XXVI. Monopolul şi efectele sale

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea II: Concentrarea capitalului şi formarea monopolurilor ca paşi preliminari ai socialismului.
cuprins

1

Natura monopolului şi semnificaţia sa pentru formarea preţurilor

Nici o altă parte a teoriei economice nu a fost atât de mult neînţeleasă ca teoria monopolului. Simpla menţiune a cuvântului monopol stârneşte, de obicei, emoţii care fac judecata clară cu neputinţă şi provoacă, în loc de argumente economice, obişnuita indignare morală arătată în literatura etatistă şi anticapitalistă. Chiar şi în Statele Unite, controversa furioasă asupra problemei trusturilor a înlocuit orice discuţie imparţială a problemei monopolului.

Vederea răspândită că monopolul poate să fixeze preţurile după voinţa sa, că - utilizând o expresie obişnuită – el poate să dicteze preţurile este tot atât de eronată ca şi concluzia, derivată din această vedere, că el are în mâinile sale puterea de a face tot ceea ce-i place. Acesta ar putea fi cazul numai dacă marfa monopolizată ar fi, prin însăşi natura ei, complet în afara gamei altor bunuri. Un om care ar putea monopoliza atmosfera sau apa de băut ar putea forţa, fără îndoială, toate celelalte fiinţe omeneşti să-l asculte orbeşte. Un astfel de monopol n-ar fi tulburat de nici o altă agenţie economică concurentă. Monopolistul ar fi în stare să dispună liber de vieţile şi proprietatea semenilor săi. Astfel de monopoluri însă nu intră în teoria noastră a monopolului. Apa şi aerul sunt bunuri gratuite, şi acolo unde nu sunt gratuite – ca în cazul apei pe vârful unui munte – efectul monopolului poate fi ocolit prin mutarea într-un alt loc. Poate cel mai apropiat acces la un astfel de monopol a fost puterea de a administra împărtăşanie credincioşilor, exercitată de către Biserica medievală. Excomunicarea şi interdicţia nu erau mai puţin teribile decât moartea de sete sau prin sufocare. Într-o comunitate socialistă, statul ca societate organizată ar forma un astfel de monopol. Toate bunurile economice ar fi reunite în mâinile sale şi ar fi, de aceea, în situaţia de a forţa cetăţenii să îndeplinească poruncile sale, ar confrunta de fapt individul cu o alegere între ascultare şi înfometare.

Singurele monopoluri care ne interesează aici sunt monopolurile comerciale. Ele afectează numai bunurile economice care, oricât de importante şi indispensabile ar părea ele, nu exercită de la sine nici o putere hotărâtoare asupra vieţii omeneşti. Când o marfă din care un anumit minim este esenţial fiecăruia care doreşte să continue să trăiască cade sub controlul unui monopol, atunci într-adevăr urmează inevitabil toate acele consecinţe care sunt puse popular în seama monopolurilor. Dar nu avem nevoie să discutăm această ipoteză; ea nu are nici o importanţă practică, întrucât stă în afara sferei economiei şi deci a teoriei preţurilor – exceptând cazul grevelor în anumite întreprinderi. [1] O distincţie între bunurile care sunt esenţiale vieţii şi acelea care nu sunt se face uneori când se consideră efectul monopolului. Dar aceste mărfuri presupuse indispensabile nu sunt, strict vorbind, ceea ce par. Întrucât întreg argumentul este bazat pe conceptul strict de indispensabilitate, trebuie să luăm seama mai înainte de toate dacă avem de a face cu indispensabilitate în înţelesul exact şi deplin al cuvântului. În realitate, ne putem dispensa de mărfurile în chestiune, fie renunţând la serviciile pe care le obţinem de la ele, sau procurându-ne acele servicii de la vreo altă marfă alternativă. Pâinea este, desigur, o marfă importantă. Totuşi, se poate trăi fără ea, trăind din cartofi, mămăligă ş.a.m.d. Cărbunele, atât de important astăzi, încât ar putea fi numit pâinea industriei, nu este, în înţelesul strict al cuvântului, strict indispensabil, căci forţa şi căldura pot fi produse de asemenea fără cărbune. Şi aceasta este tot ceea ce contează. Conceptul de „monopol”, singurul care ne interesează aici, este acela conţinut în teoria preţului de monopol şi este singurul care contribuie substanţial la o înţelegere a condiţiilor economice; această teorie nu cere ca o marfă monopolizată să fie indispensabilă, unică şi fără substitut. Ea presupune numai lipsa de concurenţă perfectă din partea ofertei. [2]

Asemenea concepte uşuratice despre monopol sunt, în afară de aceasta, nu numai nepotrivite; ele induc de asemenea în eroare din punct de vedere teoretic. Ele duc la presupunerea că fenomenele preţului pot fi explicate fără alte investigaţii demonstrând o condiţie monopolistă. Odată stabilit că monopolistul „dictează” preţurile, că încercarea lui de a ridica preţurile cât de mult cu putinţă ar putea fi restrânsă numai printr-o „putere” care să influenţeze piaţa din afară, asemenea teoreticieni continuă să facă conceptul de monopol atât de elastic, încât să cuprindă toate mărfurile care nu pot fi multiplicate sau care pot fi înmulţite numai la un cost mai mare. Întrucât aceasta cuprinde deja majoritatea fenomenelor de preţuri, ei sunt în situaţia de a evita necesitatea elaborării de către ei înşişi a unei teorii a preţurilor. Drept rezultat, mulţi ajung să vorbească despre proprietatea monopolistă a pământului şi cred că ei au rezolvat problema rentei arătând că există acest raport monopolist. Alţii merg mai departe şi caută să explice dobânda, profitul şi chiar salariile ca preţuri de monopol şi beneficii de monopol. Cu totul în afară de alte defecte ale acestor „explicaţii”, autorii lor nu reuşesc să perceapă că, în timp ce pretind că există un monopol, ei nu spun nimic despre natura formării preţului şi că de aceea cuvântul monopol nu este un substituit pentru o teorie corect dezvoltată a preţurilor. [3]

Legile care determină preţurile de monopol sunt la fel ca acelea care determină alte preţuri. Monopolistul nu poate să ceară orice preţ îi trece prin cap. Ofertele de preţ cu care el intră pe piaţă influenţează atitudinea cumpărătorilor. Cererea se extinde sau se contractă în funcţie de preţul pe care el îl cere, şi el trebuie să ţină seama de aceasta ca orice alt vânzător. Singura particularitate a monopolului este aceea că, presupunând o anumită formă pentru curba cererii, profitul net maxim revine la un preţ mai ridicat decât ar fi fost în cazul concurenţei între vânzători. [4] Dacă presupunem aceste condiţii şi dacă monopolistul nu poate să discrimineze astfel încât să exploateze puterea de cumpărare a fiecărei clase de cumpărători, el iese mai bine la socoteală vânzând la un preţ mai mare de monopol decât la preţul mai mic de concurenţă, chiar dacă vânzările sunt micşorate prin aceasta. Prin urmare, monopolul în astfel de condiţii are trei rezultate: preţul pieţei este mai mare, profitul este mai mare, atât cantitatea vândută, cât şi consumul sunt mai mici decât ar fi fost în libera concurenţă.

Ultimul dintre aceste rezultate trebuie examinat mai îndeaproape. Dacă există mai mult din marfa monopolizată decât se poate desface la preţul de monopol, monopolistul trebuie să o pună la păstrare sau să distrugă surplusul de unităţi, pentru ca ceea ce rămâne să poate atinge preţul de care este nevoie. Astfel Dutch East India Company, care monopolizase piaţa de cafea europeană în secolul al şaptesprezecelea, a distrus o parte din stocuri. Alţi monopolişti au făcut la fel: guvernul grecesc, de pildă, a distrus stafide în scopul ridicării preţului. Economiceşte, este cu putinţă un singur verdict asupra acestui mod de a proceda: el reduce stocul de bogăţie care serveşte pentru a satisface nevoi, el reduce bunăstarea, el micşorează bogăţiile. Că sunt distruse bunuri care ar fi putut satisface nevoi, alimente care ar fi putut linişti foamea multora este o stare de lucruri pe care populaţia indignată şi economistul cu discernământ se unesc, măcar o dată, pentru a condamna-o.

Chiar şi în întreprinderile monopoliste însă distrugerea de bunuri economice este rară. Monopolistul prevăzător nu produce bunuri pentru crematoriu. Dacă doreşte ca să plaseze mai puţine bunuri pe piaţă, ia măsuri să-şi reducă producţia. Problema monopolului trebuie considerată, nu din punctul de vedere al bunurilor distruse, ci din acela al producţiei restrânse.

2

Efectele economice ale monopolurilor izolate

Dacă monopolistul poate măcar să-şi exploateze situaţia sa depinde de forma curbei cererii mărfii monopolizate şi de costul producerii unităţii marginale a mărfii la scara existentă a producţiei. Numai când condiţiile sunt astfel încât vânzarea unei cantităţi mai mici la preţuri mai mari produce un beneficiu net mai mare decât vânzarea unei cantităţi mai mari la preţuri mai mici, este cu putinţă să se aplice principiul specific politicii monopoliste. [5] Dar, chiar şi atunci, este aplicat numai dacă monopolistul nu găseşte o metodă de a-şi asigura beneficii încă şi mai mari. Monopolistul îşi serveşte interesele sale cel mai bine dacă poate să separe cumpărătorii în clase după puterea lor de cumpărare, pentru că el poate atunci să exploateze puterea de cumpărare a fiecărei clase în parte şi să obţină preţurile cele mai mari de la membrii lor. Căile ferate şi alte întreprinderi de transport, care îşi gradează tarifele lor potrivit cu ceea ce va suporta clientela, sunt în această clasă. Dacă, urmând metoda generală a monopoliştilor, ei ar trata în mod uniform pe toţi cei care folosesc transportul, aceia mai puţin capabili de a plăti ar fi excluşi de la transport, iar pentru cei în stare să reziste la preţuri mai mari transportul ar fi ieftinit. Efectul acestui procedeu asupra distribuţiei locale a industriei este clar: printre factorii care determină locaţia industriilor individuale, factorul de transport s-ar face simţit în alt mod.

Examinând efectul economic al monopolului, trebuie să limităm investigaţia la tipul care restrânge producţia mărfii sale. Acum rezultatul acestei restrângeri nu este că se produce mai puţin cantitativ. Capitalul şi munca, eliberate de restrângerea producţiei, trebuie să găsească întrebuinţare în alte producţii. Căci, pe termen lung, în economia liberă nu există nici capital neîntrebuinţat, nici muncă neîntrebuinţată. Astfel, faţă de producţia mai mică a bunurilor monopolizate, trebuie să punem producţia mărită a altor bunuri. Dar acestea, desigur, sunt bunuri mai puţin importante, care nu ar fi fost produse şi consumate dacă ar fi putut fi satisfăcute cererile mai arzătoare pentru o cantitate mai mare din marfa monopolizată. Diferenţa dintre valoarea acestor bunuri şi valoarea mai mare din marfa monopolizată neprodusă reprezintă pierderea de bunăstare pe care monopolul a impus-o economiei naţionale. Aici profitul particular şi productivitatea socială sunt în dezacord. O societate socialistă în asemenea circumstanţe ar acţiona altfel decât una capitalistă.

S-a relevat adesea că, deşi monopolul se poate dovedi dăunător consumatorului, ar putea, pe de altă parte, să fie întors spre avantajul lui. Monopolul ar putea produce mai ieftin pentru că elimină toate cheltuielile concurenţei şi pentru că, fiind adaptat operaţiunilor pe scară mare, se bucură de toate avantajele diviziunii muncii. Dar aceasta nu modifică în nici un chip faptul că monopolul deviază producţia de la produse mai importante la altele mai puţin importante. S-ar putea, cum îi place să repete apărătorului trusturilor, ca monopolistul, nefiind în stare să-şi mărească beneficiile altfel, să se străduiască să îmbunătăţească tehnica de producţie, dar este greu de înţeles de ce imboldul pentru aceasta să fie mai mare la el decât la producătorul concurent. Chiar dacă se admite aceasta, totuşi nu schimbă ceea ce am spus despre efectele sociale ale monopolului.

3

Limitele formării monopolurilor

Posibilitatea de a monopoliza piaţa variază radical pentru diferite bunuri. Chiar şi producătorul care este protejat faţă de concurenţă nu e necesarmente în situaţia de a vinde la preţuri de monopol şi de a obţine beneficii de monopol. Dacă cantitatea vândută scade atât de abrupt odată cu ridicarea preţurilor, încât totalul diferenţelor încasate nu acoperă lipsa numărului vândut, atunci monopolistul este forţat să se mulţumească cu preţul care s-ar fi format într-o vânzare în regimul concurenţei. [6]

În afară de bucuria susţinerii artificiale – acordarea de privilegii speciale, de pildă – vom găsi că un monopol poate, de regulă, să se menţină prin puterea exclusivă de a dispune de anumiţi factori naturali de producţie. O putere asemănătoare asupra mijloacelor reproductibile de producţie nu permite, de regulă, o monopolizare permanentă. Întreprinderi noi se pot ivi întotdeauna. După cum s-a arătat deja, diviziunea progresivă a muncii tinde către o condiţie în care, la cea mai înaltă specializare a producţiei, fiecare va fi singurul producător al unuia sau câtorva articole. Dar aceasta nu ar implica necesarmente o piaţă monopolizată pentru toate aceste articole. Încercările fabricanţilor de a obţine preţuri de monopol ar fi înfrânate, în afară de alte circumstanţe, de apariţia de noi concurenţi.

Experienţa cartelurilor şi trusturilor în decursul generaţiilor trecute confirmă în întregime aceasta. Toate organizaţiile monopoliste de durată sunt clădite pe puterea monopolului de a dispune de resurse naturale sau de anumite locaţiuni de pământ. Un om care ar încerca să devină un monopolist fără stăpânirea unor astfel de resurse – şi fără ajutoare legale speciale ca tarife vamale, patente, etc. – ar trebui să recurgă la tot felul de tertipuri şi artificii pentru a-şi asigura măcar un succes temporar. Plângerile efectuate împotriva cartelurilor şi trusturilor şi investigate de comisia de anchetă, ale cărei lucrări publicate sunt atât de voluminoase, se ocupă aproape exclusiv de aceste tertipuri şi practici, care ţintesc la crearea artificială de monopoluri acolo unde nu există condiţiile pentru ele. Cele mai multe carteluri şi trusturi nu ar fi fost formate dacă guvernele nu ar fi creat condiţiile necesare prin măsuri protecţioniste. Monopolurile de fabricaţie şi comerciale îşi datorează originea nu unei tendinţe imanente în economia capitalistă, ci politicii intervenţioniste guvernamentale dirijate împotriva liberului schimb şi a laissez-faire-ului.

Fără puterea specială de a dispune de resurse naturale sau de pământ situat avantajos, monopolurile s-ar putea forma numai acolo unde capitalul necesitat pentru a ridica o întreprindere concurentă nu ar fi în stare să conteze pe un randament adecvat. O societate de cale ferată poate să înfăptuiască un monopol acolo unde nu ar renta să se construiască o linie concurentă, traficul fiind prea mic pentru ca două linii să fie rentabile. Acelaşi lucru poate să fie adevărat şi în alte cazuri. Dar în timp ce arată că unele monopoluri de felul acesta sunt cu putinţă, aceasta nu revelează o tendinţă generală către formarea lor.

Efectul unor astfel de monopoluri, de exemplu, societatea de cale ferată sau centralele electrice, este că monopolistul poate fi în stare, potrivit circumstanţelor cazului, să absoarbă o cantitate mai mică sau mai mare a rentelor funciare ale proprietăţilor alăturate. Rezultatul acesteia poate fi o schimbare în distribuţia venitului şi a proprietăţii care este resimţită ca dezagreabilă – cel puţin de către aceia direct afectaţi.

4

Semnificaţia monopolului în producţia primară

Într-o economie bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, producţia specific primară este singurul câmp expus monopolizării fără protecţie specială de la stat. Monopolurile în anumite ramuri de producţie primară sunt cu putinţă. Industria minieră, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, este adevăratul lor domeniu. Unde avem astăzi structuri monopoliste care nu izvorăsc din intervenţie guvernamentală, ele sunt – în afară de asemenea cazuri ca societatea de căi ferate şi centralele electrice – organizaţii aproape exclusiv construite pe o putere de a dispune de anumite tipuri de resurse naturale. Aceste resurse naturale trebuie să fie astfel încât să se găsească în relativ puţine locuri, pentru că numai aceasta face cu putinţă monopolul. Un monopol mondial de cultivatori de cartofi sau de producători de lapte este de negândit. [7] Cartofii şi laptele, sau măcar substitute pentru ele, pot fi produse pe cea mai mare parte a suprafeţei pământului. Monopolurile mondiale de petrol, mercur, zinc, nichel şi alte materiale pot fi formate ocazional, dacă proprietarii locurilor rare unde ele există pot forma un cartel; exemple despre aceasta se găsesc în istoria anilor recenţi.

Când un astfel de monopol este format, preţul mai mare de monopol înlocuieşte preţul de concurenţă. Venitul proprietarilor de mine creşte, producţia şi consumul produsului lor scad. O cantitate de capital şi muncă care ar fi fost altfel active în această ramură de producţie este îndreptată către alte domenii. Dacă considerăm efectele monopolului din punctul de vedere al ramurilor separate ale economiei mondiale, vedem numai creşterea venitului monopolistului şi declinul corespunzător în venitul tuturor celorlalte ramuri. Considerat însă din punctul de vedere al unei economii mondiale şi subspecie aeternitatis (din punctul de vedere al eternităţii), monopolurile ar părea că economisesc consumul de resurse naturale neînlocuibile. Oamenii ajung să întrebuinţeze mai economicos aceste resurse preţioase când, ca în industria minieră, preţul de monopol câteodată înlocuieşte preţul de concurenţă şi ei sunt forţaţi să facă mai puţine săpături şi mai multă prelucrare. De vreme ce în fiecare mină în funcţiune se epuizează darul de neînlocuit pe care natura îl face omului, cu cât ne atingem mai puţin de acest stoc, cu atât mai bine ne vom îngriji de resursele generaţiilor viitoare. Vedem acum ce înseamnă când oamenii descoperă în monopol un conflict între productivitatea socială şi profitul privat. Într-adevăr, o comunitate socialistă nu ar avea nici o ocazie să restrângă producţia aşa cum se petrece în capitalism sub monopoluri, dar aceasta ar însemna numai că socialismul ar întrebuinţa mai puţin economicos comorile naturale de neînlocuit, că ar sacrifica viitorul prezentului.

Când descoperim că monopolul provoacă un conflict între profit şi productivitate care nu este de găsit nicăieri în altă parte, nu spunem necesarmente că efectele monopolului sunt dăunătoare. Presupunerea naivă că comportarea comunităţii socialiste – ca una care reprezintă ideea de productivitate – constituie binelel absolut este cu totul arbitrară. Nu avem nici un criteriu după care să ne formăm o hotărâre valabilă între ce este bun şi ce este rău în legătură cu aceasta.

Atunci, dacă considerăm efectele monopolului fără a avea vreo prejudecată de pe urma lecturilor scriitorilor populari asupra chestiunilor de carteluri şi trusturi, nu putem descoperi nimic ce ar putea justifica afirmaţia că monopolizarea crescândă face intolerabil sistemul capitalist. Impactul monopolistului într-o economie capitalistă liberă de interferenţa statului este mult mai mic decât presupune de obicei acest tip de scriitor, iar consecinţele monopolului trebuie judecate după alte standarde decât simplele expresii „dictarea preţurilor” şi „dominaţia magnaţilor trusturilor”.


NOTE

1. Vezi cap XXXIV, 4.

2. Cum nu poate fi vorba aici de a da o teorie a preţului de monopol, se examinează numai monopolul ofertei.

3. Ely, Monopolies and Trusts, New York, 1900, pag. 11 et seq.; Vogelstein, „Die finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen”, op. cit., p. 231, de asemenea şi urmându-l pe el Comisia Germană de Socializare (op. cit., pag. 31 et seq.), pornesc de la un concept al monopolului care se apropie foarte mult de vederile criticate de Ely şi în general abandonate de teoria preţului din ştiinţa modernă.

4. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Viena, 1871, pag. 195; mai departe Forchheimer, „Theoretisches zum unvollständigen Monopole” (Schmoller's Jahrbuch XXXII), pag. 3 et seq.

5. Compară asupra acestui principiu important vasta literatură despre preţul de monopol. De exemplu, Wieser, „Theorie der gesellschaftlichen Wirtschaft”, în Grundriss für Sozialökonomik, Partea I, Tübingen, 1914, pag. 276.

6. După Wieser, ibid., aceasta este „poate chiar regula”.

7. Este altfel poate cu producţiile agricole care înfloresc numai pe terenuri relativ restrânse; de pildă cultura cafelei.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România