XXVIII. Socialismul ca emanaţie a ascetismului

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a patra: Socialismul ca imperativ moral.
cuprins

1

Punctul de vedere ascetic

Retragerea din lume şi negarea vieţii nu sunt, nici chiar dintr-un punct de vedere religios, scopuri ultime, urmărite pentru ele însele, ci mijloace pentru atingerea anumitor scopuri transcendentale. Dar, deşi ele apar în universul credinciosului ca mijloace, ele trebuie privite ca scopuri ultime de către o cercetare care nu poate merge dincolo de experienţa pământească sau urmări consecinţele unei acţiuni dincolo de limitele vieţii acesteia. În ceea ce urmează, vom înţelege prin ascetism numai ceea ce este inspirat de către o filosofie a vieţii sau de motive religioase. Cu aceste restricţiuni ascetismul este subiectul studiului nostru. Nu trebuie să-l confundăm cu acel fel de ascetism care este numai un mijloc către anumite ţeluri pământeşti. Dacă este convins de efectele otrăvitoare ale băuturilor spirtoase, un om se abţine de la ele fie pentru a-şi proteja sănătatea în general, sau pentru a-şi oţeli puterea pentru un efort special. El nu este ascetic în sensul definit mai sus.

Nicăieri nu s-a manifestat mai complet şi mai logic ideea de retragere din lume şi negare a vieţii decât în religia indiană jainistă, care are în urma ei o istorie de peste 2500 de ani. „Lipsa de cămin”, a spus Max Weber, „este ideea fundamentală despre mântuire în jainism. Ea înseamnă ruperea tuturor relaţiilor pământeşti şi, de aceea, mai presus de toate, indiferenţa pentru impresiile generale şi evitarea tuturor relaţiilor pământeşti, încetarea de a acţiona, spera, dori. Unui om căruia i-a rămas numai capacitatea să simtă şi să gândească „Eu sunt eu” este fără cămin în sensul acesta. El nu doreşte nici viaţă, nici moarte – pentru că, şi într-un caz, şi în altul, ar însemna dorinţă, şi aceasta ar putea să trezească Karma. El nu are nici prieteni, nici nu face obiecţiuni la acţiunile altora faţă de el (de exemplu, obişnuitul spălat al picioarelor pe care persoana pioasă o îndeplineşte pentru sfânt). El se comportă potrivit principiului că nu trebuie să opună rezistenţă răului şi că starea de inspiraţie divină a individului în timpul vieţii trebuie încercată prin capacitatea lui de a îndura tulburarea şi durerea”. [1] Jainismul interzice cu cea mai mare stricteţe orice omorâre de fiinţe vii. Jainii ortodocşi nu ard nici o lumină în timpul lunilor mai întunecoase pentru că ar arde moliile, nu fac foc pentru că ar ucide insectele, strecoară apa înainte de a o fierbe, poartă un văl peste gură şi peste nas pentru a se împiedica pe ei înşişi să inhaleze insecte. Pietatea cea mai înălţătoare este de a se lăsa torturat de insecte fără a le goni. [2]

Numai o parte a societăţii poate realiza idealul traiului ascetic, pentru că ascetul nu poate fi un muncitor. Trupul care este epuizat de exerciţii penitenţiale şi flagelări nu poate să facă nimic altceva decât să zacă în contemplare pasivă şi să lase lucrurile să-i vină singure sau să-şi consume restul puterii sale în transe extatice, şi astfel să grăbească sfârşitul. Ascetul care se ocupă de muncă şi activitate economică ca să-şi câştige pentru sine numai cea mai neînsemnată cantitate din necesităţile vieţii abandonează principiile sale. Istoria monahismului, nu numai a monahismului creştin, revelează aceasta. De unde erau refugii de ascetism, mănăstirile deveneau uneori lăcaşul unei gustări rafinate a vieţii.

Ascetul contemplator poate exista numai dacă ascetismul nu este obligatoriu pentru toţi. De vreme ce el nu se poate hrăni fără ajutorul altora, trebuie să existe muncitori de pe urma cărora el să poată trăi. [3] El are nevoie de laici tributari. Abstinenţa lui sexuală are nevoie de laici care vor zămisli succesori. Dacă lipseşte acest complement necesar, rasa asceţilor se stinge repede. Ca regulă generală de conduită ascetismul ar însemna sfârşitul neamului omenesc. Jertfa propriei sale vieţi este ţelul către care tinde ascetul individual şi, cu toate că acest principiu poate să nu cuprindă abstinenţa de la toate acţiunile necesare pentru a menţine viaţa cu scopul de a-i da un sfârşit prematur, ea implică, prin suprimarea dorinţei sexuale, distrugerea societăţii. Idealul ascetic este idealul morţii voluntare. Că nici o societate nu poate fi construită pe principiul ascetic este prea evident pentru a avea nevoie de o explicaţie mai amănunţită. Aceasta pentru că ascetismul este un distrugător al societăţii şi al vieţii.

Acest fapt poate fi trecut cu vederea numai pentru că idealul ascetic este arareori gândit şi mai arareori pus în practică până la concluzia sa logică. Ascetul din pădure care trăieşte ca animalele, cu rădăcini şi ierburi este singurul care trăieşte şi acţionează numai potrivit principiilor sale. Această comportare strict logică este rară; în definitiv nu există mulţi oameni care sunt pregătiţi să renunţe cu inima uşoară la roadele culturii, oricât de mult le-ar dispreţui în gândire şi ocărî cu vorba, sunt puţini aceia care să vrea să revină fără altă crâcneală la felul de viaţă al căprioarei şi cerbului. Sfântul Aegidius, unul din tovarăşii cei mai zeloşi ai Sfântului Francisc, a criticat furnicile fiindcă ele erau prea mult preocupate cu strângerea rezervelor; el aproba numai păsările, pentru că ele nu înmagazinează hrană în hambare. Aceasta pentru că păsările în aer, animalele pe pământ şi peştii în mări sunt satisfăcuţi când au hrană suficientă. El însuşi credea că trăia potrivit aceluiaşi ideal când se hrănea cu munca mâinilor sale şi cu strângerea pomenilor. Când mergea să spicuiască împreună cu ceilalţi săraci la vremea recoltei şi oamenii voiau să mai adauge la spicuirile sale, el refuza zicând: „N-am hambar pentru păstrat, nici nu-mi doresc unul.” Totuşi, acest sfânt trăgea foloase de pe urma ordinii economice pe care o condamna. Viaţa sa în sărăcie, posibilă numai în şi prin această ordine economică, era infinit mai îndestulată decât aceea a peştilor şi a păsărilor pe care el credea că o imită. El primea un venit pentru munca sa din depozitele unei economii ordonate. Dacă alţii nu ar fi adunat în hambar, sfântul ar fi rămas înfometat. Numai dacă toţi ceilalţi ar fi luat peştii ca exemplu ar fi putut el să ştie cum e să trăieşti ca un peşte. Contemporanii cu înclinaţii critice recunoşteau aceasta. Benedictinul englez Matthew Paris relatează că Papa Inocenţiu al III-lea l-a sfătuit pe sfântul Francisc, după ce a ascultat regulamentul său, să se ducă la porci, cu care el semăna mai mult decât cu oamenii, să se bălăcească cu ei în noroi şi să-i înveţe pe ei regulamentul său. [4]

Principiile moralei ascetice nu pot avea niciodată aplicaţie universală ca principii obligatorii de viaţă. Ascetul care acţionează logic trece de bună voie pe lumea cealaltă. Ascetismul care caută să se menţină pe pământ nu-şi duce principiile la sfârşitul logic; el se opreşte la un anumit punct. Este fără importanţă cu ce sofisme încearcă să explice aceasta; este destul că face aşa şi trebuie să facă aşa. În afară de aceasta, este constrâns cel puţin să tolereze ne-ascetici. Dezvoltând astfel o morală dublă, una pentru sfinţi, alta pentru oamenii de lume, despică etica în două. Viaţa laică este în definitiv tolerabilă şi tolerată, dar aceasta este tot. Singurii oamenii cu adevărat morali sunt călugării, sau oricum ar fi numiţi, care se străduiesc să atingă perfecţiunea prin ascetism. Despicând morala în felul acesta, ascetismul renunţă la pretenţia sa de a conduce viaţa. Singura cerere pe care îndrăzneşte încă să o mai facă de la laici este pentru mici donaţii, ca să ajute sfântul să-şi ţină laolaltă trupul şi sufletul.

Ca ideal strict, ascetismul nu recunoaşte nici un fel de satisfacţie a nevoilor. De aceea este ne-economic în sensul cel mai literal. Idealul diluat al ascetismului, conceput de laicii unei societăţi care admiră profund ascetismul celui perfect sau de călugări care trăiesc într-o comunitate de sine suficientă, poate cere numai cea mai primitivă producţie de la mână la gură, dar nu se opune cu nici un chip raţionalizării extreme a activităţii economice. Dimpotrivă, o cere. Căci, devreme ce orice preocupare cu treburi lumeşti ţine oamenii departe de singurul fel de viaţă pur morală şi poate fi tolerată doar ca un mijloc către un scop intermediar – din nefericire inevitabil – atunci este necesar ca această activitate lipsită de sfinţenie să fie pe cât de economicoasă cu putinţă, astfel încât să fie redusă la un minim. Raţionalizarea dezirabilă pentru omul de lume, în sforţările lui de a reduce senzaţiile dureroase şi a mări pe cele plăcute, se impune ascetului, pentru care senzaţiile dureroase provocate de muncă şi privaţiuni sunt flagelări nepreţuite, pentru că este de datoria sa să nu se dedice trecătorului mai mult decât este necesar.

Prin urmare, şi din punctul de vedere ascetic producţia socialistă nu poate fi preferată celei capitaliste, afară numai dacă nu este socotită a fi mai raţională. Ascetismul poate recomanda devotaţilor săi să limiteze activităţile prin care îşi satisfac nevoile lor, pentru că are oroare de o existenţă prea comodă. Dar în cadrul limitelor pe care le lasă satisfacerea acestor nevoi, nu poate privi ca bun altceva decât ceea ce cere economia raţională.

2

Ascetismul şi socialismul

Gândirea socialistă a primit la început cu răceală toate principiile ascetismului. A respins cu bruscheţe orice promisiune consolatoare pentru o viaţă după moarte şi a ţintit la un paradis pământesc pentru fiecare. Nici lumea care va veni, nici oricare alt imbold religios nu prezintă vreun interes pentru el. Singurul ţel al socialismului a fost de a garanta că fiecare va atinge standardul de bunăstare cel mai ridicat ce se poate obţine. Nu renunţarea de sine, ci desfătarea era criteriul său. Şefii socialişti s-au opus întotdeauna cu hotărâre tuturor acelora care se arată indiferenţi faţă de mărirea productivităţii. Ei au arătat că, pentru a micşora greutăţile muncii şi a mări plăcerile desfătării, productivitatea muncii omeneşti trebuie multiplicată. Gesturile grandioase ale vlăstarelor degenerate din familii bogate ce laudă farmecul sărăciei şi vieţii simple nu-i atrăgeau defel.

Dar, privind mai îndeaproape la aceasta, putem detecta o schimbare treptată în atitudinea lor. Pe măsură ce natura ne-economică a producţiei socialiste devine vizibilă, socialiştii încep să-şi transforme opiniile cu privire la dezirabilitatea unei satisfaceri mai abundentă a nevoilor omeneşti. Mulţi dintre ei încep chiar să arate oarecare simpatie pentru scriitorii care laudă Evul Mediu şi privesc cu dispreţ la bogăţiile pe care capitalismul le adaugă la mijloacele de existenţă. [5]

Afirmaţia că am putea fi fericiţi, chiar mai fericiţi, cu mai puţine bunuri, nu poate fi respinsă cu mai mare uşurinţă decât poate fi ea însăşi dovedită. Desigur, cei mai mulţi oameni îşi închipuie că n-au destule bunuri materiale; şi, pentru că ei apreciază creşterea de bunăstare pe care sforţări mai mari din partea lor o pot aduce, mai mult decât apreciază timpul liber pe care l-ar câştiga renunţând la ea, ei se epuizează în muncă anevoioasă. Dar, chiar dacă admitem aserţiunile semi-asceţilor, al căror fel de a vedea l-am discutat, aceasta nu ne angajează cu nici un chip să dăm metodei socialiste de producţie precădere asupra celei capitaliste. Căci, presupunând că în capitalism se produc prea multe bunuri, lucrul ar putea fi îndreptat cu uşurinţă, reducând cantitatea de muncă ce se face. Cererea ca să reducem productivitatea muncii adoptând un mod de producţie mai puţin rodnic nu poate fi justificată cu astfel de argumente.


NOTE

1. Weber, Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, Tübingen, 1920, Vol. II, pag. 206.

2. Ibid., p. 211.

3. Weber, op. cit., Vol. I, pag. 262.

4. Glaser, Die franziskanische Bewegung, Stuttgart şi Berlin, 1903, pag. 53 et seq., 59.

5. Heichen, „Sozialismus und Ethik” în Die Neue Zeit, Vol. 38, Vol. l, pag. 312 et seq. În special remarcabile în legătură cu aceasta sunt de asemenea observaţiile lui Charles Gide, „Le Matérialisme et l' Économie Politique” în Le Matérialisme actuel, Paris, 1924.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România