XXV. Concentrarea averilor

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea II: Concentrarea capitalului şi formarea monopolurilor ca paşi preliminari ai socialismului.
cuprins

1

Problema concentrării averilor

O tendinţă către concentrarea organizaţiilor sau către concentrarea întreprinderilor nu este cu nici un chip echivalentă cu o tendinţă către concentrarea averilor. În aceeaşi măsură în care organizaţiile şi întreprinderile deveneau din ce în ce mai mari, capitalismul modern a dezvoltat forme de întreprinderi care îngăduie oamenilor cu averi mici să întreprindă afaceri mari. Dovada că nu există nici o tendinţă către concentrarea averilor constă în numărul acestor tipuri de întreprindere care s-au ridicat şi cresc zilnic în importanţă, în timp ce negustorul individual a dispărut din industria pe scară mare, minerit şi transport. Istoria formelor de întreprindere, de la „societas unius acti” la societatea pe acţiuni modernă, este o contrazicere flagrantă a doctrinei concentrării capitalului atât de arbitrar elaborată de Marx.

Dacă dorim să dovedim că săracii devin din ce în ce mai numeroşi şi mai săraci, iar bogaţii din ce în ce mai puţin numeroşi şi mai bogaţi, este inutil de a atrage atenţia că, într-o epocă de străveche antichitate, tot atât de iluzorie pentru noi cum era epoca de aur pentru Ovidiu şi Virgiliu, diferenţele de bogăţie erau mai mici decât sunt astăzi. Trebuie să dovedim că există o cauză economică care duce negreşit la concentrarea averilor. Marxiştii nici măcar nu au încercat aceasta. Teoria lor care pune în sarcina epocii capitaliste o tendinţă specială către concentrarea averilor este pură invenţie. Încercarea de a-i da vreun fel oarecare de temei istoric este fără speranţă şi arată tocmai contrariul a ceea ce Marx afirmă că este demonstrabil.

2

Formarea averilor în afara economiei de piaţă

Dorinţa pentru o mărire a bogăţiei poate fi satisfăcută prin schimb, care este singura metodă posibilă într-o economie capitalistă, sau prin violenţă şi cerere, ca într-o societate militaristă, în care cei puternici îşi însuşesc prin forţă, cei slabi prin petiţionare. În societatea feudală, stăpânirea celor puternici durează numai atâta vreme cât au puterea să o menţină; aceea a celor slabi este întotdeauna precară, căci, fiind însuşită prin graţia celor puternici, este întotdeauna dependentă de ei. Cei slabi deţin proprietatea lor fără protecţie legală. Într-o societate militaristă, prin urmare, nu există nimic în afară de putere care să-i împiedice pe cei tari să-şi extindă bogăţia. Ei pot continua să se îmbogăţească atâta vreme cât nu li se opun oameni mai puternici.

Nicăieri şi niciodată nu a luat fiinţă stăpânirea pământului pe scară mare prin intervenţia forţelor economice pe piaţă. Ea este rezultatul efortului militar şi politic. Întemeiată pe violenţă, ea a fost menţinută prin violenţă şi numai prin aceasta. De îndată ce latifundiile sunt atrase în sfera tranzacţiilor pieţei, ele încep să se fărâmiţeze, până când, în cele din urmă, ele dispar complet. Cauzele economice nu au operat nici la formarea, nici la menţinerea lor. Marile averi campestre nu s-au format prin superioritatea economică a proprietăţii pe scară mare, ci prin anexare violentă în afara zonei negoţului. „Le plac ţarinile, pentru aceea le şi răpesc”, se plânge profetul Miheia, [1] „casele, de aceea le şi iau”. Astfel ia naştere proprietatea acelora care, cu vorbele lui Isaia, „clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiţi numai voi stăpânitori în ţară!”. [2]

Originea neeconomică a averilor campestre este revelată clar de faptul că, de regulă, exproprierea prin care ele au fost create nu schimbă în nici un chip modul de producţie. Vechiul proprietar rămâne pe pământ cu un titlu legal diferit şi continuă să ducă mai departe producţia.

Stăpânirea pământului poate fi întemeiată de asemenea şi pe daruri. În felul acesta s-a întâmplat ca Biserica să acapareze marile ei posesiuni în regatul franc. Nu mai târziu decât în secolul al optulea, aceste latifundii au căzut în mâinile nobilimii; potrivit teoriei mai vechi, aceasta a fost rezultatul secularizărilor lui Charles Martel şi ale urmaşilor săi, dar cercetările mai recente sunt înclinate să facă răspunzătoare „o ofensivă a aristocraţilor laici”. [3]

Că într-o economie a pieţei este greu, chiar şi acum, de menţinut latifundiile se vede din străduinţele de a crea instituţii legislative ca „fideicomis” şi instituţii legale înrudite, asemenea „entail”-ului englezesc. Scopul „fideicomis”-ului era de a menţine proprietatea rurală pe scară mare, pentru că nu putea fi păstrată laolaltă în alt chip. Legea succesorală este schimbată, ipotecarea şi alienarea sunt făcute cu neputinţă, iar statul este numit paznic al indivizibilităţii şi inalienabilităţii proprietăţii, astfel ca prestigiul tradiţiei de familie să nu fie ştirbit. Dacă circumstanţele economice ar fi tins către concentrarea neîntreruptă a stăpânirii pământului, asemenea legi ar fi fost superflue. Legislaţia ar fi fost îndreptată împotriva formării moşiilor, mai degrabă decât pentru protecţia lor. Dar despre asemenea legi istoria legală nu cunoaşte nimic. Reglementările împotriva „Bauernlegen”, împotriva împrejmuirii terenurilor arabile, etc., sunt dirijate împotriva mişcărilor din afara zonei negoţului, altfel spus, împotriva forţei. Restricţiunile legale ale bunurilor inalienabile sunt asemănătoare. Pământurile averilor inalienabile, care, incidental, sunt protejate legal cam în acelaşi chip ca şi „fideicomis”, nu cresc prin forţa dezvoltării economice, ci prin donaţii pioase.

Acum cea mai mare concentrare de averi se găseşte tocmai în agricultură, unde concentrarea unităţilor este imposibilă şi concentrarea întreprinderilor economiceşte lipsită de scop, unde marea proprietate pare a fi economiceşte inferioară celei mici şi incapabilă să-i reziste în liberă concurenţă. Niciodată nu a fost proprietatea mijloacelor de producţie mai strâns concentrată decât în timpul lui Pliniu, când jumătate din provincia africană era stăpânită de şase oameni, sau în zilele merovingienilor, când biserica poseda cea mai mare parte a pământului francez. Şi în nici o parte a lumii nu există mai puţină proprietate de pământ pe scară mare decât în capitalista Americă de Nord.

3

Formarea averilor în cadrul economiei de piaţă

Afirmaţia că bogăţia, pe de o parte, şi sărăcia, pe de alta, sunt mereu în creştere a fost susţinută mai întâi fără nici o legătură conştientă cu o teorie economică. Susţinătorii acestei afirmaţii gândesc că ei înşişi au derivat-o dintr-o observaţie a relaţiilor sociale. Dar judecata observatorului este influenţată de ideea că suma bogăţiei în orice societate este o cantitate dată, astfel încât, dacă unii posedă mai mult, alţii trebuie să posede mai puţin. [4] Pe măsură însă ce în fiecare societate creşterea noilor bogăţii şi apariţia de sărăcie nouă sunt totdeauna de găsit într-un chip vizibil, în timp ce declinul încet al vechilor averi şi îmbogăţirea înceată a claselor mai puţin împroprietărite scapă cu uşurinţă vederii cercetătorului neatent, este uşor de ajuns la o concluzie prematură, rezumată în replica socialistă „bogaţii mai bogaţi, săracii mai săraci”.

Nu este nevoie de vreo argumentaţie prea dezvoltată pentru a dovedi că lipsesc cu totul probele pentru a substanţializa această afirmaţie. Este o ipoteză în întregime neîntemeiată aceea că, într-o societate bazată pe diviziunea muncii, bogăţia unora implică sărăcia altora. Sub rezerva anumitor presupoziţii, aceasta este adevărată despre societăţile militariste unde nu există diviziunea muncii. Dar despre o societate capitalistă ea nu este adevărată. În afară de aceasta, părerea formată pe baza observaţiilor întâmplătoare ale acelei ramuri de care individul are ocazional el însuşi cunoştinţă este o dovadă cu totul insuficientă a teoriei concentrării.

Străinul care vizitează Anglia echipat cu recomandări bune are ocazia să înveţe ceva despre familiile nobile şi bogate şi despre felul lor de viaţă. Dacă el vrea să ştie mai mult sau simte că este de datoria sa să-şi facă vizita mai mult decât un simplu voiaj de plăcere, i se permite să facă o vizită rapidă a uzinelor marilor întreprinderi. Pentru laic, nu este nimic special în aceasta. Zgomotul, forfoteala, activitatea uimesc pe vizitator în primul rând, dar după inspectarea a două sau trei fabrici spectacolul devine monoton. Pe de altă parte, un asemenea studiu al relaţiilor sociale, cum poate fi întreprins în timpul unei scurte vizite în Anglia, este mai stimulant. O plimbare prin mahalalele Londrei sau ale oricărui oraş mare produce impresii mult mai vii, şi efectul asupra călătorului, care, când nu este prea ocupat de studiul său, se va grăbi de la o distracţie la alta, este de două ori mai puternic. Astfel, vizitele la mahalale au devenit un număr popular în itinerariile turului, obligatoriu pentru turiştii continentali, al Angliei. În felul acesta viitorul om de stat şi viitorul economist şi-au adunat o impresie despre efectele industriei asupra maselor, care a devenit o bază pentru vederile sociale ale unei vieţi întregi. El s-a înapoiat acasă ferm în părerea că industria face puţini bogaţi şi mulţi săraci. Când, mai târziu, el a scris sau a vorbit despre condiţiile industriale, el nu a uitat niciodată să descrie mizeria pe care a găsit-o în mahalale, elaborând cele mai dureroase detalii, adesea cu mai multă sau mai puţină exagerare conştientă. Totuşi, imaginea lui nu ne spune nimic mai mult decât că unii oamenii sunt bogaţi şi unii săraci. Dar, pentru a şti aceasta, nu avem nevoie de raportul oamenilor care au văzut suferinţa cu proprii lor ochi. Mai înainte ca ei să fi scris noi ştiam că capitalismul nu a desfiinţat încă toată mizeria din lume. Ceea ce ei trebuie să se apuce să dovedească este că numărul de oameni bogaţi descreşte, în timp ce individul avut devine mai bogat, şi că numărul şi sărăcia săracilor este necontenit în creştere. Ar fi nevoie însă de o teorie a evoluţiei economice pentru a dovedi aceasta.

Încercările de a demonstra prin cercetare statistică creşterea progresivă a mizeriei maselor şi creşterea bogăţiei într-o clasă avută, numeric descrescândă, nu sunt mai valoroase decât aceste simple apeluri la emoţie. Aprecierea veniturilor băneşti la dispoziţia cercetărilor statistice sunt inutilizabile pentru că puterea de cumpărarea a banului se schimbă. Acest singur fapt este de ajuns pentru a arăta că ne lipseşte o bază de comparare aritmetică a distribuţiei venitului peste un număr de ani. Pentru că, acolo unde nu este cu putinţă să aducem la un numitor comun diversele bunuri şi servicii din care sunt compuse veniturile, nu se poate forma nici o serie de comparaţie istorică din statisticile cunoscute ale venitului şi capitalului.

Atenţia sociologilor este adesea atrasă de faptul că bogăţia mercantilă şi industrială, altfel spus, bogăţia neinvestită în pământ şi mine, se menţine arareori într-o familie mai multă vreme. Familiile burgheze se ridică constant de la sărăcie la bogăţie, uneori atât de repede încât un om care a fost nevoiaş cu câţiva ani mai înainte devine unul din cei mai bogaţi ai timpului său. Istoria averilor moderne este plină de băieţi cerşetori care au ajuns milionari. Prea puţin se spune despre decăderea averilor printre cei avuţi. Aceasta nu are loc de obicei atât de repede încât să izbească pe observatorul întâmplător; examinarea mai îndeaproape însă va revela cât de neîncetat este procesul. Arareori se menţine bogăţia mercantilă şi industrială într-o familie mai mult de două sau trei generaţii, afară numai dacă, prin investiţii în pământ, a încetat de a mai fi bogăţie de natura aceasta. [5] Ea devine proprietate a pământului, ce nu mai este întrebuinţată în treburile achiziţiei active.

Averile investite în capital nu reprezintă, aşa cum îşi închipuie filosofia economică a omului obişnuit, izvoare eterne de venit. Faptul că capitalul produce un venit şi că reuşeşte chiar să se menţină nu este cu nici un chip un fapt de la sine înţeles, urmând a priori din faptul existenţei sale. Bunurile de capital, din care este compus concret capitalul, apar şi dispar în producţie; în locul lor vin alte bunuri, în cele din urmă bunuri de consum, din valoarea cărora trebuie să fie reconstituită valoarea masei capitalului. Aceasta este posibilă numai când producţia a fost încununată de succes, adică atunci când a produs mai multă valoare decât a absorbit. Nu numai profitul capitalului, dar şi reproducerea capitalului presupune un proces reuşit de producţie. Beneficiile capitalului şi menţinerea capitalului sunt întotdeauna rezultatul întreprinderii încununate de succes. Dacă această întreprindere dă greş, acela care a investit pierde nu numai produsul capitalului, dar de asemenea şi fondul lui originar de capital. Ar trebui să se deosebească cu grijă între mijloace de producţie produse şi factorii primari de producţie. În agricultură şi silvicultură forţele originare şi indestructibile ale pământului se menţin chiar dacă producţia dă greş, pentru că administraţia greşită nu le poate risipi. Ele pot deveni fără valoare prin schimbări în cerere, dar ele nu-şi pot pierde capacitatea lor inerentă de a da un produs. Aceasta nu este tot aşa în producţia manufacturată. Acolo se poate pierde totul, fără excepţie. Producţia trebuie să refacă încontinuu capitalul. Bunurile capitale individuale care îl compun au o viaţă limitată; existenţa capitalului este prelungită numai prin chipul în care proprietarul îl reinvesteşte în mod deliberat în producţie. Pentru a stăpâni capitalul, trebuie ca acesta să fie recâştigat zi de zi. Pe termen lung, o avere de capital nu este o sursă de venit care poate fi consumată în trândăvie.

A combate aceste argumente, scoţând în evidenţă produsul constant din investiţiile de capital aşa-zis „bune”, ar fi greşit. Esenţialul este că investiţiile trebuie să fie „bune” şi, pentru a fi astfel, ele trebuie să fie rezultatul speculaţiei reuşite. Jongleurii matematicieni au calculat la ce sumă s-ar ridica un leu investit cu dobândă compusă pe vremea lui Iisus. Rezultatul este atât de izbitor, încât s-ar putea pune foarte bine întrebarea de ce n-a fost nimeni destul de deştept să strângă o avere în felul acesta. Dar, cu totul în afara tuturor celorlalte obstacole pe care le întâmpină un asemenea mod de acţiune, mai este şi suprema dificultate că de fiecare investiţie de capital este legat riscul unei pierderi totale sau parţiale a sumei iniţiale a capitalului. Aceasta este adevărat nu numai despre investiţia antreprenorului, dar şi despre investiţia pe care o face capitalistul împrumutând antreprenorului, pentru că investiţia sa, fireşte, depinde complet de a antreprenorului. Riscul său este mai mic, pentru că antreprenorul îi oferă ca garanţie acea parte din propria sa bogăţie care este în afara întreprinderii imediate, dar calitativ cele două riscuri sunt asemenea. Cel care împrumută bani cu dobândă, de asemenea, poate şi adesea îşi pierde averea. [6]

O investiţie eternă de capital este tot atât de inexistentă ca şi una sigură. Orice investiţie de capital este speculativă; succesul ei nu poate fi prevăzut cu siguranţă absolută. Nici chiar ideea unui produs „etern şi sigur” al capitalului nu s-ar fi putut naşte dacă conceptele de investiţie de capital ar fi fost luate din sfera întreprinderii de afaceri şi de capital. Ideile de eternitate şi securitate vin de la rente asigurate ale proprietăţii funciare şi de la obligaţiunile guvernamentale asociate acestora. Ele corespund condiţiilor actuale, când legea recunoaşte ca investiţii curatorii numai acelea care sunt în pământ sau în venituri asigurate de pământ sau procurate de stat sau de alte întreprinderi publice. În întreprinderea capitalistă nu există un venit sigur şi nici o siguranţă de avere. Este evident că o succesiune investită în întreprinderi în afara agriculturii, silviculturii şi minelor ar fi lipsită de sens.

Atunci, dacă sumele de capital nu cresc de la sine, dacă numai pentru menţinerea lor, cu totul în afară de fructificarea şi mărirea lor, este fără încetare necesară speculaţia reuşită, nu poate fi vorba despre nici un fel de tendinţă a averilor de a deveni din ce în ce mai mari. Averile nu pot creşte; cineva trebuie să le facă să crească. [7] Pentru aceasta este nevoie de activitatea încununată de succes a unui antreprenor. Capitalul se reproduce, dă roade şi creşte numai atâta vreme cât durează o investiţie reuşită şi norocoasă. Cu cât este mai rapidă schimbarea în mediul înconjurător economic, cu atât este mai scurt timpul în care o investiţie poate fi considerată bună. Pentru facerea de noi investiţii, pentru reorganizarea producţiei, pentru inovaţii de tehnică, este nevoie de abilităţi pe care le posedă numai puţini. Dacă, în circumstanţe excepţionale, acestea sunt moştenite din generaţie în generaţie, succesorii sunt în stare să menţină bogăţia lăsată de către strămoşii lor, chiar pot să o mărească, în ciuda faptului că ar fi putut să fi fost fărâmiţată la moştenire. Dar dacă, aşa cum este cazul în general, moştenitorii nu sunt la înălţimea cerinţelor pe care viaţa le cere de la un antreprenor, bogăţia moştenită dispare repede.

Când antreprenorii bogaţi doresc să-şi perpetueze bogăţia lor în familie, ei îşi caută refugiu în pământ. Descendenţii Fuggerilor şi a Welserilor trăiesc chiar şi astăzi într-o afluenţă considerabilă, dacă nu în lux, dar ei au încetat demult de a mai fi negustori şi şi-au transformat bogăţia lor în proprietate de pământ. Ei au devenit membri ai nobilimii germane, fără să se deosebească în nici un chip de alte familii nobile din Germania de sud. Numerose familii negustoreşti au suferit aceeaşi dezvoltare; devenind bogate în negoţ şi industrie, ele au încetat de a mai fi negustori şi antreprenori şi au devenit proprietari de pământ, nu pentru a-şi mări averilor, ci pentru a le păstra şi transmite copiilor şi copiilor copiilor lor. Familiile care au făcut altfel au dispărut curând în sărăcie obscură. Există câteva familii de bancheri ale căror averi au existat o sută de ani şi mai mult, şi o privire mai pătrunzătoare în afacerile acestor puţini va arăta că ele sunt în general active comercialiceşte numai administrând averi în realitate învestite în pământ şi în mine. Nu există averi străvechi care propăşesc în sensul că sporesc neîncetat.

4

Teoria sărăciei crescânde

Teoria sărăciei crescânde în sânul maselor stă în centrul gândirii marxiste, tot aşa ca şi în cel al doctrinelor socialiste mai vechi. Acumularea sărăciei merge paralel cu acumularea capitalului. Este „caracterul antagonist al producţiei capitaliste”, acela că „acumularea bogăţiei la un pol” este simultan „acumularea mizeriei, torturii muncii, sclaviei, ignoranţei, brutalizării şi degenerării morale la celălalt”. [8] Aceasta este teoria creşterii progresive a sărăciei maselor. Bazată pe nimic în afară de procesul întortocheat al unui sistem obscur de gândire, trebuie să ne preocupe cu atât mai puţin cu cât dispare treptat pe planurile secundare, chiar şi în scrierile discipolilor ortodocşi marxişti şi în programele oficiale ale partidelor democrate. Chiar şi Kautsky, în timpul certei revizioniste, a fost forţat să recunoască că, potrivit tuturor faptelor, tocmai în cele mai avansate ţări capitaliste a fost în declin mizeria fizică şi că clasele muncitoare aveau un standard de viaţă mai ridicat decât acum cincizeci de ani. [9] Marxiştii mai sunt încă nedezlipiţi de teoria sărăciei crescânde din pricina valorii ei propagandistice şi o exploatează astăzi tot atât de mult ca în timpul tinereţii acum îmbătrânitului partid.

Dar, intelectualiceşte, teoria creşterii relative a sărăciei a lui Rodbertus a înlocuit teoria creşterii absolute. „Sărăcia”, spune Rodbertus, „este un concept social, adică relativ. Acum, susţin că nevoile justificate ale claselor muncitoreşti, de când acestea au atins o poziţie socială mai ridicată, au devenit considerabil mai numeroase. Ar fi tot atât de greşit, acum când ele au atins această poziţie, să nu se vorbească, chiar cu salarii neschimbate, de o deteriorare în condiţiunea lor materială faţă de cum ar fi fost la un stagiu mai timpuriu când au scăzut lefurile, şi ei nu atinseseră încă această poziţie”. [10] Această gândire este derivată în întregime din punct de vedere al socialismului de stat, care consideră „justificată” o ridicare a pretenţiilor muncitorilor şi le desemnează o „situaţie mai ridicată” în ordinea socială. Împotriva judecăţilor arbitrare de felul acesta nu este cu putinţă nici un argument.

Marxiştii au preluat doctrina creşterii relative a sărăciei. „Dacă, în cursul evoluţiei, nepotul unui maistru ţesător, care a rezistat cu proprii săi lucrători, ajunge să trăiască într-o vilă ca un palat, superb mobilată, în timp ce nepotul lucrătorului trăieşte cu chirie, deşi mai confortabil decât mansarda bunicului sau în casa maistrului ţesător, totuşi serveşte să lărgească prăpastia socială dintre cei doi, atunci nepotul lucrătorului va simţi sărăcia lui cu atât mai mult văzând conforturile care sunt la îndemâna patronului său. Propria sa situaţie este mai bună decât a strămoşului său, standardul său de viaţă s-a ridicat, dar relativ situaţia sa a devenit mai rea. Mizeria socială devine mai mare... muncitorii relativ mai nefericiţi.” [11] Presupunând că aceasta ar fi adevărat, nu ar fi nici un act de acuzaţie împotriva sistemului capitalist. Dacă capitalismul îmbunătăţeşte situaţia economică a tuturor, este de importanţă secundară că nu ridică pe toţi la acelaşi nivel. O ordine socială nu este rea pur şi simplu pentru că ajută pe unul mai mult decât pe altul. Dacă mie îmi merge mai bine, ce poate să strice că altora le merge şi mai bine? Trebuie să fie distrus capitalismul care satisface din zi în zi mai bine nevoile tuturor oamenilor doar pentru că unii oameni devin bogaţi şi câţiva dintre ei foarte bogaţi? Cum se poate afirma atunci ca „logic inatacabil” că „o creştere în sărăcia relativă a maselor... trebuie să sfârşească în cele din urmă într-o catastrofă”. [12]

Kautsky încearcă să facă concepţia lui despre teoria marxistă a sărăciei crescânde deosebită de aceea care reiese dintr-o cetire fără prejudecată a operei Das Kapital. „Cuvântul sărăcie”, spune el, „poate însemna sărăcie fizică, dar poate însemna de asemenea sărăcie socială. În primul înţeles, ea este măsurată prin nevoile fiziologice ale omului. Acestea, într-adevăr, nu sunt peste tot şi în acelaşi timp la fel, totuşi ele nu arată deosebiri nici pe departe atât de mari ca nevoile sociale, a căror nesatisfacere produce sărăcia socială”. [13] Sărăcia socială, spune Kautsky, este ceea ce avea Marx în minte. Considerând claritatea şi precizia stilului lui Marx, această interpretare este o capodoperă de sofistică şi a fost, în consecinţă, respinsă de revizionişti. Pentru persoanele care nu iau cuvintele lui Marx ca o revelaţie, ar putea fi într-adevăr o chestiune de indiferenţă dacă teoria sărăciei sociale crescânde este conţinută în primul volum din Das Kapital sau este luată din Engels sau a fost propusă mai întâi de neo-marxişti. întrebările importante sunt dacă poate fi susţinută şi ce concluzii urmează din ea.

Kautsky susţine că creşterea sărăciei, în accepţiunea sa socială, este „mărturisită de către burghezii înşişi, numai că ei au dat chestiunii un nume diferit; ei o numesc lăcomie... Faptul hotărâtor este că contrastul dintre nevoile salariaţilor şi posibilitatea de a le satisface din salariu, contrastul, prin urmare, dintre câştigul salarial şi capital devine din ce în ce mai mare”. [14] Pe de altă parte, lăcomia a existat dintotdeauna; ea nu este un fenomen nou. Putem admite că este mai puternică acum decât mai înainte; strădania generală pentru îmbunătăţirea situaţiei economice este un semn deosebit de caracteristic al societăţii capitaliste. Dar cum se poate conchide din aceasta că ordinea capitalistă a societăţii trebuie să se schimbe necesarmente în cea socialistă este inexplicabil.

Fapt este că doctrina sărăciei relative sociale crescânde nu e nimic mai mult decât o încercare de a da o justificare economică politicilor bazate pe resentimentul maselor. Sărăcia socială crescândă înseamnă doar invidie crescândă. [15] Mandeville şi Hume, doi dintre cei mai mari observatori ai naturii omeneşti, au remarcat că intensitatea invidiei depinde de distanţa dintre invidios şi invidiat. Dacă distanţa este mare, nimeni nu se compară cu cel invidiat şi, de fapt, nu se resimte nici o invidie. Cu cât este mai mică distanţa însă, cu atât e mai mare invidia. [16] Astfel se poate deduce din creşterea resentimentului în mase că inegalităţile de venit se micşorează. „Lăcomia” crescândă nu este, aşa cum gândeşte Kautsky, o dovadă a creşterii relative a sărăciei; dimpotrivă, ea arată că distanţa economică dintre clase devine din ce în ce mai mică.


NOTE

1. Miheia, II, 2.

2. Isaia, V, 8.

3. Schröder, Lehrbuch der deutschen Rechtsgeschichte, pag. 159 et seq.; Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europäischen Kulturentwicklung, partea a 2-a, Viena, 1920, pag. 289, 309 et seq.

4. Michels, Die Verelendungstheorie, Leipzig, 1928, pag. 19 et seq.

5. Hansen, Die drei Bevölkerungsstufen, München, 1889, pag. 181 et seq

6. Aceasta este cu totul în afară de efectele deprecierii monetare.

7. Considerant încearcă să demonstreze teoria concentrării cu o metaforă împrumutată din mecanică: „Les capitaux suivent aujourd'hui sans contrepoids la loi de leur propre gravitation; c'est que, s'attirant en raison de leurs masses, les richesses sociales se concentrent de plus en plus entre les mains des grands possesseurs.” Citat de Tugan-Baranowsky, Der moderne Sozialismus in seiner geschichtlichen Entwicklung, pag. 62. Acesta este numai joc de cuvinte, nimic mai mult.

8. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 611.

9. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, Stuttgart, 1899, pag. 116.

10. Rodbertus, „Erster sozialer Brief an v. Kirchmann” (Ausgabe von Zeller, Zur Erkenntnis unserer staatwirtschaftlichen Zustände, ediţia a 2-a, Berlin, 1885, pag. 273 nota.

11. Herman Müller, Karl Marx und die Gewerkschaften, Berlin, 1918, pag. 82 et seq.

12. Cum face Ballod, Der Zukunftsstaat, ediţia a 2-a, Stuttgart, 1919, pag. 12.

13. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, pag. 116.

14. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, pag. 120.

15. Comparaţi observaţiile lui Weitling, citate de Sombart, Der proletarische Sozialismus, Jena, 1924, Vol. I, pag. 106.

16. Hume, A Treatise of Human Nature, Philosophical Works, editat de Green şi Grose, Londra, 1874, Vol. II, pag. 162 et seq.; Mandeville, Bienenfabel, editat de Bobertag, München, 1914, pag. 123; Schatz (L'Individualisme économique et social, Paris, 1907, pag. 73, nota 2) numeşte aceasta „idée fondamentale pour bien comprendre la cause profonde des antagonismes sociaux”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România