VI. Organizarea producţiei în socialism

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Socializarea mijloacelor de producţie

În socialism, toate mijloacele de producţie sunt proprietatea comunităţii. Comunitatea singură dispune de ele şi decide cum să le întrebuinţeze în producţie. Comunitatea produce, produsele revin comunităţii şi comunitatea decide cum să fie întrebuinţate.

Socialiştii moderni, în special cei de convingere marxistă, fac mare caz din desemnarea comunităţii socialiste ca societate şi, prin urmare, din descrierea transferării mijloacelor de producţie sub controlul comunităţii ca „socializare a mijloacelor de producţie”. Acestei expresii în sine nu i se poate face nici o obiecţiune, dar contextul în care este întrebuinţată este anume calculat ca să întunece una dintre cele mai importante probleme ale socialismului.

Cuvântul „societate”, împreună cu adjectivul său corespunzător, „social”, are trei înţelesuri separate. El implică, în primul rând, ideea abstractă de raporturi sociale reciproce, iar în al doilea rând, concepţia concretă a unei uniuni a indivizilor înşişi. Între aceste înţelesuri net diferite a fost intercalat, în vorbirea obişnuită, un al treilea: societatea abstractă este concepută ca fiind personificată în astfel de expresii ca „societatea omenească” şi „societatea civilă”.

Marx întrebuinţează termenul în toate aceste înţelesuri. Lucrul în sine nu ar avea nici o importanţă dacă ar face aceste deosebiri în mod foarte explicit. Dar în scrierile lui face tocmai contrariul: îl foloseşte când într-un înţeles, când într-altul, schimbându-le cu îndemânarea unui scamator ori de câte ori se pare că îi convine. Când vorbeşte despre caracterul social al producţiei capitaliste, întrebuinţează „socialul” în sensul său abstract. Când vorbeşte despre societatea care suferă în timpul crizelor, înţelege societatea personificată a omenirii. Dar când vorbeşte despre societatea care să-i exproprieze pe expropriatori şi să socializeze mijloacele de producţie, înţelege o uniune socială reală. Toate înţelesurile sunt schimbate între ele în verigile raţionamentului său ori de câte ori încearcă să dovedească ce nu poate fi dovedit printr-un argument logic impecabil. Motivul pentru care face toate aceste jonglerii sofistice este ca să evite întrebuinţarea termenului „stat” sau a echivalentului său, deoarece acest cuvânt are o rezonanţă neplăcută pentru toţi cei care iubesc libertatea şi democraţia şi pe care marxistul nu doreşte să-i piardă, din capul locului, ca susţinători. Un program care ar da statului răspunderea generală şi conducerea întregii producţii nu are nici o şansă de a fi acceptat în aceste cercuri. În consecinţă, marxistul trebuie să găsească necontenit o frazeologie care să deghizeze esenţa programului, care să reuşească în a ascunde abisul de netrecut ce desparte democraţia de socialism. Nu face cinste puterii de percepere a oamenilor care au trăit în timpul deceniilor imediat precedente războiului mondial din 1914-1918 faptul că nu şi-au dat seama de acest sofism.

Doctrina modernă a statului înţelege prin cuvântul „stat” o unitate autoritară, un aparat de constrângere caracterizat nu prin ţelurile sale, ci prin forma sa. Dar marxismul a limitat în mod arbitrar înţelesul cuvântului „stat”, astfel încât să nu cuprindă statul socialist. Numai acele state şi forme de organizare de stat care trezesc aversiunea doctrinarilor socialişti sunt denumite „statul”. Pentru organizarea viitoare la care ei aspiră, termenul este respins cu indignare ca dezonorant şi degradant. Această organizare este denumită „societate”. În felul acesta, social-democraţia marxistă putea concomitent să analizeze distrugerea aparatului de stat existent, să combată cu îndârjire toate mişcările anarhiste şi să urmărească o politică de natură a duce direct la un stat atotputernic. [1]

În fapt, nu are nici un fel de importanţă numele exact care se dă aparatului coercitiv al comunităţii socialiste. Întrebuinţarea cuvântului „stat” are avantajul unui termen uzual îndeobşte cunoscut şi înţeles, cu excepţia literaturii marxiste, din care spiritul critic lipseşte total. Statul este pentru toată lumea o noţiune care evocă o idee cu un conţinut clar. Dacă dorim, putem evita, fără nici un dezavantaj, folosirea acestui termen, pentru că trezeşte multor oameni sentimente nu tocmai favorabile, şi să-l înlocuim cu expresia „comunitate”. Alegerea terminologiei este o chestiune de stil şi nu are nici o importanţă practică.

Ceea ce prezintă importanţă este problema organizării acestui stat socialist sau a comunităţii socialiste. Când ne ocupăm de expresia concretă a voinţei statului, limba engleză oferă o diferenţiere mai subtilă, care permite întrebuinţarea termenului „government” în locul termenului „state”. Nimic nu este mai adecvat pentru a evita misticismul care, în acest context, a fost cultivat de uzanţele marxiste în cel mai înalt grad. Astfel marxiştii vorbesc în mod curent despre exprimarea voinţei societăţii, fără a da cea mai mică indicaţie despre cum poate să procedeze „societatea” pentru a-şi exprima voinţa şi pentru a acţiona. Este evident însă că o comunitate poate să acţioneze numai prin organele anume create în acest scop.

Din însăşi concepţia comunităţii socialiste rezultă că organul de conducere trebuie să fie unitar. O comunitate socialistă poate avea un singur organ suprem de conducere, care combină toate funcţiile economice cu celelalte funcţii guvernamentale. Desigur, acest organ poate să fie subdivizat şi pot să existe departamente, comisii, comitete subordonate, cărora li se transmit instrucţiuni precise. Dar expresia unitară a voinţei comune, care este scopul esenţial al socializării mijloacelor de producţie şi al producţiei însăşi, implică în mod necesar ca toate aceste organe subordonate cărora li s-a încredinţat dirijarea diverselor treburi să fie conduse de un singur organ central. Acest organ central trebuie să aibă autoritate supremă pentru a rezolva toate alternative cu care se confruntă scopul comun şi pentru a unifica ţelul executiv. Modul cum este constituit acest organ central şi cum reuşeşte voinţa generală să se exprime în şi prin el sunt de importanţă minoră în cercetarea problemei în sine. Nu are nici o importanţă dacă acest organ central este un cap mai mult sau mai puţin încoronat sau o adunare de cetăţeni organizată ca o democraţie directă sau indirectă. Nu are nici o importanţă cum concepe acest organ voinţa sa şi cum o exprimă. Pentru scopul cercetării noastre, trebuie să considerăm această voinţă ca fiind adusă la îndeplinire şi nu trebuie să pierdem timp în legătură cu felul cum şi dacă poate fi îndeplinită sau dacă socialismul este deja condamnat pentru că nu poate fi îndeplinită.

La începutul cercetării noastre trebuie să postulăm absenţa relaţiilor cu străinătatea într-o comunitate socialistă, care trebuie să fie în mod necesar universală, cuprinzând lumea întreagă şi pe toţi locuitorii ei. Dacă o concepem ca fiind limitată, astfel încât să cuprindă numai o parte a globului cu populaţia respectivă, trebuie să presupunem că nu are relaţii economice cu teritoriile şi popoarele din afara graniţelor sale: vom avea de discutat problema unei comunităţi socialiste izolate. Implicaţiile existenţei în contemporaneitate a mai multor comunităţi socialiste vor fi discutate când vom discuta problema în toată generalitatea ei.

2

Calculul economic în comunitatea socialistă

Teoria calculului economic arată că într-o comunitate socialistă calculul economic ar fi o imposibilitate.

Într-adevăr, spre deosebire de comunitatea socialistă, într-o economie de piaţă atelierele individuale sau secţiile din orice întreprindere mare sunt parţial independente sub raportul contabilităţii lor. Ele pot calcula costul materialelor şi al muncii şi în orice moment este posibil ca un astfel de grup individual să facă un bilanţ separat şi să exprime rezultatele activităţii sale în cifre. În felul acesta, se poate stabili eficacitatea economică a funcţionării fiecărei secţii existente şi, pe baza acestor calcule, se iau decizii privind reorganizarea, limitarea ori extinderea ramurilor existente sau înfiinţarea altora noi. Unele greşeli sunt fireşte inevitabile şi în aceste calcule. Ele rezultă, în parte, din dificultatea alocării cheltuielilor generale. Alte greşeli se datorează necesităţii de a calcula pe bază de date incerte; aşa, de pildă, în calculul rentabilităţii unui anumit proces, amortizarea maşinilor şi utilajelor se face pe baza unei durate de utilizare convenţionale. Toate erorile de acest fel pot fi ţinute în limite foarte înguste, care nu infirmă rezultatul de ansamblu al calculului. Orice incertitudine reziduală se poate atribui nesiguranţei condiţiilor viitoare, care este inerentă oricărei stări de lucru anticipate.

Este firesc să se pună întrebarea de ce nu ar face şi diversele ramuri de producţie ale unei comunităţi socialiste asemenea conturi separate. Acest lucru este imposibil, deoarece, spre deosebire de ce se întâmplă într-o economie de piaţă, unde pentru o singură secţie a uneia şi aceleiaşi întreprinderi se pot ţine conturi separate pentru că există preţuri reale, stabilite pe piaţă pentru tot felul de bunuri şi servicii, care oferă o bază obiectivă de calcul, într-o economie socialistă, unde nu există piaţă liberă şi deci nu există un sistem de preţuri, nu poate să existe nici calcul economic.

Unii cred că ar fi posibil să se permită schimbul între diferitele grupe de întreprinderi, astfel încât să se stabilească relaţii de schimb, adică preţuri, creându-se în felul acesta o bază reală pentru calculul economic şi în comunitatea socialistă. Astfel, în cadrul unui sistem economic unitar, care nu recunoaşte proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, ar putea fi stabilite ramuri individuale de industrie cu administraţie separată, supuse desigur autorităţii economice supreme, dar în stare să-şi transfere una alteia bunuri şi servicii pentru preţuri socotite într-un mediu de schimb comun. Acesta este, în linii mari, modul în care oamenii concep organizarea productivă a industriei socialiste, când vorbesc în zilele de azi despre socializarea tuturor mijloacelor de producţie şi altele asemenea. Dar şi în acest mod de a gândi se ocoleşte chestiunea hotărâtoare, pentru că relaţii de schimb de bunuri productive pot fi stabilite numai pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Dacă sindicatul cărbunelui livrează cărbune industriei fierului, un preţ poate să fie fixat numai dacă ambele sindicate deţin în proprietate mijloacele de producţie ale industriei respective. Dar aceasta nu ar mai fi socialism, ci sindicalism.

Pentru acei scriitori socialişti care acceptă teoria valorii-muncă, problema este desigur foarte simplă. „De îndată ce societatea a intrat în posesia mijloacelor de producţie şi le aplică în producţia socială directă”, spune Engel, „munca fiecăruia, oricât de diferită ar fi întrebuinţarea ei specifică, va deveni imediat muncă socială directă. Cantitatea de muncă socială inerentă în fiecare produs nu necesită să fie stabilită pe nici o cale ocolită: experienţa de toate zilele va arăta cât de multă muncă este necesară, în medie, pentru realizarea fiecărui produs. Societatea poate să calculeze cu uşurinţă câte ore de muncă sunt necesare pentru producerea unei maşini, a unei tone de grâu din ultima recoltă, a o sută de metri pătraţi dintr-o stofă de o anumită calitate. Fireşte că societatea va trebui să afle câtă muncă este necesară pentru fabricarea fiecărui articol de consum. Ea va trebui să-şi bazeze planurile de producţie ţinând seama de mijloacele de producţie de care dispune – şi, desigur, forţa de muncă intră în această categorie. Utilitatea diferitelor bunuri de consum evaluate în raport reciproc şi în raport cu munca necesară pentru producerea lor va determina, în cele din urmă, planul de producţie. Omul va decide totul cu uşurinţă, fără intervenţia mult apreciatei valori.” [2]

Nu vom reformula acum argumentele critice împotriva teoriei valorii muncă. Ele ne interesează în momentul de faţă numai în măsura în care ne permit să judecăm posibilitatea de a face din muncă baza calculului economic într-o comunitate socialistă.

La prima vedere, calculele bazate pe muncă ar părea că ţin seamă de condiţiile naturale ale producţiei, precum şi de condiţiile care îşi au originea în elementul uman. Conceptul marxist al timpului de muncă socialmente necesar ia în considerare legea randamentului descrescând în măsura în care rezultă din condiţii naturale diferite de producţie. Dacă cererea pentru un anumit articol creşte şi pentru producerea acestuia trebuie să fie exploatate condiţii naturale mai puţin favorabile, atunci timpul mediu necesar pentru producerea unei unităţi din articolul respectiv va creşte de asemenea. Dacă se găsesc condiţii mai favorabile de producţie, atunci şi cuantumul necesar de muncă va scădea. [3] Dar aceasta nu este de ajuns. Calculele schimbărilor care intervin în costurile marginale ale muncii ţin seamă de condiţiile naturale numai în măsura în care influenţează costurile muncii. Dincolo de aceasta, calculul „muncii” eşuează. Aşa, de pildă, ea lasă cu totul afară din calcul consumul factorilor materiali de producţie. Să presupunem că timpul de muncă socialmente necesar pentru a produce două articole, A şi B, este de zece ore şi că producerea unei unităţi atât din A, cât şi din B are nevoie de materialul C, pentru producerea căruia se cheltuieşte o oră de muncă socială necesară, şi că pentru producerea lui A se consumă două unităţi din C şi opt ore de muncă, iar a lui B, o unitate din C şi nouă ore de muncă. Într-un calcul bazat pe timpul de muncă, A şi B sunt echivalente, dar într-un calcul bazat pe valoare, A trebuie să merite mai mult decât B. Primul calcul este fals, numai cel de-al doilea corespunde esenţei şi obiectului calculului economic. Este adevărat că acest surplus cu care valoarea lui A întrece pe aceea a lui B, acest substrat material „este furnizat de natură fără ajutorul omului” [4], dar, dacă se găseşte numai în asemenea cantităţi încât să devină un factor economic, trebuie să intre de asemenea într-o formă oarecare în calculul economic.

A doua lipsă a calculului bazat pe teoria valorii-muncă este că trece cu vederea deosebirile în calitatea muncii. Pentru Marx, munca omenească de orice fel este economiceşte omogenă, pentru că este totdeauna „cheltuiala productivă a creierului, muşchilor, nervilor şi a altor factori omeneşti...”. „Munca calificată ar fi numai muncă simplă intensificată sau mai degrabă multiplicată, astfel încât o cantitate mică de muncă calificată este echivalentă cu o cantitate mare de muncă simplă. Experienţa arată că această descompunere a muncii calificate în muncă simplă are loc în mod constant. Un articol poate să fie produsul unei munci foarte specializate, dar valoarea sa este egală cu a produsului muncii simple, necalificate şi reprezintă numai o anumită cantitate de muncă simplă”. [5]

Böhm-Bawerk avea dreptate să descrie acest argument ca pe o capodoperă de surprinzătoare naivitate. [6] Criticându-l, să lăsăm în mod convenabil deschisă chestiunea dacă se poate descoperi o măsură fiziologică unitară a muncii omeneşti, atât fizică, cât şi „spirituală”. Într-adevăr, este sigur că între oameni există diferenţe de capacitate şi îndemânare, care se reflectă în diferitele calităţi de bunuri şi servicii oferite. Ceea ce este hotărâtor, în ultimă instanţă, pentru a rezolva problema posibilităţii de a întrebuinţa munca drept bază a calculului economic este chestiunea dacă diferite feluri de muncă pot fi asimilate şi aduse la un numitor comun, fără evaluarea produselor de către consumator. Este clar că argumentul pe care Marx îl aduce în susţinerea acestui punct esenţial a eşuat. Experienţa arată într-adevăr că bunurile intră în procesul de schimb indiferent de felul muncii folosite la producerea lor, care poate să fie de înaltă calificare sau necalificată. Aceasta ar putea să confirme că o anumită cantitate de muncă simplă este egală cu o altă cantitate de muncă specializată, dacă s-ar putea dovedi că munca stă la baza valorii de schimb. Este ceea ce Marx a încercat să dovedească, fără succes, din capul locului. Faptul că în procesul de schimb s-a ivit o relaţie de substituire între munca simplă şi cea calificată sub forma ratei salariilor – o problemă pe care Marx o ignoră – nu este nici câtuşi de puţin o dovadă a unei relaţii de echivalenţă. Acest proces de echivalare este un rezultat al operaţiunilor de piaţă, şi nu o presupoziţie anterioară a acestora. Calculele bazate pe costul manoperei, în locul valorilor monetare, necesită stabilirea unei relaţii pur arbitrare care să permită descompunerea muncii calificate în muncă simplă, ceea ce ar face asemenea calcule inutile ca instrument pentru organizarea economică a resurselor.

Multă vreme s-a crezut că teoria valorii-muncă oferea baza etică necesară pentru cererea de socializare a mijloacelor de producţie. Ştim acum că aceasta a fost o convingere eronată. Deşi majoritatea socialiştilor a adoptat acest punct de vedere şi cu toate că însuşi Marx, prin atitudinea sa neetică mărturisită, nu putea să-l abandoneze, este clar, pe de o parte, că cererile politice de a se introduce metoda socialistă de producţie nu pot fi susţinute pe baza teorii valorii-muncă, iar, pe de altă parte, că şi cei care împărtăşesc puncte de vedere diferite asupra naturii şi cauzelor valorii bunurilor pot avea tendinţe socialiste. Dar, din alt punct de vedere, teoria valorii-muncă este în continuare o dogmă esenţială pentru cei care susţin metoda socialistă de producţie, deoarece producţia socialistă într-o societate bazată pe diviziunea muncii pare practicabilă numai dacă există o unitate obiectivă de valoare capabilă de a fi recunoscută şi care ar permite efectuarea calculelor economice într-o comunitate fără schimb şi fără bani, iar munca pare să fie singurul etalon care ar putea servi pentru acest scop.

3

Doctrina socialistă recentă şi problemele calculului economic

Calculul economic este problema fundamentală a socialismului. Faptul că oamenii au putut să scrie şi să vorbească zeci de ani în şir despre socialism fără să atingă această problemă arată doar cât de nimicitoare au fost efectele prohibiţiei marxiste de a examina în mod ştiinţific natura şi modul de funcţionare a unei economii socialiste. [7]

A dovedi că în comunitatea socialistă calculul economic ar fi imposibil înseamnă a dovedi totodată că socialismul este impracticabil. Toate argumentele ce s-au adus în sprijinul socialismului în cursul ultimului secol în mii de scrieri şi discursuri, tot sângele care a fost vărsat de susţinătorii socialismului nu pot face socialismul practicabil. Masele pot să-l dorească cu încă o dată pe atât de multă fervoare, nenumărate revoluţii şi războaie pot fi făcute pentru introducerea sa, socialismul pur nu va fi niciodată realizat. Orice încercare de a-l înfăptui va duce la sindicalism sau, pe vreo altă cale, la haos, care va dizolva repede societatea, bazată pe diviziunea muncii, în mici grupuri autarhice.

Fireşte că demonstrarea acestui fapt este cât se poate de supărătoare pentru partidele socialiste. Socialiştii de toate nuanţele au făcut nenumărate încercări de a combate argumentele mele şi de inventa un sistem de calcul economic aplicabil în socialism, dar nu au reuşit. Ei nu au reuşit să aducă nici măcar un singur argument nou de care să nu fi ţinut eu seama mai înainte. [8] Nici o pledoarie nu a putut să zdruncine dovada adusă de mine că în socialism calculul economic este imposibil. [9]

Încercarea bolşevicilor ruşi de a traduce programul socialist al partidului în viaţa reală nu s-a lovit de problema calculului economic în socialism, deoarece republicile sovietice există în cadrul unei lumi în care se formează preţuri în bani pentru toate mijloacele de producţie. Conducătorii republicilor sovietice îşi bazează calculele economice cu ajutorul cărora iau decizii pe aceste preţuri din lumea liberă. Fără ajutorul lor, activitatea lor s-ar desfăşura fără busolă, ca o navă fără destinaţie şi fără rută. Factorii de decizie din aceste republici pot face calcule, pot ţine registre şi pot întocmi planuri numai în măsura în care se referă la acest sistem de preţuri reale de piaţă. Poziţia lor este aceeaşi ca şi poziţia socialismului de stat şi municipal din alte ţări: problema calculului economic încă nu s-a pus pentru ei. Întreprinderile de stat şi municipale calculează cu acele preţuri ale mijloacelor de producţiei şi ale bunurilor de consum care sunt formate pe piaţă. A trage concluzii cu privire la posibilitatea calculului economic socialist din faptul că există întreprinderi municipale şi de stat ar fi prematur şi pripit.

Ştim cu siguranţă că întreprinderile socialiste în ramuri izolate de producţie sunt practicabile numai din pricina ajutorului pe care îl capătă de la mediul înconjurător nesocialist. Statul şi municipalitatea pot duce mai departe propriile lor întreprinderi pentru că pierderile lor sunt acoperite de la buget, din impozitele plătite de întreprinderile capitaliste. La fel şi Rusia, care, dacă ar fi fost lăsată singură, s-ar fi prăbuşit de mult, a fost susţinută financiar din ţările capitaliste. Dar incomparabil mai importantă decât această asistenţă materială, pe care economia capitalistă o dă întreprinderilor socialiste, este suportul intelectual. Fără baza pentru calculul economic, pe care capitalismul o pune la dispoziţia socialismului sub forma preţurilor pieţei, întreprinderile socialiste nu şi-ar putea continua existenţa nici chiar în ramuri izolate de producţie sau în ţări aşa-zis socialiste.

Scriitorii socialişti pot continua să publice cărţi despre decadenţa capitalismului şi venirea mileniului socialist; pot descrie relele capitalismului în culori sumbre şi pot contrasta cu ele o imagine în culori atrăgătoare a binecuvântărilor unei societăţi socialiste; scrierile lor pot continua să impresioneze pe cei ce nu cugetă – dar toate acestea nu pot schimba soarta ideii socialiste. [10] Încercarea de a reforma lumea prin aplicarea ideilor socialiste ar putea să distrugă civilizaţia, dar niciodată nu ar putea să instaureze o comunitate socialistă viabilă. Pe termen lung, orice sistem socialist este sortit să fie abandonat.

4

Piaţa artificială ca soluţie a problemei calculului economic

Unii dintre socialiştii mai tineri cred că problema calculului economic ar putea fi soluţionată într-o comunitate socialistă prin crearea unei pieţe artificiale pentru mijloacele de producţie. Ei admit că a fost o eroare din partea socialiştilor mai vechi de a fi căutat să realizeze socialismul prin suspendarea activităţilor pieţei şi desfiinţarea stabilirii unor preţuri pentru bunuri de ordine mai înalte; ei susţin că a fost o eroare de a se fi văzut în suprimarea pieţei şi a sistemului de preţuri esenţa idealului socialist. Pentru a împiedica degenerarea comunităţii socialiste într-un haos fără sens în care ar dispărea întreaga noastră civilizaţie, trebuie să se creeze o piaţă asemănătoare aceleia din comunitatea capitalistă, în care toate bunurile şi serviciile să poată fi evaluate monetar. Pe baza unor astfel de aranjamente, cred ei, comunitatea socialistă va fi în stare să-şi facă cu tot atâta uşurinţă calculele economice, ca şi antreprenorii capitalişti.

Din nefericire, cei care susţin astfel de propuneri nu văd (sau poate nici nu voiesc să vadă) că nu este cu putinţă să se despartă piaţa şi funcţiile ei cu privire la formarea preţurilor de modul de funcţionare al unei societăţi care este bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi în care, cu respectul legilor unei astfel de societăţi, proprietarii, capitaliştii şi antreprenorii pot să dispună de proprietăţile lor după cum gândesc potrivit. Într-adevăr, forţa motrice a întregului proces care duce la formarea preţurilor de piaţă pentru factorii de producţie este efortul continuu al capitaliştilor şi antreprenorilor de a maximiza profiturile lor servind dorinţele consumatorilor. Funcţionarea reuşită a întregului mecanism este de neconceput fără căutarea antreprenorilor (inclusiv a acţionarilor) să obţină profituri, a proprietarilor să primească rentă, a capitaliştilor să capete dobânzi şi a muncitorilor – salarii. Numai perspectiva profitului este ceea ce dirijează producţia pe acele făgaşuri în care cererile consumatorilor sunt satisfăcute cel mai bine, la costul cel mai redus. Dacă perspectiva profitului dispare, mecanismul pieţei pierde resortul său principal, căci numai această perspectivă este ceea ce îl pune în mişcare şi îl ţine în funcţiune. Piaţa este astfel punctul focal al ordinii capitaliste a societăţii; ea este esenţa capitalismului. Ea este deci posibilă numai în capitalism; ea nu poate să fie imitată „artificial” în socialism.

Susţinătorii pieţei artificiale sunt totuşi de părere că o astfel de piaţă poate fi creată, instruind pe şefii diferitelor unităţi de producţie să se ocupe „ca şi cum” ar fi antreprenori într-un stat capitalist. Ei argumentează că nici în capitalism administratorii societăţilor anonime nu lucrează pentru ei înşişi, ci pentru acţionari. În socialism, prin urmare, ar fi cu putinţă ca aceştia să acţioneze exact în acelaşi fel ca şi mai înainte, cu aceeaşi circumspecţie şi acelaşi simţ al datoriei. Singura deosebire ar fi că, în socialism, produsul muncii administratorului ar trece în contul comunităţii, în loc să meargă la acţionari. Spre deosebire de toţi socialiştii care scriseseră până atunci, în special de marxişti, ei cred că în felul acesta ar fi posibil să se construiască un socialism descentralizat, diferit de cel centralizat pe care îl concepuseră precursorii.

Pentru a înţelege cum trebuie aceste propuneri, este necesar în primul rând să se înţeleagă că aceşti conducători ai unităţilor industriale individuale ar trebui să fie numiţi. În capitalism, administratorii societăţilor pe acţiuni sunt numiţi, direct ori indirect, de către acţionari. În măsura în care acţionarii dau administratorilor puterea de a produce cu ajutorul activului societăţii (adică al acţionarilor), ei îşi riscă proprietatea lor în parte sau în total. Speculaţia, pentru că este în mod necesar o speculaţie, poate să reuşească şi să aducă beneficii; poate totuşi să dea şi greş, provocând pierderea totală sau parţială a capitalului angajat. Această încredinţare a capitalului mai multor oameni într-o întreprindere al cărei rezultat este nesigur şi unor administratori, a căror abilitate – orice s-ar şti despre trecutul lor – rămâne încă să fie dovedită, este însăşi esenţa întreprinderii sub formă de societate anonimă.

Evident că este complet greşit să se presupună că problema calcului economic într-o societate socialistă ar fi legată numai de chestiuni care cad în sfera rutinei zilnice de afaceri a administratorilor societăţii anonime. Este clar că o asemenea credinţă se poate naşte numai din concentrarea exclusivă asupra ideii unui sistem economic staţionar – o concepţie care este, fără îndoială, folositoare pentru rezolvarea multor probleme teoretice, dar nu are nici un corespondent în realitate şi care, dacă este privită în mod exclusiv, poate să inducă cu siguranţă în eroare. Este clar că, în condiţii staţionare, problema calcului economic nu se pune realmente. Când ne gândim la o societate staţionară, ne gândim de fapt la o economie în care toţi factorii de producţie sunt întrebuinţaţi într-un mod astfel încât, în condiţiile date, să ofere maximum de bunuri care sunt cerute de consumatori. Altfel spus, în condiţii staţionare, nu mai există nici o problemă de rezolvat prin calcul economic. Funcţia esenţială a calcului economic a fost deja îndeplinită prin ipoteză. Nu mai există nevoia unui aparat pentru calcul. Ca să întrebuinţăm o terminologie populară, dar nu întru totul satisfăcătoare, putem spune că problema calculului economic este una de dinamică, şi nu una de statică.

Problema calculului economic apare într-o economie perpetuu supusă schimbării, o economie care în fiecare zi este confruntată cu noi probleme care se cer rezolvate. Acum, pentru a putea rezolva asemenea probleme, este necesar ca, mai presus de toate, capitalul să fie retras din anumite linii de producţie, din anumite întreprinderi şi concerne, şi să fie aplicat în alte linii de producţie, în alte întreprinderi şi concerne. Aceasta nu este o chestiune care să fie rezolvată de administratorii societăţilor anonime, ci o problemă care priveşte în mod esenţial pe deţinătorii capitalului, pe cei care cumpără şi vând efecte şi acţiuni, care dau împrumuturi şi le rambursează, care fac depozite în bănci şi le retrag după necesitate, care fac speculaţii la bursă cu tot felul de bunuri. Aceste operaţiuni speculative ale deţinătorilor de capitaluri creează condiţiile specifice ale pieţei monetare, ale burselor de tot felul şi ale pieţelor comerţului cu ridicata, pe care administratorii societăţilor anonime trebuie să le accepte ca atare. Potrivit concepţiilor scriitorilor socialişti de care ne ocupăm acum, aceşti administratori nu sunt nimic altceva decât servitori de încredere şi conştiincioşi ai societăţilor comerciale. Ei trebuie să adapteze operaţiunile întreprinderilor pe care le administrează la datele create de capitaliştii speculatori, singurele puncte orientative pentru tranzacţiile comerciale.

Din cele arătate, rezultă că este o deficienţă fundamentală a tuturor acestor construcţii socialiste care invocă „piaţa artificială” şi concurenţa artificială ca o soluţie pentru problema calculului economic faptul că ele se sprijină pe credinţa că piaţa factorilor de producţie este afectată numai de producătorii care cumpără şi vând bunuri. Nu este posibil să se elimine din pieţele factorilor de producţie influenţa ofertei de capitaluri din partea acelora care le deţin şi cererile de capital din partea antreprenorilor, fără a distruge mecanismul însuşi.

Puşi în faţa acestei dificultăţi, socialiştii vor propune, desigur, ca statul socialist, în calitate de proprietar al întregului capital şi al tuturor mijloacelor de producţie, să dirijeze pur şi simplu capitalul către acele întreprinderi care promit cel mai mare randament. Capitalul disponibil, vor spune ei, va fi investit în acele întreprinderi care oferă cea mai mare cotă de beneficiu. Dar o asemenea stare de lucruri ar însemna pur şi simplu că acei administratori care ar fi mai puţin precauţi şi mai optimişti ar primi capital ca să-şi mărească întreprinderile, în timp ce administratorii mai precauţi şi mai pesimişti ar pleca cu mâinile goale. În sistemul de piaţă, proprietarii de capitaluri hotărăsc cui vor încredinţa propriul lor capital. Convingerile administratorilor societăţii anonime cu privire la perspectivele viitoare ale întreprinderilor pe care le conduc şi speranţele proiectanţilor cu privire la profitabilitatea planurilor pe care le fac nu sunt în nici un caz hotărâtoare pentru investitorii de capital. Mecanismul pieţei monetare şi al pieţei de capital decide acest lucru. Aceasta este misiunea sa principală: să servească sistemul economic în ansamblu, să aprecieze rentabilitatea posibilităţilor alternative şi să refuze de a urma orbeşte ceea ce sunt tentaţi administratorii anumitor concerne, limitaţi la orizontul îngust al propriilor lor întreprinderi.

Pentru aprofundarea fenomenului este esenţial să se înţeleagă că cel care deţine un capital nu-l investeşte numai în acele întreprinderi care oferă cea mai ridicată dobândă sau cel mai mare beneficiu; el încearcă mai degrabă să găsească un punct de echilibru între dorinţa sa de câştig şi riscul de pierdere. De aprecierea acestui risc, de lipsa sa de prevedere depinde dacă va suferi pierderi sau nu. Ca urmare a unor eventuale pierderi, puterea sa de a dispune de factorii de producţie va fi transferată în mâinile altora care ştiu mai bine să cântărească riscurile şi perspectivele speculaţiei economice a investiţiilor.

Pentru ca să-şi păstreze caracterul, un stat socialist nu poate să permită transferul puterii de dispoziţie asupra capitalului în alte mâini, ştiut fiind că numai aceasta permite mărirea capacităţii întreprinderilor existente, restrângerea altora şi înfiinţarea unor întreprinderi complet noi. Cu atât mai puţin se poate presupune că socialiştii de orice convingere ar propune serios ca această funcţiune să fie trecută unui grup de oameni a căror treabă ar fi „pur şi simplu” să facă ceea ce capitaliştii şi speculanţii fac în condiţiile unei economii de piaţă, singura deosebire fiind că produsul prevederii lor ar aparţine comunităţii. Asemenea propuneri se pot face cu privire la administratorii societăţilor anonime. Ele nu pot fi niciodată extinse la deţinătorii de capitaluri şi speculanţi, căci orice socialist trebuie să admită că funcţia pe care aceştia o îndeplinesc în capitalism – şi anume de a dirija întrebuinţarea bunurilor de capital în acea direcţie în care servesc cel mai bine cererile consumatorilor – se datorează faptului că ei sunt animaţi exclusiv de interesul de a-şi conserva capitalul şi de a realiza beneficii care îl măresc sau, cel puţin, le permit să trăiască fără să-şi micşoreze capitalul.

Urmează deci că unei comunităţi socialiste nu-i rămâne nimic altceva de făcut decât să pună dispoziţia asupra capitalului în mâinile statului sau, mai exact, în mâinile oamenilor care, în calitate de autoritate guvernantă, îndeplinesc treburile statului. Aceasta înseamnă însă eliminarea pieţei, care este într-adevăr ţelul fundamental al socialismului, căci dirijarea activităţii economice de către piaţă implică organizarea producţiei şi distribuţia produsului în raport cu puterea de cumpărare a membrilor individuali ai societăţii aşa cum se face ea simţită pe piaţă; cu alte cuvinte, implică tocmai ceea ce socialismul tinde să elimine.

Dacă socialiştii încearcă să bagatelizeze semnificaţia calculului economic într-o comunitate socialistă, pe motivul că forţele pieţei nu duc la aranjamente justificabile din punct de vedere etic, ei arată pur şi simplu că nu înţeleg adevărata natură a problemei. Nu se pune chestiunea dacă să se producă tunuri sau alimente, tancuri sau îmbrăcăminte, case de locuit sau biserici, articole de lux sau de strictă necesitate. În orice ordine socială, chiar şi în socialism, se poate decide cu foarte multă uşurinţă ce fel de bunuri de consum şi în ce cantitate să fie produse. Nimeni nu a negat vreodată aceasta. Dar, odată luată această hotărâre, mai rămâne încă problema de a stabili cum pot fi întrebuinţate, cât mai eficient, mijloacele existente de producţie pentru a produce bunurile respective. Pentru a rezolva această problemă este necesar calculul economic. Dar calculul economic poate utiliza doar preţurile monetare stabilite pe pieţele factorilor de producţie într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Cu alte cuvinte, trebuie să existe preţuri monetare pentru pământ, materii prime, produse semifabricate, manoperă; ceea ce însemnă că trebuie să existe salarii în bani şi rate ale dobânzii.

Aşadar, alegerea rămâne: fie socialism, fie economie de piaţă.

5

Rentabilitate şi productivitate

Activitatea economică a unei comunităţi socialiste este supusă aceloraşi condiţii externe care guvernează şi un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sau chiar orice alt sistem economic care ar putea fi conceput. Această activitate se desfăşoară conform aceloraşi principii valabile pentru oricare alt sistem economic, adică potrivit unei ierarhii a ţelurilor. Esenţa activităţii economice constă în realizarea scopurilor în ordinea importanţei lor, cel mai important înaintea celui mai puţin important.

Este evident că activităţile productive ale unei comunităţi socialiste vor cuprinde nu numai muncă, ci şi instrumente materiale de producţie. Potrivit unui obicei foarte răspândit, aceste instrumente materiale de producţie sunt numite capital. Producţia capitalistă este aceea care adoptă metode indirecte înţelepte, bazate pe studiul pieţei, în contrast cu producţia necapitalistă, care merge direct la ţintă într-un chip cam de la mână la gură. [11] Dacă acceptăm această terminologie, trebuie să admitem că o comunitate socialistă trebuie de asemenea să lucreze cu capital şi, deci, va produce după maniera capitalistă. În socialism, capitalul conceput sub forma produselor intermediare, care se nasc în diferitele etape ale producţiei prin metode indirecte, nu ar fi în nici un caz desfiinţat de la început, [12] ci doar transferat din proprietate individuală în proprietate comună.

Dar dacă prin producţie capitalistă vrem să înţelegem, aşa cum am sugerat mai sus, sistemul economic în care se întrebuinţează calcule monetare, astfel încât putem cuprinde sub noţiunea de capital un grup de bunuri destinat producţiei şi evaluat în termeni de bani, care permite evaluarea rezultatelor activităţii economice prin variaţiuni în valoarea capitalului, atunci este clar că metodele socialiste de producţie nu pot fi numite capitaliste. Astfel putem face o distincţie între metodele de producţie socialiste şi capitaliste, între socialism şi capitalism într-un sens cu totul diferit de cel marxist.

Aşa cum apare socialiştilor, trăsătura caracteristică a metodei capitaliste de producţie constă în faptul că producătorul munceşte ca să obţină un beneficiu. Producţia capitalistă este realizată pentru câştig, producţia socialistă are ca scop satisfacerea nevoilor. Faptul că producţia capitalistă urmăreşte producţia unui beneficiu este foarte adevărat. Dar a realiza un beneficiu, adică un rezultat valoric mai mare decât costul, trebuie să fie de asemenea şi ţelul unei comunităţi socialiste. Dacă activitatea economică este dirijată raţional, dacă satisface, cu alte cuvinte, nevoile mai urgente înaintea celor mai puţin urgente, aceasta a realizat deja beneficii, din moment ce costul, adică valoarea celor mai importante dintre nevoile nesatisfăcute, este mai mic decât rezultatul obţinut. În sistemul capitalist, beneficiile pot fi realizate numai atunci când producţia satisface o cerere comparativ urgentă. Oricine ar produce fără să ţină seama de raportul dintre cerere şi ofertă nu ar putea să obţină rezultatul urmărit. A dirija producţia pentru realizarea unui beneficiu înseamnă pur şi simplu a o conduce astfel încât să satisfacă cererea altor oameni; în felul acesta poate să fie deosebită de producţia unui om izolat pentru nevoile sale personale. Dar acest om munceşte şi el pentru beneficiu în sensul întrebuinţat mai sus. Între producţia pentru beneficiu şi producţia pentru nevoi nu există nici o deosebire. [13]

Punerea în contrast a producţiei pentru beneficiu cu producţia pentru nevoi este legată de obiceiul comun de a face o deosebire între productivitate şi rentabilitate sau între punctul de vedere „social” şi cel „privat”. O acţiune economică se spune că este rentabilă dacă dă un exces de încasări peste cost. O acţiune economică se spune că este productivă atunci când, văzută din punctul de vedere al unei comunităţi socialiste ipotetice, valoarea produsului întrece costul presupus. Acum, în unele cazuri, rentabilitatea şi productivitatea nu coincid. Unele acţiuni economice care sunt rentabile pot să nu fie şi productive, şi vice-versa, unele pot să fie productive fără să fie rentabile. Pentru cei care au o prejudecată naivă în favoarea socialismului, cum este cazul chiar cu mulţi economişti, acest fapt este suficient pentru a condamna ordinea capitalistă a societăţii. Orice ar face o ordine socialistă li se pare indiscutabil bun şi rezonabil: că ceva diferit se poate întâmpla într-o societate capitalistă este, după părerea lor, un abuz care nu poate fi tolerat. Dar o examinare a cazurilor în care se pretinde că rentabilitatea şi productivitatea nu coincid va arăta că această judecată este pur subiectivă şi că mantia aparent ştiinţifică cu care se înfăşoară este înşelătoare. [14]

În majoritatea cazurilor în care se presupune în mod obişnuit că există o deosebire între rentabilitate şi productivitate, această deosebire este inexistentă. Presupunerea este adevărată, de pildă, cu privire la beneficiile din speculaţii. În sistemul capitalist, speculaţia îndeplineşte o funcţie care nu poate să lipsească din nici un fel de sistem economic oricât de organizat: ea asigură ajustarea cererii şi a ofertei în timp şi spaţiu. Sursa de câştig din speculaţie este creşterea valorii, care e independentă de orice formă anumită de organizare economică. Atunci când un speculant cumpără la un preţ mic produse care vin pe piaţă în cantităţi comparativ mari şi le vinde la un preţ mai ridicat când cererea a crescut din nou, câştigurile sale reprezintă, atât din punctul de vedere al afacerilor, cât şi din punctul de vedere economic, o creştere de valoare. Faptul că într-o ordine socialistă comunitatea, şi nu individul, ar lua acest beneficiu moralmente contestat nu poate fi negat. Dar nu aceasta este semnificaţia problemei care ne interesează. Ceea ce ne priveşte aici este că presupusa deosebire între rentabilitate şi productivitate în cazul acesta este inexistentă. Speculaţia îndeplineşte o funcţie economică a cărei eliminare este de neconceput în orice sistem economic. Dacă ar fi eliminată, aşa cum intenţionează să facă socialiştii, atunci vreo altă organizaţie trebuie să-i preia funcţia: comunitatea însăşi trebuie să preia rolul de speculant. Fără speculaţie nu poate să existe o activitate economică a cărei sferă să se întindă dincolo de momentul imediat.

Se presupune uneori că s-ar fi descoperit o deosebire între rentabilitate şi productivitate prin alegerea unui anumit proces, care să fie luat în considerare izolat. Poate că unii oameni ar caracteriza ca neproductive anumite caracteristici structurale ale organizării capitaliste a industriei. Aşa, de pildă, cheltuielile de desfacere, de reclamă şi altele asemenea sunt caracterizate ca neproductive, ceea ce nu este îndreptăţit. Trebuie să luăm în considerare rezultatul întregului proces, nicidecum fazele separate. Nu trebuie să considerăm cheltuielile componente fără a le opune rezultatul la care ele contribuie. [15]

6

Produsul brut şi produsul net

Încercarea cea mai ambiţioasă de a face o deosebire între rentabilitate şi productivitate derivă din examinarea relaţiei dintre produsul brut şi produsul net. Este clar că orice antreprenor în sistemul capitalist tinde să realizeze cel mai mare produs net. Dar se afirmă că obiectul activităţii economice văzut corect nu ar trebui să fie realizarea celui mai mare produs net, ci a celui mai mare produs brut.

Această credinţă este o eroare întemeiată pe speculaţiuni primitive cu privire la evaluare. Dar judecată după acceptarea ei răspândită, chiar şi în zilele de azi ea este o eroare foarte populară. Ea este implicată când oamenii spun că o anumită ramură de producţie trebuie menţinută pentru că dă de lucru unui mare număr de muncitori sau când se opune rezistenţă unei anumite îmbunătăţiri în producţie pentru că ar putea lipsi mulţi oameni de mijloace de existenţă.

Dacă susţinătorii unor asemenea vederi ar fi călăuziţi de logică, ei ar trebui să admită că principiul produsului brut se aplică nu numai muncii, dar şi instrumentelor materiale de producţie. Antreprenorul duce producţia până la punctul unde încetează de a mai da un produs net. Să presupunem că, dincolo de acest punct, producţia nu mai necesită muncă, ci doar instrumente materiale. Este oare în interesul societăţii ca antreprenorul să extindă producţia astfel încât să obţină un produs net mai mare? Oare societatea ar face astfel dacă ar avea controlul producţiei? Ambelor întrebări trebuie să li se răspundă cu un nu hotărât. Faptul că, dincolo de acest punct, producţia nu rentează arată că instrumentele de producţie ar putea fi întrebuinţate într-un scop mai urgent, în cadrul sistemului economic dat. Dacă vor fi totuşi aplicate în ramura nerentabilă, atunci ele vor lipsi în locurile în care este cea mai urgentă nevoie de ele. Aceasta este adevărat atât în capitalism, cât şi în socialism. Presupunând că ar acţiona raţional, chiar şi o comunitate socialistă s-ar abţine de la a dezvolta anumite ramuri de producţie la nesfârşit, cu neglijarea altora. Chiar şi o comunitate socialistă ar opri dezvoltarea unei anumite ramuri de producţie, dacă creşterea ei în continuare nu ar acoperi cheltuielile, adică la punctul în care producţia ulterioară ar însemna lipsa satisfacerii unei nevoi mai urgente în altă parte.

Dar ceea ce este adevărat despre utilizarea mai intensă a instrumentelor materiale de producţie este adevărat, exact în aceeaşi măsură, despre utilizarea mai intensă a muncii. Dacă forţa de muncă este concentrată într-o anumită ramură de producţie până la punctul unde măreşte numai produsul brut, în timp ce produsul net scade, ea va lipsi într-o altă ramură de producţie unde ar putea să îndeplinească un serviciu mai valoros. În acest caz, din nou, singurul rezultat al neglijării principiului produsului net este că nevoi mai urgente rămân nesatisfăcute, în timp ce nevoi mai puţin urgente sunt împlinite. Acest fapt singur este suficient pentru a pune în evidenţă că declinul produsului net apare clar numai în mecanismul sistemului capitalist, în timp ce într-o comunitate socialistă ar fi de datoria administraţiei economice să evite asemenea activităţi greşit aplicate. În această privinţă, prin urmare, nu există nici o deosebire între rentabilitate şi productivitate. Chiar şi din punctul de vedere socialist, ţelul activităţii economice trebuie să fie cel mai mare produs net cu putinţă, şi nicidecum cel mai mare produs brut posibil.

Cu toate acestea, se susţine în continuare contrariul de către unii despre producţie în general, de către alţii numai despre muncă, şi uneori despre producţia agricolă. Faptul că activitatea capitalistă urmăreşte exclusiv realizarea celui mai mare produs net este aspru criticat şi se cere intervenţia statului pentru a redresa pretinsul abuz.

Această controversă are o istorie îndelungată. Adam Smith susţinea că diferitele ramuri de producţie trebuie să fie considerate ca mai mult sau mai puţin productive potrivit cantităţii mai mari sau mai mici de muncă pe care o pun în mişcare. [16] Pentru aceasta, el a fost sever criticat de Ricardo, care a arătat că bunăstarea oamenilor creşte numai prin mărirea produsului net, şi nu a produsului brut. [17] La rândul său, Ricardo a fost aspru atacat pentru afirmaţia sa. Chiar şi J. B. Say l-a înţeles greşit şi l-a acuzat de totală desconsiderare pentru bunăstarea unui număr atât de mare de fiinţe omeneşti. [18] În acelaşi timp, Sismondi, căruia îi plăcea să întâmpine argumentele economice cu declamaţiuni sentimentale, gândea că poate să tranşeze problema printr-un cuvânt de duh: el spunea că un rege care ar putea să obţină produsul net prin apăsarea unui buton ar face, după Ricardo, inutilă naţiunea. [19] În această privinţă, Bernhardi l-a urmat pe Sismondi. [20] Prudhon a mers atât de departe încât a redus deosebirea dintre întreprinderea socialistă şi cea capitalistă, privată, prin formula: deşi societatea trebuie să se străduiască să obţină cel mai mare produs brut, ţelul fiecărui antreprenor este să realizeze cel mai mare produs net. [21] Marx evită să se pronunţe asupra acestui punct, dar umple două capitole în primul volum din Das Kapital cu o expunere sentimentală, în care trecerea de la metodele de agricultură intensivă la cele de agricultură extensivă este descrisă în culorile cele mai sumbre, ca şi cum ar fi, ca să folosim cuvintele lui Sir Thomas More, un sistem în care „oile mănâncă oamenii”, şi reuşeşte în cursul acestei discuţii să confunde şi să încurce marile exproprieri înfăptuie de puterea politică a nobilimii, care au caracterizat istoria agrară a Europei în primele secole ale timpurilor moderne, cu schimbările în metodele de cultivare iniţiate mai târziu de proprietarii de pământ. [22]

De atunci, retorica având ca subiect această schemă a format echipamentul de rigoare al scrierilor şi discursurilor polemice ale socialiştilor. Un economist agrar german, Freiherr von der Golz, a încercat să dovedească faptul că realizarea celui mai mare produs brut cu putinţă este nu numai productivă din punct de vedere social, ci şi rentabilă din punct de vedere individual. El consideră că un produs brut mare presupune şi un produs net mare şi că, prin acest fapt, interesele indivizilor care urmăresc în principal să realizeze un produs net mare coincid cu interesele statului, care doreşte un produs brut mare. [23] Dar pentru această afirmaţie el nu poate să ofere nici o dovadă.

Mult mai logică decât aceste eforturi de a depăşi deosebirea aparentă dintre interesele sociale şi cele particulare, prin ignorarea voită a unor date evidente de contabilitate agrară, este poziţia adoptată de partizanii şcolii romantice de gândire economice, în special de către etatiştii germani, potrivit căreia agricultorul ar avea un statut de funcţionar public şi, ca atare, ar fi obligat să muncească în interesul general. Întrucât se spune că acesta ar necesita cel mai mare produs brut, rezultă că ţăranul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în scopul atingerii acestuia, fără consideraţie pentru avantajele ce le-ar implica şi fără a fi influenţat de idei sau interese proprii spiritului comercial. [24] Toţi aceşti scriitori consideră de la bun început că interesele comunităţii sunt servite de cel mai mare produs brut. Ei nu fac însă nici un efort ca s-o dovedească. Atunci când totuşi încearcă, ei argumentează numai din punctul de vedere al unei politici de forţă (Machtpolitik) sau al unei politici naţionaliste (Nationalpolitik). Statul este interesat să aibă o pătură ţărănească puternică, deoarece această populaţie este conservatoare, furnizează cel mai mare număr de soldaţi şi creează rezervele necesare pentru hrănirea poporului în timp de război.

Spre deosebire de aceştia, Landry a încercat să justifice principiul produsului brut printr-un raţionament economic. El susţine că efortul de a realiza cel mai mare produs net este avantajos din punct de vedere social doar în măsura în care costurile ce încetează să mai dea un beneficiu se nasc din întrebuinţarea instrumentelor materiale de producţie. Când aplicarea muncii este implicată, el gândeşte cu totul altfel. Atunci, din punct de vedere economic, aplicarea muncii nu costă nimic: bunăstarea socială nu este, prin urmare, diminuată. Economiile de salarii care rezultă într-o micşorare a produsului brut sunt dăunătoare. [25] El ajunge la această concluzie presupunând că forţa de muncă astfel eliberată nu ar putea să găsească întrebuinţare în altă parte. Dar această presupoziţie este absolut greşită. Nevoia de muncă a societăţii nu este niciodată satisfăcută atâta vreme cât munca nu este un bun liber. Lucrătorii disponibilizaţi găsesc altă întrebuinţare acolo unde trebuie să depună o muncă mai urgentă din punct de vedere economic. Dacă Landry ar avea dreptate, ar fi fost mai bine ca toate maşinile care economisesc munca să nu fie existat niciodată, iar atitudinea tuturor acelor muncitori care opun rezistenţă tuturor inovaţiilor care economisesc munca şi care distrug astfel de maşini ar fi justificată. Nu există nici o raţiune pentru a face o deosebire între întrebuinţarea instrumentelor materiale de producţie şi întrebuinţarea muncii. Faptul că o creştere a producţiei într-o anumită ramură nu este rentabilă sub raportul costului instrumentelor materiale de producţie şi al preţului produselor respective se explică prin aceea că instrumentele materiale de producţie sunt necesare într-o altă ramură, pentru a satisface nevoi mai urgente. Acelaşi raţionament este valabil şi pentru muncă. Lucrătorii care sunt întrebuinţaţi pentru a mări în chip nerentabil produsul brut sunt sustraşi altor ramuri de producţie în care este nevoie mai urgentă de ei. Faptul că salariile lor sunt prea mari pentru ca o creştere a producţiei care implică un produs brut mai mare să fie rentabilă rezultă, fără îndoială, din aceea că productivitatea muncii marginale, în genere, este mai ridicată decât în ramura respectivă de producţie, în care este aplicată dincolo de limitele determinate de principiul produsului net. Aici nu există nici un fel de deosebire între interesele sociale şi cele private: o organizaţie socialistă nu ar acţiona altfel decât un antreprenor într-o organizaţie capitalistă.

Există, fireşte, o mulţime de argumente care pot fi aduse pentru a arăta că aderarea la principiul produsului net poate să fie dăunătoare. Ele sunt comune întregii gândiri naţionalist-militariste şi identice cu bine cunoscute argumente ce se aduc pentru a susţine o politică protecţionistă. Astfel, se pretinde că o naţiune trebuie să fie numeroasă, pentru că statutul ei politic şi militar în lume depinde de cifra populaţiei; că trebuie să tindă către autosatisfacerea nevoilor economice şi să fie autarhică cel puţin în producerea hranei, etc. În cele din urmă, Laundry trebuie să recurgă la astfel de argumente pentru a-şi susţine teoria. [26] Examinarea acestor argumente ar fi nepotrivită într-o discuţie asupra comunităţii sociale izolate.

Dar dacă argumentele pe care le-am cercetat nu sunt valabile, rezultă că o comunitate socialistă trebuie să adopte produsul net, şi nu produsul brut ca principiu conducător al activităţii economice. Asemenea unei societăţi capitaliste, şi o societate socialistă va transforma pământul arabil în păşune, dacă este mai productiv să se are în altă parte. În ciuda lui Sir Thomas More, „oile vor mânca oamenii” chiar şi într-o societate utopică, iar conducătorii comunităţii socialiste nu vor acţiona altfel decât Ducesa de Sutherland, „acea persoană cultivată economic”, cum a caracterizat-o Marx în batjocură. [27]

Principiul produsului net este valabil pentru orice ramură de producţie. Agricultura nu face excepţie. Afirmaţia lui Thaer, pionierul german al agriculturii moderne, că ţelul agricultorului trebuie să fie un produs net mare „chiar şi din punctul de vedere al binelui public” este adevărată încă şi astăzi. [28]


NOTE

1. Vezi critica lui Kelsen, Staat und Gesellschaft, în Sozialismus und Staat, Leipzig, 1923, pag. 11 et seq. şi pag. 20 et seq.

2. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 335 et seq.

3. Marx, Das Kapital, vol I, pag. 5 et seq.

4. Ibid., pag. 9 et seq.

5. Ibid., pag.10 et seq.

6. Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, vol. I, ed. a 3-a, Innsbruck, 1914, pag. 531.

7. Se poate arăta aici că, încă din 1854, Gossen ştia „că numai proprietatea privată se găseşte măsura pentru determinarea cantităţii din fiecare articol, care ar fi cel mai indicat să fie produsă în condiţii date. Deci, autoritatea centrală propusă de comunişti pentru distribuirea diferitelor sarcini şi răsplata lor ar găsi foarte curând că şi-a luat o misiune ale cărei soluţii întrec cu mult abilităţile oamenilor individuali”. (Gossen, Entwicklung der Gesetze des menschlichen Verkehrs, ediţie nouă, Berlin, 1889, pag. 231. Pareto (Cours d’ économie politique, vol. II, Lausanne, 1897, pag. 364 et seq.) şi Barone („Il Ministro della Produzione nello Stato Coletivista”, în Giornale degli Economisti, vol. XXXVII, 1908, pag. 409 et seq.) nu au pătruns încă în miezul problemei. Pierson a înţeles clar şi pe deplin problema în 1902. Vezi cartea lui: „Das Wertproblem in der sozialistischen Gesellschaft”, (traducere germană de Hayek, în Zeitschrift für Volkwirtschaft, seria nouă, vol. IV, 1925, pag. 607 et seq.). Vezi şi: Hayek, Collectivist Economic Planning, Londra, 1935.

8. Am discutat pe scurt cele mai multe dintre aceste replici în două eseuri scurte: „Neue Beiträge zum Problem der sozialistischen Wirtschaftsrechnung”, (Archiv für Sozialwisenschaft, vol. LI, pag. 488-500) şi „Neue Schriften zum Problem der sozialistischen Wirtschaftsrechnung” (Ibid, vol. LX, pag. 187-190). Vezi anexa.

9. În literatura ştiinţifică nu mai există îndoială în această privinţă. Vezi Max Weber, „Wirtschaft und Gesellschaft” (Grundriss der Sozialökonomie, vol. III, Tübingen, 1922, pag. 45-59; Adolf Weber, Allgemeine Volkswirtschaftslehre, ed. 4-a, München şi Leipzig, 1932, vol. II, pag. 369 et seq.; Brutzkus, Die Lehren des Marxismus im Lichte der russischen Revolution, Berlin, 1928, pag. 21 et seq.; C. A. Verrijn Stuart, "Winstbejag versus behoeftenbevrediging" (Overdruk Economist, vol. 76, nr. 1, pag.18 et seq.); Pohle-Halm, Kapitalismus und Sozialismus, ed. a 4-a, Berlin, 1931, pag. 237 et seq.

10. Caracteristic pentru această ramură a literaturii este lucrarea lui C. Landauer, publicată recent, Planwirtschaft und Verkehrswirtschaft, München şi Leipzig, 1931, în care autorul se ocupă de problema calculului economic în mod cu totul naiv, în primul rând prin afirmaţia că într-o societate socialistă „întreprinderile individuale... ar putea cumpăra una de la alta, întocmai cum întreprinderile capitaliste pot cumpăra una de la alta”. (pag. 114) Câteva pagini mai departe, arată că, „pe lângă aceasta”, statul socialist „va trebui să înfiinţeze o contabilitate de control în natură”; statul va fi „singurul capabil să facă aceasta, pentru că, spre deosebire de capitalism, controlează producţia însăşi”. (pag. 122) Landauer nu poate să înţeleagă de ce nu este permisă adunarea şi scăderea cifrelor cu semnificaţii diferite. Un asemenea caz este în afara oricărei posibilităţi de remediere.

11. Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, vol. II, ed. a 3-a, Innsbruck, 1912, pag. 21.

12. Limitarea cuprinsă în cuvintele „de la început“ nu vrea să însemne că socialismul mai târziu, să zicem după ce va atinge „un stadiu mai înalt al societăţii comuniste“, se va apuca intenţionat să desfiinţeze capitalul în sensul întrebuinţat aici. Socialismul nu poate niciodată să plănuiască întoarcerea la viaţa de la mână la gură. Vreau mai degrabă să atrag atenţia aici că socialismul trebuie să ducă din necesitate lăuntrică la consumul capitalului.

13. Pohle-Halm, Kapitalismus und Sozialismus, pag. 12 et seq.

14. Despre monopol, vezi pag. 344 et seq.(cap. XXVI); iar despre consumul „neeconomic“, vezi pag. 401 et seq.(cap. XXXI, 2)

15. Vezi pag. 140 et seq. (cap. VII, 5) şi pag. 160 et seq. (cap. VIII, 5).

16. A. Smith, An Inquiry into the Nature and Cause of the Wealth of Nations, cartea a II-a, cap. V, Londra, 1776, vol. I, pag. 437 et seq.

17. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, cap. XXVI (Works, editate de MacCulloch, ed. 2-a, Londra, 1852, pag. 210 et seq.

18. J. B. Say, în notele sale la ediţia franceză a operelor lui Ricardo scoasă de Constancio, vol. II, Paris, 1819, pag. 222 et seq.

19. Sismondi, Nouveaux Principes d’Economie Politique, vol. II, Paris, 1819, pag. 331, nota.

20. Bernhardi, Versuch einer Kritik der Gründe, die für grosses und kleines Grundeigentum angeführt werden, Petersburg, 1849, pag. 367 et seq.; de asemenea, Cronbach, Das landwirtschaftliche Betriebsproblem in der deutschen Nationalökonomie bis zur Mitte des 19. Jahrhunderts, Viena, 1907, pag. 292 et seq.

21. „La société recherche le plus grand produit brut, par conséquent la plus grande population possible, parce que pour elle produit brut et produit net sont identiques. Le monopole, au contraire, vise constamment au plus grand produit net, dût-il ne l'obtenir qu'au prix de l'extermination du genre humain.” (Proudhon, Système des contradictions économiques ou philosophie de la misère, Paris, 1846, Vol. I, pag. 270). în terminologia lui Prudhon, „monopol” înseamnă acelaşi lucru ca şi proprietate privată. (Ibid., vol. I, pag. 236; de asemenea şi Landry, L'utilité sociale de la propriété individuelle, Paris, 1901, pag. 76).

22. Marx, Das Kapital, vol. I, pag. 613 - 726. Argumentele despre „teoria compensaţiei pentru lucrătorii puşi în disponibilitate de maşini” (ibid., pag. 403 - 412) sunt invalidate în lumina teoriei utilităţii marginale.

23. Goltz, Agrarwesen und Agrarpolitik, ed. a 2-a, Jena, 1904, pag. 53; de asemenea Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, Stuttgart şi Berlin, 1904, pag. 27 et seq. Goltz se contrazice în argumentele sale, căci la aserţiunea menţionată mai sus adaugă imediat: „Cu toate acestea, cantitatea rămasă ca beneficiu net din produsul brut după deducerea costului variază considerabil. În medie, este mai mare în cultura extensivă decât în cea intensivă.”

24. Vezi Waltz, op. cit., pag. 19 et seq. despre Adam Müller, Bülow-Cummerow şi Phillipp v. Arnim; şi pag. 30 et seq. despre Rudolf Meyer and Adolf Wagner

25. Landry, L'utilité sociale de la propriété individuelle, pag. 81.

26. Landry, L'utilité sociale de la propriété individuelle, pag. 109, 127 et seq.

27. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 695.

28. Citat de Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, pag. 29

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România