Traducere din limba engleză de Dan Cristian Comănescu*
Mișcarea liberală a fost admonestată de către William F. Buckley, Jr., deoarece nu își utilizează „inteligența strategică” în felul cum abordează problemele majore ale vremurilor noastre. Am fost, este adevărat, adesea prea înclinați să „urmărim [la] micile noastre seminarii agitate dacă trebuie sau nu demunicipalizată colectarea gunoiului” (după cum scrie Buckley cu dispreț), nesocotind și lăsând în afara sferei de aplicație a teoriei liberale cea mai vitală problemă a vremurilor noastre: războiul și pacea. Există un punct de vedere din care se poate spune că liberalii au fost utopici, mai degrabă decât strategici, în modul lor de gândire, manifestând o tendință de a rupe sistemul ideal, pe care îl au în vedere, de realitățile lumii în care trăim. Pe scurt, prea mulți dintre noi au rupt teoria de practică și s-au complăcut apoi să prezinte modelul de societate pur liberală ca pe un ideal abstract, care se adresează unui viitor îndepărtat, în vreme ce în lumea concretă de astăzi continuăm să urmăm fără să gândim linia „conservatoare” ortodoxă. Pentru a trăi libertatea, pentru a începe dificila dar esențiala și strategica luptă de schimbare a lumii nesatisfăcătoare de astăzi, în direcția idealurilor noastre, trebuie să înțelegem și să demonstrăm lumii că teoria liberală este cât se poate de relevantă pentru problemele cruciale ale omenirii. Rezolvând aceste probleme, putem arăta că liberalismul nu este doar un ideal frumos undeva la nivelul celui de-al nouălea nor, ci un sistem robust de adevăruri care ne permite să luăm poziție și să facem față întregii puzderii de probleme ale zilelor noastre.
Haideți, așadar, să ne utilizăm fără amânare inteligența strategică. Cu toate că, după ce va afla rezultatele, este foarte posibil ca D-l Buckley să-și dorească să ne fi limitat la problema colectării gunoiului. Haideți să construim o teorie liberală a războiului și a păcii.
Axioma fundamentală a teoriei liberale este că nimeni nu are dreptul să „agreseze” – să amenințe cu violența sau să o pună chiar în practică, împotriva persoanei sau a proprietății altei persoane. Violența nu poate fi întrebuințată decât împotriva omului care comite [inițiază – n.tr.] o asemenea violență; cu alte cuvinte, nu este permisă decât violența defensivă, împotriva violenței agresive a altuia.1 Pe scurt, împotriva non-agresorilor nu este permisă nici un fel de violență. Aceasta este regula fundamentală din care se deduce întregul corpus al teoriei liberale.2
Haideți să lăsăm momentan deoparte problema mai complexă a statului și să ne concetrăm pur și simplu pe relațiile dintre persoane private. Jones constată că el însuși, sau proprietatea sa, sunt invadate și devin victimele agresiunii lui Smith. După cum am văzut, este legitim ca Jones să respingă această invazie prin utilizarea violenței defensive. Dar acum urmează o întrebare mai subtilă: oare printre drepturile lui Jones se numără și acela de a comite violențe agresive împotriva unor terțe părți nevinovate, ca un corolar al apărării sale legitime împotriva lui Smith? Evident că, pentru un liberal, răspunsul trebuie să fie „Nu”. Să ne amintim că regula care interzice inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății oamenilor inocenți este absolută; ea este valabilă indiferent care este motivația subiectivă pentru agresiune. Este rău și criminal să violăm proprietatea și persoana altuia, chiar dacă suntem Robin Hood, sau dacă murim de foame, sau dacă o facem pentru a ne salva o rudă, sau dacă ne apărăm împotriva atacului unei terțe părți. Putem înțelege și putem simpatiza cu multe dintre motivațiile din cazurile și situațiile acestea extreme. Putem atenua ulterior vina delicventului, dacă el se prezintă la proces pentru a-și primi pedeapsa. Dar nu putem evita judecata conform căreia agresiunea comisă este totuși un act criminal, deci unul pe care victima avea tot dreptul să-l respingă, la nevoie cu forța. Pe scurt, A îl agresează pe B deoarece C îl amenință sau îl agresează pe A. Putem să înțelegem că vina lui C este „mai mare” în ansamblul acestui proces, dar vom numi totuși agresiunea aceasta a lui A un act criminal, pe care B are tot dreptul să-l respingă folosind forța.
Mai concret, dacă Jones constată că proprietatea lui este furată de către Smith, el are dreptul să-l respingă și să încerce să-l prindă pe Smith, dar nu are nici un drept să-l respingă bombardând o clădire și omorând oameni nevinovați, sau să-l prindă trăgând rafale de mitralieră într-o mulțime de oameni nevinovați. Dacă face lucrul acesta, el este un agresor la fel de criminal ca și Smith, sau chiar mai criminal.
Aplicarea acestui principiu la problemele războiului și ale păcii devine deja evidentă. Într-adevăr, în vreme ce războiul în sens mai restrâns este un conflict interstatal, în sens mai larg îl putem defini ca fiind izbucnirea violenței manifeste între oameni sau grupuri de oameni. Dacă Smith și un grup de acoliți ai săi îl agresează pe Jones, iar Jones și body-guarzii săi îi urmăresc pe Smith și banda lui până în vizuina lor, putem să îl felicităm pe Jones pentru această realizare; și atât noi, cât și alți membri ai societății care sunt interesați de respingerea agresiunii, putem contribui financiar sau personal la cauza lui Jones. Dar Jones și oamenii lui nu au nici un drept, la fel cum nu are nici Smith, să agreseze pe altcineva în cursul războiului lor „drept” (să fure proprietatea altora pentru a-și finanța urmărirea, să-i înregimenteze pe alții în potera lor prin mijloace violente, sau să ucidă pe alții în cursul luptei lor pentru captura forțelor militare ale lui Smith.) Dacă Jones face vreunul dintre lucrurile acestea, el devine la fel de incontestabil criminal ca și Smith – și devine și el pasibil de toate sancțiunile prevăzute împotriva criminalității. De fapt, dacă declicvența comisă de Smith a constat în furt și Jones întrebuințează conscripția [înregimentarea silită – n.tr.] pentru prinderea lui, sau ucide persoane nevinovate în cursul urmăririi, atunci Jones devine mai criminal decât Smith, deoarece cu siguranță înrobirea și uciderea sunt crime cu mult mai grave împotriva altor persoane decât furtul. (Într-adevăr, în vreme ce furtul vatămă prelungirea persoanei altuia, înrobirea vatămă și uciderea obliterează chiar persoana însăși.)
Să presupunem că Jones, în cursul războiului său „drept” împotriva ravagiilor comise de Smith, ar ucide niște persoane nevinovate. Și să presupunem că el ar declama, în apărarea crimelor sale, că a acționat pur și simplu conform sloganului „dați-mi libertate sau dați-mi moarte”. Absurditatea acestei „apărări” ar trebui să fie numaidecât evidentă, deoarece întrebarea nu este dacă Jones era dispus să riște să moară el însuși în lupta sa defensivă împotriva lui Smith; întrebarea este dacă el era dispus să omoare alte persoane nevinovate în cursul urmăririi obiectivului său legitim. Într-adevăr, Jones a acționat de fapt conform sloganului total inacceptabil „dați-mi libertate sau dați-le altora moarte” – care este cu siguranță un strigăt de bătălie mult mai lipsit de noblețe.3
Așadar, atitudinea de bază a liberalului față de război trebuie să fie: este legitimă utilizarea violenței împotriva criminalilor, atunci când utilizatorul ei își apără drepturile asupra persoanei și proprietătii sale; este total nepermis să încălcăm drepturile altor persoane nevinovate. Prin urmare, războiul nu este legitim decât atunci când exercițiul violenței este riguros limitat la criminalii individuali și numai la ei. Cititorul poate să reflecteze singur câte dintre războaiele sau conflictele din toată istoria au îndeplinit acest criteriu.
S-a afirmat adesea, în special de către conservatori, că dezvoltarea cumplitelor arme moderne de ucidere în masă (arme nucleare, rachete, război biologic, etc.) nu prezintă decât o diferență de grad – și nu una de natură – în raport cu armele mai simple din vremurile mai de demult. Bineînțeles că unul din răspunsuri este că atunci când gradul se măsoară în numărul de vieți omenești diferența este una foarte mare.4 Dar un alt răspuns, pe care liberalul este deosebit de apt să-l dea, este că, în vreme ce arcul și săgeata, ba chiar și pușca, pot fi îndreptate cu precizie, dacă se dorește lucrul acesta, împotriva criminalilor propriu-ziși și doar împotriva lor, armele nucleare contemporane nu sunt compatibile cu o astfel de utilizare. Iată diferența esențială, de natură. Bineînțeles că arcul și săgeata puteau fi întrebuințate pentru scopuri agresive, dar ele puteau fi îndreptate și numai spre utilizare exclusiv împotriva agresorilor. Armele nucleare, ba chiar și bombele aeriene „convenționale” nu pot fi îndreptate astfel. Aceste arme sunt ipso facto mașini de ucidere în masă, fără discriminare. (Singura excepție ar fi cazul extrem de rar în care o masă de oameni care ar fi cu toții criminali ar ocupa o regiune geografică vastă.) Trebuie, prin urmare, să conchidem că utilizarea armelor nucleare și a altora de același fel, sau a amenințării cu ele, sunt păcate și crime împotriva umanității, pentru care nu poate exista nici un fel de justificare.
Acesta este motivul pentru care vechiul clișeu, conform căruia nu armele, ci voința care le întrebuințează contează pentru evaluarea problemelor de război și pace, nu mai este de actualitate. Într-adevăr, caracteristica armamentului contemporan este tocmai că el nu poate fi întrebuințat selectiv, nu poate fi utilizat într-o manieră liberală. Prin urmare, însăși existența lui trebuie condamnată, iar dezarmarea nucleară devine un bine care trebuie urmărit în sine. Și dacă ne vom utiliza într-adevăr inteligența strategică, vom vedea că această dezarmare nu este doar un bine, ci cel mai important bine politic care poate fi urmărit în lumea contemporană. Deoarece exact așa cum uciderea este un delict mai grav împotriva altui om decât delapidarea, tot astfel crima în masă – care este efectiv atât de extinsă încât poate amenința civilizația și însăși supraviețuirea omenirii – este cel mai grav delict imaginabil pe care îl poate comite un om. Iar această crimă este acum iminentă. Și împiedicarea unei anihilări masive este, într-adevăr, cu mult mai importantă decât demunicipalizarea problemei gunoiului, indiferent cât de meritorie ar fi aceasta din urmă. Sau cumva se vor arăta liberalii (pe bună dreptate) indignați de controlul prețurilor și de impozitul pe venit, dar vor ridica din umeri, sau chiar vor susține activ crima cea mai gravă – uciderea în masă?
Dacă războiul nuclear este complet ilegitim chiar și pentru persoanele individuale care se apără de atacuri criminale, cu atât mai mult sunt ilegitime războiul nuclear și chiar cel „convențional” dintre state!
A sosit acum vremea să introducem și statul în discuție. Statul este un grup de oameni care practic au reușit să își aroge un monopol asupra utilizării violenței într-o anumită regiune teritorială. El și-a însușit, mai precis, un monopol asupra violenței agresive, deoarece în general statele recunosc dreptul indivizilor de a întrebuința violența în vederea auto-apărării (deși, bineînțeles, nu și împotriva statelor).5 Așadar statul își întrebuințează monopolul pentru a-și exercita puterea asupra locuitorilor unei regiuni teritoriale și pentru a se bucura de fructele materiale ale acestei puteri. Astfel, statul este unica organizație din societate care își obține în mod regulat și deschis veniturile monetare din utilizarea violenței agresive; toți ceilalți indivizi și toate celelalte organizații (cu excepția acelora cărora li se delegă acest drept de către stat) nu obțin avuție decât prin producție pașnică și prin schimb voluntar, cu produsele respective de care dispun. Această întrebuințare a violenței pentru dobândirea venitului său (denumită „impozitare”) este piatra de temelie a puterii statale. Acesta este fundamentul pe care statul își înalță mai departe structura puterii sale, pe deasupra indivizilor de pe teritoriul său, impunându-le reglementări, penalizându-i pe critici, subvenționându-i pe favoriți, etc. Statul mai are grijă să-și aroge monopolul coercitiv asupra diverselor servicii critice necesare societății, menținându-i în felul acesta pe oameni dependenți de el pentru obținerea serviciilor cheie, rezervându-și controlul asupra punctelor critice de comandă din societate și inoculând totodată în rândurile populației mitul conform căruia doar el ar putea furniza aceste bunuri și servicii. Astfel, statul este atent să monopolizeze poliția și serviciile juridice, posesia drumurilor și a străzilor, oferta monetară, serviciile poștale, precum și să monopolizeze sau să controleze efectiv educația, utilitățile publice, transporturile, radioul și televiziunea.
Așadar, deoarece statul își arogă sieși monopolul violenței asupra unei regiuni teritoriale, atâta vreme cât prădăciunile și extorcările sale continuă fără a întâmpina vreo opoziție, se spune că este „pace” în acea regiune, deoarece singurul tip de violență este cel unidirecțional, orientat de către stat descendent, împotriva populației sale. Conflictul deschis izbucnește în regiunea respectivă doar în cazul „revoluțiilor”, când oamenii opun rezistență utilizării puterii statale împotriva lor. Atât în cazul liniștit al statului fără opoziție, cât și în cel al revoluției manifeste, putem vorbi despre „violență verticală”: violența statului împotriva populației sale și vice-versa.
În lumea contemporană fiecare teritoriu geografic este controlat de o anumită organizație statală, pe întinsul Pământului fiind împrăștiate un număr de state, fiecare posedând un monopol al violenței asupra propriului său teritoriu. Nu există nici un super-stat care să dețină monopolul violenței asupra întregii lumi, așa încât între diversele state există o situație de „anarhie”. (În treacăt fie spus, pentru autorul acestor rânduri a fost întotdeauna un prilej de minunare faptul că aceiași conservatori care resping ca pe o nebunie orice propunere de eliminare a vreunui monopol asupra violenței de pe vreun teritoriu [statal] dat, în vederea eliberării cetățenilor particulari de orice stăpân suprem, insistă la fel de energic pentru lăsarea statelor existente fără un stăpân suprem care să arbitreze disputele dintre ele. Prima idee este întotdeauna denunțată ca fiind o formă de „anarhism trăsnit”; cea de-a doua este elogiată deoarece ar salvgarda independența și „suveranitatea națională” de „statul mondial”.) Așa încât, cu excepția revoluțiilor, care izbucnesc numai sporadic, violența declarată și conflictul bilateral se manifestă între două sau mai multe state, în ceea ce se numește „război internațional”, sau „violență orizontală”.
Însă există diferențe cruciale și vitale între, pe de o parte, războaiele inter-statale și, pe de altă parte, revoluțiile împotriva statului sau conflictele între persoane private. O diferență cheie ține de modificarea geografiei. Într-o revoluție conflictul se manifestă în interiorul unei anumite regiuni geografice: atât protejații statului cât și revoluționarii locuiesc pe același teritoriu. Războiul inter-statal, pe de altă parte, se dă între două grupuri, fiecare deținând un monopol asupra propriei sale regiuni geografice, adică se dă între locuitorii unor teritorii diferite. Din această diferență rezultă mai multe consecințe importante:
(1) În războiul inter-statal ocaziile de utilizare a armamantului modern, de distrugere în masă, sunt mult mai numeroase. Într-adevăr, dacă în cadrul unui conflict intra-teritorial cursa înarmării devine prea intensă, fiecare parte se va autodistruge cu armamantul direcționat spre cealaltă. De exemplu, nici un grup revoluționar și nici un stat care combate o revoluție nu pot utiliza armament nuclear împotriva părții adverse. Pe de altă parte însă, atunci când părțile beligerante locuiesc regiuni teritoriale diferite, posibilitatea de utilizare a armamantului modern devine enormă și poate fi întrebuințat întregul arsenal de devastare în masă.
(2) O a doua consecință este că, în vreme ce pentru revoluționari este posibil să-și aleagă țintele și să limiteze această alegere la dușmanii lor statali, evitând astfel agresiunea împotriva oamenilor nevinovați, acest tip de focalizare devine cu mult mai greu realizabil în războaiele interstatale.6 Lucrul acesta este adevărat și în privința armamentelor mai vechi; însă desigur că odată adoptat armamentul modern nu mai poate fi vorba despre nici un fel de focalizare.
Mai mult, (3) deoarece fiecare stat poate mobiliza toți oamenii și toate resursele de pe teritoriul său, statul advers ajunge să-i privească pe toți cetățenii țării opuse ca pe dușmanii săi cel puțin temporari – și să-i trateze ca atare, extinzând și asupra lor războiul. Astfel, toate consecințele războiului inter-teritorial fac să fie aproape inevitabil ca războiul inter-statal să implice de ambele părți agresiune împotriva civililor nevinovați, a persoanelor private aflate de cealaltă parte. Odată cu armamentul modern de distrugere în masă această inevitabilitate devine absolută.
Dacă unul dintre atributele distinctive ale războiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul că fiecare stat se hrănește din impozitarea propriului său popor. Prin urmare, orice război împotriva unui alt stat implică creșterea și extinderea impozitării-agresiune împotriva propriei populații.7 Conflictele între persoane private pot fi – și de regulă sunt – susținute și finanțate în mod voluntar, de către părțile implicate. Revoluțiile pot fi – și adesea sunt – finanțate și susținute din contribuțiile voluntare ale populației. Dar războaiele statale nu pot fi purtate decât pe baza agresiunii împotriva contribuabilului.
De aceea, toate războaiele purtate de state implică un plus de agresiune împotriva contribuabililor din partea statului propriu și aproape toate războaiele statale (efectiv toate în cazul războiului modern) implică un maximum de agresiune (de crimă) împotriva civililor nevinovați aflați sub stăpânirea statului advers. Pe de altă parte, revoluțiile sunt în general finanțate în mod voluntar și își pot focaliza violența [exclusiv] asupra cârmuitorilor statului; iar conflictele private își pot limita violența la adevărații răufăcători. Liberalul, prin urmare, trebuie să conchidă că, în vreme ce anumite revoluții și anumite conflicte private pot fi legitime, războaiele purtate de state trebuie întotdeauna condamnate.
Numeroși liberali ridică următoarea obiecție: „Deși deplângem și noi întrebuințarea impozitării pentru finanțarea războaielor, ca și monopolul statului asupra serviciilor de apărare, trebuie să recunoaștem existența acestei situații și, câtă vreme ea există, trebuie să sprijinim statul în războaiele juste, de apărare.” Răspunsul ar trebui să sune după cum urmează: „Da, din nefericire statele există, așa cum spuneți, fiecare dispunând de un monopol asupra violenței pe teritoriul său.” Așadar, care trebuie să fie atitudinea liberalului față de conflictele dintre aceste state? El ar trebui să îi spună efectiv statului: „Bine, exiști; dar câtă vreme acest lucru este adevărat cel puțin limitează-ți activitățile la teritoriul pe care l-ai monopolizat!” Pe scurt, liberalul urmărește să diminueze cât mai mult cu putință domeniul agresiunii statale împotriva tuturor persoanelor private. Singurul mod de a face aceasta în relațiile internaționale este ca populația fiecărei țări să exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta să-și limiteze activitățile la regiunea pe care o monopolizează și să nu agreseze împotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind să nu agreseze împotriva popoarelor stăpânite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberal este de a limita fiecare stat existent la un nivel cât mai mic cu putință de agresiune împotriva persoanei și a proprietății. Iar lucrul acesta implică evitarea completă a războiului. Popoarele supuse fiecărui stat în parte ar trebui să exercite presiuni asupra respectivelor „lor” state, pentru ca acestea să nu se atace unele pe altele și, dacă izbucnește un conflict, să negocieze o pace sau să declare încetarea focului cât mai rapid este materialmente cu putință.
Să presupunem acum că avem de-a face cu o raritate: un caz neobișnuit de limpede, în care statul încearcă efectiv să apere proprietatea unuia dintre cetățenii săi. Un cetățean din țara A călătorește sau investește în țara B, apoi statul B comite o agresiune împotriva persoanei sale, sau îi confiscă proprietatea. Fără îndoială că avem aici un caz limpede, va spune criticul nostru liberal, în care statul A trebuie să amenințe sau să pornească război împotriva statului B, pentru apărarea proprietății cetățeanului „său”. Deoarece, susține el, statul și-a asumat monopolul apărării cetățenilor săi, așa încât are obligația să poarte război în numele oricărui cetățean al său, iar liberalii trebuie să susțină un astfel de război ca fiind unul just.
Însă – din nou – problema este că fiecare stat are un monopol al violenței – și prin urmare al apărării – doar pe propriul său teritoriu geografic. El nu are un astfel de monopol – de fapt nu are nici un fel de putere – asupra altor teritorii. De aceea, dacă un locuitor al țării A se mută sau investește în țara B, liberalul trebuie să arate că, prin aceasta, el își asumă riscurile inerente stăpânirii statului monopolist din țara B și că ar fi imoral și criminal ca statul A să preleveze impozite de la populația țării A și să ucidă numeroși nevinovați din țara B, pentru a apăra proprietatea călătorului sau a investitorului.8
Trebuie, de asemenea, să observăm că împotriva armamentului nuclear nu exită nici un fel de apărare (singura „apărare” propusă actualmente fiind amenințarea cu „distrugerea mutuală”) și, prin urmare, că statul nu poate îndeplini nici un fel de funcție de apărare internațională, câtă vreme aceste arme există.
Obiectivul liberal ar trebui să fie, așadar, indiferent de cauzele specifice ale fiecărui conflict, de a exercita presiuni asupra statului să nu inițieze războaie împotriva altor state și, în cazul în care se declanșează vreun război, să exercite presiuni asupra statelor, [astfel încât acestea] să încheie pace și să negocieze o încetare a focului și un tratat de pace cât mai rapid este materialmente cu putință. În treacăt fie spus, acest obiectiv era inclus în vechiul drept internațional din secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, sub forma idealului ca nici un stat să nu agreseze împotriva teritoriului altui stat – pe scurt, „coexistența pașnică a statelor”.9
Să presupunem însă că, în ciuda opoziției liberale, începe războiul și statele beligerante nu negociază o pace. Care trebuie să fie în acest caz poziția liberală? Evident că de a reduce cât mai mult cu putință amploarea agresiunii asupra civililor nevinovați. Vechiul drept internațional conținea două dispozitive excelente destinate acestui scop: „legile războiului” și „legile neutralității”, sau „drepturile țărilor neutre”. Legile neutralității erau concepute pentru a menține orice război care izbucnește strict limitat la statele beligerante însele, fără agresiuni asupra statelor sau, mai ales, asupra populațiilor altor țări. Iată de ce erau atât de importante vechile principii americane date acum uitării, cum ar fi „libertatea mărilor” sau îngrădirea severă a drepturilor statelor beligerante de a organiza blocade împotriva comerțului neutru cu țara adversă. Pe scurt, liberalul încearcă să detemine statele neutre să rămână neutre în orice conflict interstatal și pe cele beligerante să respecte întru totul drepturile cetățenilor neutri.
„Legile războiului” erau concepute pentru a limita cât mai mult cu putință invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din respectivele țări beligerante. După cum explică juristul britanic F.J.P. Veale:
„Principiul fundamental al acestui cod a fost că ostilitățile dintre popoarele civilizate trebuie să se limiteze la forțele armate efectiv angajate în luptă…. El făcea o distincție între combatanți și noncombatanți, stabilind faptul că unica misiune a combatanților este să se lupte unii cu alții și, în consecință, că noncombatanții trebuie să fie excluși din sfera operațiunilor militare.”10
Într-o formă modificată, prin care se intrezicea bombardarea tuturor orașelor nesituate pe linia frontului, această regulă s-a menținut de-a lungul ultimelor secole în războaiele europene, până când Marea Britanie a inițiat bombardarea strategică a civililor, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Bineînțeles că în prezent abia dacă își mai amintește cineva de această concepție, natura însăși a războiului nuclear fiind bazată pe anihilarea civililor.
Condamnând toate războaiele, indiferent de mobilurile lor, liberalul știe că pot exista foarte bine grade diverse de vinovăție între state, pentru fiecare război în parte. Însă preocuparea sa de bază este condamnarea oricărei participări statale la război. Astfel, politica sa este de a exercita o presiune asupra tuturor statelor pentru a nu declanșa războaie și a nu interveni în ele, pentru a opri orice război deja început și pentru a reduce sfera oricărui război care persistă în a molesta civili din oricare tabără, sau din afara taberelor.
Unul dintre corolarele trecute cu vederea ale politicii liberale de coexistență pașnică între state este abținerea riguroasă de la orice fel de ajutoare străine; adică o politică de neintervenție între state (= „izolaționism” = „neutralism”). Într-adevăr, orice ajutor acordat de statul A statului B (1) sporește agresiunea prin impozitare la care este supusă populația țării A și (2) agravează opresiunea de către statul B a propriei sale populații. Dacă există grupuri revoluționare în țara B, atunci ajutorul străin intensifică această opresiune cu atât mai mult. Chiar și ajutorul străin acordat unui grup revoluționar din B – cu toate că este mai justificabil, deoarece se îndreaptă către un grup voluntar, care se opune unui stat, mai degrabă decât spre un stat care își oprimă poporul – trebuie condamnat (cel puțin) pentru că agravează agresiunea prin impozitare în țara donatoare.
Să vedem acum în ce fel se aplică teoria liberală la problema imperialismului, care poate fi definit ca fiind agresiunea statului A împotriva populației statului B, urmată de menținerea ulterioară a acestei stăpâniri străine. O revoluție inițiată de populația din B împotriva stăpânirii imperiale a lui A este fără îndoială legitimă, presupunând din nou că focul revoluționarilor este ațintit numai împotriva stăpânitorilor. S-a susținut adesea – chiar și de către liberali – că imperialismul occidental în țările nedezvoltate ar trebui susținut, deoarece ar arăta mai mult respect pentru proprietatea privată decât orice posibil guvern indigen ulterior. Primul răspuns este că a judeca ce ar putea să urmeze după status quo este un exercițiu pur speculativ, în vreme ce opresiunea stăpânirii imperiale existente asupra populației din țara B este cât se poate de reală și de vinovată. Mai mult, în acest caz liberalul și-a început analiza dintr-un unghi eronat – al presupuselor beneficii ale imperialismului pentru băștinași. El ar trebui să se concentreze, dimpotrivă, înainte de orice asupra contribuabilului occidental, care este muls și împovărat de obligativitatea de a finanța [mai întâi] războaiele de cucerire și apoi menținerea birocrației imperiale. Fie și numai din acest motiv liberalul trebuie să condamne imperialismul.11
Oare înseamnă opoziția față de toate războaiele că liberalul nu poate niciodată avea în vedere schimbarea – că el condamnă lumea la un îngheț perpetuu al regimurilor nedrepte? Cu siguranță nu. Să presupunem, de exemplu, că statul ipotetic „Valdavia” atacă „Ruritania” și anexează partea occidentală a acestei țări. Acum ruritanii de vest tânjesc după reunire cu frații lor ruritani (pentru că doresc să vorbească netulburați limba lor ruritană). Cum se poate realiza lucrul acesta? Există, bineînțeles, calea negocierilor pașnice între cele două puteri; dar să presupunem că imperialiștii valdavi se arată neînduplecați. Sau, liberalii valdavi pot să exercite presiuni asupra statului lor, pentru ca acesta să-și abandoneze cuceririle, în numele dreptății. Dar să presupunem că nici această cale nu dă rezultate. Ce rămâne de făcut? Trebuie să susținem în continuare ilegitimitatea declanșării unui război împotriva Valdaviei de către statul ruritan. Căile legitime sunt (1) mișcările revoluționare ale poporului ruritan occidental oprimat și (2) ajutorul oferit rebelilor occidentali de către grupuri ruritane private (sau, de ce nu, de către orice prieteni din străinătate ai cauzei ruritane), fie sub forma echipamentului, fie ca persoane voluntare.12,**
Am văzut, de-a lungul întregii noastre discuții, importanța cheie pe care o are, pentru orice program de pace liberal contemporan, eliminarea metodelor moderne de anihilare în masă. Armamentul acesta, împotriva căruia nu poate exista nici un fel de apărare, garantează un maximum de agresiune în orice conflict și perspectiva clară de distrugere a civilizației, și chiar a rasei umane. Așadar, cea mai înaltă prioritate pe orice agendă liberală trebuie să o aibă exercitarea de presiuni asupra tuturor statelor, pentru ca ele să cadă de acord asupra unei dezarmări generale și complete, până la nivelul forțelor polițienești, punând accentul îndeosebi pe dezarmarea nucleară. Pe scurt, dacă trebuie să ne utilizăm inteligența strategică, va trabui să conchidem că demantelarea celei mai mari amenințări cu care s-au confruntat vreodată viața și libertatea tuturor oamenilor este, într-adevăr, cu mult mai importantă decât demunicipalizarea serviciilor care se ocupă cu gunoiul.
Nu putem încheia fără a spune cel puțin un cuvânt despre tirania internă care însoțește inevitabil războiul. Marele Randolph Bourne a observat că „războiul este sănătatea statului”.13 Statul își realizează pe deplin potențialul abia în caz de război, îmbătându-se de putere, de capacități numerice, de trufie și de dominația absolută pe care o dobândește asupra economiei și a societății. Societatea devine o cireadă, pusă pe uciderea presupușilor săi dușmani, dezrădăcinând și suprimând orice disidență față de efortul oficial de război, trădând cu voioșie adevărul în numele presupusului interes public. După cum a spus cândva Albert Jay Nock, societatea devine un lagăr militar, cu valorile și moralul unei „armate aflate în marș”.
Mitul fundamental care îi permite statului să se îngrașe din războaie este gogoașa că războiul însemnă apărarea de către stat a supușilor săi. Faptele sunt, bineînțeles, diametral opuse. Deoarece dacă războiul este sănătatea statului, el este și cel mai mare pericol la adresa acestuia. Un stat nu poate „muri” decât dacă este înfrânt în război sau în urma unei revoluții. Prin urmare, în caz de război statul mobilizează frenetic populația ca să lupte pentru el împotriva altui stat, sub pretextul că el este cel care luptă pentru populație. Dar toate acestea n-ar trebui să ne surprindă: vedem același fenomen în toate sectoarele vieții. Pentru ce categorii de crime urmărește și pedepsește statul mai drastic făptașii: cele împotriva cetățenilor privați, sau cele împotriva sa însuși? Cele mai grave delicte din lexiconul statului sunt, aproape invariabil, nu prejudiciile aduse persoanei și proprietății, ci periclitarea intereselor sale, de pildă prin trădare, dezertarea soldaților din armată, sustragerea de la recrutare, conspirații în vederea răsturnării guvernului. Criminalii sunt urmăriți sporadic, cu excepția cazurilor când victima este vreun polițist, sau, Gott soll hüten, vreun șef de stat asasinat; neplata unei datorii private este, dacă se pune măcar problema, mai degrabă încurajată, dar evaziunea fiscală de la impozitul pe venit este pedepsită cu maximă severitate; falsificarea banilor statului este combătută mult mai acerb decât falsificarea cecurilor private, etc. Toate aceste probe arată că statul este cu mult mai interesat de menținerea propriei sale puteri, decât de apărarea vieților cetățenilor privați.
Un cuvânt la final despre recrutare. Dintre toate căile pe care războiul alimentează creșterea statului, aceasta poate că este cea mai flagrantă și cea mai despotică. Însă lucrul cel mai scandalos în legătură cu recrutatrea militară este absurditatea argumentelor avansate în favoarea ei. Omul trebuie să fie înregimentat pentru a-și apăra liberatea sa (sau pe a altuia?), împotriva unui stat malefic aflat dincolo de graniță. Să apere libertatea? Cum? Fiind luat cu sila într-o armată a cărei însăși rațiune de a exista este desființarea libertății, călcarea în picioare a tuturor libertăților persoanei, dezumanizarea calculată și brutală a soldatului și transformarea sa într-o mașinărie eficientă de asasinare, aflată la cheremul „ofițerului său superior”?14 Oare îi poate face omului vreun stat străin ceva mai rău decât îi face acum „propria sa” armată, chipurile în propriul său interes? Doamne, oare cine îl va apăra de „apărătorii” săi?
© 2007 Institutul Ludwig von Mises – România, pentru această versiune în limba română.
* Traducere după „War, Peace and the State”, efectuată și publicată online cu permisiunea Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama. Articolul a apărut inițial în The Standard din aprilie 1963, a fost republicat în Egalitarianism as a Revolt against Nature and Other Essays (1974) și, într-o formă prescurtată și adaptată, este reluat în cap. 25 din Etica libertății (1982).
[1] Există unii liberali care ar merge chiar mai departe și ar afirma că nimeni nu ar trebui să întrebuințeze violența, nici măcar pentru a se apăra pe sine împotriva violenței. Cu toate acestea, chiar și acești „tolstoieni”, sau „pacifiști absoluți”, ar admite dreptul victimei de a întrebuința violența defensivă și s-ar limita doar la a-i recomanda acesteia insistent să nu-și folosească acest drept. Prin urmare, ei nu se află în dezacord cu propoziția noastră. În mod analog, un adept liberal al temperanței nu ar contesta dreptul omului de a bea alcool, ci numai înțelepciunea exercitării acestui drept. [Din nefericire, cvasi-totalitatea așa-numiților pacifiști, sau adepți ai non-rezistenței – și Tolstoi nu face excepție – nu fac sistematic distincția între violența strict defensivă (liberală, sau „libertariană”, în terminologia rothbardiană), care nu face nici o exceptare de la obligativitatea absolută de a respecta viețile și proprietățile terțelor părți nevinovate („pagubele colaterale” din jargonul închinătorilor la „fecunditatea răului” din toate vremurile) și, respectiv, agresiune, teroare, sau inițierea violenței fizice față de persoane pașnice. Atât această distincție fundamentală, cât și metoda corelată, a punerii consecvente a problemei violenței (ca și a eticii oricărei acțiuni umane) la nivelul persoanei și al relațiilor interperonale – și nu al unor fantasmagorice entități holiste, supra-personale, în numele cărora omul nevinovat poate fi strivit cu „legea” în mână, ca o furnică, precum Iisus Hristos de către Caiafa, Pilat și nefericiții lor complici – fac parte dintre contribuțiile la filosofia politică, în general și a legii naturale, în particular, ale lui Murray N. Rothbard. Abia după înglobarea acestor contribuții în filosofiile pacifiste se va putea verifica liberalismul acestora, în sensul sugerat de Rothbard prin această notă, care nu înseamnă altceva decât compatibilitatea lor cu o lectură personalistă a legii talionului. – n.tr.]
[2] Nu vom încerca să justificăm axioma aici. [A de vedea în acest sens, online, M.N. Rothbard, Etica libertății și H.-H. Hoppe, O teorie a socialismului și a capitalismului – n.tr.] Majoritatea liberalilor – și chiar și a conservatorilor – sunt familiarizați cu regula aceasta și chiar o susțin; problema nu constă atât în a deduce regula, cât în a urmări fără frică și în mod consecvent numeroasele sale implicații, care adesea par uimitoare.
[3] Sau pentru a nu trece cu vederea un alt celebru slogan antipacifist, problema nu este dacă „am fi dispuși să întrebuințăm forța pentru a împiedica violarea sorei noastre”, ci dacă, pentru a împiedica violul, am fi dispuși să ucidem persoane nevinovate și poate chiar pe sora noastră însăși.
[4] William Buckley și alți conservatori au avansat ciudata doctrină morală conform căreia nu este mai rău să ucizi milioane de oameni decât să ucizi un singur om. Bineînțeles că omul care comite oricare dintre aceste două acte este un criminal; însă nu este mai puțin sigur că este foarte important cât de mulți oameni ucide. Putem sesiza lucrul acesta reformulând problema astfel: după ce un om a omorât deja o persoană, mai are vreo importanță dacă acum încetează de a mai ucide, sau continuă cu un nou asalt și mai ucide câteva duzini de oameni? Este evident că mai are.
[5] Profesorul Robert L. Cunningham a definit statul ca fiind instituția care deține „un monopol asupra inițierii coerciției fizice manifeste”. Sau, în exprimarea similară dar mai caustică a lui Albert Jay Nock, „Statul pretinde și exercită monopolul crimei…. El interzice crimele private, dar organizează el însuși crime pe o scară colosală. El pedepsește furtul privat, dar apucă el însuși, cu mâini lipsite de scrupule, tot ceea ce dorește.”
[6] Un exemplu proeminent de focalizare de către revoluționari a fost practica din ultimii ani a Armatei Republicane Irlandeze, de a se asigura invariabil că doar trupele britanice și proprietatea statului britanic sunt atacate și că nu este vătămat nici un civil nevinovat irlandez. Bineînțeles că o revoluție bazată pe lupta de gherilă care nu este susținută de majoritatea populației este mult mai probabil să comită agresiuni împotriva civililor.
[7] Dacă se va obiecta că teoretic ar fi posibil ca un război să fie finanțat exclusiv prin reducerea cheltuielilor independente de război ale statului, atunci încă rămâne valid răspunsul că impozitarea continuă să fie mai mare decât ar putea fi, în absența efectelor războiului. În plus, teza acestui articol este că liberalii ar trebui să se opună cheltuielilor guvernamentale indiferent în ce domeniu, fie că este sau nu vorba de război.
[8] Mai există un considerent, care se aplică mai mult apărării „interne”, din interiorul teritoriului unui stat: cu cât statul este mai puțin eficace în apărarea locuitorilor de pe teritoriul său împotriva atacurilor criminale, cu atât mai mult învață acești locuitori cât de ineficiente sunt activitățile statului și cu atât se orientează ei mai mult spre metode ne-statale de apărare. Prin urmare, eșecul statului de a furniza apărare poate avea o valoare educativă pentru populație.
[9] Dreptul internațional menționat în acest articol este străvechiul drept liberal care s-a conturat pe cale voluntară de-a lungul secolelor trecute și nu are nimic de-a face cu excrescența statală contemporană intitulată „securitate colectivă”. Securitatea colectivă impune escaladarea la maximum a conflictelor corespunzătoare fiecărui război local până la proporțiile unui război mondial – adică tocmai răsturnarea completă a obiectivului liberal, de reducere a amplorii războiului cât mai mult cu putință.
[10] F.J.P. Veale, Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C.C. Nelson, 1953, p. 58.
[11] Trebuie să mai facem două observații în legătură cu imperialismul occidental. În primul rând, cârmuirea nu este nici pe departe atât de liberală și de bine intenționată pe cât le place multor liberali să creadă. Singurele drepturi de proprietate respectate au fost cele ale europenilor; populațiile băștinașe și-au văzut cele mai bune pământuri furate de către imperialiști și au fost obligate prin violență la muncă silnică pe vastele proprietăți funciare provenite din acest furt.
În al doilea rând, un alt mit susține că „diplomația canonierelor” de la începutul secolului XX a fost, o eroică acțiune liberală de apărare a drepturilor de proprietate ale investitorilor occidentali în țările înapoiate. Numai că, în afară de rezervele de mai sus împotriva trecerii de către fiecare stat în parte dincolo de regiunea geografică monopolizată de el, se trece îndeobște cu vederea faptul că majoritatea acțiunilor canonierelor nu au fost destinate apărării investițiilor private, ci a deținătorilor occidentali de obligațiuni guvernamentale [indigene]. Puterile occidentale au obligat cu forța statele mai mici să sporească agresiunea prin impozitare asupra propriilor lor popoare, pentru a-și plăti datoriile către deținătorii străini de obligațiuni. Oricât ne-am forța imaginația, aceasta n-a fost o acțiune de salvgardare a proprietății private, ci una diametral opusă.
[12] Ramura „tolstoiană” a mișcării liberale i-ar putea sfătui insistent pe ruritanii occidentali să se angajeze într-o revoluție nonviolentă, de exeplu prin greve fiscale, boicoturi, refuzuri în masă de a asculta de ordinele guvernamentale, sau printr-o grevă generală, în special în fabricile de armament. A se vedea lucrarea tolstoianului revoluționar Bartelemy de Ligt, The Conquest of Violence: An Essay on War and Revolution, New York, Dutton, 1938.
** N.tr.: Autorul simplifică excesiv problema, omițând drepturile cvasi-inevitabilei minorități valdave din Ruritania de Vest, care probabil ar adopta o poziție diametral opusă față de populația ruritană, preferând aliprirea și apoi rămânerea în Valdavia. Aceste drepturi nu pot fi riguros respectate decât respectând dreptul de secesiune până la nivel individual al tuturor persoanelor. Deci orice război „de eliberare”, sau de alt fel, care încalcă acest drept este evident ilegitim și nu se va bucura de participarea vreunui liberal consecvent. A se vedea online și M. N. Rothbard, Just War.
[13] A se vadea R. Bourne, „Unfinihed Fragment on the State”, în Untimely Papers, New York, B.W. Huebsch, 1919
[14] Împotriva vechii ironii militariste aruncate în obrazul pacifistului, sub forma întrebării „Oare ai folosi forța pentru a împiedica violarea sorei tale?”, replica adecvată este: „Oare ți-ai viola sora dacă ți-ar ordona să faci lucrul acesta ofițerul tău superior?”
