XVII. Chiliasmul socialist

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea I: Evoluţia socială
cuprins

1

Originea chiliasmului

Socialismul îşi trage puterea din două surse diferite. Pe de o parte, el este o provocare etică, politică şi economico-politică. Ordinea socialistă a societăţii, îndeplinind cerinţele moralităţii mai înalte, va înlocui economia capitalistă „imorală”; „dominaţia economică” a celor puţini peste cei mulţi va face loc unei ordini cooperative, singura care poate face posibilă adevărata democraţie; economia planificată, singurul sistem raţional operând în conformitate cu principii uniforme, va mătura din loc ordinea economică particulară iraţională, producţia anarhică pentru profit. Socialismul apare astfel ca un ţel către care noi trebuie să ne străduim, pentru că este dezirabil din punct de vedere moral şi raţional. Deci misiunea oamenilor de bună credinţă este de a înfrânge rezistenţa ce-i stă în cale, care este inspirată de înţelegere greşită şi prejudecată. Aceasta este ideea de bază a acelui socialism pe care Marx şi şcoala lui îl numesc utopic.

Pe de altă parte însă socialismul este făcut să pară ca ţel şi sfârşit inevitabil al evoluţiei istorice. O forţă obscură căreia nu putem să i ne sustragem duce umanitatea pas cu pas spre planuri mai înalte de existenţă socială şi morală. Istoria este un proces progresiv de purificare, cu perfecţiunea, sub formă de socialism, la sfârşit. Această înlănţuire de gândire nu este contrarie ideilor socialismului utopic. Mai degrabă le cuprinde şi pe ele, pentru că presupune, ca vizibil de la sine înţeles, că condiţia socialistă ar fi mai bună, mai nobilă şi mai frumoasă decât cea nesocialistă. Dar merge mai departe; vede trecerea spre socialism – privită ca progres, ca pe o evoluţie către un stagiu mai înalt – ca ceva independent de voinţa omenească. O necesitate a naturii, socialismul este deznodământul inevitabil al forţelor care pătrund viaţa socială: aceasta este ideea fundamentală a socialismului evoluţionar, care, în forma sa marxistă, şi-a luat numele ţanţoş de socialism „ştiinţific”.

În timpurile recente, învăţaţii s-au căznit să demonstreze că noţiunile principale ale concepţiei materialiste sau economice a istoriei au fost expuse de scriitori premarxişti, printre ei unii dintre aceia pe care Marx şi susţinătorii săi îi numesc cu dispreţ utopişti. Aceste cercetări şi critica concepţiei materialiste a istoriei care le însoţesc tind însă să aşeze problema într-o perspectivă mult prea îngustă. Ele se concentrează asupra particularităţilor teoriei marxiste a evoluţiei, asupra naturii ei în special economice şi a importanţei pe care o dă războiului de clasă şi uită că este de asemenea o doctrină a perfecţiunii, o teorie a progresului şi evoluţiei.

Concepţia materialistă a istoriei conţine trei elemente care, deşi ele se combină pentru a forma un sistem închegat, au fiecare o semnificaţie specială pentru teoria marxistă. În primul rând, ea comportă o metodă specială de cercetare istorică şi sociologică. Ca atare, încearcă să explice relaţia dintre structura economică şi întreaga viaţă a unei epoci. În al doilea rând, este o teorie sociologică, de vreme ce instaurează un concept definit de clasă şi război de clasă, ca element sociologic. În ultimul rând, este o teorie a progresului, o doctrină a destinului neamului omenesc, a înţelesului şi naturii, a scopului şi ţelului vieţii omeneşti. Acest aspect al concepţiei materialiste a istoriei a fost mai puţin observat decât celelalte două, totuşi numai acesta interesează teoria socialistă ca atare. Doar ca metodă de cercetare, ca principiu euristic pentru cunoaşterea evoluţiei sociale, concepţia materialistă a istoriei nu este în situaţia să vorbească despre inevitabilitatea unei ordini socialiste a societăţii. Concluzia că evoluţia noastră tinde către socialism nu urmează în mod necesar din studiul istoriei economice. Acelaşi lucru este adevărat despre teoria războiului de clasă. Odată ce a fost adoptată vederea că istoria întregii societăţi anterioare este istoria luptelor de clasă, devine greu de văzut de ce să dispară deodată lupta claselor. Oare nu s-ar putea presupune că ceea ce a fost întotdeauna substanţa istoriei va continua să fie aşa până la sfârşitul sfârşitului? Concepţia materialistă a istoriei se poate preocupa cu ţelul final al evoluţiei istorice numai ca o teorie a progresului şi numai ca atare poate afirma că decăderea capitalismului şi victoria proletariatului sunt inevitabile. Nimic nu a ajutat răspândirea ideilor capitaliste mai mult decât această credinţă că socialismul este inevitabil. Chiar şi adversarii capitalismului sunt în cea mai mare parte vrăjiţi de ea: ea scoate nervul din rezistenţa lor. Persoana educată se teme de a părea nemodernă dacă nu arată că este mişcată de spiritul „social”, căci se presupune că deja au mijit zorile epocii socialismului, ziua istorică a stării a patra, şi oricine se mai anină de liberalism este, în consecinţă, un reacţionar. Fiecare triumf al ideii socialiste care ne aduce mai aproape de modul socialist de producţie este socotit ca progres: fiecare măsură care protejează proprietatea privată este o reacţiune. O parte priveşte cu tristeţe sau chiar cu emoţie mai adâncă, cealaltă cu încântare cum epoca proprietăţii private trece cu vremurile schimbătoare, dar toţi sunt convinşi că istoria a destinat-o distrugerii irevocabile.

Acum, ca teorie a progresului, mergând dincolo de experienţă şi de ceea ce poate fi experimentat, concepţia materialistă a istoriei nu este ştiinţă, ci metafizică. Esenţa oricărei metafizici a evoluţiei şi istoriei este doctrina începutului şi sfârşitului, originea şi scopul lucrurilor. Aceasta este concepută fie cosmic, cuprinzând întregul univers, sau este antropocentrică şi consideră numai pe om. Ea poate fi religioasă sau filosofică. Teoriile antropocentrice metafizice ale evoluţiei sunt cunoscute ca filosofie a istoriei. Teoriile evoluţiei care au un caracter religios trebuie întotdeauna să fie antropocentrice, pentru că marea semnificaţie pe care religia o leagă de neamul omenesc poate fi justificată numai printr-o doctrină antropocentrică. Aceste teorii sunt bazate, în general, pe presupoziţia unei origini paradisiace, a unei epoci de aur, de care omul se îndepărtează din ce în ce mai mult numai pentru a se reîntoarce, în cele din urmă, la o epocă de perfecţiune la fel de bună sau, dacă se poate, chiar mai bună. Aceasta, în general, cuprinde ideea de mântuire. Revenirea epocii de aur va salva oamenii de la relele care i-au lovit într-o epocă a răului. Astfel, întreaga doctrină este un mesaj de mântuire pământească. Ea nu trebuie confundată cu acel rafinament suprem al ideii religioase de mântuire, dezvoltată în acele doctrine care transferă mântuirea din viaţa pământească a omului într-o lume mai bună de dincolo. Potrivit acestor doctrine, viaţa pământească a individului nu este niciodată sfârşitul final. Ea este doar pregătirea pentru o existenţă diferită, mai bună şi fără dureri, care poate fi găsită chiar şi într-o stare de ne-existenţă, în disoluţia în tot sau în distrugere.

Pentru civilizaţia noastră, mesajul de mântuire al profeţilor evrei a ajuns să aibă o importanţă specială. Profeţii evrei nu promit mântuirea într-o lume mai bună de dincolo, ei proclamă un regat al Domnului pe pământ. „Iată vin zile, zice Domnul, când cel ce ară va ajunge din urmă pe cel ce seceră, şi cel ce calcă strugurii pe cel ce seamănă. Şi munţii vor picura must şi toate colinele se vor topi.” [1] „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” [2] Un astfel de mesaj va fi acceptat numai când este promis pentru viitorul imediat. Şi, de fapt, Isaia spune că numai „încă puţină vreme” desparte omul de ceasul promis. [3] Dar cu cât trebuie să aştepte mai mult, cu atât devin mai nerăbdători credincioşii. Ce le foloseşte lor un regat al mântuirii, dacă ei nu vor trăi să se bucure de el! Promisiunea de mântuire, de aceea, trebuie necesarmente să se amplifice într-o doctrină a învierii morţilor, o înviere care aduce pe fiecare individ înaintea Domnului, pentru a fi judecat bun sau rău.

Iudaismul este plin de aceste idei în vremea când Iisus apare printre oamenii săi ca Mesia. El vine ca să proclame nu numai o salvare iminentă, dar şi, întru împlinirea profeţiei, ca aducător al regatului Domnului. [4] El umblă printre oameni şi propovăduieşte, dar lumea îşi urmează calea cea veche. El moare pe cruce, dar totul rămâne cum a fost. Aceasta zdruncină profund, la început, credinţa discipolilor. Deocamdată ei se destramă cu toţii şi mica congregaţie se risipeşte. Numai credinţa în învierea lui Christ îi inspiră din nou, umplându-i de entuziasm proaspăt şi dându-le putere să câştige aderenţi noi la doctrina lor a mântuirii. [5] Mesajul mântuirii pe care ei îl predică este acelaşi pe care îl propovăduia Hristos: Domnul este aproape şi cu el ziua cea mare a judecăţii, când lumea va fi reînnoită şi Regatul Domnului instaurat în locul regatelor lumeşti. Dar, pe măsură ce aşteptarea unei reîntoarceri iminente a lui Hristos dispărea şi congregaţiile crescânde începeau să se acomodeze la o perioadă mai lungă de aşteptare, credinţa în mântuire trebuia de asemenea să sufere o schimbare. Nici o religie mondială durabilă nu s-ar fi putut clădi pe credinţa că Regatul Domnului ar fi iminent. Fiecare zi care ar fi lăsat profeţia neîmplinită ar fi micşorat prestigiul Bisericii. Ideea fundamentală a creştinismului primitiv, că Regatul Domnului ar fi aproape, trebuia să fie transformată în cultul creştin: în credinţa că prezenţa cerească a Domnului lor înălţat intra în congregaţie şi în credinţa în mântuirea lumii păcătoase prin el. Numai astfel a putut să fie întemeiată comunitatea religioasă creştină. Din momentul acestei transformări, doctrina creştină încetează de a mai aştepta un Regat al lui Dumnezeu pe pământ. Ideea mântuirii este sublimată în doctrina că, prin botez, credinciosul devine parte din trupul lui Hristos. „Încă din timpurile apostolice Regatul Domnului este contopit în Biserică şi tot ce rămâne pentru regatul care vine este glorificarea Bisericii, sfărâmarea vasului pământesc şi eliberarea comorii strălucitoare din cadrul ei muritor. în rest, Regatul Domnului este înlocuit cu eshatologia cerului, iadului şi purgatoriului, a nemuririi şi a vieţii de dincolo – un contrast cu evangheliile, care este de cea mai înaltă semnificaţie. Dar chiar şi acest ţel dă înapoi, până când, în cele din urmă, mileniul ajunge să însemne Biserica.” [6]

Exista, cu toate acestea, o altă cale de preîntâmpina dificultăţile care se produceau când împlinirea promisiunii fusese amânată mai mult timp decât se aşteptase de la început. Credinciosul putea să se adăpostească în credinţa care îi susţinuse odinioară pe profeţi. Potrivit acestei credinţe, s-ar instaura un Regat pământesc al Mântuirii care va dura o mie de ani. Condamnată ca erezie de Biserică, această doctrină a reîntoarcerii vizibile a lui Hristos este reînviată neîntrerupt nu numai ca o credinţă religioasă şi politică, dar, mai presus de toate, ca o idee de revoluţie socială şi economică.

De la chiliasmul creştin care merge de-a lungul secolelor reînnoindu-şi neîntrerupt puterea, un singur pas duce la chiliasmul filosofic care în secolul al optsprezecelea a fost reinterpretarea raţionalistă a creştinismului; şi, de aici, prin Saint-Simon, Hegel şi Weitling, la Marx şi Lenin. [7] Destul de curios că tocmai acest tip de socialism, derivat în modul acesta din ideile mistice a căror origine se pierde în negura istoriei, este acela care s-a intitulat socialism ştiinţific, în timp ce a încercat să descalifice ca „utopic” socialismul care este derivat din consideraţiuni raţionale ale filosofilor.

Metafizica antropocentrică a evoluţiei seamănă religiosului în toate părţile esenţiale. În a sa profeţie a mântuirii se găseşte acelaşi amestec straniu de fantezie extatic extravagantă cu banalităţi lipsite de inspiraţie şi materialism aspru aşa cum se găseşte în cele mai vechi profeţii mesianice. Asemenea literaturii creştine care caută să interpreteze apocalipsa, ea încearcă să se dovedească aplicabilă vieţii prin interpretarea evenimentelor istorice concrete. În aceste încercări ea devine adesea ridicolă, repezindu-se la fiecare ocazie mare cu o doctrină care, în acelaşi timp, se potriveşte cazului şi îmbrăţişează istoria universului. Cât de multe asemenea filosofii ale istoriei s-au născut în timpul războiului mondial!

2

Chiliasmul şi teoria socială

Filosofia metafizică a istoriei trebuie clar deosebită de cea raţională. Ultima este construită exclusiv pe experienţă, căutând rezultate care sunt bazate pe logică şi empirism. Oriunde filosofia raţională trebuie să meargă dincolo de aceasta, ea încearcă ipoteze, dar nu uită niciodată unde încetează experienţa şi unde încep interpretările ipotetice. Unde este cu putinţă experienţa, ea evită de a întrebuinţa ficţiuni conceptuale; ea nu încearcă niciodată să înlăture ştiinţa experimentală. Singurul ei ţel este de a unifica felul nostru de a vedea evenimentele sociale şi cursul evoluţiei istorice. Numai astfel este ea în stare să stabilească o lege care guvernează schimbările în condiţii sociale. Indicând, sau încercând să indice, forţa care determină creşterea societăţii, ea se străduieşte să reveleze principiul care determină evoluţia socială. Acest principiu este luat ca fiind etern valabil, adică este activ atâta vreme cât mai există vreo societate. Dacă ar fi altfel, un al doilea principiu ar trebui să fie alăturat acestuia şi ar fi necesar să se arate în care condiţii conduce primul şi în care al doilea. Dar aceasta înseamnă numai că legea care guvernează înlocuirea celor două principii ar fi legea definitivă a vieţii sociale.

Pentru a defini un principiu potrivit căruia creşte societatea şi au loc schimbări în condiţiile sociale este un lucru diferit de definirea cursului pe care îl ia evoluţia socială. Un astfel de curs este necesarmente limitat. El are un început şi un sfârşit. Domnia unei legi este necesarmente nelimitată, fără început sau sfârşit. Ea este continuitate, nu o întâmplare. Legea este imperfectă dacă defineşte numai o parte din evoluţia socială şi ne părăseşte după un anumit punct. În acest caz, ar înceta de a fi o lege. Sfârşitul evoluţiei sociale nu poate fi altul decât al societăţii însăşi.

Punctul de vedere teleologic descrie cursul evoluţiei în toate întortocherile şi deviaţiile ei. Astfel, ea este o teorie tipică de stagii. Ea ne arată stagiile succesive ale civilizaţiei până este atins unul care necesarmente trebuie să fie ultimul, pentru că nu-l urmează nici un altul. Când va fi fost atins acest punct, este cu neputinţă de văzut cum va continua istoria. [8]

Filosofia chiliastică a istoriei adoptă „punctul de vedere al providenţei, care stă dincolo de toată înţelepciunea omenească”; ea tinde să profetizeze cum numai „ochiul unui zeu” ar putea profetiza. [9] Fie că numim învăţătura ei poezie, profeţie, credinţă, speranţă sau orice altceva, există două lucruri ce ea nu poate fi niciodată: ştiinţă sau cunoaştere. Nu poate fi numită nici ipoteză, mai mult decât pot fi numite ipoteze spusele unui clar-văzător sau ale unui prezicător. A fost un truc neobişnuit de îndemânatic din partea marxiştilor de a numi ştiinţă învăţăturile lor chiliastice. Un asemenea pas nu putea să fie altfel decât eficace într-o epocă în care oamenii nu se sprijineau pe nimic altceva decât pe ştiinţă şi respingeau metafizica (deşi, admisibil, numai pentru a se preda fără critică metafizicii naive a lui Büchner şi Moleschott).

Legea evoluţiei sociale ne spune mult mai puţin decât metafizica evoluţiei. Ea limitează afirmaţiile ei a priori, admiţând că supremaţia ei poate fi înfrântă de coexistenţa unor forţe, altele decât acelea pe care ea le descrie. Pe de altă parte, ea nu admite nici o limită pentru aplicabilitatea ei. Ea pretinde valabilitate eternă, ea este fără început şi fără sfârşit. Dar ea nu evocă o soartă întunecată, ai cărei „purtători fără voinţă şi neputincioşi” suntem noi. Ea dezvăluie numai forţa motrice lăuntrică a propriei noastre voinţe, revelând cum se conformă legilor naturale şi de ce este necesară existenţa ei. Aceasta este o privire pătrunzătoare nu în destinul omului, ci în înfăptuirile omului.

În măsura în care socialismul „ştiinţific” este metafizică, o promisiune chiliastică de mântuire, ar fi zadarnic şi inutil să argumentăm ştiinţific împotriva lui. Lupta raţiunii împotriva dogmelor mistice nu serveşte nici unui scop util. Fanaticii nu pot fi învăţaţi nimic. Ei trebuie să-şi spargă capul de pereţi. Dar marxismul nu este numai chiliasm. Este destul de influenţat de spiritul ştiinţific al secolului al nouăsprezecelea pentru a încerca să-şi justifice doctrina raţional. Cu aceste încercări şi numai cu acestea ne vom ocupa în capitolele următoare.


NOTE

1. Amos IX, 13.

2. Isaia XI, 6-9.

3. Isaia XXIX, 17

4. Dacă Iisus se lua pe sine drept Mesia, sau nu, nu avem nevoie să discutăm aici. Singurul lucru important pentru noi este că el a anunţat venirea imediată a regatului Domnului şi că prima congregaţie îl consideră Mesia.

5. Pfleiderer, Das Urchristentum, ed. a 2-a, Berlin, 1902, Vol. I, pag. 7 et seq.

6. Troeltsch, „Die Soziallehren der christlichen Kirchen und Gruppen” in Gesammelte Schriften, Tübingen, 1912, Vol. I, pag. 110.

7. Gerlich, Der Kommunismus als Lehre vom tausendjährigen Reich, München, 1920, pag. 17 et seq.

8. Wundt, Ethik, ed. a 4-a, Stuttgart, 1912, Vol. II, pag. 246. Se vede din cercetarea lui Engels a istoriei războiului un exemplu caracteristic de cât de predispuşi sunt reprezentanţii acestei mişcări să vadă atins sfârşitul întregii evoluţii. Acolo, Engels – la 1878 – exprimă părerea că, odată cu războiul franco-german, „a fost atins un punct hotărâtor de cu totul altă importanţă decât toate cele precedente” din istoria războiului. „Armele sunt atât de perfecţionate, încât un nou proces de oarecare influenţă revoluţionară nu mai este cu putinţă. Când există tunuri care pot lovi un batalion cât de departe se poate vedea cu ochiul şi puşti care pot face acelaşi lucru cu o singură persoană ca ţintă, la care încărcatul ia mai puţin timp decât trasul, atunci toate celelalte progrese sunt mai mult sau mai puţin indiferente în războiul de câmp. Astfel era evoluţiei de partea aceasta este esenţialmente închisă.” (Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 176). Judecând alte vederi, Marx se pricepe foarte bine cum să gândească slăbiciunile teoriei stagiilor. Potrivit învăţăturilor lor, spune Marx, „a existat o istorie, dar acum nu mai există nici una”. (Das Elend der Philosophie, traducere germană de Bernstein şi Kautsky, ed. a 8-a, Stuttgart, 1920, pag. 104). El numai nu observă că acelaşi lucru va fi adevărat despre învăţăturile lui când mijloacele de producţie vor fi socializate.

9. Kant, „Der Streit der Fakultäten", Collected Works, Vol. I, pag. 636.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România