XVI. Sisteme pseudo-socialiste

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea III: Forme speciale de socialism şi pseudosocialism
cuprins

1

Solidarismul

În deceniile recente, puţini au reuşit să rămână neinfluenţaţi de succesul criticii socialiste a ordinii capitaliste. Chiar şi aceia care nu voiau să capituleze în faţa socialismului au încercat multiple căi de a se comporta ţinând cont de critica ce acesta o aduce proprietăţii private asupra mijloacele de producţie. Astfel, ei au produs sisteme prost gândite, eclectice în teorie şi slabe în politică, ce încercau să reconcilieze contrazicerile. Ele au fost curând date uitării. Numai unul dintre aceste sisteme s-a răspândit – sistemul care se intitulează solidarism. Acesta este în special acasă în Franţa; a fost numit, nu fără dreptate, filosofia socială oficială a Republicii a treia. În afara Franţei, termenul „solidarism” este mai puţin cunoscut, dar teoriile care compun solidarismul sunt peste tot crezul social-politic al tuturor acelora cu înclinaţii religioase sau conservatoare care nu s-au asociat socialismului creştin sau de stat. Solidarismul nu se deosebeşte nici prin profunzimea teoriei, nici prin numărul susţinătorilor săi. Ceea ce-i dă o anumită importanţă este influenţa pe care o are asupra multora din cei mai buni şi mai fini bărbaţi şi femei din vremurile noastre.

Solidarismul începe prin a spune că interesele tuturor membrilor societăţii se armonizează. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este o instituţie socială, a cărei menţinere este în interesul tuturor, nu numai al proprietarilor; fiecare ar fi vătămat dacă ar fi înlocuită printr-o stăpânire comună care ar pune în primejdie productivitatea muncii sociale. Până aici, solidarismul merge mână în mână cu liberalismul. După aceasta însă, drumurile lor se despart. Fiindcă teoria solidaristă crede că principiul solidarităţii nu este realizat printr-o ordine socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Ea refuză să admită – fără însă a argumenta aceasta mai strâns sau aducând la lumină idei pe care să nu le fi avansat mai înainte socialiştii, în special ne-marxiştii – că a activa numai în favoarea intereselor proprii de proprietate în cadrul unei ordini legale garantând libertatea şi proprietatea asigură o întrepătrundere a acţiunilor economice individuale corespunzând ţelurilor cooperării sociale. în societate indivizii, prin însăşi natura cooperării sociale, în cadrul unic al căreia ei pot exista, sunt reciproc interesaţi de bunăstarea semenilor; interesele lor sunt „solidare” şi ei trebuie de aceea să acţioneze conform acestui principiu al „solidarităţii”. Dar simpla proprietate privată asupra mijloacelor de producţie nu a înfăptuit solidaritatea în societatea care divide munca. Pentru a face astfel, trebuie luate măsuri speciale. Aripile cu înclinaţii mai etatiste ale solidarismului vor să producă acţiune „solidară” prin acţiunea statului: legile vor impune obligaţiuni posesorilor în favoarea oamenilor mai săraci şi în favoarea binelui public. Aripa cu înclinaţii mai ecleziastice a solidarismului vrea să înfăptuiască aceleaşi lucru prin apeluri la conştiinţă; nu prin legi de stat, ci prin prescripţii morale: dragostea creştină va face pe individ să-şi îndeplinească datoriile lui sociale.

Reprezentanţii solidarismului au expus vederile lor social-filosofice în eseuri scrise strălucitor, care revelează toată splendoarea spiritului francez. Nimeni nu a fost în stare să descrie mai bine, în cuvinte frumoase, dependenţa mutuală a oamenilor în societate. În fruntea lor, a tuturor, este Sully Prudhomme. În faimosul lui sonet, el arată pe poet trezindu-se dintr-un vis urât în care s-a văzut pe sine, pe când înceta diviziunea muncii şi nu mai era nimeni care să facă ceva pentru el, „seul, abandonné de tout le genre humain”. Aceasta îl duce la cunoştinţa:

„...qu’au siècle où nous sommes

Nul ne peut se vanter de se passer des hommes;

Et depuis ce jour-là, je les ai tous aimés,”

Ei au ştiut de asemenea bine cum să-şi expună cazul cu fermitate, fie prin argumente teologice, [1] fie juridice. [2] Dar toate acestea nu trebuie să ne orbească în faţa slăbiciunilor lăuntrice ale teoriei. Teoria solidaristă este un eclectism nebulos. Ea nu cere o discuţie specială. Ne interesează aici mult mai puţin decât idealul ei social, care pretinde „a evita greşelile sistemelor individualiste şi socialiste, a păstra ceea ce este just în ambele”. [3]

Solidarismul propune să se lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Dar pune peste proprietar o autoritate – indiferent dacă e vorba despre lege şi creatorul ei, statul, sau conştiinţa şi sfătuitorul ei, biserica – care trebuie să aibă grijă ca proprietarul să-şi folosească proprietatea corect. Autoritatea va împiedica pe individ de a exploata „fără rezerve” poziţia sa în procesul economic; anumite restricţii trebuie impuse proprietăţii. Astfel, statul sau biserica, legea sau conştiinţa devin factorul hotărâtor în societate. Proprietatea este pusă sub normele lor, ea încetează de a mai fi elementul de bază şi ultim în ordinea socială. Ea continuă să existe numai în măsura în care permite legea sau etica, altfel spus, proprietatea este desfiinţată, de vreme ce proprietarul trebuie să asculte, în administrarea proprietăţii sale, de principii altele decât acelea care îi sunt impuse de interesele proprietăţii sale. A spune că, în toate circumstanţele, proprietarul este obligat să urmeze prescripţiile legii şi eticii şi că nici o ordine legală nu recunoaşte proprietatea decât în cadrul limitelor trasate de norme nu este cu nici un chip un răspuns. Căci, dacă aceste norme tind numai către stăpânire liberă şi la împiedicarea tulburării proprietarului în dreptul său de a-şi păstra proprietatea atâta vreme cât nu trece la alţii pe baza contractelor pe care le-a făcut, atunci aceste norme conţin doar recunoaşterea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Solidarismul însă nu recunoaşte aceste norme ca singure suficiente pentru a împreuna fructuos munca membrilor societăţii. Solidarismul vrea să pună alte norme deasupra lor. Celelalte norme devin astfel legea fundamentală a societăţii. Proprietatea privată încetează de a mai fi legea fundamentală a societăţii, ci prescripţia legală şi morală de un anumit fel. Solidarismul înlocuieşte proprietatea printr-o „lege superioară”; cu alte cuvinte, o desfiinţează.

Desigur, solidariştii nu vor cu adevărat să meargă atât de departe. Ei spun numai că vor să limiteze proprietatea, dar să-i menţină principiul. Dar când s-a mers atât de departe, încât să se aşeze pentru proprietate limite altele decât acelea rezultând din propria sa natură, s-a desfiinţat deja proprietatea. Dacă proprietarul poate să facă cu proprietatea sa numai ceea ce îi este prescris, ceea ce dirijează activitatea economică naţională nu este proprietatea, ci acea putere prescriptivă.

Solidarismul doreşte, de pildă, să reglementeze concurenţa; nu se va permite acesteia să ducă la „decăderea clasei mijlocii” sau la „oprimarea celor slabi”. [4] Aceasta înseamnă doar că trebuie păstrată o condiţie dată a producţiei sociale, chiar dacă ar dispărea în condiţiile proprietăţii private. Proprietarului i se spune ce şi cum şi cât de mult să producă şi cu ce condiţii şi cui să vândă. El încetează astfel de a mai fi proprietar; el devine un membru privilegiat al unei economii planificate, un funcţionar public care obţine un venit special.

Cine să decidă, pentru fiecare caz în parte, cât de departe să meargă legea sau etica cu limitarea drepturilor proprietarului? Numai legea sau etica însăşi.

Dacă solidarismul ar fi el însuşi lămurit cu privire la consecinţele postulatelor sale, ar trebui cu siguranţă să fie numit o varietate de socialism. Dar este departe de a fi lămurit. El crede despre sine că este fundamental diferit de socialismul de stat, [5] şi majoritatea susţinătorilor săi ar fi îngroziţi dacă ar putea recunoaşte ceea ce este în realitate idealul lor. De aceea idealul lor social poate fi încă socotit unul dintre sistemele pseudo-socialiste. Dar trebuie înţeles că un singur pas îl separă de socialism. Numai atmosfera intelectuală a Franţei, în general mai favorabilă liberalismului şi capitalismului, i-a împiedicat pe solidariştii francezi şi pe iezuitul Pesch, un economist sub influenţă franceză, de a face pasul hotărâtor peste graniţa dintre solidarism şi socialism. Cu toate acestea, mulţi care se intitulează solidarişti trebuie socotiţi etatişti compleţi. Charles Gide, de exemplu, este unul dintre aceştia.

2

Diverse propuneri pentru expropriere

Mişcările precapitaliste pentru reforma proprietăţii culminează, în genere, în cererea de egalitate de bogăţie. Toţi să fie la fel de bogaţi; nimeni să nu posede mai mult decât ceilalţi. Această egalitate trebuie înfăptuită prin reîmpărţirea pământului, căreia i se va asigura durabilitatea prin prohibiţia vânzării sau a ipotecării pământului. Vădit că aceasta nu este socialism, deşi se numeşte uneori socialism agrar.

Socialismul nu vrea deloc să împartă mijloacele de producţie şi vrea să facă mai mult decât doar să exproprieze; el vrea să producă pe baza proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. De aceea, toate măsurile asemănătoare care ţintesc numai să exproprieze mijloacele de producţie nu trebuie considerate ca socialism; în cel mai bun caz, ele pot fi numai propuneri pentru o cale către socialism.

Dacă, de exemplu, ele ar propune o cantitate maximă până la limita căreia una şi aceeaşi persoană poate stăpâni proprietatea privată, ele ar putea fi privite ca socialism numai dacă ar intenţiona să facă bogăţia astfel revenită statului baza producţiei socialiste. Am avea atunci, înaintea noastră, o propunere pentru socializare. Nu este greu de văzut că această propunere nu este potrivită. Dacă toată cantitatea mijloacelor de producţie care ar putea fi astfel socializată este una mai mare sau mai mică va depinde de măsura în care mai sunt încă permise averile private. Dacă aceasta este fixată la un nivel scăzut, sistemul propus diferă puţin de socializarea imediată. Dacă ea este fixată la un nivel mai ridicat, acţiunea împotriva proprietăţii private nu va ajuta cu mult socializarea mijloacelor de producţie. Dar, în orice caz, trebuie să se întâmple o serie întreagă de consecinţe neintenţionate. Pentru că tocmai cei mai energici şi activi antreprenori vor fi excluşi prematur de la activitatea economică, în timp ce acei oameni bogaţi ale căror averi se apropie de limită vor fi tentaţi să ducă un mod de viaţă extravagant. Limitarea averilor individuale este de aşteptat să încetinească formarea capitalului.

Consideraţiuni similare se aplică propunerilor, ce se aud în diverse cercuri, de a desfiinţa dreptul de moştenire. A desfiinţa moştenirea şi dreptul de a face donaţii cu intenţia de a ocoli prohibiţia nu ar da loc la socialism complet, deşi ar transfera societăţii, într-o generaţie, o parte considerabilă a tuturor mijloacelor de producţie. Dar, mai presus de toate, ar încetini formarea de capital nou, şi parte din capitalul existent ar fi consumat.

3

Participarea la beneficiu

O şcoală de scriitori şi antreprenori bine intenţionaţi recomandă participarea la profit a salariaţilor. Beneficiile să nu mai revină exclusiv antreprenorului; ele să fie împărţite între antreprenori şi muncitori. O participare la profitul întreprinderilor să se adauge la salariile muncitorilor. Engels aşteaptă de la aceasta nu mai puţin decât „un aranjament satisfăcător pentru ambele părţi ale luptei dezlănţuite şi astfel, de asemenea, o soluţie a chestiunii sociale”. [6] Majoritatea protagoniştilor sistemului de participare la profit îi acordă nu mai puţină importanţă.

Propunerile de a transfera muncitorului o parte din beneficiile antreprenorului izvorăsc din ideea că, în capitalism, antreprenorul privează pe muncitor de o parte din ceea ce ar putea pretinde cu adevărat. Baza ideii este conceptul obscur al unui drept inalienabil la produsul „deplin” al muncii, teoria exploatării în forma ei cea mai populară, ce mai naivă, exprimată aici mai mult sau mai puţin pe faţă. Chestiunea le apare susţinătorilor ei ca o luptă pentru profitul antreprenorului. Socialiştii vor să-l dea pe acesta muncitorilor; antreprenorii îl pretind pentru ei înşişi. Cineva intervine şi recomandă ca lupta să fie încheiată cu un compromis: fiecărei părţi să i se acorde o parte din pretenţia ei. Astfel amândoi vor ieşi bine la socoteală: antreprenorii, pentru că pretenţia lor este evident nedreaptă, muncitorii, pentru că obţin, fără să lupte, un spor considerabil de venit. Acest fel de a gândi, care tratează problema organizării sociale a muncii ca o problemă de drepturi şi încearcă să lichideze o dispută istorică ca şi cum ar fi o ceartă între doi negustori, împărţind diferenţa, este atât de greşit, încât nu are nici un rost de a pătrunde mai adânc. Sau proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este o instituţie necesară societăţii omeneşti, sau nu este. Dacă nu este, ea poate fi sau trebuie să fie desfiinţată şi nu este nici un motiv de a ne opri la jumătatea drumului din consideraţie pentru interesele particulare ale antreprenorului. Dacă însă proprietatea privată este necesară, ea nu are nevoie de nici o altă justificare pentru că există, nu este nici un motiv pentru care, desfiinţând-o în parte, să fie slăbită eficacitatea ei socială.

Prietenii participării la profit gândesc că, în felul acesta, muncitorul ar fi îndemnat să-şi îndeplinească cu mai mult zel datoriile sale decât poate fi aşteptat de la un muncitor neinteresat în rentabilitatea întreprinderii. Ei greşesc, de asemenea, şi în această privinţă. Acolo unde eficacitatea muncii nu a fost diminuată de sabotaj distrucţionist socialist de tot felul, unde muncitorul poate fi concediat fără greutate şi salariul lui ajustat în conformitate cu realizările lui, fără consideraţie pentru contractele colective de muncă, nici un alt stimulent nu este necesar ca să-l facă harnic. Acolo, în asemenea condiţii, muncitorul lucrează deplin conştient de faptul că salariul său depinde de ceea ce face. Dar, acolo unde aceşti factori lipsesc, perspectiva de a obţine o fracţiune din beneficiul net al întreprinderii nu-l va induce să facă mai mult decât exact cât este formal necesar. Deşi de un ordin deosebit de mărime, este aceeaşi problemă pe care am considerat-o deja examinând incitativele într-o comunitate socialistă pentru învingerea disutilităţii muncii. Din produsul plusului de muncă, a cărei povară trebuie s-o ducă muncitorul singur, el primeşte o fracţiune insuficientă pentru a recompensa efortul suplimentar.

Dacă participarea la profit a muncitorilor este efectuată individual, astfel încât fiecare muncitor participă la beneficiile acelei întreprinderi pentru care se întâmplă ca să lucreze, se creează, fără nici o raţiune evidentă, diferenţe de venit care nu îndeplinesc nici o funcţie economică, par să fie cu totul nejustificate şi pe care toţi cu siguranţă le vor simţi nedrepte. „Este inadmisibil ca un strungar într-o uzină să câştige douăzeci de mărci şi să primească zece mărci în plus ca o parte din profit, în timp ce un strungar într-o uzină concurentă, unde afacerile sunt mai proaste sau poate mai prost conduse, primeşte numai douăzeci de mărci”. Aceasta înseamnă fie că se creează o „rentă” şi că posturile legate de această „rentă” vor putea fi negociate, sau că muncitorul îi spune antreprenorului: „Nu-mi pasă din ce fond plăteşti cele treizeci de mărci; dacă colegul meu le primeşte de la concurenţă, le cer şi eu”.[7] Participarea individuală la profit trebuie să ducă direct la sindicalism, chiar dacă este un sindicalism în care antreprenorul mai păstrează încă o parte din profitul antreprenorului.

Totuşi, s-ar putea încerca o altă cale. La beneficii participă nu muncitorii individuali, ci cetăţenii; o parte din beneficiile tuturor întreprinderilor se distribuie tuturor, fără deosebire. Aceasta este deja înfăptuit prin impunere. Cu mult înainte de război, societăţile anonime din Austria trebuiau să predea statului şi altor autorităţi perceptoare de impozit de la douăzeci la patruzeci la sută din beneficiile lor nete; în primii ani ai păcii, aceasta a crescut de la şaizeci la nouăzeci procente şi mai mult. Întreprinderea publică „mixtă” este încercarea de a găsi o formă pentru participarea comunităţii, care face comunitatea să ia parte la administraţia concernului, în schimbul cărui lucru ea trebuie să contribuie la aducerea de capital. Aici, de asemenea, nu există nici un motiv pentru care cineva să fie mulţumit cu desfiinţarea pe jumătate a proprietăţii, dacă societatea ar putea desfiinţa instituţia fără a vătăma complet productivitatea muncii. Dacă însă a desfiinţa proprietatea privată este dezavantajos, atunci desfiinţarea pe jumătate este de asemenea dezavantajoasă. Jumătatea de măsură poate fi, de fapt, tot atât de distructivă ca şi măsura radicală. Susţinătorii ei spun de obicei că întreprinderea „mixtă” lasă loc pentru antreprenor. Totuşi, după cum am arătat deja, activitatea de stat sau municipală stinghereşte libertatea hotărârilor antreprenorului. O întreprindere forţată să colaboreze cu funcţionari de stat nu este în stare să utilizeze mijloacele de producţie în asemenea mod cum cere realizarea beneficiilor.[8]

4

Sindicalismul

Ca tactică politică, sindicalismul prezintă o metodă particulară de atac din partea muncii organizate pentru atingerea scopurilor lor politice. Acest ţel poate fi de asemenea întronarea adevăratului socialism, adică socializarea mijloacelor de producţie. Dar termenul de sindicalism este întrebuinţat de asemenea şi într-un al doilea sens, în care înseamnă un ţel social politic de un fel aparte. În acest sens, sindicalismul trebuie înţeles ca o mişcare al cărei scop este de a realiza o stare a societăţii în care lucrătorii să fie proprietarii mijloacelor de producţie. Aici ne interesează sindicalismul numai ca ţel; de sindicalism ca mişcare, ca tactică politică, nu trebuie să ne ocupăm.

Sindicalismul ca ţel şi sindicalismul ca tactică politică nu merg totdeauna mână în mână. Multe grupuri care au adoptat „acţiunea directă” sindicalistă ca bază a modului lor de a proceda se străduiesc pentru o comunitate socialistă veritabilă. Pe de altă parte, încercarea de a realiza sindicalismul ca ţel poate fi urmărită cu mijloace altele decât acelea de violenţă recomandate de Sorel.

În minţile marii mase de muncitori care îşi spun socialişti sau comunişti, sindicalismul se prezintă, cu cel puţin tot atâta vivacitate ca şi socialismul, ca ţel al marii revoluţii. Ideile „meschin burgheze” pe care Marx gândea să le învingă sunt foarte răspândite – chiar şi în rândurile socialiştilor marxişti. Marea masă nu doreşte socialismul veritabil, adică socialismul centralizat, ci sindicalismul. Muncitorul doreşte să fie stăpânul mijloacelor de producţie care sunt întrebuinţate în întreprinderea în care lucrează el. Mişcarea socială în jurul nostru arată cu mai mare claritate, în fiecare zi, că aceasta şi nimic altceva este ceea ce doreşte muncitorul. Spre deosebire de socialism, care este rezultatul studiului în fotoliu, ideile sindicaliste ţâşnesc direct din mintea omului obişnuit, care este întotdeauna ostil venitului „necâştigat” obţinut de altcineva. Sindicalismul, ca şi socialismul, ţinteşte la desfiinţarea separării muncitorului de mijloacele de producţie, numai că procedează diferit. Nu toţi muncitorii vor deveni proprietari ai tuturor mijloacelor de producţie; aceia dintr-o anumită industrie sau întreprindere sau muncitorii angajaţi într-o întreagă ramură de producţie vor obţine mijloacele de producţie întrebuinţate în ea. Căile ferate, ceferiştilor; minele, minerilor; fabricile, muncitorilor de fabrică – aceasta este deviza.

Trebuie să ignorăm orice plan grotesc pentru înfăptuirea ideilor sindicaliste şi să luăm ca punct de plecare al examinării noastre o aplicare profund consecventă a principiului primordial la ordinea economică întreagă. Aceasta nu este greu. Fiecare măsură care ia proprietatea tuturor mijloacelor de producţie de la antreprenori, capitalişti şi proprietari de pământ, fără a o transfera totalităţii cetăţenilor regiunii economice, trebuie privită ca sindicalism. Este irelevant, în acest caz, dacă într-o astfel de societate se formează mai multe sau mai puţine din aceste asociaţii. Este fără importanţă dacă toate ramurile de producţie sunt constituite sub formă de corpuri separate sau conglomerate, întocmai cum s-a întâmplat istoriceşte, sau fabrici izolate sau chiar ateliere izolate. În esenţă, schema aproape că nici nu este afectată dacă liniile trase prin societate sunt mai mult sau mai puţin orizontale sau verticale. Singurul punct decisiv este că cetăţeanul unei astfel de comunităţi este proprietarul unei părţi din anumite mijloace de producţie şi că, în unele cazuri, de exemplu, când el nu poate munci, el nu poate stăpâni nici un fel de proprietate. Chestiunea dacă veniturile muncitorilor vor fi sau nu vor fi sporite în chip simţitor este fără importanţă aici. Cei mai mulţi muncitori au idei fantastice despre sporul de bogăţie la care se pot aştepta într-un aranjament sindicalist al proprietăţii. Ei cred că numai simpla distribuţie a părţii pe care o primesc proprietarii de pământ, capitaliştii şi antreprenorii în sistemul industriei capitaliste trebuie dă sporească considerabil venitul fiecăruia dintre ei. În afară de aceasta, ei se aşteaptă la o creştere importantă în produsul industriei, pentru că ei, care se consideră deosebit de experţi, vor conduce înşişi întreprinderea şi pentru că fiecare muncitor va fi interesat personal în proprietatea întreprinderii. Muncitorul nu va mai lucra pentru un străin, ci pentru sine însuşi. Liberalul gândeşte cu totul altfel despre toate acestea. El scoate în evidenţă că distribuţia veniturilor din rentă şi profit între muncitori le-ar aduce un spor neînsemnat în venituri. Mai presus de toate, el susţine că întreprinderile care nu mai sunt conduse de interesul propriu al antreprenorilor care lucrează pentru propriul beneficiu, ci de şefi ai muncitorilor nepotriviţi pentru misiune vor produce mai puţin, astfel încât muncitorii nu numai că nu vor câştiga mai mult decât într-o economie liberă, ci considerabil mai puţin.

Dacă reforma sindicalistă s-ar limita numai să predea muncitorilor proprietatea mijloacelor de producţie şi ar lăsa sistemul de proprietate al ordinii capitaliste altfel neschimbat, rezultatul nu ar fi mai mult decât o redistribuire primitivă de bogăţie. Redistribuirea bunurilor cu scop de a restaura egalitatea de proprietati proprietateaÎncă din secolul al treilea creştinismul a servit întotdeauna simultan pe acei care susţineau ordinea socială şi pe acei care doreau să o răstoarne. Ambele părţi au luat acelaşi pas greşit de a face apel la evanghelii şi au găsit pasaje biblice pentru a-i susţine. Astăzi este tot aşa: creştinismul se luptă atât pentru cât şi contra socialismului.Dar toate eforturile pentru a găsi susţinerea pentru instituţia proprietăţii private în general şi pentru proprietatea asupra mijloacelor de producţie în particular, în învăţăturile lui Christos, sunt cu totul în zadar. Nici o artă a interpretării nu poate găsi un singur pasaj în Noul Testament care ar putea fi citit ca susţinând proprietatea privată. Acei care caută un caz biblic trebuie să se întoarcă înapoi la Vechiul Testament, sau să se mulţumească cu contrazicerea afirmaţiei că comunismul a prevalat în congregaţia primilor creştini. [16] Nimeni nu a negat vreodată că comunitatea evreiască era familiară cu proprietatea privată, dar aceasta nu ne duce mai departe către definirea atitudinii faţă de ea a creştinismului primitiv. Există tot atât de puţină dovadă că Iisus aprobă ideile economice şi politice ale legii iudaice ca şi că nu le aprobă. [17] Dar aceasta ar trebui să încercăm să o înţelegem din punctul de vedere care singur face opera lui Iisus inteligibilă. Cuvintele nici că se pot referi la regulile legii mozaice, făcute pentru viaţa pământească înainte de venirea împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece câteva din poruncile ei sunt în contrast acut cu acea lege. Putem admite că referinţa la „comunism” a primilor creştini nu dovedeşte nimic în favoarea „comunismului colectivist potrivit noţiunilor moderne” [18] şi totuşi să nu deducem din aceasta că Christos aproba proprietatea. [19]Un lucru desigur este clar, şi nici o interpretare meşteşugită nu-l poate întuneca. Cuvintele lui Iisus sunt pline de resentiment împotriva celor bogaţi, şi Apostolii nu sunt mai blajini în această privinţă. Omul bogat este condamnat pentru că este bogat, cerşetorul pentru că este sărac. Singurul motiv pentru care Iisus nu declară război împotriva bogaţilor şi nu predică răzbunare împotriva lor este pentru că Dumnezeu a spus: „Răzbunarea este a mea.” În împărăţia lui Dumnezeu săracii vor fi bogaţi, dar bogaţii vor fi făcuţi să sufere. Revizorii de mai târziu au încercat să înmoaie cuvintele lui Christos împotriva bogaţilor, din care cea mai puternică şi mai veche versiune se găseşte în evanghelia lui Luca, dar mai rămâne încă destul pentru a-i susţine pe acei care incită lumea la ură împotriva bogaţilor, răzbunare, omor şi incendiere. Până în timpul socialismului modern nici o mişcare împotriva proprietăţii care s-a născut în lumea creştină nu a dat greş căutând autoritate în Iisus, Apostoli şi Părinţii Creştini, fără a mai menţiona pe aceia care, ca Tolstoi, au făcut resentimentul evanghelic împotriva bogaţilor însăşi inima şi sufletul învăţăturii lor. Acesta este un caz în care cuvintele Mântuitorului au purtat sămânţă rea. Mai mult rău s-a făcut şi mai mult sânge s-a vărsat din pricina lor decât prin persecuţia ereticilor şi arderea vrăjitoarelor. Ele au făcut întotdeauna biserica lipsită de apărare împotriva tuturor mişcărilor care ţintesc la distrugerea societăţii omeneşti. Biserica ca organizaţie a stat desigur întotdeauna de partea acelora care au încercat să înlăture atacul comunist. Dar nu a înfăptuit mult în această luptă. Pentru că a fost dezarmată neîncetat de cuvintele: „Fericiţi cei săraci, căci a lor este împărăţia cerurilor.”De aceea nimic nu este mai puţin tenabil decât afirmaţia neîncetat repetată că religia, adică confesiunea de credinţă creştină, formează o apărare împotriva doctrinelor inimice proprietăţii şi că face masele nereceptive la otrava aţâţării sociale. Fiecare biserică ce creşte într-o societate clădită pe proprietatea privată trebuie să ajungă într-un fel oarecare la un aranjament cu proprietate privată. Dar luând în seamă atitudinea lui Iisus faţă de chestiunile vieţii sociale, nici o biserică creştină nu poate să facă vreodată mai mult decât un compromis, un compromis care este eficace numai atâta timp cât nimeni nu insistă asupra interpretării liberale a cuvintelor scripturii. Ar fi o nebunie să se susţină că raţionalismul, subminând sentimentul religios al maselor, a deschis calea pentru socialism. Dimpotrivă, rezistenţa pe care a oferit-o biserica la răspândirea ideilor liberale este aceea care a pregătit terenul pentru resentimentul distructiv al gândirii socialiste moderne. Nu numai că biserica n-a făcut nimic ca să stingă focul, dar a mai suflat încă pe jăratec. Socialismul creştin a crescut în ţările catolice şi protestante, în timp ce biserica rusească a fost martoră la naşterea învăţăturilor lui Tolstoi, care sunt neegalate în amărăciunea antagonismului lor faţă de societate. Adevărat că biserica oficială a încercat la început să reziste acestor mişcări, dar a trebuit să se supună în cele din urmă tocmai pentru că era lipsită de apărare împotriva cuvintelor scripturii.Evangheliile nu sunt nici socialiste nici comuniste. Ele sunt, după cum am văzut, indiferente faţă de toate chestiunile sociale pe de o parte, pline de resentiment împotriva oricărei proprietăţi împotriva tuturor proprietarilor pe de altă parte. Astfel s-a făcut că doctrina creştină, odată separată de contextul în care a predicat-o Iisus – aşteptarea împărăţiei iminente a lui Dumnezeu – să poată fi extrem de distructivă. Niciodată şi nicăieri nu poate un sistem de etică socială cuprinzând cooperarea socială să fie construit pe o doctrină care interzice orice preocupare de întreţinere şi muncă, în timp ce exprimă resentiment crud împotriva bogaţilor, predică ura familiei şi cere castrarea voluntară.Înfăptuirile culturale ale Bisericii în secolele ei de dezvoltare sunt opera bisericii nu a creştinismului. Este o chestiune deschisă cât de mult din această operă se datorează civilizaţiei moştenite de la statul Roman şi cât de mult ideii de dragoste creştină complet transformată sub influenţa stoicilor şi a altor filosofi antici. Etica socială a lui Iisus nu are nici o parte în această dezvoltare culturală. Înfăptuirea bisericii în acest caz a fost de a le fi făcut nedăunătoare, dar întotdeauna numai pentru o perioadă nelimitată de timp. De vreme ce biserica este obligată să menţină evangheliile ca temelie a ei, ea trebuie să fie întotdeauna pregătită pentru o revoluţie din partea acelora dintre membrii ei care dau cuvintelor lui Christos o interpretare diferită de aceea hotărâtă de biserică.Etica socială aplicată vieţii pământeşti nu poate fi niciodată derivată din cuvintele evangheliilor. Importă prea puţin dacă ele sunt o raportare adevărată şi justă despre ceea ce, ca o chestiune de istorie, a învăţat Iisus. Căci pentru fiecare biserică creştină, acestea împreună cu celelalte cărţi ale Noului Testament, trebuie să reprezinte temelia faţă de care caracterul ei esenţial este distrus. Chiar dacă cercetarea istorică ar arăta, cu un grad mai mare de probabilitate că Iisusul istoric a gândit şi a vorbit despre societatea omenească altfel decât este pus să o facă în Noul Testament doctrinele ei ar rămâne totuşi neschimbate pentru biserică. Pentru biserică, aceea ce este scris în Noul Testament trebuie să rămână pentru totdeauna cuvântul lui Dumnezeu. Aici, în aparenţă numai două lucruri sunt cu putinţă. Fie că biserica renunţă, în chipul bisericii răsăritene, la răspunderea de a lua vreo atitudine faţă de problemele eticii sociale, la care punct încetează de a mai fi o forţă morală şi se limitează la acţiunea pur decorativă în viaţă. Sau poate să urmeze celălalt drum luat de biserica apuseană, care a încorporat întotdeauna în învăţăturile ei acea etică socială care-i servea cel mai bine interesele la momentul şi în poziţia ei în stat şi societate. S-a aliat cu nobilii feudali împotriva şerbilor, a susţinut economia bazată pe sclavie a planndivizibilă şi nelimitată. Ea poate aparţine mai multor persoane colectiv, dar nu poate fi divizată în sensul că însăşi puterea de a dispune să poată fi descompusă în drepturi separate de comandă. Puterea de a dispune de întrebuinţarea unei mărfi în producţie poate fi numai unitară; ca aceasta să poată fi dizolvată într-un chip oarecare în elemente este de negândit. Proprietatea în înţelesul natural nu poate fi limitată; oriunde se vorbeşte de limitare, se înţelege fie prescurtarea unei definiţii juridice prea larg concepute sau recunoaşterea faptului că proprietatea în înţelesul natural aparţine concret unei alte persoane decât aceea pe care legea o recunoaşte ca proprietar.

Toate încercările de a desfiinţa printr-un compromis contrastul dintre proprietatea comună şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sunt deci greşite. Proprietatea este totdeauna acolo unde rezidă puterea de a dispune. [11] De aceea socialismul de stat şi economiile planificate, care doresc să păstreze proprietatea privată cu numele şi în textele de lege, dar de fapt, pentru că subordonează puterea de a dispune ordinelor statului, vor să socializeze proprietatea, sunt sisteme socializate în înţeles deplin. Proprietatea privată există numai unde individul poate să dispună de stăpânirea sa particulară de mijloace de producţie în chipul pe care el îl consideră cel mai avantajos. Că făcând astfel el serveşte pe alţi membri ai societăţii, pentru că în societatea bazată pe diviziunea muncii fiecare este servitorul tuturor şi toţi sunt stăpânii fiecăruia, nu schimbă în nici un fel faptul că el însuşi caută chipul în care poate îndeplini cel mai bine acest serviciu.

Nu este posibil de a face un compromis nici punând parte din mijloacele de producţie la dispoziţia societăţii şi lăsând restul indivizilor. Asemenea sisteme stau pur şi simplu, fără nici o legătură, unul lângă altul şi operează din plin numai în spaţiul pe care îl ocupă. Asemenea amestecuri de principii de organizare socială trebuie considerate lipsite de sens de către oricine. Nimeni nu poate crede că principiul pe care el îl ţine de bun să nu fie dus până la capăt. De asemenea, nu poate nimeni să afirme că unul sau altul dintre sisteme se dovedeşte mai bun numai pentru anumite grupuri ale mijloacelor de producţie. Acolo unde oamenii par să afirme aceasta, ei afirmă în realitate că trebuie să cerem acel sistem măcar pentru un grup de mijloace de producţie sau ca să fie cel mult dat pentru un grup. Compromisul este întotdeauna numai o pauză în lupta pentru principii, nu rezultatul unei gândiri logice a problemei. Privită din punctul de vedere al fiecărei părţi, jumătăţile de măsură sunt o oprire temporară în calea succesului complet.

Cel mai bine cunoscut şi cel mai respectat dintre sistemele de compromis crede într-adevăr că poate recomanda jumătăţi de măsură ca o instituţie permanentă. Reformatorii agrari doresc să socializeze factorii naturali de producţie, dar pentru rest să lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În aceasta, ei pornesc de la presupunerea, considerată ca de la sine evidentă, că proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie dă un produs mai mare decât proprietatea privată. Pentru că ei socotesc pământul ca cel mai important mijloc de producţie, ei doresc să-l transfere societăţii. Cu prăbuşirea tezei că proprietatea publică ar putea obţine rezultate mai bune decât proprietatea privată, ideea de reformă agrară cade. Oricine consideră pământul ca cel mai important mijloc de producţie trebuie cu siguranţă să susţină proprietatea privată asupra pământului, dacă el consideră proprietatea privată forma economică superioară.


NOTE

1. Aici trebuie numit înaintea tuturor iezuitul Pesch, Lehrbuch der Nationalökonomie, Vol. I, ed. a 2-a, Freiburg, 1914, pag. 392-438. În Franţa există un conflict între solidariştii catolici şi cei liber cugetători – despre relaţia bisericii cu statul şi societatea, mai mult decât despre adevăratele principii ale teoriei sociale şi politice – care face cercurile bisericeşti bănuitoare cu privire la termenul „solidarism”. Vezi Haussonville, „Assistance publique et bienfaisance privée” (Revue des Deux Mondes, Vol. CLXII, 1900, pag. 773-808); Bouglé, Le Solidarisme, Paris, 1907, pag. 8 et seq.

2. Bourgeois, Solidarité, ed. a 6-a, Paris, 1907, pag. 115 et seq.; Waha, Die Nationalökonomie in Frankreich, Stuttgart, 1910, pag. 432 et seq.

3. Pesch, op. cit., Vol. I, pag. 420.

4. Ibid., pag. 422.

5. Ibid., pag. 420.

6. Engel, "Der Arbeitsvertrag und die Arbeitsgesellschaft" (în Arbeiterfreund, anul 5, 1867, pag. 129-154). O cronică a literaturii germane asupra participării la profit se găseşte în memorandumul german "Statistisches Reichsamt": Untersuchungen and Vorschläge zur Beteiligung der Arbeiter an dem Erträge wirtschaftlicher Unternehmungen, publicat ca supliment la Reichs-Arbeitsblatt în 3 martie 1920.

7. Vezi argumentele lui Vogelstein la sesiunea din Regensburg a Asociaţiei pentru Politică Socială (Schriften des Vereins für Sozialpolitik, Vol. CLIX, pag. 132 et seq.).

8. Vezi cap. XV, 5.

9. Prin urmare, poate duce în eroare numirea sindicalismului „capitalism al muncitorilor”, cum am făcut şi eu în Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 164.

10. Vezi mai sus cap. I, 1.

11. Despre intervenţionism, vezi lucrarea mea Kritik des Interventionismus, pag. 1 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România