I. Proprietatea

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea întâi: Liberalism şi socialism.
cuprins

1

Natura proprietăţii

Privită ca o categorie sociologică, proprietatea pare să fie puterea de a face uz de bunuri economice. Proprietar este acela care dispune de un bun economic.

Astfel, conceptul sociologic şi cel juridic al proprietăţii sunt diferite. Desigur că această deosebire este naturală şi nu putem fi decât surprinşi de faptul că, uneori, încă este trecută cu vederea. Din punct de vedere sociologic şi economic, proprietatea este posesia bunurilor de care oamenii au nevoie urmărindu-şi scopurile lor economice. [1] Această posesie poate fi numită proprietate naturală sau originară, întrucât nu este altceva decât o relaţie fizică între om şi bunuri, independentă de raporturile sociale între oameni sau de o ordine legală. Semnificaţia conceptului legal de proprietate constă tocmai în faptul că face deosebirea între fizicul are şi legalul să aibă. Dreptul recunoaşte proprietari şi posesori lipsiţi de această posesie naturală, proprietari care nu au, dar ar trebui să aibă. În ochii legii, „acela de la care s-a furat” rămâne proprietar, în timp ce hoţul nu poate niciodată să-şi însuşească titlul de proprietate. Din punct de vedere economic însă singură posesia naturală este relevantă, iar semnificaţia economică a legalului să aibă constă numai în sprijinul pe care îl dă achiziţiei, păstrării şi recâştigării posesiei naturale.

În drept, proprietatea este o instituţie uniformă. Dreptul nu face nici o deosebire dacă bunuri de ordinul întâi sau bunuri de ordin mai înalt fac obiectul proprietăţii, sau dacă se ocupă de bunuri de consum durabile sau de bunuri de consum nedurabile. Formalismul dreptului, despărţit, aşa cum este, de orice bază economică, este clar exprimat în acest fapt. Desigur, dreptul nu se poate izola complet de diferenţele economice care pot fi relevante. Caracteristica pământului ca mijloc de producţie este ceea ce dă, în parte, proprietăţii funciare poziţia ei specială în drept. Asemenea diferenţe economice sunt exprimate mai clar decât în legea proprietăţii înseşi, în raporturi care sunt, sociologic vorbind, echivalente proprietăţii, dar care, din punct de vedere juridic, sunt numai asemănătoare ei, de exemplu în servituţi şi, în special, în uzufruct. Dar, în definitiv, în drept, egalitatea formală acoperă diferenţele materiale.

Considerată din punct de vedere economic, proprietatea nu e cu nici un chip uniformă. Proprietatea asupra bunurilor de consum şi proprietatea asupra bunurilor de producţie se deosebesc în multe privinţe, şi încă trebuie să mai distingem în ambele cazuri între bunurile durabile şi cele care dispar prin întrebuinţare.

Bunurile de ordinul întâi, bunurile de consum, servesc la satisfacerea imediată a nevoilor. În măsura în care sunt bunuri care dispar prin uz, adică bunuri care prin natura lor nu pot fi întrebuinţate decât o singură dată şi care îşi pierd calitatea lor ca bunuri când sunt întrebuinţate, semnificaţia proprietăţii constă, practic, în posibilitatea de a le consuma. Proprietarul poate, de asemenea, să lase bunurile sale să se strice nefolosite sau chiar să le lase să fie distruse cu intenţie sau poate să le dea în schimb sau să le dăruiască. În fiecare caz, el dispune de uzul lor, care nu poate fi divizat.

Lucrurile stau puţin altfel cu bunurile de întrebuinţare de lungă durată, acele bunuri de consum care pot fi utilizate mai mult decât o singură dată. Ele pot servi succesiv mai multor oameni. La fel şi aici, trebuie să fie consideraţi proprietari în sens economic acei oameni care pot să folosească pentru propriile lor scopuri utilizările la care se pretează bunurile respective. Astfel, proprietarul unei încăperi este acela care o foloseşte în timpul unei discuţii; proprietarii Matterhornului, în măsura în care acesta face parte dintr-un parc naţional, sunt turiştii care îl cutreieră ca să se bucure de frumuseţea peisajului; proprietarii unui tablou sunt aceia cărora le face plăcere să se uite la el. [2] Posesia utilizărilor pe care aceste bunuri le îngăduie este divizibilă, astfel că proprietatea lor naturală este, de asemenea, divizibilă.

Bunurile de producţie servesc la satisfacerea nevoilor numai indirect. Ele sunt întrebuinţate în producţia bunurilor de consum. Bunurile de consum apar, în cele din urmă, din combinaţia reuşită a bunurilor de producţie şi a muncii. Ceea ce califică un lucru ca bun de producţie este capacitatea acestuia de a servi, astfel, indirect la satisfacerea nevoilor. A dispune de bunuri de producţie înseamnă a le avea în chip natural. Posesia bunurilor de producţie are semnificaţie economică numai pentru că, şi numai în măsura în care duce, în final, la o posesie a bunurilor de consum.

Bunurile menite să dispară prin întrebuinţare, care sunt apte pentru consum, pot fi posedate numai o singură dată – şi anume de către persoana care le consumă. Bunurile de întrebuinţare durabilă, care sunt apte pentru consum, pot fi posedate, în succesiune temporală, de un număr de oameni; dar folosirea simultană va tulbura plăcerea altora, chiar dacă această plăcere nu este cu totul exclusă prin natura bunului. Mai mulţi oameni pot privi simultan un tablou, chiar dacă proximitatea altora, care poate că nu permite să fie privit sub unghiul cel mai favorabil, tulbură eventual plăcerea unui individ oarecare din grup; în schimb, una şi aceeaşi haină nu poate să fie purtată simultan de doi oameni. În cazul bunurilor de consum, posesia care duce la satisfacerea nevoilor de către acele bunuri nu poate să fie divizată mai departe decât pot fi divizate întrebuinţările proprii bunurilor respective. Aceasta înseamnă că, în cazul bunurilor care dispar prin întrebuinţare, proprietatea naturală a unui singur individ exclude complet proprietatea tuturor celorlalţi, pe când proprietatea bunurilor durabile este exclusivă cel puţin la un moment dat în timp şi chiar cu privire la cea mai mică întrebuinţare la care se pretează. Pentru bunurile de consum, orice raport semnificativ economic, altul decât posesia naturală de către indivizi, este de negândit. Ca bunuri menite să fie întrebuinţate complet până la dispariţie şi ca bunuri durabile, cel puţin în măsura în care sunt întrebuinţate până la cea mai mică utilizare la care se pretează, ele nu pot fi decât în proprietatea naturală a unei singure persoane. Aici proprietatea este, de asemenea, proprietate privată, în sensul că aceasta privează pe alţii de avantajele care decurg din dreptul de a dispune de respectivele bunuri.

Pentru acest motiv ar fi, de asemenea, cu totul absurd să se gândească cineva la desfiinţarea sau chiar la reformarea proprietăţii bunurilor de consum. Este cu neputinţă de modificat în vreun fel oarecare faptul că, atunci când cineva mănâncă un măr, acesta este în întregime consumat şi că o haină se uzează dacă este purtată. În înţelesul natural, bunurile de consum nu pot fi proprietatea colectivă a mai multora sau proprietatea comună a tuturor. În cazul bunurilor de consum, ceea ce în mod obişnuit se numeşte proprietate colectivă trebuie să fie împărţită înainte de consumare. Proprietatea colectivă încetează în momentul în care un bun este consumat ori folosit. Posesia consumatorului trebuie să fie exclusivă. Proprietatea colectivă nu poate să fie niciodată altceva decât o bază pentru aproprierea bunurilor dintr-un stoc comun. Fiecare partener individual este proprietar al acelei părţi din stocul total pe care o poate utiliza pentru sine. Dacă el este dinainte proprietar legal, sau e proprietar numai prin împărţirea stocului, sau dacă măcar devine proprietar, şi dacă o împărţire formală a stocului precede consumul sau nu – nici una din aceste chestiuni nu este relevantă din punct de vedere economic. Faptul cert este că şi fără împărţeală el este şi rămâne proprietar al părţii sale.

Proprietatea colectivă nu poate desfiinţa proprietatea bunurilor de consum. Ea nu poate decât să distribuie proprietatea într-un chip care altfel n-ar fi existat. Asemenea altor reforme care se referă la bunurile de consum, proprietatea colectivă se limitează la efectuarea unei distribuţii diferite a stocului existent de bunuri de consum. Odată cu epuizarea acestui stoc, opera ei este terminată. Ea nu poate umple din nou magaziile goale. Numai cei care dirijează folosirea bunurilor de producţie şi a muncii o pot face. Dacă nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce li se oferă, fluxul de bunuri care trebuie să refacă stocurile încetează. De aceea orice încercare de a schimba distribuţia bunurilor de consum trebuie, în ultimă instanţă, să depindă de puterea de a dispune de mijloacele de producţie.

Posesia bunurilor de producţie, spre deosebire de cea a bunurilor de consum, poate fi divizată în sensul natural. În condiţii de producţie izolată, condiţiile împărţirii posesiei bunurilor de producţie sunt aceleaşi cu condiţiile împărţirii bunurilor de consum. Acolo unde nu există diviziunea muncii, posesia bunurilor poate fi împărţită numai dacă este posibil să fie împărţite serviciile pe care ele le oferă. Posesia bunurilor de producţie nedurabile nu poate fi împărţită. Posesia bunurilor de producţie durabile poate fi împărţită potrivit divizibilităţii serviciilor pe care le asigură. Numai o singură persoană poate avea o cantitate dată de cereale, dar mai multe persoane pot avea succesiv un ciocan; un râu poate mişca mai mult decât o singură roată de moară. Până aici nu este nimic specific posesiei bunurilor de producţie. Dar în cazul producţiei cu diviziune a muncii, posesia unor astfel de bunuri este de două feluri. În acest caz, de fapt, posesia este întotdeauna de două feluri: o posesie fizică (directă) şi o posesie socială (indirectă). Posesia fizică este a aceluia care deţine fizic bunul şi îl întrebuinţează în mod productiv; posesia socială aparţine aceluia care, neputând dispune în chip fizic sau legal de bunul respectiv, poate totuşi dispune indirect de efectele întrebuinţării lui, de exemplu acela care poate să facă schimb sau să cumpere produsele sau serviciile pe care le oferă. În acest sens, proprietatea naturală, într-o societate care este bazată pe diviziunea muncii, este împărţită între producător şi cei pentru ale căror nevoi acesta produce. Fermierul care trăieşte în afara societăţii întemeiate pe schimb, satisfăcându-şi singur toate nevoile economice, poate spune despre câmpul, plugul şi vitele sale că sunt ale sale proprii, în sensul că îl servesc numai pe el. Dar fermierul care face şi negoţ, care produce pentru piaţă şi cumpără din piaţă este proprietar al mijloacelor de producţie într-un sens cu totul diferit. El nu controlează producţia la fel ca ţăranul care produce numai pentru nevoile sale. El nu decide scopul producţiei sale; acei pentru care el munceşte îl hotărăsc – consumatorii. Aceştia, şi nu producătorul, determină ţelul activităţii economice. Producătorul doar dirijează producţia către ţelul impus de consumatori.

Dar alţi proprietari ai mijloacelor de producţie nu pot, în aceste condiţii, să-şi pună posesia lor fizică direct în serviciul producţiei. Deoarece orice activitate de producţie constă din combinarea diverselor mijloace de producţie, unii dintre proprietarii unor asemenea mijloace trebuie să transmită proprietatea lor naturală altora, astfel ca aceştia din urmă să poată pune în funcţiune combinaţiile din care constă producţia. Proprietarii de capital, pământ şi muncă pun aceşti factori la dispoziţia antreprenorilor, care preiau conducerea imediată a producţiei. Antreprenorii, la rândul lor, conduc producţia potrivit direcţiei impuse de consumatori, care nu sunt alţii decât proprietarii mijloacelor de producţie: proprietarii de capital, pământ şi muncă. Din rezultat însă fiecare factor primeşte partea la care este îndreptăţit din punct de vedere economic, potrivit valorii contribuţiei sale productive la producţie.

În esenţă, prin urmare, proprietatea naturală a bunurilor de producţie este cu totul diferită de proprietatea naturală a bunurilor de consum. Pentru a avea bunuri de producţie în sens economic, adică pentru a le face să servească scopurilor economice ale cuiva, nu este necesar a le avea fizic, în felul în care trebuie deţinute bunurile de consum, spre a putea fi consumate sau folosite vreme mai îndelungată. Ca să beau cafea nu este necesar să posed o plantaţie de cafea în Brazilia, un vapor, o instalaţie de prăjit cafea etc., deşi toate aceste mijloace de producţie trebuie să fie întrebuinţate pentru ca o ceaşcă de cafea să ajungă pe masa mea. Este de ajuns faptul că alţii posedă toate aceste mijloace de producţie şi le folosesc pentru mine. Într-o societate în care munca este divizată, nimeni nu este proprietar exclusiv al mijloacelor de producţie, fie al bunurilor materiale, fie al elementului personal – capacitatea de a lucra. Toate mijloacele de producţie oferă servicii fiecărui cumpărător sau vânzător de pe piaţă. Prin urmare, dacă nu suntem dispuşi să vorbim aici despre proprietate ca fiind împărţită între consumatori şi proprietari ai mijloacelor de producţie, ar trebui să considerăm consumatorii ca pe adevăraţi proprietari în înţelesul natural şi să-i descriem pe cei care sunt socotiţi ca proprietari în sensul legal, ca administratori ai proprietăţii altora. [3] Aceasta însă ne-ar îndepărta prea mult de înţelesul acceptat al cuvintelor. Pentru a evita interpretarea greşită, ar fi de dorit s-o scoatem la capăt pe cât cu putinţă fără cuvinte noi şi să nu întrebuinţăm niciodată, într-un sens cu totul diferit, cuvinte care în mod obişnuit sunt acceptate ca transmiţând o anumită idee. De aceea, renunţând la orice terminologie specială, să accentuăm încă o dată că esenţa proprietăţii mijloacelor de producţie, într-o societate în care munca este divizată, se deosebeşte de aceea dintr-o societate unde diviziunea muncii nu are loc; şi că se deosebeşte în mod esenţial de proprietatea bunurilor de consum în oricare altă ordine economică. Pentru a evita orice înţelegere greşită, vom întrebuinţa cuvintele „proprietate asupra mijloacelor de producţie” în sensul general acceptat, adică pentru a exprima puterea de a dispune imediat de ele.

2

Violenţă şi contract

Posesia fizică a bunurilor economice care, privit sub raport economic, constituie esenţa proprietăţii naturale poate fi concepută ca luând naştere numai prin Ocupaţie. De vreme ce proprietatea nu este un fapt independent de voinţa şi acţiunea omului, este de neînţeles cum ar fi putut să înceapă altfel decât prin însuşirea bunurilor fără stăpân. Odată iniţiată, proprietatea continuă atâta vreme cât obiectul ei nu dispare, până când sau se renunţă la ea în mod voluntar, sau obiectul trece din posesia fizică a proprietarului împotriva voinţei sale. Primul caz se întâmplă atunci când proprietarul renunţă de bună voie la proprietatea sa; al doilea caz, când o pierde fără să vrea – de exemplu când vitele se rătăcesc în locuri sălbatice – sau când o altă persoană îi ia cu forţa proprietatea.

Orice fel de proprietate derivă dintr-un act de ocupaţie şi violenţă. Când considerăm componenţii naturali ai bunurilor, exceptând componenţii de muncă ce îi conţin, şi urmărim titlul legal regresiv până la obârşie, trebuie în mod necesar să ajungem la un punct când acest titlu a luat fiinţă prin aproprierea unor bunuri accesibile tuturor. Înainte de aceasta, putem întâlni o expropriere forţată de la un predecesor a cărui proprietate o putem, la rândul ei, urmări până la o luare în posesie sau furt. Că toate drepturile derivă din violenţă, că orice fel de proprietate derivă dintr-un act de luare în posesie sau furt, putem să admitem de bună voie tuturor acelora care se opun proprietăţii pe considerente de drept natural. Dar aceasta nu oferă nici cea mai mică dovadă că desfiinţarea proprietăţii este necesară, recomandabilă sau moralmente justificată.

Proprietatea naturală nu are nevoie să conteze pe recunoaşterea ei de către semenii posesorului. Ea este tolerată, în fapt, atâta vreme cât nu există altă putere ca s-o tulbure şi nu supravieţuieşte momentului când un om mai puternic pune mâna pe ea pentru sine. Creată prin forţă arbitrară, ea trebuie totdeauna să se teamă de o forţă superioară. Doctrina dreptului natural a numit aceasta războiul tuturor împotriva tuturor. Războiul ia sfârşit când raportul actualmente existent este recunoscut ca unul demn de a fi menţinut. Din violenţă se naşte dreptul.

Doctrina dreptului natural a greşit când a socotit ca proces conştient această mare schimbare, care ridică omul de la starea de brută la societatea omenească; cu alte cuvinte, ca o acţiune în care omul îşi dă perfect seama de motivele sale, de scopurile pe care le urmăreşte şi de modul în care trebuie să procedeze în urmărirea lor. În felul acesta s-a presupus că s-ar fi încheiat contractul social, prin care au luat fiinţă statul şi comunitatea, altfel spus, ordinea legală. Raţionalismul nu a putut găsi nici o altă explicaţie posibilă după ce înlăturase vechea credinţă care căuta originea instituţiilor sociale înapoi, în izvoarele divine sau cel puţin în iluminarea care s-a pogorât deasupra omului prin inspiraţie divină. [4] Pentru motivul că a dus la condiţiile actuale, oamenii privesc dezvoltarea vieţii sociale ca absolut raţională şi îndreptată către un scop; cum altfel ar fi putut să aibă loc această dezvoltare, dacă nu printr-o alegere conştientă, ca recunoaştere a faptului că a fost raţională şi îndreptată către un scop? Astăzi avem alte teorii cu care explicăm chestiunea. Vorbim despre selecţia naturală în lupta pentru existenţă şi despre moştenirea caracterelor dobândite, deşi toate acestea desigur că nu ne duc mai aproape de o înţelegere a întrebării finale decât pot să ne ducă argumentele teologice sau raţionaliste. Putem „explica” naşterea şi dezvoltarea instituţiilor sociale, zicând că au fost de ajutor în lupta pentru existenţă, zicând că acei care le-au acceptat şi dezvoltat cel mai bine erau totodată mai bine echipaţi împotriva primejdiilor vieţii decât aceia care erau mai înapoiaţi în această privinţă. A arăta cât de nesatisfăcătoare este o asemenea explicaţie în timpul nostru e clar ca lumina zilei. Vremea când ne mulţumea şi când o propuneam ca o soluţie definitivă a tuturor problemelor fiinţei şi devenirii este de mult trecută. Nu ne duce un pas mai departe decât teologia sau raţionalismul. Acesta este punctul în care ştiinţele individuale se confundă, în care marile probleme ale filosofiei încep – şi punctul în care toată înţelepciunea noastră ia sfârşit.

Fără îndoială că nu este nevoie de mare putere de pătrundere pentru a arăta că Dreptul şi Statul n-au fost la origine contracte. Este inutil să apelăm la tehnica savantă a şcolii istorice pentru a arăta că nicăieri în istorie nu poate fi stabilită existenţa unui contract social. Ştiinţa realistă era fără îndoială superioară raţionalismului secolelor al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea în cunoştinţele ce pot fi câştigate din pergamente şi inscripţii, dar în înţelegere sociologică rămânea cu mult în urmă. Căci oricâte reproşuri i-am aduce unei filosofii sociale a raţionalismului, nu-i putem nega că a făcut operă nepieritoare arătându-ne efectele instituţiilor sociale. Acesteia îi datorăm, mai presus de toate, primele noastre cunoştinţe despre semnificaţia funcţională a ordinii legale şi a statului.

Acţiunea economică cere condiţii de stabilitate. Procesul extensiv şi îndelungat de producţie este cu atât mai productiv cu cât sunt mai mari perioadele de timp la care este adaptat. El cere continuitate, şi această continuitate nu poate fi tulburată fără cele mai serioase neajunsuri. Aceasta înseamnă că acţiunea economică necesită condiţii de pace, excluderea violenţei. Pacea, zice raţionalistul, este ţelul şi scopul tuturor instituţiilor legale; noi însă afirmăm că pacea este rezultatul şi funcţia lor. [5] Dreptul, zice raţionalistul, s-a născut din contract; noi spunem că dreptul este o învoială, un sfârşit al neînţelegerilor, o evitare a gâlcevii. Violenţa şi Dreptul, Războiul şi Pacea sunt cei doi poli ai vieţii sociale; dar conţinutul ei este acţiunea economică.

Orice act de violenţă este îndreptat către proprietatea altora. Persoana – viaţa şi sănătatea – este obiectul unui atac numai în măsura în care împiedică achiziţia proprietăţii. (Excesele sadice, actele sângeroase, comise numai de dragul cruzimii şi pentru nimic altceva, sunt întâmplări excepţionale. Pentru a le împiedica nu este nevoie de un întreg sistem legal. Ele ţin de patologie şi medicul, nu judecătorul, este cel mai indicat să le combată.) Astfel, nu întâmplător Dreptul îşi dezvăluie caracterul de împăciuitor, cu cea mai mare claritate, tocmai în apărarea proprietăţii. În sistemul dublu de protecţie acordat posesiei, în deosebirea dintre proprietate şi posesiune se vede cel mai clar esenţa împăciuitoare a legii – într-adevăr, împăciuitoare cu orice preţ. Posesiunea este protejată chiar fără să aibă titlu, cum spun juriştii. Nu numai posesorii cinstiţi, dar şi cei necinstiţi, chiar hoţii şi tâlharii pot cere protecţie pentru posesiunile lor. [6]

Unii cred că proprietatea, aşa cum se arată în însăşi distribuţia ei la un moment dat, poate fi atacată arătându-se că a luat naştere în mod ilegal, prin achiziţie arbitrară şi furt violent. Potrivit acestui fel de a vedea, toate drepturile legale nu sunt altceva decât ilegalitate consacrată de timp. Astfel, întrucât este în conflict cu eterna şi nestrămutata idee de dreptate, ordinea legală existentă trebuie desfiinţată şi în locul ei instaurată una care să fie conformă cu acea idee de dreptate. Misiunea Statului nu ar trebui să fie aceea „de a lua în considerare numai condiţia posesiunii în care se află cetăţenii săi, fără a cerceta motivele legale ale achiziţiei.” Mai degrabă, „misiunea statului este să dea fiecăruia ce este al său, să-l pună mai întâi în posesia proprietăţii sale, şi numai după aceea să-l protejeze în stăpânirea ei.” [7] În acest caz, sau se postulează o idee de dreptate etern valabilă, fiind de datoria statului să o recunoască şi să o realizeze; sau, altfel, se caută şi se găseşte originea Dreptului adevărat, în sensul precis al teoriei contractului, în contractul social, contract care poate să ia fiinţă numai prin acordul unanim al indivizilor care renunţă în el şi prin el la o parte din drepturile lor naturale. La baza ambelor ipoteze stă concepţia dreptului natural, „a dreptului care se naşte odată cu noi”. Trebuie să ne comportăm potrivit acestuia, spune cea dintâi; lepădându-ne de el, potrivit condiţiilor contractuale, se naşte sistemul legal existent, spune cea din urmă. Iar cu privire la izvorul dreptăţii absolute, aceasta chestiune este explicată în diferite chipuri. Dintr-un punct de vedere, dreptatea este un dar făcut de providenţă umanităţii. Din altul, omul a creat-o cu raţiunea sa. Dar ambele sunt de acord că puterea omului de a distinge între dreptate şi nedreptate este tocmai ceea ce-l deosebeşte de animal; că aceasta este „natura sa morală”.

Astăzi nu mai putem accepta aceste puncte de vedere, căci presupoziţiile cu care abordăm problema s-au schimbat. Pentru noi, ideea unei naturi omeneşti care se deosebeşte fundamental de natura celorlalte creaturi pare într-adevăr stranie; noi nu mai socotim omul ca pe o fiinţă în care ideea de dreptate este sădită de la început. Dar dacă nu oferim, poate, un răspuns la întrebarea privitoare la modul în care s-a născut Dreptul, trebuie totuşi să spunem răspicat că acesta nu ar fi putut să apară pe cale legală. Dreptul nu s-a putut zămisli pe sine din sine însuşi. Originea sa este situată dincolo de sfera legală. Obiectând că dreptul este nici mai mult, nici mai puţin decât nedreptate legalizată, nu se înţelege că lucrurile ar fi putut sta invers numai dacă Dreptul ar fi existat de la începutul începutului. Dacă se presupune că s-a născut odată, atunci ceea ce la acel moment a devenit Drept nu putea să fi fost Drept într-un moment anterior. A pretinde ca Dreptul să se nască legal înseamnă a cere imposibilul. Oricine procedează astfel aplică la ceva din afara ordinii legale un concept valabil numai înlăuntrul acelei ordini.

Noi, care nu vedem decât efectul Dreptului – care este acela de a face pace –trebuie să ne dăm seama că nu a putut să apară altfel decât printr-o recunoaştere a stării de lucruri existente, oricum s-ar fi produs aceasta. Încercările de a face altfel ar fi reînnoit şi perpetuat lupta. Pacea poate să se înfăptuiască numai când asigurăm, pentru o scurtă perioadă de timp, o stare de lucruri fără tulburări violente şi facem ca orice schimbare viitoare să depindă de consimţământul persoanei implicate. Aceasta este semnificaţia reală a protecţiei drepturilor existente, care constituie sâmburele întregului sistem de drept.

Dreptul n-a luat fiinţă ca ceva perfect şi complet. De mii de ani a crescut şi mai creşte încă. Vârsta maturităţii sale – vârsta păcii netulburate – e posibil să nu vină niciodată. În zadar au căutat sistematicienii dreptului să menţină din punct de vedere doctrinal diviziunea între Dreptul privat şi Dreptul public, pe care doctrina ne-a transmis-o şi de care ei cred că nu se pot lipsi în practică. Nereuşita acestor încercări – care într-adevăr au făcut pe mulţi să abandoneze deosebirea – nu trebuie să ne surprindă. Diviziunea, de fapt, nu este dogmatică; sistemul dreptului este uniform şi nu o poate îngloba. Diviziunea este istorică, rezultatul unei evoluţii treptate şi a împlinirii ideii de Drept. Această idee este realizată mai întâi în sfera în care menţinerea păcii se impune cu mai multă urgenţă pentru a asigura continuitatea activităţii economice – adică acea a relaţiilor între indivizi. Menţinerea păcii într-o sferă mai largă devine esenţială numai pentru dezvoltarea mai departe a civilizaţiei care se ridică pe acest fundament. Acest scop este servit de Dreptul public, care nu se deosebeşte formal de Dreptul privat, dar este resimţit ca ceva diferit. Deosebirea se explică prin faptul că a atins mult mai târziu dezvoltarea la care ajunsese de mult Dreptul privat. În Dreptul public, protecţia drepturilor existente nu este încă atât de puternic dezvoltată ca în Dreptul privat. [8] Formal, lipsa de maturitate a Dreptului public se recunoaşte cel mai uşor prin faptul că a rămas în urma Dreptului privat ca sistematizare. Dreptul internaţional este încă şi mai înapoiat. Raportul dintre naţiuni mai recunoaşte încă violenţa arbitrară ca o soluţie permisă în anumite condiţii, în timp ce, în restul lucrurilor reglementate de Dreptul public, violenţa arbitrară sub formă de revoluţie, deşi nu este suprimată cu eficacitate, este în afara legii. În domeniul Dreptului privat această violenţă este cu totul ilegală, cu excepţia actului de autoapărare, când este îngăduită în circumstanţe excepţionale ca un gest de protecţie legală.

Faptul că ceea ce a devenit drept a fost mai înainte nedrept sau, mai precis exprimat, indiferent din punct de vedere legal, nu este un defect al ordinii legale. Oricine încearcă să justifice juridic şi etic ordinea legală poate să o resimtă ca atare. Dar a stabili acest fapt nu dovedeşte cu nici un chip că desfiinţarea sau modificarea sistemului de proprietate este necesară sau utilă. Străduinţa de a demonstra din acest fapt că cererile de desfiinţare a proprietăţii ar fi legale este absurdă.

3

Teoria violenţei şi teoria contractului

Ideea de drept triumfă numai cu încetul şi cu greutate. Numai cu încetul şi cu greutate respinge aceasta principiul violenţei. Iarăşi şi iarăşi se produc reacţii; iarăşi şi iarăşi istoria dreptului trebuie să o ia, din nou, de la capăt. Despre vechii germani, Tacit relatează:

„Pigrum quin immo et iners videtur sudore adquirere quod possis sanguine parare”.[9]

(Pare cel puţin inutil, chiar plicticos, să dobândeşti un lucru cu trudă şi sudoare, pe care l-ai fi putut înfăşca prin vărsare de sânge.) Este o mare distanţă de la acest fel de a vedea la concepţiile care domină viaţa economică modernă.

Acest contrast de perspectivă transcende problemele proprietăţii şi cuprinde întreaga noastră atitudine faţă de viaţă. Este contrastul dintre o modalitate de gândire feudală şi una burgheză. Cea dintâi se exprimă în gândirea romantică, a cărei frumuseţe ne încântă, deşi felul ei de concepe viaţa ne poate vrăji numai în clipe trecătoare şi când impresia poeziei este încă proaspătă.[10] Cea de a doua este dezvoltată sub forma unui mare sistem în filosofia socială liberală; la construcţia acestui sistem au colaborat minţile cele mai alese ale tuturor vremurilor. Grandoarea sa este reflectată în literatura clasică. În liberalism, omenirea devine conştientă de forţele care îi îndrumă dezvoltarea. Întunericul care acoperea potecile istoriei este risipit. Omul începe să înţeleagă viaţa socială şi îi permite să se dezvolte conştient.

Punctul de vedere feudal nu a realizat o sistematizare la fel de închegată. Teoria violenţei nu putea fi gândită până la concluzia ei logică. Dacă cineva ar fi încercat să dezvolte până la ultimele consecinţe principiul violenţei, chiar numai în gând, caracterul său antisocial s-ar fi demascat imediat. El duce la haos, la războiul tuturor împotriva tuturor. Nici un sofism nu poate să evite această concluzie. Toate teoriile sociale antiliberale trebuie, în mod necesar, să rămână fragmentate sau să ajungă la cele mai absurde concluzii. Când ele acuză liberalismul că nu ia în considerare decât ceea ce este pământesc, că neglijează lucrurile mai înalte de dragul luptelor meschine ale vieţii cotidiene, ele nu fac altceva decât să forţeze broasca unei uşi deschise. Deoarece liberalismul nu a pretins niciodată a fi mai mult decât filosofia unei vieţi pământeşti. Învăţătura sa nu se ocupă decât de acţiunea pământească şi de abţinerea de la acţiune. Nu a pretins niciodată că va dezvălui ultimul şi cel mai mare secret al omului. Învăţăturile antiliberale promit totul. Ele promit fericire şi linişte sufletească, ca şi cum omul ar putea căpăta aceste binecuvântări din afară. Numai un singur lucru este sigur: că sub regimul sistemului lor social ideal oferta de bunuri necesare vieţii ar descreşte într-o măsură considerabilă. Iar cu privire la valoarea celor ce se oferă în compensaţie, părerile sunt cel puţin împărţite. [11]

Ultimul expedient al celor care critică idealul liberal al societăţii este încercarea de a-l distruge cu armele pe care el însuşi le pune la îndemână. Ei caută să demonstreze că idealul liberal serveşte şi vrea să servească numai interesele unei singure clase; că pacea către care tinde favorizează numai un cerc restrâns şi este dăunătoare tuturor celorlalte. Chiar şi ordinea liberală înfăptuită în statul constituţional modern este întemeiată pe violenţă. Contractele libere pe care acesta pretinde că se sprijină sunt în realitate, spun ei, numai condiţiile unei păci dictate învinşilor de către învingători, condiţiile fiind valabile numai atâta vreme cât continuă puterea din care au izvorât, şi nu mai mult. Orice proprietate este întemeiată pe violenţă şi menţinută prin violenţă. Muncitorii liberi din societatea liberală nu sunt alţii decât încătuşaţii din timpurile feudale. Antreprenorul îi exploatează aşa cum stăpânul feudal îşi exploata şerbii, aşa cum un plantator îşi exploata sclavii. Faptul că astfel de obiecţii şi altele asemănătoare pot fi făcute şi crezute arată în ce măsură a decăzut înţelegerea teoriilor liberale. Dar aceste obiecţii nu atenuează cu nimic lipsa unei teorii sistematice a mişcării împotriva liberalismului.

Concepţia liberală a vieţii sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb este aşezarea orăşenească, care este cu putinţă numai într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închegat şi în ele a găsit cei mai mulţi susţinători. Dar, pe măsură ce bogăţia creştea mai mult şi mai repede şi cu cât creştea, în consecinţă, numărul de imigranţi de la sate către oraşe, cu atât mai puternice deveneau atacurile pe care liberalismul le suferea din partea principiului violenţei. Populaţia venită de la ţară îşi găseşte curând locul în viaţa urbană şi adoptă repede la exterior maniere şi purtări orăşeneşti, dar rămâne vreme îndelungată străină de gândirea civică. O filosofie socială nu poate fi la fel de uşor însuşită ca o haină nouă. Trebuie câştigată, şi anume câştigată cu efortul gândirii. Astfel, găsim tot mereu în istorie că epoci de creştere puternic progresivă a lumii de gândire liberală, când bogăţia se înmulţeşte odată cu dezvoltarea diviziunii muncii, alternează cu epoci în care principiul violenţei încearcă să câştige supremaţia – în care bogăţia descreşte pentru că diviziunea muncii decade. Creşterea oraşelor şi a vieţii orăşeneşti a fost prea rapidă; a fost mai mult extensivă decât intensivă. Noii locuitori ai oraşelor au devenit cetăţeni în mod superficial, dar nu şi în modul de gândire. Astfel, odată cu înmulţirea lor, sentimentul civic a intrat în declin. De stânca aceasta s-au sfărâmat toate epocile culturale animate de spiritul burghez al liberalismului; tot de stânca aceasta pare că se va sfărâma şi propria noastră cultură burgheză, cea mai minunată din tot cursul istoriei. Mai ameninţători decât barbarii care asaltaseră zidurile cetăţii din afară sunt cetăţenii neasimilaţi dinlăuntru – aceia care sunt citadini numai ca aspect, dar nu şi ca gândire.

Generaţiile recente au fost martore la o renaştere puternică a principiului violenţei. Imperialismul modern, al cărui rezultat a fost primul război mondial cu toate consecinţele sale dezastruoase, dezvoltă vechile idei ale apărătorilor principiului violenţei sub o mască nouă. Dar, desigur, nici chiar imperialismul nu a fost în stare să opună teoriei liberale un sistem propriu complet. Este exclus ca teoria potrivit căreia lupta ar fi forţa motrice a creşterii societăţii să ducă într-un fel oarecare la o teorie a cooperării – totuşi orice teorie socială trebuie să fie o teorie a cooperării. Teoria imperialismului modern este caracterizată prin întrebuinţarea anumitor expresii ştiinţifice, cum sunt doctrina luptei pentru existenţă, a spaţiului vital şi a conceptului de rasă. Odată cu acestea s-au pus în circulaţie o mulţime de sloganuri, devize care s-au dovedit eficace numai pentru propagandă şi pentru nimic altceva. Toate ideile vânturate de imperialismul modern au fost de mult demascate de liberalism ca doctrine false.

Poate că cel mai puternic dintre argumentele imperialiste este cel care derivă dintr-o concepţie total greşită despre esenţa proprietăţii asupra mijloacelor de producţie într-o societate în care munca este divizată. Aceasta consideră ca una dintre cele mai importante misiuni înzestrarea naţiunii cu propriile ei resurse, ca mine de cărbuni, materii prime, vapoare, porturi etc. Este clar că un asemenea argument derivă din concepţia potrivit căreia proprietatea naturală asupra acestor mijloace de producţie este nedivizată şi că numai aceia care le au la propriu, în mod fizic, beneficiază de ele, fără a-şi da seama că acest punct de vedere duce logic la doctrina socialistă privitoare la caracterul proprietăţii mijloacelor de producţie. Deoarece, dacă este nedrept că germanii nu posedă propriile lor plantaţii nemţeşti de bumbac, de ce oare să nu fie drept ca fiecare german să posede mina sa proprie de cărbuni, ţesătoria sa proprie? Este oare posibil ca un german să pretindă ca o exploatare de minereu de fier ar fi într-o măsură mai mare a sa atunci când este stăpânită de către un cetăţean german decât atunci când este proprietatea unui cetăţean francez?

Imperialiştii sunt de acord cu socialiştii numai în problema criticii proprietăţii burgheze. Dar socialiştii au încercat să schiţeze un plan coerent al ordinii sociale viitoare, lucru pe care imperialiştii nu l-ar putea face.

4

Proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie

Încercările cele mai vechi de a reforma proprietatea pot fi descrise cu exactitate ca nişte încercări de a realiza cea mai mare egalitate posibilă în distribuţia bogăţiei, indiferent dacă mobilul acţiunii este din considerente de utilitate sau dreptate socială. Toţi ar trebui să posede un anumit minimum, iar nimeni mai mult de o anumită limită maximă. Toată lumea să posede cam aceeaşi avere – pe scurt, acesta era scopul. Mijloacele în vederea atingerea acestui scop erau întotdeauna aceleaşi. Propunerea obişnuită era confiscarea în întregime sau în parte a proprietăţii, urmată de o redistribuire. O lume populată doar de agricultori, care să-şi satisfacă singuri nevoile proprii, lăsând loc pentru cel mult câţiva meşteşugari – aceasta era societatea ideală către care se tindea. Dar astăzi nu trebuie să ne mai preocupe asemenea propuneri. Ele devin impracticabile într-o economie bazată pe diviziunea muncii. O cale ferată, o fabrică de laminate, o industrie de maşini nu pot fi distribuite. Dacă aceste idei ar fi fost puse în practică acum câteva secole sau milenii, am fi încă la acelaşi nivel de dezvoltare economică la care eram atunci – desigur, în afară de cazul în care n-am fi decăzut la o stare aproape identică cu aceea a animalelor. Pământul ar fi putut susţine numai o fracţiune din populaţia pe care o hrăneşte astăzi şi fiecare ar fi dispus de mai puţine bunuri decât chiar cel mai sărac membru al unui stat industrial. Întreaga noastră civilizaţie se bazează pe faptul că oamenii au reuşit întotdeauna să respingă atacul redistribuitorilor. Dar ideea de redistribuire se bucură încă de mare popularitate, chiar şi în ţările industriale. În acele ţări în care predomină agricultura, doctrina se numeşte, nu tocmai nimerit, socialism agrar şi este ţelul şi raţiunea de a fi a mişcărilor de reformă socială. A fost pârghia principală a marii revoluţii ruseşti, care a transformat vremelnic, împotriva voinţei lor, pe şefii revoluţionari, declaraţi marxişti, în protagonişti ai idealului său. S-ar putea să triumfe în restul lumii şi în scurtă vreme să distrugă cultura pe care a construit-o efortul mileniilor. Pentru toate acestea, repet, un singur cuvânt de critică este de prisos. În această problemă părerile nu sunt împărţite. Este aproape inutil să dovedim astăzi că întemeierea unei organizaţii sociale capabilă să susţină sutele de milioane de oameni ai rasei albe este cu neputinţă pe baza unui „comunism agrar şi domestic”.

Încă de mult, un nou ideal social s-a substituit fanatismului naiv egalitar al distribuitorilor: acum nu redistribuţia, ci proprietatea comună este deviza socialismului. Desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea comunităţii, acesta este unicul scop al socialismului.

În forma ei cea mai puternică şi pură, ideea socialistă nu mai are nimic în comun cu idealul redistribuirii proprietăţii. La fel de îndepărtată este şi de concepţia nebuloasă a proprietăţii comune asupra mijloacele de consum. Ţelul ei este de a face posibilă pentru fiecare o existenţă adecvată. Dar ideea socialistă nu este atât de puţin rafinată încât să creadă că se poate ajunge la aşa ceva prin distrugerea sistemului social bazat pe diviziunea muncii. Într-adevăr, aversiunea pentru economia de piaţă, care caracterizează pe entuziaştii redistribuţiei, supravieţuieşte; dar socialismul caută să desfiinţeze comerţul altfel decât prin desfiinţarea diviziunii muncii şi reîntoarcerea la autarhia economiei autonome a familiei sau măcar la organizaţia mai simplă de schimb a districtului agricol de sine stătător şi autarhic.

O astfel de idee socialistă nu s-ar fi putut naşte mai înainte ca proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie să fi luat caracterul pe care îl posedă în societatea bazată pe diviziunea muncii. Legătura reciprocă a unităţilor productive separate trebuie mai întâi să atingă punctul la care producţia pentru satisfacerea cererii externe este regula, mai înainte ca ideea de proprietate comună asupra mijloacelor de producţie să poată lua o formă definitivă. Ideile socialiste nu puteau fi destul de clare mai înainte ca filosofia socială liberală să fi dezvăluit caracterul producţiei sociale. În acest sens şi numai în acest sens, socialismul poate fi privit ca o consecinţă a filosofiei liberale.

Oricare ar fi felul nostru de vedea utilitatea şi practicabilitatea sa, trebuie să admitem că ideea socialismului este în acelaşi timp grandioasă şi simplă. Chiar şi adversarii săi cei mai hotărâţi nu vor fi în stare să-i refuze o examinare amănunţită. Se poate spune, de fapt, că este una dintre cele mai ambiţioase creaţii ale spiritului omenesc. Încercarea de a reclădi societatea pe o bază nouă, ruptă de toate formele tradiţionale de organizare socială, de a concepe un nou plan de organizare mondială şi de a prevedea formele pe care toate treburile omeneşti le vor avea de luat în viitor – acesta este un plan atât de măreţ, atât de temerar, încât a stârnit cu drept cuvânt cea mai mare admiraţie. Dacă vrem să salvăm lumea de la barbarie trebuie să învingem socialismul, dar nu-l putem împinge la o parte fără nici o grijă.

5

Teoriile despre evoluţia societăţii

Un şiretlic vechi al inovatorilor politici este acela de a descrie ceea ce ei doresc să realizeze ca ceva strămoşesc şi natural, ca ceva care a existat dintru început şi s-a pierdut numai din pricina unei nefericite dezvoltări istorice. Oamenii, spun ei, trebuie să se întoarcă la acea stare de lucruri şi să reînvie „epoca de aur”. Astfel, adepţii dreptului natural explică drepturile pe care le cer pentru individ ca nişte drepturi înnăscute şi inalienabile, cu care l-a înzestrat natura. N-ar fi, chipurile, vorba de o inovaţie, ci despre o restaurare a „drepturilor eterne, care strălucesc pe deasupra neatinse şi indestructibile ca şi stelele”. În acelaşi fel a luat naştere şi utopia romantică a proprietăţii comune ca instituţie a antichităţii îndepărtate. Aproape toate popoarele au cunoscut acest vis. În Roma antică există legenda epocii de aur a lui Saturn, descrisă în termeni elogioşi de către Virgiliu, Tibullus şi Ovidiu şi lăudată de către Seneca. [12] Acelea erau zilele fericite şi fără griji, când nimeni nu avea proprietate privată şi toată lumea prospera în abundenţa unei naturi generoase. [13] Socialismul modern, desigur, îşi închipuie că este deasupra unei concepţii simpliste şi puerile, dar visele sale se deosebesc cu puţin de cele ale romanilor din timpul imperiului.

Doctrina liberală a accentuat rolul important pe care l-a jucat proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie în evoluţia civilizaţiei. Socialismul s-ar fi putut mulţumi cu negarea folosului menţinerii instituţiei proprietăţii de acum înainte, fără să nege în acelaşi timp utilitatea acestei proprietăţi în trecut. Marxismul într-adevăr procedează astfel când prezintă epocile producţiei simple şi capitaliste ca etape necesare în dezvoltarea societăţii. Dar, pe de altă parte, se alătură celorlalte doctrine socialiste, condamnând cu o puternică demonstraţie de indignare morală toată proprietatea privată care a apărut în cursul istoriei. A fost odată ca niciodată, când timpurile erau bune şi proprietatea privată nu exista; timpuri bune vor veni iarăşi când proprietatea privată va fi desfiinţată.

Pentru ca un asemenea punct de vedere să pară plauzibil, tânăra ştiinţă a istoriei economice avea să furnizeze probele. S-a construit o teorie care să demonstreze antichitatea sistemului pământului comun. Era o vreme, s-a spus, când pământul era proprietatea comună a tuturor membrilor tribului. La început, toţi îl foloseau în comun; doar mai târziu, pe când proprietatea comună se mai menţinea încă, ogoarele au fost distribuite membrilor tribului pentru folosinţă individuală. Dar distribuirile se reînnoiau neîncetat, la început în fiecare an, apoi la intervale mai lungi de timp. Potrivit acestui fel de a vedea lucrurile, proprietatea privată ar fi o instituţie relativ tânără. Modul în care a luat naştere nu este destul de clar. S-a presupus că s-a impus treptat, mai mult sau mai puţin în virtutea obişnuinţei, prin omisiuni în redistribuţie – fireşte, dacă cineva nu doreşte să pună la originea ei o achiziţie ilegală. Astfel s-a văzut că a fost o greşeală să se acorde proprietăţii private prea multă influenţă în istoria civilizaţiei. S-a argumentat că agricultura s-ar fi dezvoltat sub regimul proprietăţii comune cu distribuţii periodice. Pentru ca un om să are şi să semene ogorul este nevoie să i se garanteze numai produsul muncii sale şi în acest scop posesiunea anuală este suficientă. Ni se spune că explicaţia originii proprietăţii pământului prin ocuparea ţarinilor fără stăpâni este greşită; că pământul neocupat nu a fost nici un moment nestăpânit. Peste tot, în timpurile de demult ca şi astăzi, omul a declarat că pământul aparţinea obştei sau statului; în consecinţă, în vremurile trecute, tot atât de mult ca şi în prezent, luarea în posesie a pământurilor fără stăpân nu ar fi putut să aibă loc. [14]

De pe aceste culmi ale cunoştinţelor istorice proaspăt dobândite se putea privi cu amuzament compătimitor la învăţăturile filosofiei sociale liberale. Oamenii erau convinşi că proprietatea privată era, neîndoielnic, numai o categorie istorico-legală, ceea ce se considera lucru dovedit. Proprietatea nu ar fi existat dintotdeauna; ea n-ar fi nimic mai mult decât o excrescenţă destul de indezirabilă a culturii şi de aceea ar putea fi desfiinţată. Socialiştii de toate felurile, dar în special marxiştii, erau zeloşi în propagarea acestei idei. Ele au adus scrierilor celor care le preconizau o popularitate de care cercetările de istorie economică erau lipsite.

Dar cercetări mai recente au infirmat prezumţia că proprietatea comună a pământului cultivabil ar fi fost o etapă esenţială la toate popoarele, că ar fi fost forma primitivă de proprietate („Ureigentum”). Ele au demonstrat că „mir”-ul rusesc a luat naştere în timpurile moderne sub presiunea iobăgiei şi a impozitului pe cap de locuitor, că nu existau cooperative Hauberg în ţinutul Sieger înainte de secolul al şaisprezecelea, că aşa numitele întovărăşiri de curţi ţărăneşti din Trier (Gehöfterschaften) s-au format în secolul al treisprezecelea sau poate numai în secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea şi că „zadruga” slavilor din sud a luat naştere din pricina introducerii sistemului bizantin de taxare. [15] Istoria veche a agriculturii germane nu a fost încă suficient clarificată; aici nu s-a putut forma o părere unanimă cu privire la chestiunile importante. Interpretarea informaţiilor răzleţe pe care le dau Cezar şi Tacit prezintă dificultăţi speciale. Dar în încercarea de a-i înţelege nu trebuie niciodată să trecem cu vederea faptul că în vechea Germanie condiţiile aşa cum sunt descrise de aceşti doi autori aveau această trăsătură caracteristică, şi anume că pământul arabil de bună calitate era atât de abundent încât chestiunea proprietăţii pământului nu era încă economic relevantă. Superest ager (Pământurile arabile abundă.), acesta este faptul fundamental al condiţiilor agrare germane în timpul lui Tacit. [16]

Cu toate acestea, în fond nu este necesar să se ţină seama de dovezile aduse de istoria economică care contrazic doctrina proprietăţii primitive („Ureigentum”), pentru a vedea că această doctrină nu oferă nici un argument împotriva proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Dacă proprietatea privată a fost precedată peste tot de proprietatea obştească, sau nu, este irelevant când formăm o judecată asupra înfăptuirilor ei istorice şi asupra funcţiei ei în structura economică a prezentului şi viitorului. Chiar dacă s-ar putea demonstra că proprietatea obştească a fost odată baza legii agrare pentru toate naţiunile şi că proprietatea privată a luat naştere prin achiziţie ilegală, încă nu s-ar dovedi nici pe departe că agricultura raţională şi intensivă s-ar fi putut dezvolta fără proprietatea privată. Chiar mai puţin admisibil ar fi a conchide din asemenea premise că proprietatea privată ar putea sau ar trebui să fie desfiinţată.


Note

1. Böhm-Bawerk, Rechte und Verhältnisse vom Standpunkte der volkswirtschaftlichen Güterlehre, Innsbruck 1881, pag. 37.

2. Fetter, The Principles of Economics, ed. 3-a, New York 1913, pag. 408.

3. Vezi versurile lui Horaţiu:

„Si proprium est quod quis libra mercatus et aere est,

quaedam, si credis consultis, mancipat usus;

qui te pascit ager, tuus est; et vilicus Orbi

cum segetes occat tibi mox frumenta daturas,

te dominum sentit, das nummos: accipis uvam

pullos ova, cadum temeti.”

(2. Epistol., 2, 158-163)

4. Filosofia socială etatistă, care impută statului toate aceste instituţii, revine la vechea explicaţie teologică, în care statul asumă poziţia pe care teologii i-o acordă lui Dumnezeu.

5. John Stuart Mill, Principles of Political Economy, People’s Edition, Londra 1867, pag. 124.

6. Dernburg, Pendekten, ed. 6-a, Berlin 1900, vol. I, partea II, pag. 12.

7. Fichte, Der geschlossene Handelsstaat, ed. Medicus, Leipzig, 1910, pag. 12.

8. Liberalismul a încercat să extindă protecţia drepturilor însuşite, dezvoltând drepturile subiective publice şi extinzând protecţia legală prin intermediul instanţelor judecătoreşti. Etatismul şi socialismul, dimpotrivă, încearcă să restrângă din ce în ce mai mult sfera dreptului privat în favoarea dreptului public.

9. Tacit, Germania, pag. 14.

10. Fina ironie poetică a dezideratului romantic „unde eşti tu, acolo este şi fericirea” se găseşte în aventurile consilierului Knapp din povestea lui Andersen, „Galoşii norocului”.

11. Wiese, Der Liberalismus in Vergangenheit und Zukunft, Berlin, 1917, pag. 58 et seq.

12. Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, ed. a 2-a, München, 1912, vol. II, pag. 577 et seq.

13. „Ipsaque tellus omnia liberius nullo poscente ferebat” (Virgiliu, Georgica, I, pag. 127 et seq.)

„And the land itself provided everything spontaneously with a liberal hand.”

14. Laveleye, Das Ureigentum, trad. în germană de Bücher, Leipzig, 1879, pag. 514 et seq.

15. Below, Probleme der Wirtschaftsgeschichte, Tübingen, 1920, pag. 13 et seq.

16. Tacit, Germania, 26.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România