5. Sarcina filosofiei politice

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea înâi: Introducere: Legea naturală
cuprins

Această carte nu-şi propune să expună sau să apere pe larg filosofia legii naturale, sau să elaboreze o etică bazată pe legea naturală pentru moralitatea personală a omului. Intenţia noastră este de a prezenta o etică socială a libertăţii, adică de a elabora acea submulţime a legii naturale care dezvoltă conceptul de drepturi naturale şi care analizează sfera adecvată a „politicii”, adică studiază violenţa şi non-violenţa, ca tipuri de relaţii interpersonale. Pe scurt, dorim să furnizăm o filosofie politică a libertăţii.

În opinia noastră, cea mai importantă sarcină a „ştiinţei politice”, sau, mai bine zis, a „filosofiei politice”, este de a înălţa edificiul legii morale care este pertinent pentru scena politică. Faptul că această sarcină a fost aproape complet neglijată de către politologii din secolul nostru este cât se poate de limpede. Ştiinţa politică fie a urmărit „construcţia de modele” pozitiviste şi scientiste, într-o imitaţie vană a metodologiei şi a conţinutului ştiinţelor fizice, fie s-a angrenat într-o vânătoare pur empirică de fapte. Politologul contemporan consideră că poate evita necesitatea judecăţilor morale şi că poate contribui la alcătuirea politicilor publice fără a-şi asuma nici o poziţie etică. Cu toate acestea însă, îndată ce cineva avansează orice sugestie politică, indiferent cât de modestă sau de limitată, el propune, vrând-nevrând, o judecată etică – care poate fi sănătoasă sau nesănătoasă[1]. Diferenţa dintre reprezentantul ştiinţelor politice şi filosoful politic este că judecăţile de valoare ale „omului de ştiinţă” sunt camuflate şi implicite – şi de aceea nesupuse cercetărilor detaliate, aşadar, mai susceptibile de a fi nesănătoase. Mai mult, evitarea judecăţilor etice explicite îi duce pe reprezentanţii ştiinţelor politice la adoptarea unei anumite judecăţi de valoare atotcuprinzătoare, care favorizează status-quo-ul politic, aşa cum se întâmplă să predomine acesta în orice societate dată. În cel mai bun caz, lipsa unei etici politice sistematice îl împiedică pe omul de ştiinţă să convingă pe cineva de valoarea vreunei schimbări în raport cu status-quo-ul.

Mai mult însă, astăzi chiar şi cvasi-totalitatea filosofilor politici se limitează, tot în spiritul Wertfrei, al neutralităţii faţă de valori, la descrieri şi exegeze de anticariat ale ideilor altor filosofi politici, de mult dispăruţi. Făcând aceasta ei se eschivează de la principala sarcină a filosofiei politice, care este – în cuvintele lui Thomas Thorson – „justificarea filosofică a poziţiilor valorice relevante pentru politică”[2]. [p. 26]

Prin urmare, pentru a susţine anumite politici publice trebuie construit un sistem de etică socială sau politică. În secolele trecute, aceasta era principala sarcină a filosofiei politice. Dar în lumea contemporană, în numele unei false „ştiinţe”, teoria politică a zvârlit deoparte filosofia etică, devenind apoi ea însăşi sterilă în ce priveşte capacitatea de a-i orienta pe cetăţeni. Acelaşi curs a fost urmat de toate disciplinele care ţin de ştiinţele sociale şi de filosofie, datorită abandonului metodelor legii naturale. Haideţi, aşadar, să scoatem afară gnomii aşa zisei neutralităţi faţă de valori (Wertfreiheit), al pozitivismului şi al scientismului. Ignorând cerinţele imperative ale unui status-quo arbitrar, haideţi să configurăm – chiar dacă pare un clişeu învechit – nişte criterii ale legii naturale şi ale drepturilor naturale, la care omul cu minte şi onest să se poată raporta. Mai precis, haideţi să căutăm să clarificăm filosofia politică a libertăţii şi a sferei proprii a legii, a drepturilor de proprietate şi a statului.



[1] Cf. W. Zajdlic, „The Limitations of Social Sciences”, Kyklos 9 (1956), p. 68-71.

[2] Prin urmare, aşa cum arată Thorson, filosofia politică este o subdiviziune a filosofiei eticii, spre deosebire de „teoria politică” sau de filosofia analitică de tip pozitivist. A se vedea Thomas Landon Thorson, „Political Values and Analitic Phylosophy”, Journal of Politics, noiembrie 1961, p. 712n. Poate că profesorul Holton are dreptate atunci când afirmă că „declinul filosofiei politice este parte a unui declin generalizat”, nu doar al filosofiei înseşi, ci şi „al statutului raţionalităţii şi al ideilor ca atare”. Holton adaugă în continuare că cele două provocări majore adresate filosofiei politice în ultimele decade provin de la istorism – doctrina că toate ideile şi adevărurile sunt relative la condiţii istorice particulare – şi de la scientism, [care constă în] imitarea ştiinţelor fizice. James Holton, „Is Political Philosophy Dead?” Western Political Quarterly, septembrie, 1961, p. 75 şi urm.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România