele. Universalismul, colectivismul şi realismul conceptual nu văd decât întreguri şi universalii. Ei fac speculaţii despre omenire, naţiuni, state, clase, viciu şi virtute, bine şi rău, despre clase întregi de dorinţe şi de mărfuri. Ei întreabă, de pildă: De ce este valoarea “aurului” mai mare decât cea a “fierului”. Ei nu găsesc niciodată soluţii, ci numai antinomii şi paradoxuri. Cel mai bine cunoscut este paradoxul valorii, care a subminat până şi opera economiştilor clasici.

Praxeologia pune întrebarea: Ce se întâmplă când omul acţionează? Ce înseamnă afirmaţia că un individ acţionează acum şi aici, atunci şi acolo, la orice moment şi în orice loc? Ce se întâmplă dacă el alege un lucru şi lasă de o parte altul?

Actul de a alege reprezintă întotdeauna o decizie, o opţiune între diversele posibilităţi accesibile individului care efectuează alegerea. Omul nu alege niciodată între virtute şi viciu, ci numai între două moduri de acţiune, pe care noi le numim, dintr-un punct de vedere pe care l-am adoptat, virtuoase sau vicioase. Un om nu alege niciodată între “aur” şi “fier” în general ci, întotdeauna, numai între o anumită cantitate de aur şi o anumită cantitate de fier. Fiecare acţiune specifică este strict limitată în consecinţele sale imediate. Dacă dorim să ajungem la concluzii corecte, trebuie să cercetăm înainte de orice aceste limitări.

Viaţă umană este o secvenţă neîntreruptă de acţiuni individuale . Dar acţiunea individuală nu este nicidecum izolată. Ea reprezintă o verigă intr-un lanţ de acţiuni care, împreună, alcătuiesc o acţiune pe un nivel superior, îndreptată către un ţel mai îndepărtat. Fiecare acţiune are două aspecte. Pe de o parte, ea este o acţiune parţială, încadrată de o acţiune care ţinteşte mai departe, executarea unei fracţiuni din ţelurile stabilite în perspectiva unei acţiuni cu bătaie mai lungă. Pe de altă parte, în raport cu acţiunile urmărite prin executarea propriilor sale părţi, ea reprezintă în sine un întreg.

În funcţie de amploarea proiectului căruia i se consacră omul care acţionează în momentul respectiv va fi pusă în relief acţiunea cu bătaie mai lungă, sau doar o acţiune parţială, îndreptată spre un scop mai imediat. Nu este necesar ca praxeologia să pună întrebări de tipul celor pe care le pune psihologia structurală (Gestaltpsychologie). Calea către realizarea unor lucruri mari trebuie să treacă prin realizarea unor obiective parţiale. O catedrală este altceva decât o grămadă de pietre potrivite laolaltă. Dar singurul procedeu pentru construirea unei catedrale este de a aşeza o piatră peste alta. Pentru arhitect obiectivul principal este întregul proiect. Pentru meşterul zidar, el este peretele luat separat, iar pentru ajutorul acestuia, fiecare piatră luată în parte. Ceea ce contează pentru praxeologie este faptul că [p.46] singura metodă de a realiza proiecte mai ambiţioase este de a clădi pas cu pas, parte cu parte, pornind de la fundamente.

6. Trăsăturile individuale şi trăsăturile schimbătoare ale acţiunii umane

Conţinutul acţiunii umane, i.e. ţelurile urmărite şi mijloacele alese şi întrebuinţate pentru atingerea acestor ţeluri, este determinat de însuşirile personale ale fiecărui om care acţionează. Fiecare individ este produsul unei lungi descendenţe zoologice evolutive, care i-a conturat moştenirea fiziologică. El se naşte ca urmaş şi ca moştenitor al înaintaşilor săi, iar patrimoniul său biologic este precipitatul şi sedimentul tuturor împrejurărilor la care au fost supuşi strămoşii săi. Când se naşte, el nu pătrunde pur şi simplu în lume, la modul general, ci într-un mediu anume. Calităţile biologice înnăscute şi moştenite, precum şi toate amprentele pe care le pune viaţa pe un om, îl fac să fie ceea ce este în fiecare moment al peregrinajului său. Ele sunt soarta şi destinul său. Voinţa sa nu este “liberă”, în sensul metafizic al termenului. Ea este determinată de acest fundal şi de toate influenţele cărora el însuşi şi înaintaşii săi le-au fost supuşi.

Moştenirea şi mediul orientează acţiunile omului. Ele îi sugerează atât scopuri cât şi mijloace. El nu trăieşte doar ca om in absracto; el trăieşte ca fiu al familiei sale, al rasei sale, al poporului său şi al epocii sale, ca cetăţean al ţării sale, ca membru al unui anumit grup social, ca practicant al unei anumite vocaţii, ca adept al unor anumite idei religioase, metafizice, filozofice şi politice, ca parte implicată în diverse feude şi controverse. Ideile şi criteriile sale valorice nu şi le creează el însuşi, ci le adoptă de la alţi oameni. Ideologia sa este cea pe care i-o impune mediul. Foarte puţini sunt oamenii care au darul de a gândi idei noi şi originale şi de a schimba corpul tradiţional de crezuri şi doctrine.

Omul de rând nu se lansează în speculaţii despre marile probleme. Cu privire la acestea el se bizuie pe autoritatea altora, se comportă “aşa cum trebuie să se poarte un om cum se cade”, este ca o oaie în turmă. Tocmai această inerţie intelectuală este cea care-l defineşte pe om ca om de rând. Însă şi omul de rând trebuie să aleagă. El alege să adopte modele tradiţionale, sau modele adoptate de alţii, fiindcă este convins că acest procedeu este cel mai adecvat pentru a-i asigura propria sa bunăstare; şi el este gata să-şi schimbe ideologia şi, în consecinţă, modul de acţiune, oridecâteori devine convins că aceasta ar servi mai bine propriilor sale interese.

Cea mai mare parte a comportamentului cotidian al omului ţine pur şi simplu de rutină. El execută [p.47] anumite acte fătă a le acorda o atenţie deosebită. El face multe lucruri deoarece a fost învăţat în copilărie să le facă, deoarece alte persoane se comportă în mod similar şi deoarece aşa este obiceiul în mediul în care trăieşte. El dobândeşte obiceiuri şi deprinde reacţii automate. Dar el se lasă în seama acestor obiceiuri numai pentru că le agreează efectele. Îndată ce descoperă că urmând calea obişnuită ar putea să dăuneze atingerii unor ţeluri pe care le consideră mai dezirabile, el îşi modifică atitudinea. Un om crescut într-o regiune în care apa este curată dobândeşte obiceiul de a bea apă, de a se spăla şi de a se îmbăia fără a-şi lua precauţii. Când se mută într-un loc unde apa este poluată cu germeni dăunători sănătăţii, el va da cea mai mare atenţie unor proceduri la care nici nu se gândea înainte. El se va supraveghea permanent pe sine, pentru a nu-şi face singur rău, lăsându-se necugetat în seama rutinei tradiţionale şi a reacţiilor sale automate. Faptul că o acţiune se încadrează în mersul obişnuit al lucrurilor, fiind executată, cum s-ar spune, spontan, nu înseamnă că ea nu se datorează unei voliţiuni conştiente şi unei alegeri deliberate. A te lăsa în seama unei rutine care ar putea fi schimbată este o acţiune.

Praxeologia nu se preocupă de conţinutul schimbător al acţiunii, ci cu forma ei pură şi cu structura ei categorială. Studiul trăsăturilor accidentale şi locale ale acţiunii umane este sarcina istoriei.

7. Domeniul şi metoda specifice istoriei

Studiul tuturor datelor factuale privitoare la acţiunea umană constituie domeniul istoriei. Istoricul adună şi filtrează critic toate documentele disponibile. Pe baza acestor materiale îşi abordează el sarcina sa specifică.

S-a spus că sarcina istoriei este de a arăta cum s-au petrecut efectiv evenimentele, fără a impune presupoziţii şi judecăţi de valoare (aşadar rămânând wertfrei, i.e., neutră cu privire la toate judecăţile de valoare). Relatarea istoricului ar trebui să fie o imagine fidelă a trecutului, o fotografie intelectuală, cum s-ar spune, care să furnizeze descrierea completă şi nepărtinitoare a tuturor faptelor. Ea ar trebui să reproducă, pentru ochiul nostru intelectual, întregul trecut, cu toate particularităţile sale.

Desigur, o autentică reproducere a trecutului ar necesita o duplicare ce nu este omeneşte posibilă. Istoria nu este o reproducere intelectuală, ci o reprezentare condensată a trecutului în termeni conceptuali. Istoricul nu lasă evenimentele să vorbească pur şi simplu singure. El le ordonează din perspectiva ideilor subiacente alcătuirii noţiunilor generale pe care le întrebuinţează în prezentarea lor. El nu relatează faptele aşa cum s-au produs, ci numai faptele relevante. El nu abordează [p.48] documentele fără a face presupoziţii, ci echipat cu întregul aparat al cunoaşterii ştiinţifice din epoca sa, i.e., cu toate învăţăturile logicii contemporane, matematicii, praxeologiei şi ale ştiinţelor naturale.

Este evident că istoricul nu trebuie să se lase influenţat de nici un fel de prejudecăţi şi idei partizane. Acei scriitori care consideră ideile istorice un arsenal de arme, destinat perpetuării feudelor lor partizane, nu sunt istorici, ci propagandişti şi apologeţi. Ei nu urmăresc să dobândească cunoaştere, ci să justifice programul partidului lor. Ei luptă pentru dogmele unei doctrine metafizice, religioase, naţionale, politice sau sociale. Uzurpând numele istoriei pentru scrierile lor, ei o întrebuinţează ca pe un paravan, pentru a-i induce în eroare pe cei creduli. Istoricul trebuie să urmărească înainte de orice cunoaşterea. El trebuie să se elibereze de orice parţialitate. În sensul acesta, el trebuie să fie neutru cu privire la orice judecăţi de valoare.

Postulatul acesta de Wertfreiheit poate fi cu uşurinţa satisfăcut în sfera ştiinţelor aprioriste – logică, matematici şi praxeologie – şi în cea a ştiinţelor naturale experimentale. Nu este dificil, din punct de vedere logic, să trasăm o linie clara de demarcaţie între abordarea ştiinţifică, lipsită de prejudecăţi, a acestor discipline şi cea distorsionată de superstiţii, idei preconcepute şi pasiuni. În domeniul istoriei este mult mai dificil să satisfacem cerinţele neutralităţii valorice, deoarece obiectul de studiu al istoriei, conţinutul concret, accidental şi local al acţiunii umane, este constituit din judecăţi de valoare şi din proiecţiile lor asupra realităţii schimbătoare. La fiecare pas al activităţilor sale istoricul se confruntă cu judecăţi de valoare. Judecăţile de valoare ale oamenilor ale căror acţiuni le relatează alcătuiesc substratul investigaţiilor sale.

S-a spus că istoricul însuşi nu poate evita judecăţile de valoare. Nici un istoric – nici măcar cronicarul naiv sau reporterul de ziar, nu înregistrează faptele aşa cum se petrec ele. Istoricul trebuie să discrimineze, să selecteze anumite evenimente pe care le consideră demne de a fi reţinute şi peste altele să treacă în tăcere. Această alegere, se spune, implică deja o judecată de valoare. Ea este în mod necesar condiţionată de viziunea istoricului asupra lumii şi, în acest sens, nu este imparţială, ci rezultată din idei preconcepute. Istoria nu poate fi nicicând altceva decât o distorsiune a faptelor; ea nu poate fi niciodată cu adevărat ştiinţifică, adică neutră din punct de vedere valoric şi îndreptată numai spre descoperirea adevărului.

Este, desigur, incontestabil că discreţia de care dispune istoricul în selectarea faptelor se poate preta la abuzuri. Este posibil şi chiar se întâmplă ca alegerea istoricului să se ghideze după criterii partizane. Însă problemele care se ridică sunt cu mult mai complexe decât ne poate lăsa să credem această doctrină populară. Soluţia lor trebuie căutată în [p.49] direcţia unei cercetări mult mai riguroase a metodelor istoriei.

Când abordează o problemă istorică, istoricul întrebuinţează întreaga cunoaştere furnizată de logică, matematică, ştiinţele naturale şi, îndeosebi, de praxeologie. Însă instrumentele mentale furnizate de aceste discipline non-istorice nu sunt suficiente pentru ducerea sarcinii sale la bun sfârşit. Ele reprezintă pentru el auxiliare indispensabile dar, prin ele însele, nu-i pot furniza un răspuns la întrebările pe care este chemat să le elucideze.

Cursul istoriei este determinat de acţiunile indivizilor şi de efectele acestor acţiuni. Acţiunile sunt determinate de judecăţile de valoare ale indivizilor care acţionează, i. e. de ţelurile pe care doresc ei să le atingă şi de mijloacele pe care le întrebuinţează pentru atingerea acestor ţeluri. Alegerea mijloacelor rezultă din întregul corp de cunoştinţe tehnologice ale individului care acţionează. De multe ori este posibil să apreciem efectele mijloacelor întrebuinţate din perspectiva praxeologiei sau a ştiinţelor naturale. Însă rămân foarte multe lucruri pentru a căror elucidare nu dispunem de nici un astfel de sprijin.

Sarcina specifică a istoriei, pentru a cărei îndeplinire istoria întrebuinţează o metodă specifică, este studiul acestor judecăţi de valoare şi al efectelor acţiunilor, în măsura în care nu pot fi analizate cu ajutorul mijloacelor furnizate de toate celelalte ramuri ale cunoaşterii. Sarcina specifică a istoricului este întotdeauna de a interpreta lucrurile aşa cum s-au petrecut ele. Însă el nu poate rezolva această problemă făcând apel doar la teoremele furnizate de toate celelalte ştiinţe. La capătul fiecăreia dintre problemele sale rămâne întotdeauna ceva ce se împotriveşte elucidării cu ajutorul învăţăturilor acestea, provenite din alte ştiinţe. Acestea sunt caracteristicile unice şi individuale ale fiecărui eveniment, care sunt studiate cu mijloacele înţelegerii.

Unicitatea sau individualitatea care continuă să existe la originea fiecărui fapt istoric, după ce toate mijloacele de interpretare furnizate de logică, matematică, praxeologie şi ştiinţele naturale au fost epuizate, reprezintă o dată ultimă. Dar, în vreme ce ştiinţele naturale nu pot spune nimic despre datele lor ultime, cu excepţia faptului că le numesc astfel, istoria poate încerca să facă inteligibile datele ei ultime. Deşi este cu neputinţă să le reducă la cauzele lor – ele n-ar mai fi date ultime dacă aceasta ar fi posibil – istoricul le poate înţelege, deoarece este el însuşi o fiinţă umană. În filozofia lui Bergson această înţelegere se numeşte intuiţie şi reprezintă “la sympathie par laquelle on se transporte à l’intérieur d’un objet pour coïncider avec ce qu’il a d’unique et par coséquent d’inexprimable”. [15] Epistemologia germană numeşte acest act das spezifische Verstehen der [p.50] Geisteswissenschaften, sau pur şi simplu Verstehen. Este vorba despre metoda pe care o întrebuinţează întotdeauna toţi istoricii şi toţi ceilalţi oameni, când comentează evenimentele umane din trecut şi anticipează evenimente viitoare. Descoperirea şi delimitarea actului de înţelegere a fost una dintre contribuţiile cele mai importante ale epistemologiei moderne. Nu este vorba, desigur, nici de un proiect al unei noi ştiinţe care încă nu există şi trebuie întemeiată, nici de recomandarea unei noi metode de abordare pentru vreuna din ştiinţele deja existente.

Înţelegerea nu trebuie confundată cu aprobarea, fie aceasta şi condiţionată şi circumstanţială. Istoricul, etnologul şi psihologul înregistrează acţiuni pur şi simplu respingătoare şi dezgustătoare pentru sentimentele lor; ei le înţeleg numai ca acţiuni, i. e., stabilesc ţelurile lor subiacente şi metodele tehnologice şi praxeologice întrebuinţate pe parcursul executării lor. A înţelege un caz individual nu înseamnă a-l justifica sau a-l scuza.

De asemenea, înţelegerea nu trebuie confundată nici cu actul aprecierii estetice a unui fenomen. Empatia (Einfühlung) şi înţelegerea sunt două atitudini radical diferite. Este altceva, pe de o parte, să înţelegem o lucrare de artă din punct de vedere istoric, să-i stabilim locul, semnificaţia şi importanţa în fluxul evenimentelor şi, pe de altă parte, să o apreciem emoţional, ca pe o operă de artă. Putem privi o catedrală cu ochii istoricului. Dar putem privi aceeaşi catedrală fie ca admiratorul entuziast, fie ca turistul indiferent şi neimplicat. Aceleaşi persoane sunt capabile de ambele reacţii, i.e., de apreciere estetică şi de cuprindere ştiinţifică mijlocită de înţelegere.

Prin înţelegere se stabileşte faptul că un individ sau un grup de indivizi s-au angajat într-o anumită acţiune, rezultată din anumite judecăţi de valoare şi alegeri şi îndreptată spre anumite ţeluri, şi că ei au întrebuinţat pentru atingerea acestor ţeluri anumite mijloace sugerate de anumite doctrine tehnologice, terapeutice şi praxeologice. Se încearcă, în plus, o apreciere a efectelor şi a intensităţii efectelor provocate de o acţiune; se urmăreşte ca fiecărei acţiuni să i se atribuie relevanţa ei, i.e., impactul ei asupra desfăşurării evenimentelor.

Obiectivul înţelegerii este cuprinderea mentală a fenomenelor care nu pot fi în întregime elucidate de logică, matematică, praxeologie şi ştiinţele naturale, în măsura în care ele nu pot fi lămurite de ansamblul acestor ştiinţe. Înţelegerea nu trebuie niciodată să contrazică învăţăturile acestor ramuri diferite ale cunoaşterii. [16] Existenţa reală şi corporală a [p.51] diavolului este atestată de nenumărate documente istorice, care sunt mai degrabă demne de încredere în toate celelalte privinţe. Numeroase tribunale au stabilit, în cursul unor procese legale desfăşurate după cuviinţă, pe baza mărturiilor martorilor şi a confesiunilor acuzaţilor, că diavolul a întreţinut legături carnale cu anumite vrăjitoare. Cu toate acestea, nici un apel la înţelegere n-ar putea justifica tentativa unui istoric de a susţine că diavolul există într-adevăr şi că el se amestecă în evenimentele umane, altfel decât în viziunile minţilor exaltate.

Deşi lucrul acesta este în general recunoscut cu privire la ştiinţele naturale, există unii istorici care adoptă o altă atitudine în ce priveşte teoria economică. Ei încearcă să contrapună teoremelor acestora din urmă invocarea unor documente care ar dovedi, chipurile, lucruri incompatibile cu aceste teoreme. Ei nu realizează faptul că fenomenele complexe nici nu dovedesc nici nu infirmă vreo teoremă şi, de aceea, nu pot sta mărturie împotriva nici unei afirmaţii teoretice. Istoria economică nu este posibilă decât datorită faptului că există o teorie economică, în măsură să arunce o lumină asupra acţiunilor economice. Dacă n-ar exista o asemenea teorie, relatările privitoare la faptele economice n-ar fi decât o colecţie de date disparate, pasibile de orice interpretare arbitrară.

8. Concepţie şi înţelegere

Sarcina ştiinţelor acţiunii umane este comprehensiunea semnificaţiei şi relevanţei acesteia. În acest scop, ele întrebuinţează două procedee epistemologice diferite: concepţia şi înţelegerea. Concepţia este instrumentul mental al praxeologiei; înţelegerea este instrumentul mental specific al istoriei.

Cunoaşterea praxeologică este o cunoaştere conceptuală. Ea se referă la ceea ce este necesar în acţiunea umană. Este o cunoaştere a universaliilor şi a categoriilor.

Cunoaşterea istorică se referă la ceea ce este unic şi individual în fiecare eveniment sau clasă de evenimente. Ea începe prin a analiza fiecare obiect al studiilor sale cu ajutorul instrumentelor mentale furnizate de toate celelalte ştiinţe. Odată depăşit acest stadiu preliminar, ea se confrunta cu propria sa problemă specifică: elucidarea trăsăturilor unice şi individuale ale împrejurării cu mijloacele înţelegerii.

După cum am spus mai sus, s-a afirmat că istoria nu poate fi nicicând ştiinţifică, deoarece înţelegerea istoriei depinde de judecăţile subiective de valoare ale istoricului. Înţelegerea, se afirmă, nu este decât un eufemism pentru arbitrar. Scrierile istoricilor sunt, fără excepţie, parţiale şi părtinitoare; ei nu relatează fapte, ci le distorsionează. [p.52]

Este, desigur, adevărat că există cărţi de istorie scrise din diverse puncte de vedere. Există istorii ale reformei scrise din punct de vedere catolic şi altele scrise din punctul de vedere protestant. Există istorii “proletare” şi istorii “burgheze”, istorici tory şi istorici whig; fiecare naţiune, partid şi grup lingvistic are proprii săi istorici şi propriile sale idei cu privire la istorie.

Dar problemele pe care le ridică aceste diferenţe de interpretare nu trebuie confundate cu distorsiunea deliberată a faptelor de către propagandişti şi apologeţi care se dau drept istorici. Faptele care pot fi stabilite în mod indubitabil pe baza materialului furnizat de sursele disponibile trebuie consemnate. Aceasta este sarcina preliminară a istoricului şi ea nu ţine de domeniul înţelegerii. Este o sarcină care trebuie îndeplinită făcând apel la instrumentele furnizate de toate ştiinţele nonistorice. Fenomenele sunt consemnate în urma cercetării critice atente a documentelor disponibile. În măsura în care teoriile nonistorice pe care-şi întemeiază istoricul cercetarea critică a izvoarelor sunt suficient de credibile şi de sigure, nu poate exista nici un dezacord arbitrar cu privire la înregistrarea fenomenelor ca atare. Ceea ce afirmă istoricul este fie corect, fie contrar faptelor, fie dovedit, fie infirmat de documentele disponibile, fie vag, deoarece izvoarele nu ne furnizează informaţii suficiente. Experţii pot fi în dezacord, dar numai în limitele unei interpretări rezonabile a probelor existente. Discuţiile lor nu permit nici un fel de afirmaţii arbitrare.

Pe de altă parte, istoricii sunt foarte adesea în dezacord cu privire la învăţăturile ştiinţelor nonistorice. De aici pot apărea, desigur, controverse privitoare la cercetarea critică a documentelor şi la concluziile care trebuie trase din ele. Se nasc conflicte insolubile. Însă cauza lor nu este o atitudine arbitrară faţă de fenomenul istoric concret. Ele provin din controversele nerezolvate privitoare la ştiinţele nonistorice.

Un istoric chinez din antichitate putea să relateze cum păcatul împăratului a atras după sine o secetă catastrofală şi cum ploaia a reînceput să cadă când stăpânul şi-a ispăşit păcatul. Nici un istoric contemporan n-ar accepta o asemenea relatare. Doctrina meteorologică presupusă de ea contravine fundamentelor necontestate ale ştiinţelor naturale actuale. Dar în privinţa multor chestiuni teologice, biologice şi economice nu există o asemenea unanimitate. De aceea, istoricii nu cad de acord.

Un adept al doctrinei rasiale a arianismului nordic va respinge orice relatare privitoare la realizările intelectuale şi morale ale raselor “inferioare”, socotind-o fabuloasă şi de-a dreptul incredibilă. El va reacţiona la [p.53] asemenea relatări aşa cum reacţionează toţi istoricii moderni la istoria chinezească de mai sus. Între persoanele care consideră că evangheliile reprezintă cuvântul divin şi cele în ochii cărora acestea nu sunt decât documente de provenienţă umană nu se poate ajunge la nici un acord cu privire la vreun fenomen din istoria creştinătăţii. Istoricii catolici şi protestanţi sunt în dezacord cu privire la multe chestiuni factuale deoarece pornesc de la idei teologice diferite. Un mercantilist sau un neomercantilist va fi în mod necesar în dezacord cu un economist. O relatare a istoriei monetare germane din perioada 1914-1923 este condiţionată de doctrinele monetare ale autorului. Evenimentele Revoluţiei Franceze sunt prezentate în maniere întru totul diferite de cei care cred în drepturile sacre ale regelui miruit şi de adepţii altor idei.

Dezacordurile istoricilor legate de asemenea chestiuni nu privesc calitatea lor de istorici, ci felul cum aplică ei ştiinţele nonistorice la obiectul de studiu al istoriei. Dezacordul lor este de aceeaşi natură cu cel referitor la miracolele de la Lourdes, existent între medicii agnostici şi membrii comitetului medical de consemnare a acestor miracole. Numai aceia care cred că faptele îşi scriu propria lor poveste pe tabula rasa a minţii umane îi învinuiesc pe istorici pentru asemenea divergenţe de opinii. Ei nu realizează că istoria nu poate fi nicicând studiată fără presupoziţii şi că disensiunile privitoare la presupoziţii, i.e. întregul conţinut al ramurilor nonistorice ale cunoaşterii, trebuie să afecteze stabilirea faptelor istorice.

Aceleaşi presupoziţii determină de asemenea şi decizia istoricului în privinţa selecţiei faptelor care urmează a fi menţionate şi a celor care urmează a fi omise, fiind socotite irelevante. În cercetarea cauzelor pentru care o vacă nu dă lapte, un veterinar modern va ignora complet orice relatări privitoare la ochiul rău al unei vrăjitoare; vederile sale ar fi putut fi diferite cu trei sute de ani în urmă. Tot astfel, istoricul reţine din multitudinea evenimentelor petrecute înaintea faptului de care se ocupă, pe acelea care ar fi putut contribui la apariţia – sau amânarea -- lui şi le ignoră pe cele care, în lumina cunoştinţelor sale asupra ştiinţelor nonistorice, nu l-ar fi putut influenţa.

În consecinţă, modificările survenite în rezultatele ştiinţelor nonistorice atrag cu necesitate după ele rescrierea istoriei. Fiecare generaţie trebuie să reia din nou aceleaşi probleme istorice, deoarece ele i se prezintă într-o lumină diferită. Viziunea teologică asupra lumii din vremurile mai îndepărtate ducea la o abordare a istoriei diferită de cea la care duc teoremele ştiinţelor naturale moderne. Economia subiectivistă produce lucrări de istorie foarte diferite [p.54] de cele bazate pe doctrinele mercantiliste. În măsura în care divergenţele din lucrările istoricilor provin din aceste dezacorduri, ele nu sunt un rezultat al pretinsei inexactităţi şi precarităţi a ştiinţelor istorice. Dimpotrivă, ele sunt rezultatul lipsei de unanimitate din domeniul acelor ştiinţe distincte de istorie, numite îndeobşte certe şi exacte.

Pentru a evita orice posibilă neînţelegere este bine să insistăm asupra câtorva observaţii suplimentare. Divergenţele discutate mai sus nu trebuie confundate:

1. Cu distorsiunile deliberate ale faptelor, făcute din rea intenţie.

2. Cu tentativele de justificare sau de condamnare a acţiunilor din punct de vedere legal sau moral.

3. Cu inserţiile pur ocazionale ale unor observaţii ce exprimă judecăţi de valoare în cadrul unei reprezentări strict obiective a stării de lucruri. Un tratat de bacteriologie nu pierde din obiectivitate dacă autorul său, acceptând punctul de vedere uman, consideră prezervarea vieţii umane ca fiind un ţel ultim şi, adoptând acest criteriu, etichetează drept bune metodele de combatere a germenilor şi drept rele pe cele care nu dau rezultate. Dacă o asemenea carte ar fi scrisă de un germen, el ar inversa aceste judecăţi, dar conţinutul material al cărţii nu ar diferi de cel al bacteriologului uman. Tot astfel, un istoric european care se ocupă cu invaziile mongole din secolul al treisprezecelea poate vorbi despre evenimente “favorabile" sau "defavorabile” deoarece adoptă punctul de vedere al apărătorilor europeni ai civilizaţiei occidentale. Dar aprobarea de către el a criteriului valoric al uneia din părţile implicate nu afectează în mod necesar conţinutul material al studiului. Acesta poate fi – din punctul de vedere al cunoaşterii contemporane – absolut obiectiv. Un istoric mongol l-ar putea adopta în întregime, excepţie făcând numai asemenea observaţii ocazionale.

4. Cu reprezentarea acţiunilor uneia din părţile implicate în acţiuni diplomatice sau militare. Confruntarea grupurilor aflate în conflict poate fi analizată din punctul de vedere al ideilor, motivaţiilor şi scopurilor care animă actele fiecăreia dintre părţi. Pentru a dobândi o înţelegere completă asupra evenimentelor este necesar să se ţină seama de faptele ambelor părţi. Urmările sunt rezultatul interacţiunii amândurora. Dar, pentru a le înţelege acţiunile istoricul trebuie să privească lucrurile aşa cum le-au apărut ele oamenilor care au acţionat la momentul critic, nu numai cum le vedem noi acum, din punctul de vedere al cunoaşterii noastre actuale. Istoria politicilor adoptate de Lincoln în perioada săptămânilor şi lunilor care au precedat izbucnirea Războiului civil este, desigur, incompletă. Indiferent dacă istoricul simpatizează cu unioniştii sau cu confederaţii, sau dacă este [p.55] absolut neutru, el poate analiza în mod obiectiv politicile lui Lincoln din primăvara lui 1861. O astfel de investigaţie reprezintă un preambul indispensabil pentru a răspunde la întrebarea mai cuprinzătoare care este cum a izbucnit Războiul Civil.

În fine, după ce am lămurit aceste chestiuni, este acum posibil să abordăm problema centrală: Există vreun element subiectiv în actul înţelegerii istorice? Iar în caz afirmativ, cum afectează el rezultatele studiilor istorice?

În măsura în care sarcina înţelegerii este de a stabili faptele că oamenii au fost motivaţi de anumite judecăţi de valoare şi că ei au urmărit anumite scopuri, nu poate exista nici un fel de neînţelegere printre istorici, i.e., printre persoanele care urmăresc cunoaşterea evenimentelor din trecut. Poate exista incertitudine determinată de insuficienţa informaţiei furnizate de izvoarele disponibile. Însă lucrul acesta nu are nimic de a face cu înţelegerea. El se referă la sarcinile preliminare de care trebuie să se achite istoricul.

Dar înţelegerea mai are o sarcină de îndeplinit: aceea de a estima efectele şi intensitatea efectelor provocate de o anumită acţiune. Ea trebuie să stabilească relevanţa fiecărei motivaţii şi a fiecărei acţiuni.

Ne confruntăm aici cu una din principalele diferenţe existente între fizică şi chimie, pe de o parte, şi ştiinţele acţiunii umane, pe de alta. În domeniul evenimentelor fizice şi chimice există (sau, cel puţin, se admite în general că există) relaţii constante între magnitudini, iar omul e capabil să descopere aceste constante, cu un grad rezonabil de acurateţe, efectuând experimente de laborator. În sfera acţiunii umane nu există nici un fel de relaţii constante ca acestea, în afara tehnologiei fizice şi chimice şi a terapeuticii. Pentru câtva timp, economiştii au crezut că descoperiseră o asemenea relaţie constantă, care să exprime efectele unei schimbări a cantităţii de monedă asupra preţurilor mărfurilor. Se afirma că o creştere sau o scădere a cantităţii de monedă aflată în circulaţie trebuie să ducă la modificări proporţionale ale preţurilor mărfurilor. Economia modernă a demonstrat limpede şi incontestabil caracterul eronat al acestei aserţiuni. [17] Economiştii care doreau să înlocuiască “economia calitativă” cu ceea ce numeau ei o “economie cantitativă” comiteau o eroare gravă. În domeniul teoriei economice nu există relaţii constante şi, de aceea, nu este posibilă efectuarea de măsurători. Dacă un statistician constată că o creştere de 10% a ofertei de cartofi în Atlantis, la un moment dat, a fost urmată de o scădere de 8% a preţului la cartofi, el nu a demonstrat nimic privitor la ceea ce s-a întâmplat, sau ar putea să se întâmple, în urma unei schimbări a ofertei de cartofi în altă ţară sau în alt moment. El nu a măsurat [p.56] “elasticitatea cererii” la cartofi, ci a stabilit un fapt istoric unic şi individual. Nici o persoană inteligentă nu se poate îndoi de faptul că felul de a se purta al oamenilor în ce priveşte cartofii, sau orice altă marfă, este schimbător. Diverşi indivizi preţuiesc diferit aceleaşi lucruri, iar evaluările aceloraşi indivizi se modifică odată cu schimbarea împrejurărilor. [18]

În afara domeniului istoriei economice nimeni nu s-a aventurat vreodată să susţină că în istoria umană se manifestă relaţii constante. Este drept că în cursul conflictelor armate din trecut, care i-au opus pe europeni popoarelor înapoiate de alte rase, un soldat european putea înfrunta de regulă mai mulţi luptători aborigeni. Dar nimeni n-a fost vreodată suficient de necugetat pentru a “măsura” magnitudinea superiorităţii europene.

Impracticabilitatea măsurării nu se datorează absenţei procedeelor tehnice necesare pentru efectuarea măsurătorii, ci absenţei unor relaţii constante. Dacă n-ar fi vorba decât de insuficienţe tehnice, ar fi posibile estimări aproximative, în anumite cazuri cel puţin. Dar problema principală este că nu există relaţii constante. Contrar afirmaţiei repetate fără încetare de pozitiviştii ignoranţi, teoria economică nu este înapoiată fiindcă nu este “cantitativă”. Ea nu este cantitativă şi nu efectuează măsurători deoarece nu există constante. Cifrele statistice privitoare la evenimentele economice sunt date istorice. Ele ne comunică ce s-a întâmplat într-o împrejurare istorică irepetabilă. Evenimentele fizice pot fi interpretate pe baza cunoaşterii noastre referitoare la relaţiile constante, dobândite experimental. Evenimentele istorice nu se pretează la o astfel de interpretare.

Istoricul poate enumera toţi factorii care au contribuit la producerea unui anumit efect cunoscut şi toţi factorii care au lucrat împotriva celor dintâi şi care ar fi putut determina întârzierea şi diminuarea efectului final. Dar el nu poate coordona decât prin înţelegere diverşii factori cauzali, pentru a-i pune într-un raport cantitativ cu efectele produse. El nu poate atribui fiecăruia din cei n factori rolul lor în producerea efectului P, decât apelând la înţelegere. Înţelegerea este, aşa zicând, echivalentul în domeniul istoriei al analizelor cantitative şi al măsurătorilor.

Tehnologia ne poate comunica ce grosime trebuie să aibă o placă de oţel pentru a nu fi străpunsă de un glonţ tras cu o puşcă Winchester de la o distanţă de 300 de yarzi. Ea ne poate, astfel, răspunde la întrebarea de ce a fost sau nu a fost rănit de glonţ un om adăpostit îndărătul unei plăci de oţel de o grosime dată. Istoria este neputincioasă să explice cu acelaşi grad de certitudine de ce s-a produs o creştere de 10% a preţului la lapte sau [p.57] de ce preşedintele Roosevelt l-a înfrânt pe guvernatorul Dewey în alegerile din 1944, sau de ce a fost guvernată Franţa între 1870 şi 1940 după o constituţie democratică. Asemenea chestiuni nu se pretează la nici un alt fel de abordare în afara celei bazate pe înţelegere.

Înţelegerea urmăreşte să-i atribuie fiecărui factor istoric relevanţa sa. Nu există loc pentru arbitrar sau capricii în exerciţiul înţelegerii. Libertatea istoricului este limitată de strădania lui de a furniza o explicaţie satisfăcătoare realităţii. Steaua sa călăuzitoare trebuie să fie căutarea adevărului. Dar în procesul înţelegerii este inevitabil implicat un element de subiectivitate. Înţelegerea istoricului este întotdeauna marcată de amprenta personalităţii sale. Ea reflectă modul de a gândi al autorului.

Ştiinţele a priori – logica, matematica şi praxeologia – urmăresc dobândirea de cunoaştere necondiţionat validă, pentru toate fiinţele înzestrate cu structura logică a minţii umane. Ştiinţele naturale urmăresc dobândirea unei cunoaşteri valide pentru toate fiinţele înzestrate nu numai cu facultatea raţiunii umane, ci şi cu simţurile umane. Uniformitatea logicii şi a senzaţiilor umane este cea care asigură acestei ramuri ale cunoaşterii caracterul lor de validitate universală. Acesta este în orice caz, principiul călăuzitor al studiilor efectuate de fizicieni. Ei au început să întrevadă limitele demersurilor lor numai în anii din urmă, când, abandonând pretenţiile excesive ale înaintaşilor lor, fizicienii au descoperit “principiul de incertitudine.” Astăzi, ei realizează faptul că există inobservabile a căror inobservabilitate este o chestiune de principiu epistemologic. [19] Înţelegerea istorică nu poate furniza niciodată rezultate care să trebuiască acceptate de către toţi oamenii. Doi istorici care sunt întru totul de acord asupra învăţăturilor ştiinţelor nonistorice şi asupra faptelor, în măsura în care acestea pot fi stabilite fără a apela la înţelegerea relevanţei lor, pot fi în dezacord cu privire la înţelegerea acestor fapte proprie fiecăruia. Ei pot fi întru totul de acord în stabilirea faptului că a, b şi c sunt cauzele care au contribuit împreună la producerea efectului P; totuşi, între ei pot subzista dezacorduri importante cu privire la relevanţa contribuţiilor specifice ale lui a, b şi c la producerea efectului final. În măsura în care înţelegerea urmăreşte să atribuie fiecărui factor relevanţa sa, ea este influenţabilă de judecăţi subiective. Desigur, acestea nu sunt judecăţi de valoare, ele neexprimând preferinţele istoricului. Acestea sunt judecăţi de relevanţă. [20] [p.58]

Între istorici pot exista dezacorduri din diverse motive. Ei pot adopta puncte de vedere diferite cu privire la rezultatul ştiinţelor nonistorice; îşi pot întemeia raţionamentele pe o familiaritate mai mult sau mai puţin completă cu faptele; pot înţelege în mod diferit motivele şi ţelurile oamenilor care au acţionat, precum şi mijloacele întrebuinţate de aceştia. Toate aceste divergenţe sunt susceptibile de a fi eliminate prin argumente “obiective”. Dar, în măsura în care istoricii nu sunt de acord în privinţa judecăţilor de relevanţă, este imposibil de găsit o soluţie pe care orice om aflat în deplinătatea facultăţilor mentale să fie nevoit să o accepte.

Între metodele intelectuale întrebuinţate de ştiinţe şi cele utilizate de omul de rând, în raţionamentele sale mundane cotidiene, nu există o diferenţa de natură. Omul de ştiinţă şi nespecialistul întrebuinţează aceleaşi instrumente; numai că cel dintâi le întrebuinţează cu mai multă pricepere şi precauţie. Înţelegerea nu este un privilegiu al istoricului. Ea este o îndeletnicire a tuturor. Când urmăreşte condiţiile mediului său, oricine se comportă ca un istoric. Cu toţii întrebuinţăm înţelegerea atunci când ne confruntăm cu incertitudinea evenimentelor viitoare, la care trebuie să ne adaptăm propriile acţiuni. Demersul intelectual caracteristic speculatorului constă într-o înţelegere a relevanţei diverşilor factori care determină evenimentele viitoare; şi – să accentuăm încă din stadiul acesta timpuriu al investigaţiilor noastre – acţiunea ţinteşte întotdeauna, în mod necesar, către viitor şi către condiţii care sunt de aceea incerte, ea fiind astfel întotdeauna o speculaţie. Omul care acţionează priveşte, aşa-zicând, cu ochii istoricului în viitor.

Istorie naturală şi istorie umană

Cosmogonia, geologia şi istoria transformărilor biologice sunt discipline istorice, care se ocupă de evenimentele unice din trecut. Totuşi, ele operează exclusiv cu metodele epistemologice ale ştiinţelor naturale şi nu sunt silite să apeleze la înţelegere. Uneori trebuie să recurgă la estimări ale unor magnitudini care nu sunt decât aproximative. Dar astfel de estimări nu sunt judecăţi de relevanţă. Ele sunt metode de determinare a relaţiilor cantitative mai puţin perfecţionate decât măsurătorile “exacte”. Întrebuinţarea lor nu trebuie confundată cu situaţia existentă în domeniul ştiinţelor acţiunii umane, care este caracterizată de absenţa relaţiilor constante.

Dacă vorbim despre istorie ne referim implicit numai la istoria acţiunii umane, al cărei instrument mental specific este înţelegerea.

Afirmaţia că ştiinţele naturale moderne îşi datorează toate realizările metodei experimentale este uneori pusă la îndoială, cu referire la astronomie. Însă astronomia modernă este, în esenţă, o aplicaţie a legilor fizice, descoperite experimental pe pământ, la corpurile cereşti. În vremurile mai îndepărtate, astronomia se baza mai ales pe ipoteza că mişcările corpurilor cereşti nu [p.59] îşi schimbă cursul. Copernic şi Kepler încercau, pur şi simplu, să ghicească ce curbă descrie traiectoria pământului, când acesta se mişcă în jurul soarelui. Cercul fiind considerat “cea mai perfectă” curbă, Copernic l-a ales pentru trebuinţele teoriei sale. Ulterior, procedând de asemenea pe ghicite, Kepler a înlocuit cercul cu elipsa. Numai în urma descoperirilor lui Newton a devenit astronomia o ştiinţă naturală în sens strict.

9. Despre tipurile ideale

Istoria se preocupă de fapte unice şi irepetabile, de fluxul ireversibil al evenimentelor umane. Un eveniment istoric nu poate fi descris fără a face referire la persoanele implicate, la locul şi la data desfăşurării sale. În măsura în care o întâmplare poate fi istorisită fără a face asemenea referiri ea nu este un eveniment istoric, ci un fapt aparţinând ştiinţelor naturale. Relatarea faptului că profesorul X a efectuat un anumit experiment în laboratorul său, pe data de 20 februarie 1945, este relatarea unui eveniment istoric. Fizicianul se consideră îndreptăţit să facă abstracţie de persoana experimentatorului, ca şi de data şi locul experimentului. El reţine doar acele circumstanţe care, în opinia sa, sunt relevante pentru producerea rezultatului obţinut şi care, dacă se repetă, vor produce din nou acelaşi rezultat. El transformă evenimentul istoric într-un fapt ce aparţine ştiinţelor naturale empirice. El ignoră interferenţa activă a experimentatorului, încercând să şi-l imagineze ca pe un observator indiferent şi un raportor al realităţii neadulterate. Nu cade în sarcina praxeologiei de a se ocupa cu problemele epistemologice ale acestei filozofii.

Deşi sunt unice şi irepetabile, evenimentele istorice au un lucru în comun: ele sunt acţiuni umane. Istoria le înţelege ca acţiuni umane; ea le concepe semnificaţia prin mijlocirea cogniţiei praxeologice şi le înţelege semnificaţia, cercetându-le trăsăturile unice şi individuale. Pentru istorie, ceea ce contează întotdeauna sunt semnificaţiile atribuite faptelor de către personajele implicate: semnificaţia pe care o atribuie ei stării de lucruri pe care doresc s-o modifice, cea pe care o atribuie acţiunilor lor şi cea pe care o atribuie efectelor produse de acţiunile lor.

Perspectiva din care istoria aranjează şi asortează multiplicitatea infinită a evenimentelor este aceea a semnificaţiilor lor. Singurul principiu utilizabil pentru sistematizarea obiectelor sale – oameni, idei, instituţii, entităţi sociale şi artefacte – este afinitatea semnificaţiilor. În funcţie de afinitatea semnificaţiilor, ea grupează elementele în tipuri ideale.

Tipurile ideale sunt noţiunile întrebuinţate în cercetarea istorică şi în reprezentarea rezultatelor sale. Ele sunt concepte ale înţelegerii. Ca atare, ele sunt în întregime diferite de categoriile [p.60] şi conceptele praxeologice şi de conceptele ştiinţelor naturale. Un tip ideal nu este un concept de clasă, deoarece descrierea sa nu specifică linii de demarcaţie a căror prezenţă să determine cert şi inambiguu apartenenţa la o anumită clasă. Un tip ideal nu poate fi definit. El trebuie caracterizat prin enumerarea acelor trăsături de a căror prezenţă depinde, în linii mari, apartenenţa sau nonapartenenţa unui specimen la tipul ideal în cauză, într-o împrejurare dată. O trăsătură definitorie pentru tipurile ideale este că nu toate caracteisticile lor trebuie să fie prezente în fiecare exemplar concret. Dacă absenţa unei anumite carateristici împiedică sau nu includerea unui specimen concret în tipul ideal respectiv depinde de o judecată de relevanţă, care apelează la înţelegere. Însuşi tipul ideal provine din înţelegerea motivaţiilor, ideilor şi ţelurilor indivizilor care acţionează şi a mijloacelor întrebuinţate de ei.

Un tip ideal nu are absolut nimic de a face cu instrumentele şi mediile statistice. Majoritatea caracteristicilor la care se referă tipurile ideale nu se pretează la cuantificări numerice; fie şi numai pentru acest motiv, ele nu ar putea fi luate în calcul prin metode statistice. Însă motivul principal pentru care aşa stau lucrurile este altul. Mediile statistice ilustrează comportamentul membrilor unei clase sau ai unui tip, delimitate în prealabil cu ajutorul unei definiţii sau caracterizări care apelează la alte criterii, prin raportare la trăsături care nu intervin în definiţie sau în caracterizare. Apartenenţa la o clasă sau la un tip trebuie să fie cunoscută înainte ca statisticianul să înceapă investigarea unor proprietăţi speciale şi să întrebuinţeze rezultatul investigaţiilor sale pentru construirea unei medii. Putem afla media de vârstă a senatorilor Statelor Unite şi putem calcula medii privitoare la comportamentul unei clase de vârstă a populaţiei cu privire la o anumită problemă. Dar este imposibil, din punct de vedere logic, să definim apartenenţa la o clasă sau la un tip în funcţie de o medie.

Nici o problemă istorică nu poate fi elucidată fără a recurge la tipuri ideale. Chiar atunci când istoricul se ocupă de o persoană individuală, sau de un eveniment singular, el nu poate evita referirea la tipuri ideale. Când vorbeşte despre Napoleon, el trebuie să întrebuinţeze tipuri ideale ca acelea de comandant, dictator, sau lider revoluţionar; iar dacă se referă la Revoluţia Franceză, el trebuie să întrebuinţeze tipuri ideale ca acelea de revoluţie, dezintegrarea unui regim constituit, anarhie. Este posibil ca referirea la anumite tipuri ideale să nu constea decât în respingerea aplicabilităţii lor la cazul în speţă, însă toate evenimentele istorice sunt descrise şi interpretate prin invocarea de tipuri ideale. Când se confruntă cu evenimente trecute sau viitoare, omul de rând trebuie întotdeauna să recurgă şi el la tipuri ideale şi o face întotdeauna în mod tacit.

Dacă întrebuinţarea unui anumit tip ideal este sau nu utilă [p.61] şi facilitează cuprinderea intelectuală adecvată a fenomenelor, nu se poate stabili decât prin înţelegere. Nu tipul ideal e cel care determină modul de înţelegere, ci modul de înţelegere e cel ce necesită construcţia şi întrebuinţarea tipurilor ideale corespunzătoare.

Tipurile ideale sunt construite cu ajutorul ideilor şi conceptelor dezvoltate de toate ramurile nonistorice ale cunoaşterii. Fiecare act de cunoaştere istorică este, desigur, condiţionat de descoperirile celorlalte ştiinţe, de care este dependent şi pe care nu trebuie niciodată să le contrazică. Însă cunoaşterea istorică are un alt obiect de studiu şi o altă metodă decât aceste alte ştiinţe, iar ele, la rândul lor, n-au nevoie să apeleze la înţelegere. Astfel, tipurile ideale nu trebuie confundate cu conceptele proprii ştiinţelor nonistorice. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la categoriile şi conceptele praxeologice. Acestea furnizează, desigur, instrumentele mentale indispensabile pentru studiul istoriei. Dar ele nu se referă la înţelegerea evenimentelor unice şi individuale care fac obiectul istoriei. De aceea, un tip ideal nu poate consta niciodată din simpla adoptare a unui concept praxeologic.

Se întâmplă adesea ca un termen întrebuinţat de praxeologie pentru a desemna un concept praxeologic să fie întrebuinţat de istoric pentru a desemna un tip ideal. În cazul acesta, istoricul întrebuinţează un singur cuvânt pentru a exprima două lucruri diferite. El întrebuinţează uneori termenul cu semnificaţia sa praxeologică, dar, cel mai adesea, îl întrebuinţează pentru a desemna un tip ideal. În cazul din urmă istoricul îi atribuie cuvântului o semnificaţie diferită de semnificaţia sa praxeologică; el îl transformă, transferându-l într-un domeniu diferit de studiu. Conceptul economic de “antreprenor” aparţine unui alt nivel decât acela al tipului ideal de “antreprenor”, aşa cum este acesta întrebuinţat de istoria economică şi de economia descriptivă. (Pe un al treilea nivel se situează termenul legal de “antreprenor”.) Termenul economic de “antreprenor” este un concept definit cu precizie, care în cadrul teoriei economiei de piaţă desemnează o funcţie riguros integrată. [21] Tipul ideal istoric de “antreprenor” nu include aceiaşi membri. Nimeni nu se gândeşte, atunci când îl întrebuinţează, la lustragii, şoferi de taxiuri care sunt proprietari ai maşinilor lor, mici afacerişti şi mici fermieri. Ceea ce stabileşte teoria economică în ce-i priveşte pe antreprenori este riguros valid pentru toţi membrii acestei clase, fără nici un fel de raport cu situarea lor temporală şi geografică, sau cu diversele lor ramuri de activitate. Rezultatele pe care le stabileşte istoria economică în privinţa tipurilor sale ideale pot să varieze în funcţie de diversele epoci, ţări, ramuri de activitate şi numeroase alte împrejurări. Istoria întrebuinţează puţin tipul ideal general de antreprenor. Ea se preocupă mai mult de tipuri ca acelea de antreprenor american pe vremea lui Jefferson, [p.62] industrii grele germane în epoca lui Wilhelm al II-lea, manufacturi de textile din Noua Anglie în ultimele decenii care au precedat primul Război Mondial, aşa numita haute finance protestantă din Paris, antreprenori care s-au afirmat prin forţe proprii, şi aşa mai departe.

Dacă întrebuinţarea unui anumit tip ideal este recomandabilă depinde întru totul de modul de înţelegere. Astăzi se utilizează foarte frecvent două tipuri ideale: partidele de stânga (progresiste) şi cele de dreapta (fasciste). Cel dintâi înglobează democraţiile occidentale, unele dictaturi latino-americane şi bolşevismul rusesc; cel de-al doilea, fascismul italian şi nazismul german. Această clasificare este rezultatul unui anumit mod de înţelegere. Un alt mod ar reliefa contrastul dintre democraţie şi dictatură. Bolşevismul rus, fascismul italian şi nazismul german aparţin tipului de guvernare dictatorial, iar sistemele occidentale tipului ideal de guvernare democratică.

Interpretarea teoriei economice ca pe studiu al comportamentului unui tip ideal, cel de homo oeconomicus, a fost una din erorile fundamentale comise de Şcoala Istorică de Wirtschaftliche Staatswissenschaften din Germania şi de cea a instituţionalismului din America. Conform acestei doctrine, teoria economică tradiţională, sau ortodoxă, nu se preocupă de comportamentul omului aşa cum este şi acţionează el în realitate, ci de o imagine ipotetică, fictivă. Ea construieşte o fiinţa animată exclusiv de motivaţii “economice”, i.e., exclusiv de intenţia de a obţine cel mai mare profit material cu putinţă. O asemenea fiinţă, spun criticii aceştia, nu are şi nu a avut niciodată un corespondent în realitate; ea este fantoma unei filozofii deficitare, rupte de realitate. Nici o fiinţă umană nu este motivată exclusiv de dorinţa de a deveni cât mai bogată cu putinţă; mulţi oameni nu sunt câtuşi de puţin influenţaţi de o asemenea patimă josnică. Când studiem viaţa şi istoria este ridicol să ne preocupăm de un asemenea homuncul iluzoriu.

Chiar dacă aceasta ar fi o descriere adecvată a semnificaţiei economiei clasice, homo oeconomicus cu siguranţă n-ar fi un tip ideal. Tipul ideal nu este o încorporare a unui singur aspect al diverselor ţeluri şi dorinţe umane, ci este, întotdeauna, reprezentarea fenomenelor complexe ale realităţii, fie acestea reprezentate de oameni, instituţii sau ideologii.

Economiştii clasici căutau să explice formarea preţurilor. Ei erau pe deplin conştienţi de faptul că preţurile nu sunt produsul activităţii unui anumit grup de oameni, ci rezultatul interacţiunii tuturor membrilor unei societăţi de piaţă. Aceasta este semnificaţia afirmaţiei lor, că cererea şi oferta determină formarea preţurilor. Însă economiştii clasici au dat greş în încercările lor de a furniza o teorie satisfăcătoare a valorii. Ei s-au dovedit incapabili de a găsi soluţia aparentului paradox al valorii. Ei erau intrigaţi [p.63] de pretinsul paradox că “aurul” este mai preţuit decât “fierul”, deşi cel din urmă este mai “folositor” decât cel dintâi. Ei n-au izbutit, astfel, să clădească o teorie generală a valorii şi să urce îndărăt pe firul logic, de la fenomenele schimbului de piaţă şi al producţiei, până la sursele lor ultime, comportamentele consumatorilor. Această deficienţa i-a silit să-şi abandoneze planul ambiţios, de a dezvolta o teorie generală a acţiunii umane. Ei au trebuit să se mulţumească cu o teorie care explica numai activitatea oamenilor de afaceri, fără a putea urca până la opţiunile tuturor, ca determinanţi ultimi ai acesteia. Ei s-au ocupat exclusiv de acţiunile oamenilor de afaceri dornici să cumpere de pe pieţele cele mai ieftine şi să vândă pe cele mai scumpe. Consumatorul a rămas în afara câmpului lor teoretic. Epigonii mai târzii ai economiei clasice au explicat şi justificat insuficienţa aceasta, ca pe o procedură deliberată şi necesară din punct de vedere metodologic. Limitarea investigaţiilor la un simplu aspect al preocupărilor umane – anume la cel “economic” – făcea parte, spuneau ei, dintr-un plan deliberat al economiştilor. Era în intenţia lor să întrebuinţeze o imagine fictivă a omului mânat numai de motivaţii economice şi să le neglijeze pe toate celelalte, deşi erau pe deplin conştienţi de faptul că în realitate oamenii sunt mânaţi de multe alte motivaţii “noneconomice”. Studiul acestor motivaţii diferite, susţineau o parte din aceşti interpreţi, nu cade în sarcina teoriei economice, ci al altor ramuri ale cunoaşterii. Un alt grup admitea că analiza acestor motivaţii “noneconomice” şi influenţa lor asupra formării preţurilor este şi o sarcină a teoriei economice, dar considerau că ea trebuie lăsată în seama generaţiilor viitoare. Vom arăta într-un stadiu ulterior al cercetărilor noastre că distincţia aceasta, între motivaţii “economice” şi motivaţii “noneconomice” ale acţiunii umane, este deficitară. [22] Pentru un moment nu este necesar decât să realizăm faptul că această doctrină, a laturii “economice” a acţiunii umane, deformează grav învăţătura economiştilor clasici, care n-au avut niciodată intenţia pe care le-o atribuie această doctrină. Ei urmăreau să elucideze formarea reală a preţurilor – nu a unor preţuri fictive, care ar exista dacă oamenii ar acţiona sub imboldul unor condiţii ipotetice, diferite de cele care îi influenţează în realitate. Preţurile pe care încearcă ei să le explice – şi le explică efectiv, deşi fără a le deduce până la capăt din alegerile consumatorilor – sunt preţurile reale de piaţă. Cererea şi oferta de care vorbesc ei sunt factori reali, determinaţi de toate motivaţiile care-i mână pe oameni să cumpere sau să vândă. Insuficienţa teoriei lor constă în faptul că n-au urcat până la cauzele ultime ale cererii, pentru a o deduce din alegerile consumatorilor. Dar ideea că cererea, aşa cum întrebuinţau ei acest concept în expunerile lor, era determinată exclusiv [p.64] de motivaţii “economice”, distincte de cele “noneconomice”, nu le aparţine. Deoarece îşi limitau câmpul de studiu la acţiunile oamenilor de afaceri, ei nu se confruntau cu motivaţiile consumatorilor ultimi. Cu toate acestea, teoria preţurilor pe care o profesau se dorea o explicaţie a preţurilor reale, independente de motivaţiile şi ideile care-i mână pe consumatori.

Economia subiectivistă modernă porneşte de la soluţia aparentului paradox al valorii. Ea nici nu-şi limitează teoremele doar la acţiunile oamenilor de afaceri, nici nu analizează un homo oeconomicus fictiv. Ea studiază categoriile inexorabile ale acţiunii tuturor. Teoremele sale privitoare la preţurile mărfurilor, ratele salariale şi cele ale dobânzilor se referă la toate aceste fenomene fără a ţine în nici un fel seama de motivaţiile care-i determină pe oameni să cumpere sau să vândă, sau să se abţină de la a cumpăra sau a vinde. A sosit vremea să descalificăm complet orice referire la tentativa sortită eşecului de a justifica neajunsurile mai vechilor economişti făcând apel la fantoma lui homo oeconomicus.

10. Metoda ştiinţelor economice

Scopul praxeologiei este explicarea categoriei de acţiune umană. Tot ce este necesar pentru deducţia tuturor teoremelor praxeologice este cunoaşterea esenţei acţiunii umane. Deţinem această cunoaştere deoarece suntem oameni; ea nu-i lipseşte nici unei fiinţe care descinde din oameni şi pe care condiţiile patologice n-au redus-o la o existenţă doar vegetativă. Pentru a înţelege aceste teoreme nu este necesară nici un fel de experienţă, după cum nici un fel de experienţă, fie ea oricât de complexă, nu le-ar putea dezvălui unei fiinţe care nu ar şti a priori ce este acţiunea umană. Singura cale de cogniţie a acestor teoreme este analiza logică a cunoaşterii noastre inerente referitoare la categoria de acţiune. Trebuie să ne gândim şi să reflectăm la structura acţiunii umane. Ca şi logica şi matematicile, cunoaşterea praxeologică se găseşte în noi; ea nu provine din afara noastră.

Toate conceptele şi teoremele praxeologiei sunt implicate în categoria de acţiune umană. Prima noastră sarcină este de a le extrage şi a le deduce, de a le explicita implicaţiile şi de a defini condiţiile universale ale acţiunii ca atare. După ce vom fi arătat care sunt condiţiile implicate în orice acţiune, va trebui să avansăm mai departe şi să definim – desigur, într-un sens categorial şi formal – condiţiile mai puţin generale necesare pentru moduri speciale de acţiune. Ar fi posibil să ne achităm de această a două sarcină delimitând toate condiţiile imaginabile şi deducând din ele toate inferenţele logic permisibile. Un asemenea sistem atotcuprinzător ar furniza o teorie referitoare nu numai la acţiunea umană aşa cum există ea, în condiţiile şi circumstanţele date de lumea reală, în [p.65] care trăieşte şi acţionează omul. Ea s-ar referi, în egală măsură, la acţiunea ipotetică, aşa cum s-ar desfăşura ea în condiţiile irealizabile ale lumilor imaginare.

Însă ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii. Ea nu este nici gimnastică mentală nici divertisment logic. De aceea, praxeologia îşi limitează cercetările la studiul acţiunii în acele condiţii şi pornind de la acele presupoziţii care sunt date în realitate. Ea studiază acţiunea în condiţii ireale şi irealizabile numai în două împrejurări: atunci când cercetează stările de lucruri care, deşi nu s-au realizat în lumile trecute şi prezentă, ar putea eventual deveni reale în viitor; şi atunci când examinează condiţii ireale şi irealizabile deoarece o asemenea cercetare este necesară pentru o cuprindere satisfăcătoare a celor ce se petrec în condiţiile realităţii prezente.

Dar această trimitere la experienţă nu ştirbeşte caracterul aprioric al praxeologiei şi al economiei. Experienţa nu face decât să ne orienteze curiozitatea către anumite probleme şi să ne-o îndepărteze de altele. Ea ne spune ce trebuie să explorăm, dar nu ne spune cum am putea proceda în căutarea noastră de cunoaştere. Mai mult, nu experienţa, ci numai gândirea este cea care ne învaţă că - şi când anume – este necesar să investigăm anumite condiţii ipotetice irealizabile, pentru a înţelege ce se petrece în lumea reală.

Dezutilitatea (sau indezirabilitatea) muncii nu are un caracter categorial şi aprioric. Ne putem imagina în mod necontradictoriu o lume în care munca nu cauzează neplăcere, şi putem descrie starea de lucruri care ar exista într-o asemenea lume. [23] Însă lumea reală este condiţionată de dezutilitatea muncii. Numai teoremele bazate pe presupoziţia că munca este un factor de neplăcere sunt aplicabile pentru înţelegerea celor ce se petrec în lumea aceasta

Experienţa ne învaţă că există dezutilitate a muncii. Dar nu o face direct. Nici un fenomen nu se recomandă pe sine ca fiind dezutilitatea muncii. Nu există decât date factuale care, pe temeiul cunoaşterii apriorice, sunt interpretate ca însemnând că oamenii consideră agrementul (leasure) - i.e. absenţa muncii – ceteris paribus, ca fiind o situaţie mai dezirabilă decât cheltuirea de muncă. Vedem că oamenii renunţă la avantaje pe care le-ar putea dobândi muncind mai mult – aşadar, că ei sunt gata să facă sacrificii pentru a se bucura de agrement. Inferăm pornind de la acest fapt că agrementul este valorizat ca un bun şi că munca este privită ca o povară. Fără a recurge la cogniţia noastră praxeologică preliminară n-am fi nicicând în măsură să atingem această concluzie.

O teorie a schimbului indirect şi toate teoriile ulterioare, clădite pe ea – cum ar fi teoria creditului de circulaţie – nu sunt aplicabile decât în vederea interpretării evenimentelor dintr-o lume în care se practică schimbul indirect. [p.66] Într-o lume de schimburi constând numai din troc, ea n-ar fi decât un joc intelectual. Este improbabil că economiştii dintr-o asemenea lume, presupunând că ştiinţa economică s-ar fi putut măcar naşte în cadrul ei, ar fi acordat vreo atenţie problemelor schimbului indirect, banilor şi tuturor celorlalte. În lumea noastră actuală însă, cercetările de felul acesta constituie o parte esenţială a teoriei economice.

Faptul că praxeologia, păstrând un ochi fixat pe înţelegerea realităţii, se concentrează pe investigarea acelor probleme care slujesc scopului acesta, nu alterează caracterul aprioric al raţionamentelor sale. Dar el caracterizează modul în care teoria economică, până în prezent singura parte elaborată a praxeologiei, îşi prezintă rezultatele şi preocupările.

Teoria economică nu adoptă metoda logicii şi a matematicii. Ea nu prezintă un sistem integrat de raţionamente pur apriorice, desprinse de orice referire la realitate. Introducând presupoziţii în raţionamentele sale, ea beneficiază de faptul că analiza respectivelor presupoziţii poate furniza servicii utile pentru înţelegerea realităţii. În tratatele şi monografiile sale, ea nu separă strict ştiinţa de aplicaţiile teoremelor sale la soluţionarea unor probleme istorice şi politice concrete. Pentru organizarea prezentării rezultatelor sale, ea adoptă o formulă în care se întreţes teoria apriorică şi interpretarea fenomenelor istorice.

Este limpede că felul acesta de a proceda îi este impus teoriei economice de însăşi natura şi esenţa obiectului său de studiu. El şi-a dovedit utilitatea. Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că manevrarea acestei metode aparte şi oarecum ciudate din punct de vedere logic necesită prudenţă şi subtilitate, şi că minţile necritice şi superficiale s-au rătăcit în mod repetat, confundând cu neatenţie cele două metode epistemologice diferite implicate aici.

Nu există nimic de felul unei metode istorice de abordare a teoriei economice, sau al unei discipline a teoriei economice instituţionale. Există doar teorie economică şi istorie economică. Cele două nu trebuie niciodată confundate. Toate teoremele teoriei economice sunt în mod necesar valide, în toate împrejurările în care toate presupoziţiile făcute sunt prezente. Desigur, ele nu au nici o semnificaţie practică în situaţiile în care aceste condiţii nu sunt prezente. Teoremele referitoare la schimbul indirect nu sunt aplicabile la condiţiile în care nu există decât schimb direct. Dar aceasta nu le ştirbeşte validitatea. [24]

Faptul acesta a fost obliterat de strădania guvernelor [p.67] şi a grupurilor puternice de presiune de a discredita teoria economica şi de a-i defăima pe economişti. Despoţii şi majorităţile democratice sunt îmbătaţi de putere. Ei sunt siliţi să admită, cu părere de rău, că sunt supuşi legilor naturii. Dar ei resping fie şi numai ideea de lege economică. Oare nu sunt ei legislatorii supremi? Oare nu au ei puterea să zdrobească orice adversar? Nici un senior războinic nu este gata să admită existenţa vreunor alte limite decât cele care-i sunt impuse de către o forţă armată superioară. Se găsesc întotdeauna scribi servili, gata să hrănească această complezenţă, dezvoltând doctrinele adecvate. Ei îşi intitulează prezumţiile lor denaturate “economie istorică”. În fapt, istoria economică este un lung şir de politici guvernamentale care au eşuat, deoarece au fost croite cu o supremă nepăsare faţă de legile economice.

Este imposibil să înţelegem istoria gândirii economice dacă nu ţinem seama de faptul că teoria economică este, ca atare, o sfidare a vanităţii celor aflaţi la putere. Un economist nu poate fi niciodată favoritul autocraţilor şi al demagogilor. În ochii lor, el este întotdeauna sămânţa discordiei, şi cu cât sunt mai convinşi, în sinea lor, că obiecţiile lui sunt fondate, cu atât îl urăsc mai mult.

Confruntaţi cu toată această agitaţie frenetică, est util să lămurim faptul că punctul de plecare al tuturor raţionamentelor praxeologice şi economice, categoria de acţiune umană, este imun la toate criticile şi obiecţiunile. Nici un fel de recurs la consideraţii istorice şi empirice, oricare ar fi ele, nu poate duce la descoperirea vreunei erori în propoziţia că oamenii urmăresc deliberat anumite ţeluri pe care şi le aleg. Întreaga vorbărie despre iraţionalitate, adâncurile insondabile ale sufletului uman, spontaneitatea fenomenelor vii, automatisme, reflexe şi tropisme, nu poate invalida aserţiunea că omul îşi întrebuinţează raţiunea pentru realizarea ţelurilor şi dorinţelor sale. Pornind de la fundamentul de neclintit al categoriei de acţiune umană, praxeologia şi teoria economică avansează, pas cu pas, folosindu-se de raţionamentul discursiv. Definindu-şi cu precizie presupoziţiile şi ipotezele, ele clădesc un sistem de concepte şi explicitează toate inferenţele implicate în raţionamentele logic incontestabile. Faţă de rezultatele astfel obţinute sunt posibile numai două atitudini: fie putem identifica erori logice în secvenţa deducţiilor care conduc la aceste rezultate, fie suntem nevoiţi să le recunoaştem corectitudinea şi validitatea.

Este zadarnic să se obiecteze că viaţa şi realitatea nu sunt logice. Viaţa şi realitatea nu sunt nici logice, nici ilogice; ele sunt pur şi simplu date. Însă logica este singurul instrument de care dispune omul pentru înţelegerea amândurora. Este zadarnic să se obiecteze că viaţa şi istoria sunt inscrutabile şi inefabile, şi că raţiunea umană nu poate nicicând accede până în intimitatea miezului lor. Criticii se contrazic pe ei înşişi articulând cuvinte despre inefabil şi [p.68] dezvoltând teorii – teorii deficitare, desigur – despre cele de nepătruns. Multe lucruri sunt situate dincolo de raza de acţiune a minţii umane. Dar, în măsura în care omul este capabil să dobândească vreun fel de cunoaştere, fie ea oricât de limitată, el nu are la dispoziţie decât o singură cale de acces, cea deschisă de raţiune.

Nu mai puţin iluzorii sunt tentativele de a contrapune înţelegerea teoremelor economice. Domeniul înţelegerii istorice se limitează exclusiv la elucidarea acelor probleme ce nu pot fi în întregime elucidate de către ştiinţele non-istorice. Înţelegerea nu trebuie să contrazică niciodată teoriile dezvoltate de ştiinţele non-istorice. Înţelegerea nu poate sluji la nimic altceva decât, pe de o parte, la stabilirea faptului că anumiţi oameni motivaţi de anumite idei au urmărit anumite scopuri şi au întrebuinţat anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri şi, pe de altă parte, la atribuirea relevanţei lor specifice diverşilor factori istorici, în măsura în care acest lucru nu se poate face numai cu ajutorul ştiinţelor non-istorice. Înţelegerea nu-l îndrituieşte pe istoricul contemporan să afirme că exorcismele au constituit vreodată metoda de însănătoşire a vitelor bolnave. Tot astfel, ea nu-i permite nici să susţină că legile economice n-ar fi fost valide în Roma Antică sau în Imperiul Incaşilor.

Omul nu este infailibil. El caută adevărul, adică cea mai adecvată înţelegere a realităţii, în măsura în care structura minţii şi a raţiunii sale i-o fac accesibilă. Omul nu poate deveni nicicând atotştiutor. El nu poate fi nicicând absolut sigur că cercetările sale nu l-au atras pe cărări greşite şi că ceea ce consideră el ca fiind cu siguranţă adevărat nu este cumva o eroare. Tot ce poate face omul este să-şi supună iarăşi şi iarăşi teoriile celor mai critice demersuri de reexaminare. În cazul economistului, aceasta înseamnă să parcurgă îndărăt tot lanţul deductiv al teoremelor, până la fundamentul lor ultim, cert şi indiscutabil, categoria de acţiune umană, şi să verifice cu cea mai mare grijă toate presupoziţiile şi inferenţele care duc de la acest fundament la teorema în discuţie. Nu se poate afirma că această procedură este o garanţie împotriva erorilor. Dar ea este, neîndoielnic, cea mai eficace metodă de evitare a erorilor.

Praxeologia – şi teoria economică de asemenea, în consecinţă - reprezintă un sistem deductiv. Forţa ei se bizuie pe punctul de plecare al deducţiilor sale, categoria de acţiune umană. Nici o teoremă economică nu poate fi considerată validă (sound) dacă nu este solid ancorată de acest fundament, printr-un lanţ irefutabil de raţionamente deductive. O afirmaţie făcută în absenţa unei asemenea legături este arbitrară şi pluteşte în vânt. Este imposibil să analizăm un segment special al teoriei economice fără să-l încadrăm într-un sistem complet al acţiunii.

Ştiinţele empirice pornesc de la evenimente singulare şi avansează de la cazul unic şi individual către universal. Dezvoltarea lor se pretează la specializare. Ele se pot concentra pe anumite segmente, [p.69] fără a păstra în atenţie întregul domeniu al disciplinei. Economistul nu trebuie niciodată să fie un specialist. Orice problemă ar analiza, el trebuie întotdeauna să-şi fixeze privirea asupra întregului sistem.

Istoricii păcătuiesc adesea în această privinţă, ei sunt gata să inventeze teoreme ad-hoc. Uneori ei nu înţeleg că este imposibil să extragem vreun raport de cauzalitate din studiul fenomenelor complexe. Ambiţia lor, de a investiga realitatea fără a recurge la ideile pe care ei le desconsideră, socotindu-le preconcepute, este zadarnică. În fapt, ei întrebuinţează doctrine populare al căror caracter eronat şi contradictoriu a fost de multă vreme demonstrat.

11. Limitele conceptelor praxeologice

Categoriile şi conceptele praxeologice sunt elaborate pentru înţelegerea acţiunii umane. Ele devin contradictorii şi lipsite de sens îndată ce încercăm să le aplicăm la analiza unor condiţii diferite de cele ale vieţii umane. Antropomorfismul naiv al religiilor primitive este inacceptabil pentru filozofie. Însă tentativele filozofilor de a defini, întrebuinţând concepte praxeologice, atributele unei fiinţe absolute, libere de limitaţiile şi slăbiciunile existenţei umane, nu sunt mai puţin îndoielnice.

Filozofii scolastici şi teologii, precum şi teiştii şi deiştii din Epoca Raţiunii, şi-au imaginat o fiinţă absolută şi perfectă, neschimbătoare, omnipotentă şi atotştiutoare, dar cu toate acestea capabilă de planificare şi de acţiune, de urmărirea unor ţeluri şi de întrebuinţarea unor mijloace pentru atingerea acestor ţeluri. Dar acţiunea nu poate fi atribuită decât unei fiinţe nemulţumite, iar acţiunea repetată numai unei fiinţe lipsite de puterea de a-şi îndepărta neplăcerile odată pentru totdeauna, printr-un singur gest. O fiinţă activă este nemulţumită şi, de aceea, nu este atotputernică. Dacă ar fi mulţumită n-ar acţiona, iar dacă ar fi atotputernică şi-ar fi îndepărtat de multă vreme, definitiv, nemulţumirea. Pentru o fiinţă atotputernică nu există nici un motiv constrângător de a alege între diverse stări de insatisfacţie; ea nu este silită să se mulţumească doar cu cel mai mic rău. Omnipotenţa ar înseamnă puterea de a realiza orice şi de a te bucura de satisfacţie deplină fără a fi constrâns de nici un fel de limite. Dar această stare este incompatibilă cu însuşi conceptul de acţiune umană. Pentru o fiinţă atotputernică nu există categoriile de scopuri şi mijloace. Ea se situează deasupra înţelegerii umane, a conceptelor şi a înţelegerii. Pentru fiinţa atotputernică, fiecare “mijloc” furnizează servicii nelimitate; ea poate întrebuinţa orice “mijloace” pentru atingerea oricăror ţeluri; ea poate atinge orice ţeluri fără utilizarea nici unui mijloc. Închipuirea conceptului de atotputernicie în mod consecvent, până la ultimele sale consecinţe logice, depăşeşte facultăţile minţii umane. Paradoxurile sunt insolubile. Are fiinţa atotputernică [p. 70] puterea de a realiza ceva care să fie apoi imun la intervenţiile sale ulterioare? În caz afirmativ, rezultă că există limite ale puterii sale şi încetează de a mai fi atotputernică; în caz contrar, ea nu este, chiar în virtutea acestui fapt, atotputernică.

Sunt omnipotenţa şi atotştiinţa compatibile? Atotştiinţa presupune că toate ce se vor întâmpla în viitor sunt deja inalterabil determinate. Dacă există omniştiinţă, omnipotenţa este de neconceput. Impotenţa de a schimba ceva din cursul predeterminat al evenimentelor ar îngrădi puterea oricărui agent.

Acţiunea este o manifestare a unei potenţe şi a unui control care sunt limitate. Este o manifestare a omului, care este constrâns de puterile circumscrise ale intelectului său, de natura fiziologică a corpului său, de vicisitudinile mediului său şi de raritatea factorilor externi de care depinde bunăstarea sa. Este zadarnic să enumerăm imperfecţiunile şi slăbiciunile vieţii umane, dacă ceea ce urmărim este să descriem ceva absolut perfect. Însăşi ideea de perfecţiune absolută este, sub toate aspectele, măcinată de contradicţii interne. Starea de perfecţiune absolută trebuie conceputa ca fiind completă, finală şi ferită de orice schimbare. Schimbarea n-ar putea decât să-i ştirbească perfecţiunea şi s-o reducă la o stare mai puţin perfectă; însăşi perspectiva că o schimbare poate surveni este incompatibilă cu conceptul de perfecţiune absolută. Însă absenţa schimbării – i.e., imutabilitatea, rigiditatea şi imobilitatea perfecte – este echivalentă cu absenţa vieţii. Viaţa şi perfecţiunea sunt incompatibile, după cum sunt şi moartea şi perfecţiunea.

Cel ce vieţuieşte este imperfect deoarece este supus schimbării; cel mort este imperfect deoarece nu trăieşte.

Limbajul oamenilor vii şi activi se pretează la formarea de comparative şi superlative pentru a compara diverse grade. Dar absolutul nu este un grad; el este o noţiune limită. Absolutul este indeterminabil, de negândit şi inefabil. Este o concepţie himerică. Nu există nimic de felul unei fericiri perfecte, unor oameni perfecţi, unei beatitudini. Orice tentativă de a descrie condiţiile unui tărâm al abundenţei, sau ale vieţii îngerilor, duc la paradoxuri. Acolo unde există condiţii, există limite şi nu perfecţiune; există tentative de a depăşi obstacole, există frustrări şi nemulţumiri.

După ce filozofii au abandonat căutarea absolutului, ea a fost preluată de utopişti. Ei ţes vise despre o stare perfectă. Ei nu realizează că statul, aparatul social de constrângere şi coerciţie, este o instituţie destinată să facă faţă imperfecţiunii umane şi că funcţia sa esenţială este de a aplica pedepse minorităţilor, în scopul protejării majorităţilor de consecinţele dăunătoare ale anumitor acţiuni. Dacă oamenii a fi “perfecţi” n-ar fi nevoie de nici o [p.71] constrângere sau coerciţie . Însă utopiştii nu ţin seama de natura umană şi de condiţiile inalterabile ale vieţii umane. Godwin socotea că omul ar putea deveni nemuritor în urma abolirii proprietăţii private. [25] Charles Fourier bolborosea despre un ocean de limonadă în loc de apă sărată. [26] Sistemul economic al lui Marx nesocotea cu nonşalanţă raritatea factorilor materiali de producţie. Troţky visa un paradis proletar în care “tipul omului de rând se va ridica la înălţimile unor Aristotel, Goethe sau Marx. Şi deasupra acestor culmi se vor înălţa noi vârfuri.” [27]

În zilele noastre, himerele cele mai populare sunt stabilizarea şi securitatea. Vom testa soliditatea acestor sloganuri mai târziu.


Note

1. Istoria economică, economia descriptivă şi statistica economică fac parte, desigur, din istorie. Termenul de sociologie este întrebuinţat în două sensuri diferite. Sociologia descriptivă se ocupă cu acele fenomene istorice ale acţiunii umane care nu privesc economia descriptivă; ea interferează, într-o anumită măsură, cu domeniul de studiu al etnologiei şi al antropologiei. Sociologia generală, pe de altă parte, abordează experienţa istorică dintr-un punct de vedere mai universal decât celelalte ramuri ale istoriei. Istoria propriu-zisă studiază, de pildă, un anumit oraş, sau oraşele dintr-o anumită perioadă, sau un anumit popor, sau o anumită arie geografică. Max Weber, în principalul său tratat (Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, 1922, pp. 513-600) analizează oraşul în general, i.e., întreaga experienţă istorică privitoare la oraşe, fără nici o limitare dictată de perioadele istorice, regiunile geografice sau popoarele, naţiunile, rasele şi civilizaţiile individuale.

2. Cu greu se poate numi un filozof care să fi fost mai complet familiarizat cu diversele ramuri ale cunoaşterii contemporane decât Begson. Totuşi, o observaţie marginală din ultima sa carte importantă demonstrează clar că Bergson era complet ignorant în ce priveşte teorema fundamentală a teoriei moderne a valorii şi a schimbului. Vorbind depre schimb, el notează: “l’on ne peut le pratiquer sans s’être demandé si les deux objets échangés sont bien deux même valeur, c’est–à-dire échangeables contre un même troisième.” (Les Deux Sources de la morale et de la religion, Paris, 1932, p. 68.)

3. Lévy-Bruhl, How Natives Think, trad. De L. A. Clare, New York, 1932, p. 396.

4. Ibid., p. 377.

5. Lévy-Bruhl, Primitive Mentality, trad. de L. A. Clare, New York, 1923, pp. 27-29.

6. Ibid., p., 27.

7. Ibid., p., 437.

8. A se vedea formulările strălucite datorate lui Ernst Cassirer, Philosophie der symbolischen Formen, Berlin, 1925, II, 78.

9. Ştiinţa, spune Meyerson, este “l’acte par lequel nous ramenons à l’identique ce qui nous a, tout d’abord , paru n’être pas tel.” (De l’Explication dans les sciences, Paris 1927, p. 154). A se vedea şi Morris R. Cohen, A Preface to Logic, New York, 1944, pp. 11-14.

10. Henri Poincaré, La Science et l’hypothèse, Paris, 1918, pp 69.

11. Felix Kaufmann, Methodology of the Social Sciences, Londra, 1944, pp. 46-47.

12. Albert Einstein, Geometrie und Erfahrung, Berlin, 1923, p. 3.

13. Cf. E. P. Cheyney, Law in History and Other Essays, New York, 1927, p. 27.

14 A se vedea mai jos, pp. 145-153, critica teoriei colectiviste a societăţii.

15. Henri Bergson, La Pensée et le mouvant, ed. a patra, Paris, 1934, p. 205.

16. Cf. Ch. V. Langlois şi Ch. Seignobos, Introduction to the Study of History, trad. de G. G. Berry, London, 1925, pp. 205-208.

17. A se vedea mai jos, pp. 412-414.

18. A se vedea mai jos, p. 351.

19. Cf. A. Eddington, The Philosophy of Physical Science, New York, 1939, pp. 28-48.

20. Deoarece aceasta nu este o disertaţie de epistemologie generală, ci o expunere a fundamentelor indispensabile unui tratat de teorie economică, este inutil să accentuăm analogiile existente între înţelegerea relevanţei istorice şi sarcinile de care se achită un medic în punerea diagnosticelor. Epistemologia biologiei depăşeşte domeniul acestui studiu.

21. A se vedea mai jos, pp. 251-255.

22. A se vedea mai jos, pp. 232-234 şi 239-244.

23. A se vedea mai jos, pp. 131-133.

24. Cf. F. H. Knight, The Ethics of Competition and Other Essays, New York, 1935, p. 139.

25. William Godwin, An Enquiry Concerning Political Justice and Its Influence on General Virtue and Happiness, Doublin, 1793, II, pp. 393-403.

26. Charles Fourier, Théorie des quatre mouvements, Oeuvres complčtes, ed. a 3-a, Paris, 1846, I, p. 43.

27. Leon Trotsky, Literature and Revolution, trad. de R. Strunsky (Londra, 1925), p. 256.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România