21. „Drepturile” animalelor

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

A devenit în ultima vreme tot mai la modă să se extindă conceptul de drepturi de la fiinţele umane la animale – şi să se afirme că, deoarece animalele au toate drepturile oamenilor, este impermisibil ca ele să fie omorâte sau mâncate, adică nici un om nu are dreptul să le trateze astfel.

Bineînţeles că această poziţie se loveşte de multe dificultăţi, inclusiv aceea de a găsi un criteriu pentru a stabili care animale, sau fiinţe vii, să fie incluse în sfera drepturilor – şi care să fie lăsate în afara ei. (De exemplu, nu există mulţi analişti care să meargă atât de departe ca Albert Schweitzer, care contestă dreptul oricui de a călca pe un gândac.) Iar dacă teoria ar fi extinsă şi mai departe, de la fiinţele vii conştiente la toate fiinţele vii, cum ar fi bacteriile sau plantele, atunci foarte curând omenirea s-ar stinge.

Dar eroarea de bază implicată în teoria drepturilor animalelor este mai fundamentală şi cu bătaie mai lungă1. Într-adevăr, afirmarea drepturilor omului nu este, riguros vorbind, de natură doar emoţională; indivizii posedă drepturi nu pentru că avem „sentimentul” că ar trebui să le posede, ci datorită unei cercetări raţionale a naturii omului şi a universului. Pe scurt, omul are drepturi deoarece ele sunt drepturi naturale. Ele se bazează pe natura omului: pe capacitatea persoanei umane de a face alegeri conştiente, pe necesitatea pentru ea de a-şi întrebuinţa mintea şi energia în vederea adoptării unor obiective şi a unor valori, a cercetării lumii înconjurătoare, a urmăririi obiectivelor sale pentru a supravieţui şi a prospera, pe capacitatea sa de a comunica şi de a interacţiona cu alte fiinţe umane şi de a participa la diviziunea muncii. Pe scurt, omul este un animal raţional şi social. Nici un alt animal şi nici o altă fiinţă nu posedă această capacitate de a raţiona, de a face alegeri conştiente, de a-şi transforma mediul pentru a prospera, sau de a colabora în mod conştient în societate şi la diviziunea muncii.

Astfel, deşi drepturile naturale sunt, după cum am subliniat, absolute, există un anumit sens în care ele sunt relative: ele se referă exclusiv la specia om. O etică umană bazată pe drepturi înseamnă tocmai aceasta; o etică pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, crez, culoare sau sex, dar numai pentru specia om. Relatarea biblică arăta corect că omului îi era „dată” – sau, în limbajul [156] legii naturale putem spune că „posedă” – stăpânire asupra tuturor speciilor pământului. Legea naturală este, în mod necesar, legată de specie.

Mai mult, faptul că din natura lumii face parte conceptul de etică a speciei se poate vedea din contemplarea activităţilor celorlalte specii naturale. Este mai mult decât o glumă să se observe că, la urma urmelor, animalele nu respectă „drepturile” altor animale; este în firea lumii şi a tuturor speciilor naturale ca ele să trăiască prin mâncarea altor specii. Supravieţuirea unei specii printre alte specii este o chestiune de luptă pe viaţă şi pe moarte. Evident că ar fi absurd să spunem că lupul e „rău” pentru că el subzistă prin devorarea şi „agresarea” mieilor, a puilor de găină, etc. Lupul nu este o fiinţă rea, care „comite agresiuni” împotriva altor specii; el nu face decât să se conformeze legii sale naturale, care îi reglementează condiţiile de supravieţuire. La fel stau lucrurile şi pentru om. Este la fel de absurd să se spună că omul „comite agresiuni” împotriva vitelor şi a lupilor, pe cât este să se spună că lupul „comite agresiuni” împotriva oilor. În plus, dacă un lup atacă un om şi acesta omoară lupul, ar fi absurd să se spună că lupul este un „agresor ticălos”, sau că lupul a fost „pedepsit” pentru „delictul” comis. Dar acestea ar fi implicaţiile extinderii eticii drepturilor naturale şi asupra animalelor. Orice concept de drepturi, de criminalitate, sau de agresiune, poate fi aplicat doar acţiunilor unui om, sau ale unui grup de oameni, împotriva altor fiinţe umane.

Ce putem spune despre problema „marţienilor”? Dacă s-ar întâmpla vreodată să descoperim fiinţe de pe alte planete şi să intrăm în contact cu ele, oare s-ar putea spune despre ele că au drepturile fiinţelor umane? Aceasta ar depinde de natura lor. Dacă ipoteticii noştri „marţieni” ar fi ca fiinţele umane – conştienţi, raţionali, capabili să comunice cu noi şi să participe la diviziunea muncii, atunci probabil că şi ei ar avea drepturile rezervate în prezent oamenilor „pământeşti”2. Dar să presupunem, pe de altă parte, că marţienii ar avea şi caracteristicile sau natura legendarului vampir şi n-ar putea supravieţui decât hrănindu-se cu sânge omenesc. În cazul acesta, indiferent de inteligenţa lor, marţienii ar fi duşmanii noştri de moarte şi n-am putea considera că lor li se cuvin drepturile omeneşti. Duşmani de moarte, să repetăm, nu deoarece ar fi nişte agresori ticăloşi, ci datorită nevoilor şi necesităţilor naturii lor, care s-ar izbi în mod inevitabil de nevoile şi necesităţile naturii noastre.

De fapt, există o anumită justificare a adagiului popular conform căruia „vom recunoaşte drepturile animalelor îndată ce animalele le vor revendica”. Faptul că, evident, animalele nu îşi pot solicita „drepturile” ţine de [157] natura lor şi constituie o parte a motivului pentru care este limpede că ele nu sunt echivalente cu oamenii şi nu posedă drepturile fiinţelor umane3. Şi dacă de va obiecta că nici copiii mici nu-şi pot solicita drepturile, răspunsul este, evident, că bebeluşii sunt viitori oameni adulţi, în vreme ce animalele evident că nu sunt4.


1 Pentru un atac împotriva presupuselor drepturi ale animalelor a se vedea Peter Geatch, Providence and Evil, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, pp. 79-80; şi Peter Geatch, The Virtues, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, p. 19.

2 Cf. sumara discuţie a omului şi a creaturilor comparabile cu el în John Locke, An Essay Concerning Human Understanding, New York, Collier-Macmillan, 1965, p. 291.

3 Referitor la legătura între utilizarea limbajului şi specia umană, a se vedea Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, New York, Macmillan, 1958, vol. 2, pp. xi, 223.

4 Aşadar, una dintre erorile fundamentale ale adepţilor „drepturilor animalelor” constă în eşecul lor de a identifica – sau măcar de a încerca să identifice – natura specifică a speciei om şi, pornind de aici, diferenţele dintre oameni şi celelalte specii. Neajungând să raţioneze în aceşti termeni, ei rămân pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor subiective. A se vedea Tibor R. Machan, Human Rights and Human Liberties, Chicago, Nelson-Hall, 1975, pp. 202-3, 241, 245ff., 256, 292. Pentru o critică a confuziei făcute de adepţii drepturilor animalelor între bebeluşi şi animale, a se vedea R.G. Frey, Interests and Rights, Oxford, Clarendon Press, 1980, pp. 22ff. Cartea lui Frey reprezintă o binevenită critică recentă a modei drepturilor animalelor în filosofie.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România