Euro. O interpretare rothbardiană a evoluției monetare recente

Traducere de Diana Costea *

Eseul lui Murray Rothbard Ce le-a făcut statul banilor noștri? se încheie cu o analiză a sistemului monetar internațional, așa cum se prezenta acesta la mijlocul anilor ’70. Vom prezenta, în cele ce urmează, evoluția sa ulterioară, până în 1999. În acest sens, vor fi necesare reluarea câtorva aspecte ale teoriei monetare și elaborarea suplimentară, pe linie rothbardiană, a teoriei monedelor-simbol concurente, ce deține o însemnătate fundamentală pentru înțelegerea ultimilor 25 de ani.

1. Natura noilor instituții monetare internaționale

Magistrala expunere rothbardiană a istoriei monetare ne amintește în permanență axioma fundamentală a teoriei monetare, conform căreia derularea schimburilor monetare nu depinde de cantitatea de monedă. Orice cantitate de monedă este suficientă pentru a intermedia schimburile oricărei cantități de bunuri și servicii. O cantitate mai mare de bani nu va permite tranzacționarea bunurilor și serviciilor decât la niște prețuri superioare (la un nivel mai ridicat al prețurilor), în timp ce o cantitate mai redusă de monedă îndeplinește aceeași funcție la prețuri mai scăzute.

Pentru consumatori însă, nivelul prețurilor nu are în sine nici o importanță. Dacă în circulație se găsește o cantitate mai scăzută de bani, veniturile lor vor fi inferioare, dar și prețurile bunurilor de consum vor fi, de asemenea, mai mici. Absolut analog, o cantitate mai mare de bani este acompaniată de venituri superioare, dar și de prețuri mai ridicate pentru bunurile de consum. Pentru dimensionarea veniturilor reale, doar informația referitoare la nivelul prețurilor nu este, prin urmare, suficientă.

Aceeași concluzie se impune și în cazul antreprenorilor. Nivelul prețurilor nu are nici un fel de influență asupra succesului în afaceri, elementul decisiv fiind mai degrabă diferența dintre prețurile de vânzare și cele de cumpărare. Întreprinderile eficiente se bucură de marje suficient de ridicate, în timp ce întreprinderile nerentabile au marje mult prea scăzute ori uneori chiar negative. Diferențe semnificative sau reduse, pozitive ori negative co-există însă foarte bine cu orice nivel al prețurilor. Cu cât este mai ridicată cantitatea de bani, cu atât prețurile de cumpărare, precum și cele de vânzare vor fi mai mari, și cu cât cantitatea de bani este mai scăzută, cu atât prețurile de vânzare și de cumpărare vor fi mai reduse.

Din moment ce mărimea cantității de bani nu are nici un impact asupra modului în care banii își îndeplinesc principala funcție, și anume schimbul, cum se explică atenția atât de mare pe care a atras-o din partea teoreticienilor și a practicienilor sferei politice? De ce mai există autorități monetare de genul Bundesbank sau Fondul Monetar Internațional, a căror principală funcție este reglementarea și distribuirea producției monetare?

Rothbard ne spune că trebuie să ne concentrăm atenția nu asupra cantității de bani în sine, ci asupra variațiilor sale. Acestea din urmă sunt, la rândul lor, nesemnificative pentru funcția banilor de mijloc de efectuare a schimburilor, însă însoțesc în mod necesar redistribuția. Când masa monetară sporește, banii suplimentari ajung, la început, la un mic număr de indivizi, apoi se difuzează de aici, treptat, către ceilalți participanți pe piață. Primii destinatari ai banilor suplimentari pot, așadar, să achiziționeze mai multe bunuri decât și-ar fi permis în absența acestei creșteri, iar aceasta are loc în mod necesar în detrimentul indivizilor care-i încasează ulterior și care pot achiziționa acum mai puțin bunuri.

Cu alte cuvinte, variațiile cantității de bani nu exercită, de fapt, nici o influență asupra funcției monedei de intermediere a schimburilor, ele deviază însă fluxul de venituri în cadrul societății.

Nu încape nici o îndoială că guvernele tuturor țărilor au fost tentate dintotdeauna să preia controlul producției de monedă și să dirijeze împărțirea acesteia în funcție de propriile lor interese. Rothbard ne arată modalitatea prin care, în prezent, după secole de trudă, statul și-a atins pe deplin acest obiectiv. Odinioară, moneda era confecționată din metal prețios, iar producția sa era, în consecință, limitată de resursele naturale; astăzi, în schimb, ea este o monedă-simbol, cel mai adesea sub forma banilor de hârtie[1], și poate fi multiplicată de sute de ori instantaneu, la bunul-plac al producătorului său (autoritatea monetară). Prin acest mecanism, anumiți cetățeni sau anumite grupuri privilegiate se îmbogățesc pe seama tuturor celorlalte persoane.

Ne putem imagina, fără prea mult efort, rolul pe care autoritățile monetare moderne îl joacă în orientarea fluxurilor de venituri. Într-o economie de piață neobstrucționată, doar deciziile de cumpărare ale consumatorilor sunt cele care stabilesc ce anume poate fi produs în mod rentabil și în ce cantitate. În democrația pieței, doar consumatorii decid, în definitiv, cine și ce venituri câștigă. Însă autoritățile monetare se amestecă în acest proces și îl scot parțial din funcțiune. Prin producerea, la niște costuri derizorii, a unei cantități discreționare de bani suplimentari, ele mențin în viață întreprinderile nerentabile pe cheltuiala tuturor celorlalți cetățeni. Ele creează o „lichiditate” ce slăbește procesul de selecție. Tot tiparnița de bancnote dă naștere și „lichidității” care permite, aparent, o creștere nelimitată a datoriei statului și a pieței bursiere.

Într-un cuvânt, moneda de hârtie reprezintă cel mai important instrument pentru menținerea și promovarea intereselor privilegiate, adică aproape întotdeauna a intereselor statornicite. Moneda de hârtie îi face pe bogați și mai bogați, iar pe cei puternici, și mai puternici decât ar fi putut să fie dacă s-ar fi bazat exclusiv pe cooperarea voluntară a concetățenilor. Ea îngrădește și cartelizează piața și dăruiește statului mana grație căreia acesta poate să se extindă în continuare, în detrimentul supușilor săi.

În sfera internațională, moneda de hârtie își schimbă doar forma, fără a-și modifica însă natura de unealtă a îmbogățirii nejustificate. Toate sistemele de bani de hârtie sunt creațiile statului, iar evoluția sistemelor monetare internaționale nu reprezintă altceva decât prelungirea, cu alte instrumente, a politicii interne de redistribuție. Asemenea sistemelor monetare naționale, create pentru a acorda privilegii permanente celor mai influente grupuri politice pe seama tuturor celorlalți cetățeni, și instituțiile politice internaționale (SME, BCE, FMI etc.) au fost înființate pentru a conserva și a cimenta avantajele castei politice și administrative.

Evoluția din ultimii ani ne-a apropiat semnificativ de Noua Ordine Mondială, râvnită în Europa, Japonia și Statele Unite de către un grup influent de oameni politici, antreprenori și intelectuali, uniți întru aceeași credință keynesiană. Este vorba de un proiect de proporții, conform căruia relațiile economice internaționale să nu mai fie rânduite de contracte private, ci reglementate de o birocrație internațională. Sub această nouă ordine mondială nu trebuie să existe decât o singură monedă mondială și o unică poliție mondială, ce va impune dispozițiile unei unice birocrații internaționale[2].

Aceste planuri, care, pentru Rothbard în 1990, nu erau decât niște proiecte viitoare incerte, au fost parțial deja înfăptuite. Primul element al acestei noi și minunate lumi l-a reprezentat, la începutul anilor ’90, înființarea Organizației Mondiale a Comerțului, care, în realitate, înlocuia acordurile comerciale între state, semnate în cadrul GATT. Începând cu 1994, a văzut lumina zilei Acordul nord-american de liber-schimb (NAFTA), iar în 1999 a fost rândul Băncii Centrale Europene. Comisia Europeană câștigă o tot mai mare influență și se declară drept elementul central al unui viitor guvern central european. O bancă centrală mondială nu figurează încă pe ordinea de zi, dar aceasta ar trebui să reprezinte următoarea etapă evolutivă, o dată ce monedele naționale vor fi dispărut o dată pentru totdeauna din Europa. Nucleul unei asemenea instituții l-ar putea constitui Banca Mondială la Washington DC, ce ființează deja și se află de mult timp în căutarea unei misiuni pline de semnificație. (Până în prezent, ea a servit, în principal, la menținerea artificială la putere a guvernanților corupți din țările Lumii a Treia, pe calea furnizării de credite prelevate de la contribuabilii occidentali. În acest mod a fost cumpărată, de-a lungul războiului rece, cooperarea militară a acestor potentați. De atunci încoace, contrapartea a constat din liberalizări comerciale strict delimitate ale exporturilor, ce avantajează, în principiu, întreprinderile aflate în bune relații cu Banca Mondială.)

Cu toate că tendința către o nouă ordine politică mondială este limpede, nu este suficient să ne limităm la a o interpreta drept consecința unei conspirații mondiale. Cum fiecare plan coerent al unui grup este, într-o anumită măsură, fructul unei „conspirații”, nu am explicat nimic atâta timp cât ne mărginim să arătăm că anumite persoane sunt interesate de un anumit curs al evenimentelor. Trebuie arătată, în plus, modalitatea prin care aceste persoane au reușit să-și pună mai bine în valoare propriile interese în concurența cu altele. Care au fost condițiile obiective ce au permis ca partizanii acestei noi ordini keynesiene să înregistreze un asemenea succes de-a lungul ultimilor 25 de ani? Aceasta este întrebarea la care ne propunem să răspundem în cele ce urmează.

2. Crearea sistemului monetar european (SME)

După prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și eșecul Acordului Smithsonnian în 1973, băncile centrale occidentale s-au putut desfășura pentru câtva timp fără opreliști. Au tipărit banii ce au servit la finanțarea exploziei statului paternalist, la susținerea întreprinderilor neprofitabile ale statului ori finanțate de acesta. Au dat cale liberă liniilor de credit foarte „flexibile” pentru băncile comerciale, grație cărora acestea din urmă au reușit să acorde credite tot mai substanțiale statului, regiunilor ori comunelor.

Într-un cuvânt, zile binecuvântate pentru toate interesele economice privilegiate ale țărilor occidentale. (În Germania a fost vorba îndeosebi de bănci, siderurgie, industria automobilelor, administrație, construcția de drumuri, sindicate și industria farmaceutică.) Au existat însă și efecte secundare care, atât din punctul de vedere al acestor grupuri, cât și al altora, au fost extrem de neplăcute.

În primul rând, inflația a condus la „o fugă în bunuri de valoare”, care a afectat tot mai mult piața creditului. Această evoluție a provocat o rezistență din partea băncilor și a industriei.

În al doilea rând, inflația i-a expropriat pe toți cei ce economisesc și pe persoanele cu venituri fixe, ceea ce a nemulțumit îndeosebi clasa de mijloc, în particular pe funcționari.

În al treilea rând, inflația a tins să diminueze dorința de economisire a cetățenilor. În majoritatea țărilor, această tendință era încă în mică măsură resimțită, dar a fost evident pentru toți decidenții că o inflație încă și mai ridicată ar conduce, mai devreme sau mai târziu, la o scădere a acumulării de capital. Pe fondul restricțiilor – în acel moment, cu mult mai accentuate – ale mișcărilor de capital, o asemenea perspectivă nu era acceptabilă nici pentru industrie, nici pentru agenții de pe piețele financiare. Însuși statul ajunsese să se teamă de o reducere a bazei impozabile viitoare.

În al patrulea rând s-a ivit problema, până în acel moment trecută cu vederea, a volatilității cursurilor de schimb. Principalele elemente ale sistemului de la Bretton Woods erau următoarele: A) obligația băncii centrale americane de a preschimba în aur dolarii prezentați de către celelalte bănci centrale și B) obligația tuturor celorlalte bănci centrale de a schimba la cerere propriile monede în dolari. Monedele naționale nu erau, în realitate, altceva decât certificate de proprietate asupra unuia și aceluiași bun: aurul. Se caracterizau unele față de altele printr-o paritate fixă.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în noul sistem de monede de hârtie cu fundament pur național ce i-a urmat, o dată ce biletele de bancă nu mai erau preschimbate în aur. Datorită acestui fapt, monedele naționale nu mai reprezentau documente ce atestau proprietatea asupra unei anumite cantități de aur, ci erau bunuri de sine stătătoare. Băncile centrale se transformă din simple bănci în producători de monedă. Și cum au fost tipăriți mai mulți franci decât mărci, mai multe mărci decât franci elvețieni etc., valorile diferitelor monede naționale au evoluat în proporții diferite. Astfel au apărut variațiile cursurilor de schimb, care nu puteau fi anticipate cu certitudine și care au constituit, datorită acestui fapt, stavile în calea comerțului internațional, mai cu seamă în calea mișcărilor internaționale de capital.

Pe acest fundal, noi grupuri de interese din cele apropiate domeniului economic și-au făcut apariția în toate țările, pentru a determina revenirea la sistemul de cursuri de schimb fixe. În Europa, aceste eforturi au condus, în 1979, la crearea Sistemului Monetar European. În urma unei conferințe ținute la Bremen în decembrie 1978, guvernele Franței, Germaniei, Italiei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului, Danemarcei și Irlandei au căzut de acord asupra stabilizării monedelor proprii în cadrul unor marje fixate. Rezultatul strădaniilor lor a fost nașterea a ceea ce s-a numit, într-un mod înșelător și pretențios, Sistemul Monetar European (SME).

SME a răspuns la cele două cerințe esențiale ale coalițiilor politice dominante în țările participante. Pe de o parte, el a stabilizat cursurile de schimb și a redus, cel puțin în Europa, riscurile asociate investițiilor străine, precum și pe cele ale contractelor de livrare. (Să subliniem că de această situație au profitat nu numai „interesele capitalului”, ci toți cetățenii, căci o diviziune internațională mai accentuată a muncii sporește productivitatea în toate țările.)

Pe de altă parte, SME nu prevedea nici un fel de preschimbare obligatorie în aur a monedelor naționale, nici măcar utilizarea vreunei monede-marfă. Din contră, el menținea monedele de hârtie naționale și nu încerca decât să stabilizeze cursurile de schimb între acestea.

Obiectivul acestei construcții este limpede. Introducerea unei monede-marfă ar fi limitat drastic capacitatea de a crea bani. Așa ceva era inacceptabil din punctul de vedere al forțelor aflate la putere în țările fondatoare ale SME, întrucât pozițiile lor economice depindeau de posibilitatea de a se finanța recurgând la tipărirea de bani. Ele aveau, așadar, un interes fundamental în prezervarea monedelor de hârtie. SME trebuia să fie construit pe bani de hârtie.

3. Semnificația SME, 1979-1998

Pentru a înțelege evoluția SME, trebuie mai întâi să ne eliberăm de o greșeală atât fundamentală, cât și răspândită. Majoritatea economiștilor comit eroarea de a judeca instituții precum SME după intenția creatorilor săi, și nu după adevărata lor natură. Cu toate că obiectivul părinților SME a fost în realitate acela de a crea un sistem de cursuri de schimb fixe între monede de hârtie, instituția căreia i-au dat naștere s-a dovedit ceva cu totul diferit.

SME nu a fost un sistem de cursuri de schimb fixe. Și tocmai datorită acestui fapt a fost capabil să dea naștere unei ordini monetare într-o oarecare măsură stabile.

Adevărul devine evident o dată ce ne reprezentăm în mod clar premisele și modul de funcționare al unui sistem de cursuri fixe între monede de hârtie. Din punct de vedere tehnic, un asemenea sistem se caracterizează, în realitate, prin obligația băncilor centrale de a cumpăra, în limitele convenite, moneda celorlalte bănci centrale. O bancă centrală nu-și poate stabiliza cursul decât într-un mod imperfect. Atunci când cursul său de schimb crește, ea poate reacționa prin sporirea producției de monedă, adică să declanșeze funcționarea tiparniței de bancnote, și, prin vânzarea acestor bani suplimentari, să determine scăderea propriului curs de schimb. Când cursul său începe să scadă, situația este cu totul diferită. Ea poate apela la averea sa (așa-numitele rezerve ale băncii centrale) pentru a cumpăra propria monedă. Chiar o bancă centrală bogată, ca Bundesbank, nu poate recurge o perioadă îndelungată la această soluție. Prin urmare, devine necesar ca, la un moment dat, celelalte bănci centrale să înceapă să fabrice propria monedă pentru a cumpăra moneda în scădere și pentru a împiedica o prăbușire încă și mai gravă a acesteia.

Aceste considerente de ordin pur tehnic pun în lumină problema fundamentală subiacentă tuturor sistemelor de parități fixe. Aceste sisteme amplifică realmente posibilitățile de manipulare. Să ne amintim că finalitatea monedei de hârtie este numai aceea de a servi la multiplicarea cantității de monedă mai rapid decât ar fi posibil cu o monedă-marfă, cu scopul de a manevra fluxurile de venituri din societate. Așadar, această redistribuție nu vizează, în general, decât economia națională a băncii centrale în chestiune. Aceasta din urmă nu este în măsură să redistribuie decât în interiorul propriei economii. Ea nu are capacitatea să îmbogățească propria economie pe seama celorlalte țări, căci inflația monedei proprii conduce în mod inevitabil la o prăbușire a cursului ei de schimb, ceea ce restabilește un echilibru între importurile și exporturile de bunuri și servicii.

Lucrurile stau cu totul altfel într-un sistem al cursurilor fixe de schimb. După cum am văzut, un astfel de sistem oferă garanția unei „a doua șanse” pentru monedele cu înclinații inflaționiste. Ceilalți actori de pe piață (celelalte bănci centrale) sunt siliți prin natura sistemului să răscumpere, la vechiul curs, moneda a cărei valoare s-a depreciat. Astfel, o bancă centrală este tentată să multiplice cât de mult posibil propria monedă sau, în orice caz, mai mult decât o fac celelalte bănci centrale. În măsura în care reușește, țara inflaționistă poate astfel să importe mai multe bunuri și servicii decât exportă și, în acest mod, să se îmbogățească pe cheltuiala celorlalte țări.

Este limpede, prin urmare, că orice tip de sistem de cursuri de schimb fixe între monede de hârtie se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu. Dacă fiecare prefect din Germania ar dispune de o tiparniță ce imprimă bancnote asemănătoare celor ale Bundesbank-ului, fiecare dintre aceștia ar fi interesat să tipărească cât mai multe bancnote posibil, cu scopul de a-și îmbogăți regiunea pe seama tuturor celorlalte. Și chiar dacă nu ar dori acest lucru, ar fi silit să facă inflație, deoarece, în caz contrar, ceilalți proprietari de tiparnițe de bani ar putea să-l depășească. Evident că un astfel de sistem nu ar fi viabil și că ar conduce, mai devreme sau mai târziu, la hiperinflație, deci la o prăbușire a monedei. Același lucru este adevărat și în cazul unui sistem de parități fixe între monede naționale. Băncile centrale implicate nu tipăresc o monedă unică, ci fixitatea parităților ajunge să definească monedele lor ca fiind o aceeași monedă. Fiecare dintre ele are deci interesul de a face cea mai mare inflație posibilă.

SME nu a fost un sistem de cursuri de schimb fixe, întrucât lipsea elementul esențial, și anume obligativitatea din partea băncilor centrale de a cumpăra alte monede. Dacă aceasta ar fi fost situația, SME ar fi funcționat ca un fel de plasă de siguranță pentru guvernele inflaționiste, ce ar fi putut astfel să fie periodic salvate de către celelalte bănci centrale. Consecința inevitabilă ar fi fost o hiperinflație la scară europeană.

Băncile centrale ale SME nu aveau o responsabilitate decât în raport cu propriile monede. Fiecare bancă centrală era ținută să producă cât mai puțină inflație, pentru a preîntâmpina o scădere a cursului de schimb al monedei sale. Când acesta se deteriora, fiecare bancă centrală era obligată să stopeze prăbușirea prin vânzarea rezervelor proprii. Ea putea să spere într-o operațiune de salvare din partea celorlalte bănci centrale, dar, așa cum deja am subliniat, acestea nu aveau nici o obligație în acest sens.

În aceste condiții, atingerea stabilității cursurilor de schimb nu era posibilă decât prin auto-restricționare. Fiecare autoritate monetară trebuia să ia singură decizia de multiplicare cât mai puțin posibil a monedei sale. Însă această lecție nu a fost învățată decât treptat. Numeroase state europene nu doreau să înceteze politica inflaționistă a anilor ’70. Ele căutau să beneficieze de cursuri de schimb fixe, dar continuând să manipuleze pe scară largă fluxurile de venituri grație tiparniței de bancnote. Acest lucru nu era posibil atâta timp cât alte autorități monetare erau mai puțin inflaționiste. Or, s-a găsit întotdeauna în cadrul SME cel puțin o bancă centrală care să facă mai puțină inflație decât celelalte. Istoric vorbind, acesta a fost rolul băncii centrale germane, Bundesbank.

Cum, pe parcursul primilor ani ai SME, toate celelalte bănci centrale au produs mai multă inflație decât Bundesbank, valoarea monedelor acestora în raport cu marca a fost întotdeauna în scădere. Această împrejurare a antrenat frecvente „reajustări” ale parităților, așa-zis fixe. Între 1979 și 1983, numărăm nu mai puțin de nouă ajustări, necesare pentru a se ține cont de pierderea de valoare a monedelor inflaționiste. O schimbare semnificativă intervine pentru prima dată în 1983, când guvernul francez, sub lovitura eșecului propriei politici inflaționiste, își reconsideră poziția. În consecință, ajustările se răresc, însă devin mai spectaculoase. Între 1987 și 1992 nu au existat modificări relevante, iar oamenii politici de toate culorile, favorabili Bruxelles-ului, au început să se împăuneze cu ideea că, în sfârșit, SME a permis atingerea unor cursuri de schimb de neclintit. De-a lungul verii lui 1992, acest fals adevăr s-a spart ca un balon de săpun sub lovitura devalorizărilor monedelor irlandeză și spaniolă.

Din toamna anului următor, a fost rândul celorlalte parități să se surpe iremediabil. Lira sterlină a coborât atât de îngrijorător, încât guvernul britanic a abandonat orice tentativă de stabilizare a lirei și, în cele din urmă, a părăsit SME. După puțin timp, a venit rândul francului francez să-și încaseze „cu vârf și îndesat” propria pierdere de valoare. Banca Franței nu mai dispunea de o rezervă îndeajuns de mare pentru a răscumpăra francii pe care îi pusese în circulație. SME eșuase.

Însă eurocrații francezi și germani nu au dorit sub nici o formă să recunoască acest eșec, temându-se de o posibilă compromitere a mișcării de centralizare politică către care aspirau. Nu mai era în joc decât salvarea aparențelor pentru încă ceva timp, până când Uniunea monetară europeană va fi fost dusă la bun sfârșit. Ei au făcut apel la un șiretlic, ce consta în lărgirea marjelor de fluctuare a monedelor de la 2,5% la 15%. Formal, vechiul SME rămânea în funcțiune. „Numai” marjele de flotare erau puțin lărgite. Vicleșugul a funcționat, căci puțini ziariști și economiști s-au gândit să spună lucrurilor pe nume, și anume că regele nu purta haine noi — ci era gol pușcă! Asemenea predecesorului său, noul SME era într-o la fel de mică măsură un sistem în adevăratul sens al cuvântului. Dar, în vreme ce vechiul mecanism obținea cel puțin o oarecare stabilitate a cursurilor, cu cel nou nu a mai fost, de atunci, nici urmă de stabilitate, ci doar pură frazeologie.

Crizele SME erau o dovadă clară a faptului că autoritățile monetare naționale erau lăsate de capul lor. SME presupunea că fiecare bancă centrală lua în mod unilateral măsurile necesare pentru a susține cursul de schimb al propriei monede. Cu alte cuvinte, SME în sine nu avea nici o importanță practică. Nu reprezenta un sistem, în sensul în care deciziile băncilor centrale ar depinde unele de altele. Fiecare bancă centrală era independentă, iar toate succesele atribuite SME au fost, în realitate, reușite pe care guvernele naționale le-au obținut individual. Ce s-a întâmplat pe piața valutară europeană din 1979 s-ar fi putut la fel de bine să se desfășoare și în absența acordului interguvernamental din 1978.

Acest adevăr nu a fost recunoscut decât de câțiva, puțini la număr, economiști[3]. Iar aceasta este, fără îndoială, cea mai bună mărturie a declinului actual al gândirii economice. Cea mai mare parte a economiștilor au acceptat, fără a verifica, intențiile făuritorilor SME. Ei au confirmat că SME era de fapt un sistem de cursuri de schimb fixe. Articolele și manualele descriau regulile de funcționare a SME fără nici un fel de critică. Ele repetau vorbăria oficială despre „simetria intervențiilor” autorităților monetare. Fabulau despre „stabilizare” („pegging”) și descriau în toate detaliile sale ECU, moneda de cont nou-creată de SME. Aceste tehnicalități nu erau totuși nimic altceva decât un paravan neinteresant. Autoritățile monetare ale SME nu erau legate decât prin țelul comun de a obține stabilitatea cursurilor de schimb. Însă fiecare instituție căuta acest scop independent de celelalte. Nu a existat o politică monetară comună, nici „coordonare”, iar ECU nu a fost nimic mai mult decât o jucărie contabilicească.

Semnificația reală a SME și a ECU ține, așadar, nu de domeniul economiei, ci de cel al politicii. Cum, timp de două decenii, cuvintele SME și ECU au fost pe buzele tuturor, popoarele Comunității Europene s-au obișnuit cu ideea că aceste cuvinte reprezintă o realitate politică. Cetățenii au crezut că a existat o politică monetară europeană, că ECU a fost o „monedă europeană” și că această politică comună, în colaborare cu ECU, era responsabilă de stabilitatea monetară și de prosperitatea economică a anilor ’80 și ’90.

Această analiză eronată a slăbit încrederea în forțele proprii și, în același timp, a diminuat și scepticismul față de birocrația bruxelleză, încă relativ redusă. Ea a constituit o etapă pregătitoare, psihologic importantă, pentru crearea Băncii Centrale Europene, care trage după sine spectrul noului stat european centralizat. SME a reprezentat, prin urmare, un pas decisiv în direcția cartelizării guvernelor europene.

4. Rolul Bundesbank în SME

Bundesbank-ul a devenit ținta atacurilor acerbe, datorită ansamblului deciziilor cu privire la fixarea noilor cursuri de schimb „fixe”. Ea se comporta într-un mod puțin cooperant, ea strangula celelalte economii, ea oprima celelalte bănci centrale etc. Dar cum este posibil ca în rețeaua de schimburi complet libere, caracteristice pieței, una dintre părți să fie capabilă să se impună în fața celorlalte într-un asemenea mod? Numeroși economiști s-au străduit să răspundă la această întrebare. Cum se poate explica „dominația” Bundesbank-ului în Europa?

Răspunsul este că forța Bundesbank-ului nu stătea decât în slăbiciunea celorlalte autorități monetare. Adevărata problemă a monedelor „slabe” nu era „forța” Bundesbank-ului sau a mărcii, ci aviditatea fără limite a oamenilor politici și a grupurilor de interese din țările cu monedă slabă. Avantajele pe care aceștia le obțineau de pe urma tiparniței de bancnote duceau inevitabil la o slăbire a valorii monedei. Pentru ca această pierdere de valoare să nu se transmită la nivelul cursului de schimb și să devină astfel mai vizibilă, trebuia ca Bundesbank să creeze, la rândul său, mai multă monedă pentru a răscumpăra monedele inflaționiste!

Așa-zisa vină a Bundesbank–ului era aceea de a nu fi multiplicat (și, astfel, să devalorizeze) mărcile tot atât cât Banca Franței, francii sau Banca Italiei, lirele. Germanii îi vor fi veșnic recunoscători pentru aceasta, însă oamenii politici germani și străini și grupurile de interese nu i-o iartă.

Nu trebuie să ne îndoim nici o clipă cu privire la natura instituțiilor monetare. Toate băncile centrale servesc doar la spolierea populației în favoarea grupurilor de interese organizate politic. Bundesbank-ul nu constituie o excepție. Totuși, dintre toate băncile centrale, ea este în continuare cea care a prejudiciat în cea mai mică măsură masa populației ne-organizate pe criterii politice. Nu a făcut acest serviciu numai populației germane, ci tuturor cetățenilor europeni. Căci grație reținerii sale, toate celelalte bănci centrale au fost silite să procedeze de aceeași manieră. Astfel, marca nu era numai ancora întregului SME, ea era, de asemenea, o fortăreață în lupta ce opunea interesele cetățenilor europeni celor ale statelor europene.

5. Sfârșitul SME și nașterea Băncii Centrale Europene (BCE)

De fiecare dată când statul restrânge într-un mod inedit libertatea cetățenilor săi, este în interesul său să-și lase subiecții nelămuriți în ceea ce privește recenta spoliere ale cărei victime sunt. La fel s-a întâmplat și în cazul Băncii Centrale Europene. Propaganda statelor prezintă crearea BCE ca o urmare logică a predecesorului său, SME. BCE s-ar limita la perfecționarea a ceva ce deja exista.

Această descriere nu corespunde însă realității, ea doar reflectă intențiile politice ale inițiatorilor săi. BCE nu reprezintă desăvârșirea SME. Ea se sprijină pe cu totul alte baze și servește unor țeluri complet diferite. Stabilitatea SME nu depindea decât de activitatea independentă și responsabilă a autorităților naționale implicate. SME îi impunea fiecărui guvern ce dorea să stabilizeze cursul de schimb al propriei monede să nu facă mai multă inflație decât omologul său cel mai puțin inflaționist. Aceasta a condus la o relativă stabilitate a cursurilor, dar și la — probabil împotriva intenției adepților SME — o limitare a finanțării statelor prin metoda emisiunii monetare.

Importanța BCE decurge din faptul că, pentru prima dată în istorie, apare un producător central european de monedă-simbol, care nu numai că eliberează statul de limitările bugetare pe care fostul regim le impunea, dar, în același timp, îi deschide noi căi de îmbogățire, lui și grupurilor partizane, pe seama celorlalți cetățeni. Acesta este adevăratul scop al BCE și aceasta este intenția creatorilor săi. Pentru a înțelege mai bine de ce lucrurile stau astfel, să ne amintim istoria anilor ’70 și ’80.

După surparea sistemului Bretton Woods, tiparnița de bancnote a devenit o importantă sursă de venituri pentru statele occidentale. Ca de obicei într-o asemenea situație, nici un stat nu are de profitat din reducerea impozitelor și diminuarea îndatorării sale. Din contră, inflația a fost binevenită ca sursă de finanțări suplimentare pentru susținerea lărgirii activităților statului.

Ora adevărului a sosit atunci când, la sfârșitul anilor ’70, curentul politic s-a inversat, iar urmărirea unei mai mari stabilități a cursurilor de schimb a făcut necesară aducerea inflației la nivelul țărilor celor mai puțin inflaționiste. Veniturile pe care statul le-a pierdut datorită reducerii inflației ar fi trebuit să fie echilibrate printr-o diminuare a cheltuielilor. În toate țările însă, același cartel dominant al politicienilor și al grupurilor organizate politic s-a opus categoric acestei soluții. Avantajele pe care inflația i le adusese în detrimentul cetățenilor ne-organizați și neștiutori erau transformate în „acquis sociaux”, ce trebuiau să se mențină nemodificate.

Nu rămâneau, așadar, decât două soluții alternative. Prima era sporirea impozitelor și obligațiilor sociale. Era vorba totuși de o măsură foarte impopulară, căci contribuabilul, până în acel moment nepăsător, este invitat să treacă direct la ghișeu și reacționează, în general, într-un mod mai degrabă nepoliticos. Cum politicienii se temeau că omul obișnuit își va lua revanșa la urne, au optat pentru a doua soluție, ce consta în sporirea datoriei statului.

Caracterul special al acestei îndatorări rezida în aceea că nu era o acțiune singulară, care să fie folosită pentru finanțarea unor cheltuieli deosebite. Obiectivul recurgerii la îndatorare era finanțarea în mod permanent a acelor rubrici din familiarul buget de stat ce anterior fuseseră acoperite prin inflație. Aceasta presupunea o îndatorare progresivă. De fapt, de la sfârșitul anilor ’70, inflația a fost întotdeauna acompaniată de o datorie tot mai ridicată.

Această restructurare a resurselor statului – mai puțină inflație, permanent mai multe datorii noi – a devenit din ce în ce mai vizibilă pe parcursul anilor ’80 și a influențat în mod decisiv evoluția sistemului monetar internațional.

Era evident, încă de la bun început, că îndatorarea nu putea fi un răspuns de durată la problema finanțării statului. Statul și cetățenii diferă din numeroase puncte de vedere, se aseamănă însă prin aceea că nu pot trăi din credite decât dacă sunt capabili să le ramburseze. Pentru ambii, cu cât există acumulate mai multe datorii, cu atât rambursarea devine mai puțin credibilă. În numeroase țări, îndatorarea a atins rapid un nivel ce excludea aproape orice speranță de rambursare. Acest lucru este adevărat chiar pentru statele mai degrabă „conservatoare”. De pildă, în Germania, îndatorarea landurilor și a comunelor reprezintă deja, conform statisticilor oficiale, mai mult de 60 de procente din PIB. Or, aceste cifre nu țin cont de toate obligațiile financiare ale statului, cum ar fi, de exemplu, asigurările sociale. Dacă includem totul, se estimează îndatorarea autorităților publice germane la 300% – 400% din PIB. În cea mai mare parte a celorlalte state, situația este încă și mai gravă[4].

Pe parcursul anilor ’80, a devenit din ce în ce mai evident că posibilitățile de îndatorare ale statelor și-au atins limitele și că noi căi de finanțare trebuiau să fie descoperite. În principiu, nu existau decât cele două posibilități menționate anterior. Impozitele și sarcinile sociale ar fi trebuit să fie majorate, însă nici un om politic nu era pregătit să propună o asemenea creștere a amplitudinii nevoilor. Astfel că nu mai rămânea decât finanțarea prin tipărirea de monedă, soluție ce era imposibil de reconciliat cu imperativul cursurilor de schimb stabile, atâta timp cât Bundesbank nu lua parte la joc. Din acest motiv erau inevitabile crizele SME, la fel „lărgirea marjelor” și ajustările parităților, presupuse imuabile.

Concluzia ce se impune: crizele monetare nu au fost niște accidente regretabile, ci realmente semnele prevestitoare ale naufragiului SME, în ansamblul său. Țările cu o monedă recunoscută ca fiind slabă, precum Italia, nu au fost decât primele din serie. Numeroase alte state, ale căror datorii atingeau niveluri apropiate, s-au confruntat cu aceeași soartă. Doar doi viitori membri ai Uniunii monetare (Luxemburgul și Germania) nu au depășit, sau cu puțin, pragurile maxime ale îndatorării fixate la Maastricht. Toate celelalte țări și-au dat toată osteneala să-și țină în frâu noua datorie și au rămas, în general, confortabil deasupra limitei de îndatorare maximă acceptată (cel mult 60% din PIB). Nu era, așadar, decât o chestiune de timp până când toate celelalte monede să urmeze exemplul lirei italiene și, în cele din urmă, Europa să recadă în sistemul inflaționist al „cursurilor de schimb flotante” al anilor ’70.

Stabilitatea SME nu era, prin urmare, decât o aparență. Iluzia unei relative stabilități venea din acceptarea unei îndatorări crescânde, iar aceasta, treptat, dar sigur, a provocat revenirea inevitabilă la inflația anilor ’70. SME a fost o bombă cu explozie întârziată, al cărei cronometru ticăia tot mai puternic o dată cu începutul anilor ’90.

Nu s-a revenit totuși la anii ’70. A fost și mai rău. Dacă din partea unei autorități monetare naționale deja nu mai este nimic de așteptat, acest lucru este încă și mai adevărat pentru o autoritate monetară internațională, care poate provoca mai multe neplăceri. BCE nou-creată și euro nu rezolvă, în realitate, nici una dintre problemele monetare ce s-au tot ivit după renunțarea la moneda metalică, ci doar le-au translatat și agravat.

BCE și euro sunt două produse atât ale mecanismelor pieței, cât și ale politicii. Forțele pieței s-au dezvoltat din diminuarea barierelor protecționiste în anii ’80 și ’90, ce a permis o accentuare a diviziunii internaționale a muncii. Dezvoltarea schimburilor internaționale de mărfuri și relativa stabilitate a cursurilor au asigurat o prosperitate economică semnificativă. În pofida acuzațiilor de a nu fi fost avantajoasă decât pentru interesele capitalului, această perioadă a adus un nivel de trai mai ridicat unei părți crescânde a populației. Întrucât aveau contacte tot mai importante cu străinătatea, numeroase întreprinderi au luptat pentru a beneficia de un mediu internațional mai stabil. Printre ele se numără întreprinderile exportatoare, dar mai cu seamă băncile și companiile financiare prezente pe piața internațională de capital. Interesele economice ale acestor grupuri de presiune au reprezentat unul dintre motoarele Uniunii monetare europene.

Al doilea a fost de natură politică. Am menționat deja că Bundesbank a făcut întotdeauna mai puțină inflație decât celelalte bănci centrale și că în acest mod și-a atras antipatia a numeroase grupuri organizate politic, atât din Germania, cât și din străinătate. În ceea ce privește celelalte guverne, acestea doreau o reformă monetară ce le-ar fi permis să exercite o influență asupra deciziilor Bundesbank. Ele erau gata să facă concesii grupurilor politice germane influente, pentru a scăpa de dificultățile financiare în care ele însele se înglodaseră.

Din această perspectivă, este lesne de înțeles motivul pentru care anumiți adversari ai guvernului Kohl i-au reproșat cumpărarea reunificării germane prin sacrificarea mărcii. Din punctul lor de vedere, dezmembrarea Bundesbank era prețul cerut de guvernele francez, englez și american în schimbul aprobării reunificării germane. Această teorie este plauzibilă. Dar ea nu explică decât un aspect secundar a ceea ce s-a întâmplat în realitate, căci nici un guvern nu se poate comporta ca reprezentant exclusiv al intereselor străine.

Dacă anumite părți ale economiei germane, din ce în ce mai importante și influente, doreau o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb între monedele europene, la fel de bine se poate spune și că anumite grupuri politice germane aveau interesul să sacrifice marca în schimbul obținerii de privilegii politice în străinătate. Două exemple ne vor servi drept ilustrare a acestei afirmații.

Industria germană de automobile produce mașini de calitate superioară, dar și cele mai scumpe din Europa. Consumatorul nu este totuși dispus să plătească pentru calitate indiferent de preț. În numeroase cazuri, consumatorul preferă mașini ale căror standarde de securitate și nivel de calitate sunt inferioare, dacă prețul este și el mai scăzut. În aceste condiții, dacă toți producătorii respectă aceleași norme tehnice impuse de autoritățile publice, acest compromis nu mai este posibil. Vor fi produse doar automobile scumpe, iar consumatorii nu vor mai putea alege decât dintre acestea. Normele guvernamentale îi avantajează pe producătorii cei mai scumpi, în detrimentul consumatorilor și al fabricanților de produse ieftine. Astfel, „armonizarea” condițiilor productive în Europa nu este nimic altceva decât o nivelare a normelor de producție impuse de către stat. Beneficiarul acestei armonizări este, în mod limpede, industria germană de automobile, ce poate să se îmbogățească pe cheltuiala clienților săi și a concurenților străini.

Același fenomen se întâlnește în domeniul organizării muncii. Sindicatele germane cuprind angajații cei mai bine pregătiți din punct de vedere tehnic, dar și cei mai scumpi din Europa. A avea angajați calificați nu reprezintă un scop în sine; totul depinde de salariul plătit. Multe întreprinderi preferă să angajeze salariați cu pretenții salariale mai scăzute, chiar dacă sunt mai puțin competenți. Datorită acestui fapt se investește în țările cu salarii scăzute. Investițiile duc la o sporire a remunerărilor în țările cu un nivel redus al salariilor, iar în același timp apasă asupra mărimii salariilor susceptibile de a fi atinse în țările cu salarii ridicate, ceea ce acționează contra intereselor sindicatelor din țările cu salarii mari. Pe măsură ce constrângerile statului sporesc pretutindeni costul muncii, dispare incitativul de a exporta capitalul. Tocmai acesta este efectul urmărit de armonizarea europeană a condițiilor de muncă: protecție contra concedierii, timp de lucru, protejarea locului de muncă, asigurarea de șomaj, etc. Aceste măsuri vizează egalizarea condițiilor de muncă în Europa. Cei ce profită de pe urma lor sunt sindicatele germane; victimele sunt angajații germani și europeni care nu-și mai pot găsi de lucru pentru că munca lor costă mult prea mult și, desigur, consumatorii.

Aceste exemple arată cum anumite grupuri importante în Germania au profitat de pe urma centralizării politice și ce interese aveau să favorizeze o schimbare politică de tipul „marcă contra favoruri”. Guvernul german putea conta pe sprijinul lor, în timp ce el făcea campanie în favoarea Uniunii monetare europene.

Din nefericire, aceste eforturi au fost fructuoase. Din 1999, autoritățile naționale și-au cedat Băncii Centrale Europene competențele de decizie în materie de politică monetară și s-au transformat în organe executive ale acesteia. Cu alte cuvinte, euro a fost de facto introdus, deoarece toate deciziile privitoare la monedele statelor membre sunt, din acest moment, luate de o instanță centrală. Euro există deja, cu toate că nu se află momentan nici sub formă de bancnote, nici sub cea de monezi, ci continuă să fie reprezentat de monedele naționale sub vechile lor înfățișări de monezi și bancnote. Mărcile-bancnote nu mai sunt o monedă independentă, ci reprezentante ale euro. Același lucru este valabil pentru monedele tuturor celorlalte state membre.

6. Consecințele economice și politice ale BCE și euro

Marea problemă este, bineînțeles, de a ști ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE și euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naționale. Cu toate acestea, BCE și trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluție la aceste probleme. În realitate, le agravează.

Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este șeful său și de cum sunt definite funcțiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea președintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroși sunt cei ce au considerat că funcția BCE este pur și simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilității monedelor.

Aceste detalii personale și tehnice nu au totuși nici o importanță. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, așadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, așa cum s-a și întâmplat la nivel național. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obține credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaționistă din anii ’70. Cei aflați în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrănește inflația. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naționale ale profitorilor de pe urma inflației cu un cartel european și înalță obstacole suplimentare în calea eforturilor cetățenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.

Această evoluție nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituții europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi și care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripții rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduință atât față de îndatorare, cât și față de inflație. Germanii au fost siliți să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Și se va continua în același mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu școala primară până la învățământul universitar, toate instituțiile de învățământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio și de televiziune sunt constrânse să obțină mai întâi o licență de funcționare, și tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?

BCE și euro nu se limitează la a hrăni inflația, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituțiilor politice. Se poate deja previziona că statele naționale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre își pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puțin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăși pentru a utiliza acești bani direct în statele membre. În orice caz, statele naționale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar și politic, față de acest nou stat central.

Este vorba de același proces care deja a avut loc pe plan național în numeroase țări. Din ambiție și ignoranță, numeroase municipalități s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, orașele și comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele același drum și au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu orașele, comunele și regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoința statului federal și de firimiturile pe care acesta le aruncă.

Aceeași soartă îl așteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparație cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne amintește de situația celui aflat pe marginea prăpastiei și care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înșiși decizii, cu toate că, dacă ținem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toți tiranii de până în prezent ai continentului nostru.

Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuția creditelor, pe care în prezent le garantează, și va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetățenilor europeni. Această evoluție este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrănește din opinia cetățenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulțumească să trudească și le permiteau oamenilor politici naționali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituțiile sociale naționale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.

În concluzie, crearea BCE și a euro dă naștere unei duble tendințe: pe de o parte, apariția și extinderea unui stat asistențial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendințe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbușirea sistemului, fie prin hiperinflație, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficiențe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflație de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.

7. Soluții alternative la euro

Numeroși economiști și-au dat seama de pericolele pe care le presupune Uniunea monetară europeană. Merită să aruncăm și noi o privire pe alternativele ce au fost analizate, din moment ce problema unei ordini monetare mai bune este în permanență de actualitate. Este încă de pe acum evident că înființarea BCE și a euro nu instaurează o ordine stabilă în raporturile monetare europene. Ordinea monetară prezentă ne aruncă din Charibda în Scylla și nici ignoranța, nici propaganda statului nu pot schimba nimic. Care sunt alternativele? Care dintre ele este cea mai promițătoare?

Prima soluție ar fi să lăsăm SME să se scufunde în liniște și să revenim la sistemul anilor ’70. Inflația monedelor naționale și instabilitatea parităților ar fi dus, cu siguranță, la șubrezirea diviziunii internaționale a muncii, însă cetățenii țărilor cu „monedă puternică” ar fi fost mai bine protejați împotriva spolierii practicate de propriul stat, și mai cu seamă de alte state. În orice caz, această alternativă nu va avea, peste puțin timp, un alt interes decât unul teoretic, îndată ce monezile și bancnotele naționale vor fi dispărut pentru a face loc lui euro.

O a doua posibilitate ar fi fost introducerea unei monede paralele. Această propunere se bazează pe ideea fundamentală că, pentru fiecare monedă dată, există un teritoriu optim de circulație. Mărimea teritoriului nu este însă deloc evidentă și nu se știe nici măcar dacă această problemă acceptă o soluție teoretică. Putem totuși să-i dăm un răspuns empiric, lăsând la latitudinea cetățenilor europeni să utilizeze, alături de moneda lor națională, o „monedă euro – paralelă”. Dacă această monedă euro-paralelă posedă într-adevăr avantaje în raport cu monedele naționale, va sfârși prin a se impune. În orice caz, piața va fi cea care va decide, nu o birocrație prost informată despre nevoile reale ale pieței.

Majoritatea susținătorilor acestei propuneri s-au gândit la utilizarea unei monede de hârtie drept monedă – paralelă. Ei nu și-au dat totuși seama că o asemenea introducere nu este deloc simplă. Un bun nu poate fi întrebuințat ca monedă decât dacă deja face obiectul schimburilor pe piață. Numai în acest mod actorii pieței își pot forma o părere despre puterea sa de cumpărare. Dacă, de pildă, ofer unui vânzător de autoturisme o hârtie pe care scrie „trei Hülsmann-i”, probabil că nici un schimb nu va avea loc, întrucât vânzătorul nu are nici cea mai mică idee despre ce poate cumpăra el însuși cu această hârtie. Lucrurile stau la fel pentru o hârtie pe care se află înscris „un euro – paralel”.

Nu există decât două modalități raționale pentru a asigura răspândirea unei monede euro – paralelă. Prima posibilitate ar fi fost de a permite ca una sau mai multe monede naționale deja existente să fie acceptate ca mijloace de plată. S-ar fi putut alege marca, întrucât era deja acceptată cu dragă inimă în multe alte țări europene. Această alternativă nu putea fi însă luată în calcul din considerente de ordin politic. Simplul gând de a-și vedea concetățenii plătind cu mărci în loc de franci sau de lire era de nesuportat pentru oamenii politici francezi și englezi.

Nu rămânea, prin urmare, decât cea de-a doua posibilitate, care ar fi reprezentat, în același timp, cea de-a treia mare alternativă la crearea unei ordini monetare europene: permisiunea de a folosi un bun oarecare ca monedă. Cu alte cuvinte, s-ar fi putut lăsa la alegerea cetățenilor utilizarea unui bun oarecare ca mijloc de plată înscris în contractele lor. Nu este nevoie de multă imaginație pentru a înțelege care ar fi fost consecințele unui asemenea sistem al libertății monetare nerestricționate. Această situație ar fi încurajat, de fapt, întrebuințarea monetară a metalelor prețioase. Monedele de aur, cupru și argint s-ar fi bucurat de aceeași circulație ca la începutul secolului al XX-lea. Tocmai din acest motiv o astfel de alternativă nu putea fi acceptată de puterea politică. Istoria monetară a secolului al XX-lea nu este, în definitiv, nimic altceva decât istoria unui efort neîntrerupt de a se debarasa de metalele prețioase și de a orienta, grație monedei de hârtie, fluxurile de venituri spre canalele agreate din punct de vedere politic.

Cu toate că această a treia soluție este respinsă de totalitatea cartelurilor politice, întrucât merge în contra-sens cu obiectivele lor, nu trebuie să o pierdem din vedere. Spre deosebire de monedele naționale ori de un euro – paralel de hârtie, această soluție rămâne în continuare de actualitate. De fapt, pentru a crea o piață monetară liberă, este suficient să se elimine îngrădirile actuale. Pentru ca monedele de aur sau de argint să circule din nou, ajunge să se autorizeze pur și simplu utilizarea lor în calitate de mijloace de plată și să se abolească impozitele cărora le sunt supuse (în special TVA și impozitul pe capital). Această reformă poate avea loc în spațiul european. Ea poate fi aplicată în egală măsură pe plan național, regional sau comunal. Într-un cuvânt, orice comunitate sau societate condusă de oameni vizionari și curajoși își menține capacitatea de a da naștere unei ordini monetare libere.

8. Inflația americană și jocul de-a speculația la bursă, 1982-?

Până în acest moment, ne-am mărginit să vorbim despre evoluția europeană, căci aceasta îi interesează îndeosebi pe germani. Totuși, nu autoritățile monetare europene au fost în centrul crizelor economice și monetare internaționale recente, ci autoritatea monetară americană (Rezervele Federale, prescurtat: Fed).

Fed-ul a fost creat în 1913 la inițiativa unor bancheri influenți (J.P. Morgan, Rockefeller, Kuhn Loeb). Din acea clipă datează apariția în Statele Unite a unei culturi a inflației, care s-a perpetuat până în zilele noastre. Această tradiție inflaționistă americană, care împlinește acum aproape 90 de ani, se află la originea apariției unor noi tipuri de crize economice, pe măsura importanței Statelor Unite, ce au ajuns la proporții încă neatinse anterior, precum cea din timpul Marei Depresiuni din 1929-1941 sau aceea care a urmat prăbușirii sistemului de la Bretton-Woods[5].

După Bretton-Woods a părut, pentru un timp, că relațiile dintre politica monetară și crizele economice, strălucitor descrise de Murray Rothbard, se anulaseră. În ochii a numeroși economiști, funcția Fed-ului se găsea de aici înainte mult simplificată. Inflația cantității de bani manifestându-se pe viitor numai prin pierderea de valoare a dolarului pe piața internă (creșterea prețurilor) și pe piața valutară (scăderea cursului de schimb), Fed-ul nu mai avea altceva de făcut decât să se decidă asupra mărimii deprecierii pe care o dorea. Cu aceasta, totul era rezolvat.

Însă, ca în toate economiile centralizate, planificarea monetară se lovea de anumite evoluții neașteptate, în fața cărora rămânea neputincioasă. Datorită unor condiții particulare, pe care le vom aminti mai târziu, marea inflație din anii ’80 și ’90 nu a declanșat imediat o scădere a dolarului. Ea a produs, mai întâi, două dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă economia mondială, și anume: un avânt bursier complet separat de realitatea economică și o serie de crize monetare și economice în Asia de Sud-Est, în Rusia și în America de Sud.

Nu este necesar să fii un geniu în economie pentru a ghici sfârșitul amar al poveștii, e suficient un pic de judecată. Prin urmare, trebuie să ne dăm seama că aceste probleme nu sunt inerente capitalismului, ci sunt efectul intervenției statului în politica monetară. Precum multe alte situații create și artificial întreținute cu ajutorul inflației, sistemul actual poartă în el germenii propriei sale distrugeri. Recentele crize din Asia de Sud-Est, Rusia și America Latină nu oferă decât o slabă idee despre prăbușirea ce se va produce într-o bună zi.

Fenomenul cel mai frapant al ultimilor 20 de ani a fost, fără putință de tăgadă, avântul aparent constant al bursei, cu cursuri ce au pierdut orice urmă de legătură cu situația financiară reală a întreprinderilor. Este evident că, în condiții normale, trebuie să existe o strânsă legătură între prețul unei acțiuni și veniturile viitoare anticipate ale respectivei întreprinderi. Această corelație nu reflectă altceva decât relația universală dintre valoarea unui mijloc și valoarea scopului căruia îi servește acest mijloc. Dacă, de pildă, o mașină-unealtă este utilizată pentru a produce piese brute, mașina nu poate avea o valoare superioară ansamblului de piese brute obținute. La fel, funcția unei întreprinderi este aceea de a produce pentru piață. Prețul unei întreprinderi nu poate fi mai ridicat decât beneficiul total prevăzut a fi obținut din vânzarea produselor sale. Astfel, valoarea bursieră a unei întreprinderi nu poate fi niciodată superioară valorii totale a tuturor beneficiilor pe care această întreprindere se așteaptă că va putea să le acumuleze în viitor. Estimarea beneficiilor viitoare ale unei întreprinderi reprezintă punctul de plecare pentru calcularea valorii prezente a unei acțiuni. Beneficiile viitoare anticipate sunt actualizate, și apoi însumate. Aceasta reprezintă valoarea actualizată a unei întreprinderi, iar valoarea acțiunii se obține împărțind această valoare actualizată la numărul de acțiuni în circulație.

Se întâmplă adeseori ca valoarea unei acțiuni să fie eronat estimată. Acțiunea are atunci un curs ce nu se fundamentează pe beneficiile reale ale întreprinderii. O acțiune este fie subevaluată, fie supraevaluată comparativ cu beneficiile. În prezent, nu nivelul ridicat al prețului acțiunilor ca atare creează probleme, ci faptul că acesta este total desprins de realitatea beneficiilor anticipate ale întreprinderilor. Nici nivelul cursurilor, nici creșterea acestora nu reprezintă, în sine, o problemă. Atâta timp cât o cantitate suplimentară de bani se distribuie peste tot în economie, ea produce o creștere treptată a prețurilor, adică a valorii acțiunilor și a beneficiilor. În aceste condiții, creșterea valorii acțiunilor nu are nimic alarmant, căci ea nu face decât să reflecte o pierdere generală de valoare a monedei.

În condiții normale – adică pe o piață liberă – este perfect posibil ca un mare număr de acțiuni să fie simultan supraevaluate. Este de asemenea posibil ca această eroare să cuprindă totalitatea piețelor financiare și să dureze 15 ani. Toate acestea sunt imaginabile, deși nu s-a ajuns încă niciodată la așa ceva. Ce nu poate fi însă de imaginat este ca, pe o piață liberă, acțiunile să fie evaluate fără a se ține cont de beneficiile viitoare ale întreprinderilor. Investitorii la bursă se pot înșela cu privire la situația financiară a întreprinderilor, dar aceasta nu afectează faptul că ei o au întotdeauna în vedere atunci când vând și cumpără acțiuni.

Caracteristica recentului avânt al bursei nu constă numai în aceea că bursa a pierdut orice urmă de contact cu realitatea economică, ci, în plus, că acest lucru este binecunoscut de toți marii (și de majoritatea micilor) investitori. Cum este posibil? A devenit bursa un simplu joc speculativ? Continuă cursurile să crească deoarece fiecare mizează că, în viitor, întotdeauna vor exista și alți speculanți, și mai optimiști, ce vor cumpăra la prețuri și mai ridicate întrucât se așteaptă că, mai târziu, alți speculanți vor fi încă mai optimiști decât ei, etc.? După cum știm, astfel de jocuri sunt posibile, dar au anumite limite. Numai persoanele ce iubesc în special riscul și cele în particular naive iau parte la ele. Cercul acestor persoane și sumele pe care ele sunt dispuse să le investească sunt la fel de limitate. Din momentul în care nu se mai găsește nimeni suficient de stupid sau de îndrăzneț, castelul de cărți de joc se năruie. El se prăbușește întrucât, la un anumit moment, nimeni nu mai este dispus să arunce în joc o parte și mai importantă din proprietatea sa. Creșterea actuală a bursei durează de aproape două decenii și, pe măsura trecerii anilor, ea nu a antrenat din ce în ce mai puțini investitori în trena sa, ci din ce în ce mai mulți. Ce circumstanțe speciale permit investitorilor să plaseze întotdeauna mai mulți bani în acțiuni, al căror preț se îndepărtează tot mai mult de cursurile ce reflectă situația financiară a întreprinderilor?

Pe scurt, răspunsul este că Fed-ul, de comun acord cu celelalte autorități monetare importante, tipărește încontinuu bani noi, ce pot fi apoi investiți la bursă.

O dată cu epuizarea patrimoniului ghinioniștilor și al favorizaților șansei, jocul speculativ își atinge limitele naturale. Dar autoritățile monetare au posibilitatea să producă, fără cheltuieli, tot mai mulți bani, pentru ca aceștia să se scurgă apoi în mediile apropiate bursei. În acest mod, limitele impuse de mecanismul proprietății private sunt scoase din funcțiune. Bursa devine o arenă de joc, ce îl transformă pe investitor într-un jucător, iar plasarea patrimoniului său, ce era până aici riscat, într-un joc aparent fără consecințe. Jucătorii ce întrețin relații amiabile cu autoritățile monetare – în special marile bănci, marea industrie, guvernele – se bucură de un acces prioritar la aceste cantități suplimentare de bani, ce iau naștere din nimic. Ei pot participa la jocul de la bursă, fără a trebui să-și bată capul pentru a afla dacă își vor putea vinde acțiunile la un curs superior celui la care au cumpărat. Atâta timp cât autoritățile monetare vor produce noi cantități de monedă-simbol, vor exista întotdeauna persoane care vor putea și vor dori să joace sume mai ridicate, întrucât anticipează cu încredere o inflație viitoare.

Înțelegem acum de ce, într-un context inflaționist, beneficiile viitoare ale întreprinderilor devin tot mai lipsite de semnificație pentru cursul acțiunilor cotate. Producția etatistă de monedă-simbol cu destinația „bursa” o transformă într-un perpetuum mobile financiar.

Care sunt urmările acestei situații? Mai întâi, această politică îmbogățește sectorul financiar în detrimentul tuturor celorlalte. Ea încurajează folosirea timpului și a energiei pentru plasamentele financiare pe seama tuturor celorlalte ocupații. În Statele Unite, există un număr crescând de medici și de avocați care își petrec mai mult timp pentru coordonarea plasamentelor lor decât pentru exercitarea propriei meserii. Inflația erodează diviziunea naturală a muncii și determină diminuarea producției. Ea favorizează, pe cheltuiala tuturor celorlalte clase, interesele economic statornicite și sporește diferențele dintre venituri în rândurile populației. În plus, ea mărește numărul de persoane economic dependente de deciziile autorităților monetare și accentuează presiunea politică în direcția perpetuării acestei inflații.

În pofida explodării cursurilor de la bursă, procesul tipic de îmbogățire a unui mic număr de persoane în detrimentul tuturor celorlalte a rămas, până acum, într-un con de umbră. Cursul obișnuit al evenimentelor este următorul: autoritățile monetare distribuie moneda nou creată cercurilor ce le sunt apropiate și, de aici, ea se propagă treptat în celelalte sectoare ale economiei naționale. Creșterea prețurilor, evidentă la început în câteva sectoare, de pildă la bursă, se răspândește, prin urmare, în celelalte sectoare, cu o anumită întârziere temporală. Cu toate acestea, inflația din ultimii 20 de ani nu a respectat acest scenariu. Ea s-a manifestat îndeosebi la nivelul piețelor financiare. Cum se poate explica acest fenomen? Împrejurările specifice despre care vorbeam anterior sunt luate acum în considerare.

Exportul unei mari cantități de dolari și de mărci în străinătate reprezintă un element precumpănitor în situația monetară contemporană. În jur de 60 – 70% din totalul dolarilor și 30% din totalul mărcilor circulă, în prezent, în exteriorul țărilor de origine.

Dolarul este o monedă în mod tradițional cu o circulație foarte răspândită. Or, în anii ’80, această tendință a fost serios accentuată, ca urmare a unei cereri suplimentare alimentate de înființarea de Consilii Valutare (Hong Kong, Singapore), precum și de „dolarizarea” a noi regiuni din America Latină (în special El Salvador, Argentina, Ecuador, Brazilia, Columbia și Chile). Popoarele acestor țări căutau un refugiu în dolar, pentru a se proteja de enorma inflație a propriilor guverne. Și cum obțineau dolarii prin vânzarea de bunuri și servicii, „dolarizarea” a avut ca efect sporirea importului de dolari în America Latină, contra importului de bunuri și servicii în Statele Unite. Această situație a dus, pe parcursul anilor ’80, la o circumscriere a creșterii prețurilor americane în cadrul bursei.

În anii ’90, situația este identică. În urma prăbușirii blocului de Est, o mare cantitate de mărci și de dolari a fost exportată către țările membre ale fostului imperiu sovietic, în două moduri. Pe de o parte, la fel ca în America Latină, cetățenii au fost aceia care doreau aceste monede, pentru a se apăra de inflația internă. Pe de altă parte, mari cantități de dolari și de mărci au fost de asemenea necesare pentru a acoperi cerințele noilor Consilii Valutare (de pildă, Estonia) sau pe cele ale Germaniei după reunificare. Iar acest lucru a agravat fenomenul. Așa cum s-a întâmplat în anii ’80, creșterea prețurilor în Statele Unite și în Germania a rămas deci limitată la nivelul piețelor financiare. Bundesbank-ul și Fed-ul au produs mari cantități de bani noi, ce la început au fost direcționați către bursă și au întreținut acolo speculația. Moneda nouă s-a răspândit apoi de la bursă în restul economiei, unde ar fi trebuit în mod inevitabil să provoace alte sporiri de prețuri, dacă acestea nu ar fi fost împiedicate de exportul în străinătate al unor mari cantități de monedă. Împrejurări suplimentare au stopat sporirea prețurilor în Europa occidentală, de pildă o creștere semnificativă a ocupării în Statele Unite. Factorul principal l-a constituit însă exportul de devize în străinătate.

Stabilitatea relativă a prețurilor din ultimele două decenii, ce a prevalat în pofida unei inflații importante, a contribuit neîndoielnic la acceptarea inflației de către marea majoritate a americanilor și a germanilor. În viața cotidiană, ea a rămas pur și simplu invizibilă. Nivelul de trai al cetățenilor era inferior celui ce ar fi existat în absența inflației, dar era superior celui anterior. Experiența ne arată că nu se opune o rezistență serioasă inflației decât dacă sărăcirea cetățenilor este absolută, cu alte cuvinte, dacă nivelul lor de viață este inferior celui din anul precedent. S-ar putea ajunge rapid la această situație, dacă ținem cont de faptul că exportul de monedă din anii anteriori reprezintă un eveniment excepțional, ce ar putea să ia sfârșit curând. Acesta ar fi finalul poveștii. Îndată ce scurgerea de dolari și de mărci în străinătate va deveni imposibilă, inflația se va răsfrânge din plin asupra prețurilor interne. Scăderea puterii de cumpărare a monedei, rezultată din această evoluție, va conduce, printre altele, la o dobândă nominală mai ridicată la plasamentele de capital. La ratele dobânzii ce ar fi fost practicate în absența creșterii prețurilor se adaugă acum o remunerare pentru erodarea valorii banilor (price premium). În condițiile creșterii ratelor dobânzii, investiția de capital în jocul speculativ bursier devine însă din ce în ce mai puțin tentantă. Oamenii reîncep să caute spații de închiriat pentru dezvoltarea afacerilor, căci în acest fel ei pot, pe viitor, să obțină randamente cel puțin la fel de ridicate ca la bursă, cu un risc mai scăzut.

Când se atinge acest stadiu, bursa se apropie cu pași repezi de prăbușire. Proprietarii actuali ai acțiunilor le-au achiziționat fără a fi preocupați de situația financiară a întreprinderilor, cu unica speranță de a găsi mai târziu cumpărători încă și mai optimiști decât ei. Or, numărul cumpărătorilor scade, căci un număr în creștere de proprietari de patrimonii preferă de aici înainte investițiile reale și evită bursa. Autoritățile monetare au, în aceste condiții, următoarele alternative.

a) Fie tipăresc și mai mulți bani, ceea ce va alimenta speculația financiară. Această soluție nu poate însă continua la nesfârșit, întrucât inflația se răsfrânge acum direct asupra tuturor celorlalte prețuri și determină, de asemenea, și creșterea ratelor dobânzii. Mai mult, anticipările referitoare la prețuri și dobândă ale participanților pe piață devansează planurile autorităților monetare, și acestea trebuie să se grăbească tot mai mult cu tipărirea de zerouri suplimentare pe bancnotele lor. În acest cadru al hiperinflației, moneda însăși se trezește curând scoasă din funcțiune. Deținerea banilor devine din ce în ce mai puțin atractivă, deoarece fiecare persoană ce încasează bani trebuie imediat să caute un nou cumpărător, pentru a evita o devalorizare completă a averii sale. Agenții de pe piață caută o altă monedă; ei încetează să utilizeze moneda inflaționistă, iar sistemul de prețuri al acesteia se va nărui. Exact acest lucru s-a întâmplat în 1923 în Germania.

b) Fie autoritatea monetară nu mai alimentează inflația și, în acest caz, devine inevitabilă ajustarea cursurilor acțiunilor la situația financiară reală a întreprinderilor. Aceasta înseamnă, de fapt, un crah bursier, adică o pierdere enormă de avuție pentru persoanele ce au investit la bursă la sfârșitul procesului inflaționist. Cum majoritatea societăților de asigurări dețin în activul lor mari pachete de acțiuni, ne putem imagina ce poate reprezenta un crah bursier pentru omul obișnuit.

În orice caz, criza nu poate fi evitată. Ea izbucnește în momentul în care creșterea prețurilor datorată inflației nu mai este contrabalansată de un export de monedă în străinătate sau de alți factori. (Și, desigur, acest fenomen se produce cu atât mai repede, cu cât moneda inflaționistă aflată în circulație în străinătate se va întoarce în masă în țara de origine.)

Iată ce ne așteaptă în viitor, și din această cauză poate nu este nepotrivită observația că aceste evenimente iminente vor aduce cu sine schimbări profunde, dar fără a avea numai consecințe negative. Criza nu reprezintă altceva decât ultima etapă a unei evoluții inițiate prin introducerea monedei discreționare a statului. Ea semnifică, în egală măsură, o eliberare parțială de sub jugul statului și al grupurilor care îl manevrează și poate constitui șansa de a mobiliza o parte importantă a populației împotriva tutelei statului, cu scopul de a-i impune o reducere a impozitelor și a reglementărilor. Prăbușirea unei monede discreționare este un lucru pozitiv din multe puncte de vedere. O mare parte a populației cu siguranță va constata, după cădere, că avuția sa de fapt s-a diminuat, dar realitatea este că patrimoniul său este deja mai scăzut decât își imaginează. Singurele „victime” permanente ale acestei prăbușiri vor fi membrii cartelurilor politice, ce s-au îmbogățit, grație inflației, pe seama restului populației.

9. Cele mai recente crize ale economiei mondiale, 1997- ?

Inflația ascunsă a anilor ’80 și ’90 nu a creat numai o situație instabilă pe piețele bursiere, ci, în plus, a oferit baza unei dezvoltări a inflației în terțe țări. Aceasta a fost sursa crizelor economice și monetare actuale.

Să luăm un exemplu fictiv, și această relație cauzală va deveni foarte clară. După cum am văzut, inflația conduce, mai devreme sau mai târziu, la scăderea cursului de schimb al unei monede în raport cu monedele străine stabile. Să ne imaginăm că regele unei mici țări, Alfania, inflaționează moneda sa, Alfa, și, în consecință, cursul de schimb al lui alfa contra lui beta, moneda unei mari țări, Betania, scade. Acest lucru aduce prejudicii nu numai consumatorului alfanian, care acum, cel puțin temporar, trebuie să plătească mai mult pentru bunurile și serviciile importate. Este defavorabil și pentru investitorii betanieni care își plasaseră capitalul în Alfania, înainte de scăderea cursului de schimb. Regele alfanian și industriile exportatoare alfaniene se îmbogățesc pe seama supușilor alfanieni și a investitorilor betanieni. În timp ce populația alfaniană nu dispune de nici o modalitate de evitare a inflației viitoare, capitaliștii betanieni se pot proteja prin renunțarea la investițiile lor din Alfania. În acest caz, inflația prejudiciază îndoit marea masă a populației alfaniene: pe de o parte, printr-o realocare a resurselor și, pe de altă parte, printr-o diminuare a capitalului investit, ce reduce posibilitățile de dezvoltare. În ultimă instanță, această situație nu mai convine regelui alfanian, întrucât presupune o diminuare a creșterii economice și, prin urmare, o scădere a veniturilor fiscale viitoare. Regele are, așadar, interesul să manevreze în mod rezonabil inflația, pentru a evita transferarea către moștenitorul său a unei țări complet ruinate.

Desigur, nu are loc o scădere a cursului de schimb dacă moneda beta este multiplicată într-o cantitate suficientă. Cine sunt, în acest caz, beneficiarii și păgubiții? Grupurile alfaniene care s-au îmbogățit grație inflației create în sprijinul lor se numără întotdeauna printre câștigători, și toți ceilalți alfanieni sunt întotdeauna păgubiți. Totuși, numărăm și alți câștigători și dezavantajați datorită inflației lui beta, iar printre beneficiarii betanieni îi includem, în particular, pe capitaliștii ce și-au plasat banii în Alfania. Și aceasta întrucât, în absența inflației lui beta, fie ar fi suportat pierderile rezultate din investițiile în Alfania, fie nu și-ar fi plasat banii acolo, ci i-ar fi investit, prin urmare, în altă parte, în condiții mai puțin prielnice.

Acestea sunt efectele de realocare, după cum rezultă dintr-un singur puseu inflaționist în ambele țări.

Să presupunem acum că guvernul Betaniei este în mod special sensibil la interesele capitaliștilor ce au investit în străinătate și încearcă să sprijine plasamentele acestora în mod durabil. Guvernul betanian promite prietenilor săi că va produce întotdeauna îndeajuns de multe monede beta pentru a stabiliza cursul lui alfa. Riscul de curs atașat plasamentelor în străinătate este în mod evident puternic diminuat, chiar anulat. Ce consecințe are această politică? Exportatorii betanieni de capital se bucură de câștigurile viitoare pe care le vor realiza, în definitiv, pe seama celorlalți betanieni. Și aceasta nu este totul. Această nouă politică betaniană nu rămâne pentru mult timp necunoscută regelui Alfaniei, care, la rândul său, își va ajusta în consecință comportamentul. El știe că guvernul betanian dorește să stabilizeze cursul monedei alfa. El poate, în consecință, să împingă într-o veselie inflația încă și mai departe, fără a avea motive să se teamă de efectele negative ale acesteia. Înclinația sa inflaționistă nu este temperată decât de dorința de a evita o diminuare mult prea importantă a importurilor din Betania. Totuși, cu quasi-garanția monetară betaniană acordată monedei alfa, nu are de ce să se mai teamă de fuga capitalurilor betaniene. Quasi-siguranța de care se bucură cursul său de schimb are ca efect îmbogățirea regelui alfanian pe seama atât a supușilor săi, cât și a cetățenilor betanieni.

Este posibil însă ca această situație să nu fie în interesul guvernului Betaniei. În pofida prieteniei pe care o poartă exportatorilor de capital, este de la sine înțeles că nu poate să-și arunce banii pe fereastră, căci aceasta îi micșorează resursele financiare care îi sunt necesare în alte sectoare: asigurări sociale, armată, construcții rutiere, etc. El nu poate accepta ca autocrații alfanieni să distrugă capitalul betanian, cu toate că betanieni „merituoși” își iau partea lor. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să se departajeze de această politică și să înceteze să mai susțină cursul monedei alfa.

Din acest moment, o criză economică și monetară foarte gravă se declanșează în Alfania, deoarece economia alfaniană, relativ de mici dimensiuni, s-a specializat de-a lungul anilor de inflație în acele sectoare de producție ce nu erau rentabile decât grație fluxurilor de venituri create de inflația betaniană. Dispărând acest sprijin, numeroase întreprinderi au devenit dintr-o dată nerentabile. Îndemânarea și calificările actuale ale angajaților își pierd valoarea. Desigur, alfanienii pot continua să-și exercite activitățile încă un timp, dacă acceptă o scădere a salariilor reale, dar cum capitalul investit în întreprinderi s-a epuizat, acestea nu mai au posibilitatea să subziste, iar angajații își pierd locurile de muncă. Ei trebuie să se orienteze către alte ramuri. Noi abilități sunt cerute. Apar noi întreprinderi.

Fără îndoială, acesta reprezintă un proces dureros de adaptare pentru numeroși alfanieni. Enormele probleme ce apar pe parcursul acestei perioade sunt potențate de scăderea cursului monedei alfa. Investitorii internaționali evită, pentru moment, Alfania, către care un export de capital ar fi poate necesar, pentru a permite restructurarea economiei.

Foștii profitori de pe urma inflației reprezintă însă obstacolul cel mai important în calea restructurării. Regele, familia și prietenii săi au devenit, grație inflației, cei mai influenți capitaliști ai țării. Dar, spre deosebire de alți capitaliști, ei nu și-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calitățile lor anticipative, ci pur și simplu pe multiplicarea de bani de hârtie, pe care au impus-o populației. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu știu ce trebuie să facă. Această combinație nefericită de incapacitate și putere economică duce rapid la o agravare a problemelor. Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în depresiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar antreprenorilor privați alfanieni le lipsește capitalul pentru a declanșa o schimbare rapidă. Această depresiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede posibil. Din moment ce nu poate el însuși să provoace schimbarea economică, caută credite și orice alt ajutor posibil în străinătate, de exemplu din partea Betaniei, pentru a tempera situația critică. Devine, așadar, dependent din punct de vedere politic de aceste puteri. Rezultatul final, trist, este acela că motivul mizeriei Alfaniei — o proprietate ajunsă nelegitim pe mâini greșite — se perpetuează, acum că problema dependenței politice față de exterior i se adaugă.

Crizele economice și monetare ale epocii actuale urmează, în linii generale, schema descrisă anterior, fondată pe relațiile fictive dintre mica Alfanie și marea Betanie. „Marea Betanie” nu este, desigur, nimeni alta decât Statele Unite ale Americii, unde autoritățile monetare și-au dat silința, mai mult de un deceniu, să protejeze investițiile în străinătate ale marilor lor întreprinderi, prin stabilizarea cursurilor de schimb importante a numeroase monede precum alfa. S-a ajuns la o asemenea intensificare a inflației în țările de tipul Alfaniei, încât, în cele din urmă, această politică a trebuit să fie abandonată. A urmat inevitabila criză, însoțită de obișnuitele ajutoare financiare, fie direct din partea SUA, fie din partea instituțiilor internaționale dominate de SUA, astfel încât, în acest mod, guvernul destinatar devine obedient din punct de vedere politic.

Prima dintre aceste crize a fost cea a Mexicului, pe parcursul iernii 1994-1995. Guvernul mexican era convins că Fed-ul ar sprijini cursul de schimb al peso după intrarea în vigoare a acordului de „liber-schimb” nord-american, în ianuarie 1994-1995. În perspectiva alegerilor electorale din toamna lui 1994, guvernul mexican a împărțit numeroase „dovezi de amor”, care, ca de obicei, au fost finanțate prin tipărirea de bani și au condus rapid la prăbușirea peso-ului pe piețele valutare. Nu devalorizarea peso-ului a pus capăt crizei, ci pierderea puterii de către președintele mexican și un credit excepțional de 50 de miliarde de dolari. Din acel moment, politica economică mexicană a rămas supusă unui control strict din partea administrației americane prin mijlocirea organelor zonei de liber-schimb NAFTA; iar cetățenii americani plătesc prin inflația dolarului faptul că politicienii americani guvernează de acum înainte în Mexic.

În iulie și august 1997, Tailanda, Filipine, Malaezia, Indonezia, Singapore și Coreea au suferit, la rândul lor, criza economică și monetară. Indicii bursieri au coborât în câteva zile cu 24% (în Coreea) până la 48% (în Malaezia), și toate aceste țări au obținut sprijinul financiar al FMI (ajutor, în anumite momente, enorm). De-a lungul anilor încărcați de inflație, grupurile cârmuitoare din aceste țări au acaparat pozițiile-cheie din economie și s-au dovedit incapabile să introducă schimbări rapide. Acest lucru a fost, în particular, evident în Indonezia, o țară extrem de dependentă de importurile de alimente, unde asistăm, de atunci încoace, la numeroase acte de violență împotriva guvernului. Or, acest guvern de un favoritism strigător la cer și care a împilat decenii de-a rândul propria țară prin impozite și inflație a primit de la FMI un credit de 23 de miliarde de dolari; astfel, în mod artificial, și-a putut menține puterea mai mult timp.

În iunie 1998, a venit rândul Rusiei. În această țară nu fusese întreprinsă nici o reformă economică serioasă. Marea industrie rămăsese, ca și sub soviete, în mâinile statului, iar banca centrală fabrica monedă pentru a menține artificial în viață întreprinderile de stat falimentare. Bursa din Moscova nu este, în definitiv, nimic mai mult decât un loc în care obligațiunile de stat rusești sunt negociate, iar creditele acordate de statele occidentale, deturnate direct în buzunarele indivizilor apropiați statului. Nici aici criza nu era de neimaginat, cu toate că puțini experți prevăzuseră momentul exact al declanșării sale. Și rușii au primit credite de la FMI și de la guvernele occidentale, dar erau în poziția de a le limita pretențiile, întrucât 1) ei dispuneau de potențialul necesar de amenințare, datorită arsenalului atomic (argumentul principal al președintelui rus în materie de negocieri de credite cu Occidentul este: „dacă nu îmi dați banii necesari, nu voi mai fi reales. Însă, în acest caz, comuniștii vor pune mâna pe arma atomică”) și 2) ei erau deja atât de îndatorați, încât creanțele Occidentului nu puteau fi la adăpost fără a îndepărta pericolul unei crize economice. În consecință, există în continuare credite pentru molohul rus.

Nu este însă decât o chestiune de timp până când America de Nord și Europa vor atinge și ele un punct fără întoarcere, situație în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreționară. În acel moment, firește, nu va mai fi nimeni care să mențină în viață tristul joc al îndatorării și inflației în alternanță. Fie economia occidentală va fi atunci complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub național-socialism, fie va fi hiperinflație. De acel moment ne mai despart, poate, doar câțiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar și euro (și yen?). Nimic nu se schimbă însă, la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflația. Numai niște reforme radicale în direcția pieței pot să ne salveze – în termeni rothbardieni: întoarcerea la o monedă-marfă, exemplul aurului, pe o piață monetară liberă și retragerea completă a statului din sistemul monetar.

©2004 Institutul Ludwig von Mises – Romania, pentru prezenta traducere.