XXIV. Concentrarea întreprinderilor

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea II: Concentrarea capitalului şi formarea monopolurilor ca paşi preliminari ai socialismului.
cuprins

1

Concentrarea orizontală a întreprinderilor

Fuziunea mai multor organizaţii asemănătoare independente într-o singură întreprindere poate fi numită concentrare orizontală a producţiei. Aici urmăm în linii mari uzul scriitorilor despre carteluri, deşi definiţia lor nu este în acord complet cu a noastră. Dacă organizaţiile separate nu rămân complet independente, dacă, de pildă, administraţia sau unele departamente sunt amalgamate, este concentrare de organizaţii. O simplă concentrare de întreprinderi are loc numai când unităţile individuale rămân independente în toate privinţele, cu excepţia luării hotărârilor economice decisive. Exemplul tipic al acesteia este un cartel sau un sindicat. Toate lucrurile rămân cum erau, dar, după cum este un cartel de cumpărare sau unul de vânzare sau amândouă, hotărârile cu privire la cumpărări şi vânzări sunt luate în chip unitar.

Când nu este numai pasul preliminar unei amalgamări de organizaţii, scopul acestor uniuni este dominarea monopolistă a pieţei. Concentrarea orizontală este iniţiată numai de eforturile antreprenorilor separaţi de a deriva acele avantaje de care se bucură, în anumite circumstanţe, monopolistul.

2

Concentrarea verticală a întreprinderilor

Concentrarea verticală este unirea într-o întreprindere unitară a întreprinderilor independente, dintre care unele întrebuinţează produsele celorlalte. Această terminologie urmează uzul literaturii economice moderne. Exemple de concentrare verticală sunt unirea secţiilor de ţesut, de filat, de albire şi de vopsire; o tipografie căreia i se alătură o fabrică de hârtie şi tipărirea unui ziar; colaborarea între industria siderurgică şi mineritul cărbunelui, etc.

Fiecare unitate productivă este o concentrare verticală de procese parţiale şi de instalaţii. Unitatea de producţie este creată de faptul că o parte a mijloacelor de producţie – anumite clădiri, maşini, conducerea uzinelor – este deţinută în comun. O asemenea deţinere în comun lipseşte în uniunea verticală a întreprinderilor. Aici esenţa uniunii stă în voinţa antreprenorului de a face o întreprindere să servească o alta. Simplul fapt că un om stăpâneşte două întreprinderi nu este în sine suficient, dacă această voinţă nu există. Acolo unde un fabricant de ciocolată stăpâneşte de asemenea şi o turnătorie de fier nu este concentrare verticală. Concentrarea verticală este considerată, de obicei, că urmăreşte să asigure desfacerea produsului sau că asigură sursa de materii prime şi bunuri semifabricate. Aceasta este ceea ce răspund antreprenorii când sunt întrebaţi despre avantajele unor astfel de combinaţii. Mulţi economişti o acceptă fără discuţie, pentru că, în aparenţă, ei nu gândesc că este treaba lor să cerceteze ceea ce spun „practicienii”; şi, după ce acceptă afirmaţia ca definitivă, ei purced să o examineze din punct de vedere etic. Încă, chiar dacă ei evită să se gândească la ea, cercetarea mai amănunţită a faptelor ar trebui să le arate adevărul. Este problema că administratorii uzinelor ataşate unei combinaţii verticale au de făcut adesea plângeri. Administratorul fabricii de hârtie zice: „Aş putea obţine mult mai mult, dacă nu aş fi obligat să o furnizez tipografiei ‘noastre’ ”. Administratorul ţesătoriei zice: „Dacă nu aş fi obligat să iau firele de la filatura ‘noastră’, aş putea să le găsesc mai ieftin”. Asemenea plângeri sunt la ordinea zilei şi nu este greu de înţeles de ce ele trebuie să însoţească orice concentrare verticală.

Dacă organizaţiile amalgamate ar fi individual atât de eficace, încât ele să nu trebuie să se teamă de concurenţă, combinaţia verticală nu ar servi nici unui scop special. O fabrică de hârtie de cea mai bună calitate nu trebuie niciodată să-şi asigure o piaţă. O tipografie care este la nivelul concurenţei nu are nevoie să-şi asigure furniturile de hârtie. Întreprinderea eficace vinde acolo unde capătă cel mai bun preţ şi cumpără unde poate face astfel în modul cel mai economicos. De unde nu urmează că două întreprinderi, lucrând în stagii diferite ale aceleiaşi ramuri de producţie şi deţinute de un singur proprietar, trebuie necesarmente să se unească într-o combinaţie verticală. Numai când una sau alta se arată mai puţin capabilă să susţină concurenţa, concepe antreprenorul ideea de a o susţine legând-o de cea puternică. El se bizuie pe beneficiile afacerii prospere ca un capital care să acopere deficitele celei neprospere. În afară de scăderi de impozite şi alte avantaje speciale, asemenea acelora pe care au fost în stare să le derive, din acorduri de cartel, uzinele mixte în industria germană siderurgică, uniunea nu înfăptuieşte nimic în afară de un profit aparent într-o întreprindere şi o pierdere aparentă în cealaltă.

Numărul şi importanţa concentrărilor verticale este cu mult supraestimat. În viaţa economică capitalistă modernă, dimpotrivă, noi ramuri de întreprindere se formează neîncetat şi părţi din acelea existente se despart neîncetat pentru a deveni independente.

Tendinţa progresivă către specializare în industria modernă arată că dezvoltarea se îndepărtează de concentrarea verticală, care, exceptând acolo unde este cerută de tehnica producţiei, este întotdeauna un fenomen excepţional, care în general se poate explica în legătură cu condiţiile legale şi cele politice ale producţiei. Dar, chiar şi aici, desfacerea unor astfel de uniuni şi restabilirea întreprinderii individuale poate fi văzută mereu.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România