Capitolul XXIII. Datele pieţei

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Teoria şi datele

Catalactica, teoria economiei de piaţă, nu este un sistem de teoreme valide numai în condiţii ideale şi irealizabile şi aplicabil efectiv numai cu restricţii şi modificări esenţiale. Toate teoremele catalacticii sunt, în mod rigid şi fără nici o excepţie, valabile pentru toate fenomenele economiei de piaţă, atunci când sunt prezente condiţiile particulare presupuse de ele. Este, de pildă, o simplă problemă factuală dacă există schimb direct sau indirect. Dar acolo unde există schimb indirect sunt valabile toate legile generale ale teoriei schimbului indirect şi a mijloacelor de schimb. După cum am arătat[1], cunoaşterea praxeologică este o cunoaştere precisă şi exactă a realităţii. Toate trimiterile la problemele epistemologice ale ştiinţelor naturale şi toate analogiile rezultate din compararea acestor două sfere radical diferite ale realităţii şi ale cunoaşterii sunt inducătoare în eroare. Cu excepţia logicii formale,nu există nimic de felul unei mulţimi de reguli „metodologice” care să fie aplicabile atât cunoaşterii bazate pe categoria de cauzalitate, cât şi aceleia bazate pe categoria de finalitate.

Praxeologia analizează acţiunea umană ca atare, în mod general şi universal. Ea nu analizează nici condiţiile particulare ale mediului în care acţionează omul, nici conţinutul concret al evaluărilor care îi direcţionează acţiunile. Datele praxeologiei sunt caracteristicile corporale şi psihologice ale oamenilor care acţionează, dorinţele şi judecăţile lor de valoare, precum şi teoriile, doctrinele şi ideologiile pe care le dezvoltă ei, pentru a se adapta în mod deliberat la condiţiile de mediu în care se găsesc şi a-şi atinge, astfel, scopurile pe care le urmăresc. Deşi permanente în structura lor şi strict determinate de legile ce guvernează ordinea universului, aceste date fluctuează şi variază permanent; ele se modifică de la un moment la altul[2]

Deplinătatea realităţii poate fi cuprinsă mental numai de un intelect ce recurge atât la cunoaşterea praxeologică, cât şi la [p. 647] înţelegerea istorică; iar aceasta din urmă presupune cunoaşterea rezultatelor ştiinţelor naturale. Cunoaşterea şi predicţia sunt rezultate ale totalităţii ştiinţelor. Ceea ce oferă diversele ramuri ştiinţifice luate în parte este totdeauna fragmentar şi trebuie completat cu rezultatele tuturor celorlalte ramuri. Din punctul de vedere al omului care acţionează, specializarea cunoaşterii şi compartimentalizarea ei în diferitele ştiinţe nu este decât un aspect al diviziunii muncii. În acelaşi fel în care consumatorul întrebuinţează produsele diferitelor ramuri productive, omul care acţionează trebuie să-şi întemeieze deciziile pe cunoaşterea furnizată de diferitele ramuri de gândire şi de cercetare.

Pentru analiza realităţii nu este admisibil să se nesocotească nici una dintre aceste ramuri. Şcoala Istorică şi instituţionaliştii doresc să proscrie studiul praxeologiei şi al economiei şi să nu se ocupe decât de consemnarea datelor, sau, cum spun ei astăzi, de instituţii. Dar nu se poate face nici o afirmaţie referitoare la aceste date fără o raportare la un anumit număr de teoreme economice. Atunci când un instituţionalist atribuie un anumit eveniment unei anumite cauze, de exemplu şomajul de masă presupuselor deficienţe ale modului capitalist de producţie, el apelează la o teorie economică. Opunându-se cercetării mai atente a teoremei implicate tacit în concluziile sale, el nu încearcă decât să evite vădirea erorilor sale de argumentaţie. Nu există nimic de felul unei simple consemnări a unor fapte nealterate, care să fie separată de orice raportare la teorie. Îndată ce două evenimente sunt consemnate împreună, sau sunt integrate într-o clasă de evenimente, se manifestă deja prezenţa unei teorii. La întrebarea dacă există vreo legătură între ele nu se poate răspunde decât printr-o teorie, iar în cazul acţiunii umane aceasta este praxeologia. Este inutil să se caute coeficienţi de corelare dacă nu se porneşte de la o perspectivă teoretică, dobândită în prealabil. Coeficientul respectiv poate avea o valoare numerică ridicată, fără a indica nici o legătură semnificativă şi relevantă între cele două grupuri[3].

2. Rolul puterii

Şcoala Istorică şi Instituţionalismul condamnă ştiinţa economică pentru că aceasta ar nesocoti rolul pe care îl joacă în viaţa reală puterea. Noţiunea fundamentală a teoriei economice - alegerea şi acţiunea individului - ar fi, spun ei, un concept nerealist. Omul real nu are libertatea să aleagă şi să acţioneze. El este obiectul presiunilor sociale, al domniei unor puteri irezistibile. Fenomenele de pe piaţă n-ar fi determinate de judecăţile de valoare ale indivizilor, ci de interacţiunile forţelor acestor puteri. [p. 648]

Aceste obiecţii nu sunt mai puţin eronate decât toate celelalte afirmaţii ale criticilor ştiinţei economice.

Praxeologia în general şi teoria economică şi catalactică în particular nu afirmă şi nu presupun că omul este liber, în niciuna dintre accepţiunile metafizice asociate cuvântului libertate. Omul este supus în mod inevitabil condiţiilor naturale din mediul în care se află. Pentru a acţiona, el trebuie să se adapteze regularităţilor inexorabile ale fenomenelor naturale. Tocmai limitele condiţiilor sale de bunăstare oferite de natură sunt cele care îl silesc pe om să acţioneze[4].

Pentru a acţiona omul se călăuzeşte după ideologii. El alege scopuri şi mijloace sub influenţa ideologiilor. Puterea unei ideologii este fie directă, fie indirectă. Ea este directă atunci când actorul este convins că este corect conţinutul ideologiei şi că prin conformare la aceasta el îşi urmăreşte direct propriile interese. Ea este indirectă atunci când actorul respinge conţinutul ideologiei, socotind-o falsă, dar este nevoit să-şi adapteze acţiunile la faptul că ideologia este îmbrăţişată de alţii. Moravurile mediului social reprezintă o putere pe care oamenii sunt nevoiţi să o ia în consideraţie. Cei care sesizează erorile conţinute în opiniile şi obiceiurile general acceptate trebuie să aleagă în fiecare moment între avantajele derivabile din recursul la un mod de acţiune mai eficient şi dezavantajele rezultate din dispreţuirea prejudecăţilor, superstiţiilor şi obiceiurilor populare.

Acelaşi lucru este adevărat şi în legătură cu violenţa. Când alege, omul trebuie să ţină seama de faptul că există un factor pregătit să exercite asupra lui o constrângere violentă.

Toate teoremele catalacticii sunt valide şi când este vorba despre acţiuni influenţate de o asemenea presiune socială sau fizică. Puterea directă sau indirectă a unei ideologii şi ameninţarea cu exercitarea constrângerii fizice nu sunt decât nişte date ale configuraţiei pieţei. Nu contează, de pildă, ce fel de consideraţii îl determină pe un om să nu liciteze pentru o marfă mai mult decât o face, fără a obţine bunul respectiv. Pentru determinarea preţului pieţei nu este relevant dacă el preferă în mod spontan să-şi cheltuiască banii pentru alte scopuri sau dacă îi este frică să nu fie privit de cunoscuţii săi ca un parvenit, sau ca un risipitor, sau dacă îi este teamă [p. 649] să încalce un preţ maximal decretat de guvern, sau să sfideze un rival care este în stare să se răzbune în mod violent. În toate cazurile, abţinerea sa de la a licita mai intens şi de a oferi un preţ mai mare contribuie în egală măsură la formarea preţului pieţei[5].

Există astăzi obiceiul de a califica poziţia pe care o ocupă posesorii de proprietate şi întreprinzătorii pe piaţă drept putere economică, sau putere de piaţă. Această terminologie este inducătoare în eroare atunci când este aplicată condiţiilor pieţei. Tot ce se petrece în cadrul economiei neobstrucţionate de piaţă este guvernat de legile pe care le studiază catalactica. Toate fenomenele pieţei sunt determinate, în ultimă instanţă, de alegerile consumatorilor. Dacă dorim să aplicăm noţiunea de putere la fenomenele pieţei, atunci trebuie să spunem că pe piaţă toată puterea le aparţine consumatorilor. Întreprinzătorii sunt constrânşi de necesitatea de a realiza profit şi de a evita pierderile să considere că modul cel mai adecvat şi mai ieftin de satisfacere a consumatorilor este, în toate privinţele, suprema lor directivă (inclusiv în ceea ce priveşte modul de rezolvare a problemelor impropriu numite „interne” ale fabricilor, îndeosebi gestiunea personalului). Este foarte nepotrivit să întrebuinţăm acelaşi termen („putere”) şi atunci când analizăm capacitatea firmei de a furniza consumatorilor automobile, încălţăminte sau margarină într-un mod mai adecvat decât alţii, şi atunci când ne referim la puterea forţelor armate ale statului de a strivi orice rezistenţă.

În cadrul economiei de piaţă, nici proprietatea asupra factorilor materiali de producţie, nici abilităţile antreprenoriale sau tehnologice nu conferă putere, în accepţiunea coercitivă a termenului. Ele nu asigură decât privilegiul de a-i servi pe consumatori – adevăraţii stăpâni ai pieţei – dintr-o poziţie mai proeminentă decât a altora. Proprietatea asupra capitalului reprezintă un mandat condiţionat încredinţat proprietarilor, condiţia fiind să-l întrebuinţeze în vederea celei mai adecvate cu putinţă satisfaceri a consumatorilor. Cei ce nu se conformează acestei constrângeri îşi pierd averea şi sunt retrogradaţi, într-o poziţie din care incapacitatea lor nu mai poate leza bunăstarea celorlalţi.

3. Rolul istoric al războaielor şi al cuceririlor

Numeroşi autori glorifică războiul şi revoluţia, vărsarea de sânge şi cuceririle. Carlyle şi Ruskin, Nietzche, Georges Sorel şi Spengler au fost crainicii ideilor puse în practică de Lenin şi Stalin, de Hitler şi de Mussolini.

Cursul istoriei, afirmă filozofiile acestea, nu este determinat de activităţile meschine ale negustorilor ambulanţi şi ale comercianţilor, ci de faptele eroice ale războinicilor şi ale cuceritorilor. Economiştii greşesc atunci când extrag, din experienţa sumarului episod liberal [p. 650], o teorie căreia îi atribuie validitate universală. Epoca aceasta a liberalismului, individualismului şi capitalismului, a democraţiei, toleranţei şi a libertăţii, a nesocotirii tuturor valorilor „adevărate” sau „eterne” şi a supremaţiei prostimii este de acum la apus şi nu se va mai întoarce niciodată. Zorile epocii bărbăţiei necesită o nouă teorie a acţiunii umane.

Desigur, nici un economist nu s-a lansat vreodată în a nega că războiul şi cuceririle au fost, în trecut, de cea mai mare importanţă, iar hunii şi tătarii, vandalii, vikingii, normanzii şi conchistadorii au jucat un rol enorm în istorie. Unul din factorii determinanţi ai actualei stări a omenirii este că au existat mii de ani de conflicte armate. Cu toate acestea, ceea ce rămâne şi constituie esenţa civilizaţiei umane nu este moştenirea provenită de la războinici. Civilizaţia este produsul etosului „burghez”, nu al spiritului de cucerire. Popoarele barbare care n-au înlocuit jaful cu munca au dispărut de pe scena istorică. Dacă mai există vreo urmă lăsată de existenţa lor, este vorba de lucrurile pe care le-au realizat sub influenţa civilizaţiilor popoarelor supuse. Civilizaţia latină a supravieţuit în Italia, în Franţa şi în Peninsula Iberică, în ciuda tuturor invaziilor barbare. Dacă lordului Clive şi lui Warren Hastings nu le-ar fi succedat întreprinzătorii capitalişti, guvernarea britanică în India ar fi putut deveni, într-o bună zi, o amintire istorică la fel de nesemnificativă ca cei o sută cincizeci de ani de guvernare turcească în Ungaria.

Nu este sarcina teoriei economice să se lanseze în examinarea tentativelor de revitalizare a idealurilor vikingilor. Ea nu trebuie decât să respingă afirmaţiile conform cărora existenţa conflictelor armate i-ar condamna doctrinele la irelevanţă. În legătură cu acest aspect este necesar să reamintim următoarele:

Mai întâi: Doctrinele catalacticii nu se referă la o anumită epocă istorică, ci la toate acţiunile caracterizate prin două condiţii: proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi diviziunea muncii. Teoremele catalacticii sunt riguros valide oricând şi oriunde, într-o societate în care există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, oamenii nu produc doar pentru satisfacerea directă a propriilor lor dorinţe, ci consumă de asemenea şi bunuri produse de alţi oameni.

În al doilea rând: Dacă separat de piaţă şi în afara pieţei există furt şi jaf, lucrurile acestea reprezintă un dat pentru piaţă. Actorii trebuie să ia în calcul faptul că ei sunt ameninţaţi de criminali şi de hoţi. Dacă crima şi hoţia devin atât de răspândite, încât orice demers productiv apare ca fiind inutil, este posibil ca în cele din urmă producţia să înceteze şi ca omenirea să se prăbuşească într-o stare de război al tuturor împotriva tuturor.

În al treilea rând: Pentru a exista o pradă trebuie să existe ceva de jefuit. Eroii nu pot trăi decât dacă există destui „burghezi” [p. 651] pentru a fi expropriaţi. Existenţa producătorilor este o condiţie pentru supravieţuirea cuceritorilor. Dar producătorii s-ar putea lipsi de jefuitori.

În al patrulea rând: Există, bineînţeles – în afară de sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie – şi alte sisteme sociale imaginabile bazate pe diviziunea muncii. Adepţii militarismului sunt consecvenţi atunci când cer instituirea socialismului. Întreaga ţară ar trebui [atunci] să fie organizată ca o comunitate de războinici, în care necombatanţii să nu aibă nici o altă sarcină decât furnizarea către forţele combatante a tuturor necesităţilor acestora din urmă. (Problemele socialismului sunt examinate în partea a cincea a acestei cărţi.)

4. Omul real ca un dat

Ştiinţa economică se ocupă cu acţiunile reale ale oamenilor reali. Teoremele ei nu se referă nici la oameni ideali sau perfecţi, nici la fantoma fabulosului homo oeconomicus, nici la noţiunea statistică de homme moyen. Omul cu toate slăbiciunile şi limitele sale, fiecare om, aşa cum trăieşte şi acţionează el, face parte din domeniul de cercetare al catalacticii. Fiecare acţiune umană este o temă a praxeologiei.

Obiectul de studiu al praxeologiei nu se limitează la cercetarea societăţii, a relaţiilor sociale şi a fenomenelor de masă, ci este studiul tuturor acţiunilor umane. În această privinţă sintagma „ştiinţe sociale” şi conotaţiile ei sunt inducătoare în eroare.

O cercetare ştiinţifică nu-i poate aplica acţiunii umane nici un alt criteriu decât obiectivele ultime pe care doresc să le realizeze indivizii care acţionează, atunci când se angajează într-o anumită acţiune. Obiectivele ultime în sine sunt dincolo şi deasupra oricărei critici. Nimeni nu e chemat să stabilească ce-l poate face fericit pe un alt om. Ceea ce poate pune în discuţie un observator sincer nu este decât dacă mijloacele alese în vederea atingerii acestor obiective ultime sunt adecvate rezultatelor urmărite de actor. Numai în măsura în care răspunde la această întrebare are ştiinţa economică libertatea de a exprima o opinie referitoare la acţiunile indivizilor sau ale grupurilor de indivizi, sau la politicile partidelor, ale grupurilor de presiune şi ale guvernelor.

Există obiceiul de a camufla arbitrariul atacurilor orientate împotriva judecăţilor de valoare ale altor oameni prin convertirea lor într-o critică a sistemului capitalist sau a comportamentului întreprinzătorilor. Ştiinţa economică este neutră cu privire la toate aceste afirmaţii.

Afirmaţiei arbitrare că „balanţa productivă între diferitele bunuri este evident eronată în regim capitalist”[6], economistul nu-i opune afirmaţia că această balanţă este ireproşabilă. [p. 652] Ceea ce afirmă economistul este că, în cadrul economiei de piaţă neobstrucţionate, această balanţă este în acord cu modul de comportare al consumatorilor, manifestat în felul cum îşi cheltuie ei veniturile[7]. Sarcina economistului nu este de a-i cenzura pe ceilalţi oameni şi de a numi rezultatele acţiunilor lor greşite.

Alternativa la sistemul în care judecăţile de valoare ale individului sunt hotărâtoare în desfăşurarea procesului de producţie este dictatura autocratică. În cazul acesta, decizia aparţine exclusiv judecăţilor de valoare ale dictatorului, deşi acestea nu sunt cu nimic mai puţin arbitrare decât acelea ale altor oameni.

Desigur, omul nu este o fiinţă perfectă. Slăbiciunile lui afectează toate instituţiile umane, deci şi economia de piaţă.

5. Perioada de ajustare

Fiecare modificare a datelor pieţei are anumite efecte asupra acesteia. Se scurge un anumit interval de timp înainte ca toate aceste efecte să se consume, adică înainte ca piaţa să se ajusteze complet la noua stare de lucruri.

Catalactica trebuie să se ocupe de diversele reacţii conştiente şi deliberate ale indivizilor la schimbarea datelor, şi nu, bineînţeles, doar de rezultatul final produs în structura pieţei de interacţiunea acestor forţe. Se poate întâmpla ca efectele unei modificări a datelor să fie contrabalansate de efectele unei alte schimbări, intervenite aproximativ în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. În final nu rezultă atunci nici o modificare semnificativă a preţurilor de piaţă. Statisticianul, preocupat exclusiv de observarea fenomenelor de masă şi de rezultatul de ansamblu al tuturor tranzacţiilor de pe piaţă, aşa cum se manifestă acestea în preţurile de piaţă, nu ţine seama de faptul că absenţa schimbărilor de nivel ale preţurilor este doar un accident – şi nu efectul unei stabilităţi a datelor şi al absenţei activităţilor specifice de ajustare. El nu vede nici o mişcare şi nici consecinţele sociale ale acestor mişcări. Cu toate acestea, fiecare modificare a datelor îşi are propriul ei curs, generează - ca reacţie - anumite răspunsuri din partea persoanelor afectate şi tulbură relaţia dintre diverşii membri ai sistemului de piaţă, chiar dacă, în cele din urmă, nu rezultă de aici modificări considerabile ale preţurilor la diferitele bunuri şi nu se înregistrează nici un fel de modificări ale cifrelor referitoare la volumul total de capital, din ansamblul sistemului de piaţă[8].

Post factum, istoria economică poate oferi informaţii vagi despre [p. 653] lungimea perioadelor de ajustare. Bineînţeles că metoda de obţinere a acestor informaţii nu este măsurarea, ci înţelegerea istorică. Diversele procese de ajustare nu sunt izolate, în realitate. Un număr indefinit dintre ele se desfăşoară sincron; drumurile lor se intersectează şi ele se influenţează reciproc unele pe altele. Descâlcirea acestui ghem încurcat şi sesizarea lanţului de acţiuni şi de reacţiuni puse în mişcare de o anumită schimbare a datelor este o sarcină dificilă pentru capacitatea de înţelegere a istoricului, iar rezultatele sunt de cele mai multe ori modeste şi nesigure.

Înţelegerea lungimii perioadelor de ajustare reprezintă, de asemenea, cea mai dificilă sarcină care le revine celor dornici să înţeleagă viitorul, adică întreprinzătorilor. Dar pentru succesul activităţilor antreprenoriale simpla anticipare a direcţiei în care va reacţiona piaţa la un anumit eveniment este de mică importanţă, dacă nu este însoţită de o anticipare adecvată a lungimii diverselor perioade de ajustare implicate. Majoritatea erorilor comise de întreprinzători în conducerea afacerilor şi majoritatea gafelor care afectează prognozele anticipatorilor „experţi”, referitoare la tendinţele viitoare, ale pieţei sunt determinate de erori privind lungimea perioadelor de ajustare.

Pentru a analiza efectele provocate de schimbările datelor se obişnuieşte să se distingă între efectele mai apropiate şi cele mai îndepărtate, din punct de vedere temporal, aşadar, între efectele pe termen scurt şi cele pe termen lung. Această distincţie este cu mult mai veche decât terminologia cu ajutorul căreia o exprimăm astăzi.

Pentru a descoperi efectele imediate – sau pe termen scurt – provocate de o schimbare a datelor, de regulă nu este necesar să se recurgă la o cercetare temeinică. Efectele pe termen scurt sunt în cea mai mare parte vizibile şi rareori scapă atenţiei observatorului naiv, nefamiliarizat cu cercetarea investigativă. Începutul ştiinţei economice este marcat tocmai de faptul că vreun om de geniu a reuşit să întrevadă faptul că efectele mai îndepărtate ale unui eveniment pot să difere de efectele immediate şi vizibile chiar şi celui mai simplu neavizat. Principala realizare a teoriei economice a fost descoperirea acestor efecte pe termen lung, neobservate în prealabil de observatorul simplu şi neglijate de către oamenii de stat.

Pe baza descoperirilor lor uimitoare, economiştii clasici au dedus o regulă a practicii politice. Guvernele, oamenii de stat şi partidele politice, spuneau ei, n-ar trebui să ia în consideraţie doar consecinţele pe termen scurt, ci şi consecinţele pe termen lung ale măsurilor pe care le iau. Corectitudinea acestei inferenţe este indiscutabilă. Acţiunea urmăreşte înlocuirea unei stări de lucruri mai puţin satisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. Dacă rezultatul efectiv al unei acţiuni va fi considerat mai mult sau mai puţin satisfăcător [p. 654] depinde de anticiparea corectă a tuturor consecinţelor ei, pe termen scurt şi pe termen lung.

Unii oameni critică teoria economică deoarece, spun ei, ar neglija efectele pe termen scurt şi ar părtini, chipurile, studiul efectelor pe termen lung. Acest reproş este absurd. Teoria economică nu are nici un alt mijloc de a cerceta rezultatele unei schimbări a datelor, decât să înceapă cu efectele ei imediate şi să analizeze, pas cu pas, pornind de la prima reacţie şi mergând până la cele mai îndepărtate, toate efectele ulterioare, până când, în cele din urmă, ajunge la consecinţele ei ultime. Analiza pe termen lung include întotdeauna complet, în mod necesar, analiza pe termen scurt.

Nu este dificil de înţeles de ce anumiţi indivizi, anumite partide şi anumite grupuri de presiune ţin să instituie domnia exclusivă a principiului termenului scurt. Politica, spun ei, n-ar trebui să se preocupe deloc de efectele pe termen lung ale unei scheme şi n-ar trebui să se înfrâneze niciodată de la recursul la o măsură de pe urma căreia se aşteaptă beneficii pe termen scurt, doar pentru că efectele ei pe termen lung sunt defavorabile. Nu contează decât efectele pe termen scurt; „pe termen lung suntem cu toţii morţi”. Singurul lucru pe care-l are de spus teoria economică acestor critici pătimaşi este că fiecare decizie ar trebui să se bazeze pe o cântărire atentă a tuturor consecinţelor ei, atât a celor pe termen scurt, cât şi a celor pe termen lung. Există, fără îndoială, atât la nivelul acţiunilor persoanelor individuale, cât şi la cel al treburilor publice, situaţii în care actorii pot avea motive temeinice să accepte chiar şi cele mai indezirabile efecte pe termen lung, pentru a evita situaţii pe termen scurt pe care le consideră încă şi mai indezirabile. Uneori poate fi avantajos ca omul să-şi pună mobila pe foc, ca să-şi încălzească soba. Dar - dacă o face - este bine să ştie care vor fi efectele mai îndepărtate ale acestei acţiuni. Nu este bine să se amăgească, gândind că a descoperit o nouă metodă, miraculoasă, de a-şi încălzi locuinţa.

Doar atât are teoria economică de opus freneziei apostolilor temenului scurt. Istoria, într-o zi, va avea cu mult mai multe de spus. Ea va trebui să determine rolul pe care l-a jucat recomandarea principiului termenului scurt – această reanimare a unei notorii fraze rostite de Madame de Pompadour, apres nous le déluge – în cea mai gravă criză a civilizaţiei occidentale. Ea va trebui să arate cât de binevenit a fost acest slogan pentru guvernele şi partidele ale căror politici urmăreau consumul capitalului spiritual şi material moştenit de la generaţiile trecute.

6. Limitele drepturilor de proprietate şi problemele costurilor externe şi a economiilor externe

Drepturile de proprietate, aşa cum sunt ele circumscrise de legi şi protejate de tribunale şi de poliţie, sunt produsul unei evoluţii multiseculare. Istoria acestor secole este cronica luptelor care urmăreau [p. 655] abolirea proprietăţii private. Despoţii şi mişcările populare au încercat în mod necontenit să restricţioneze drepturile de proprietate privată sau să le abolească întru totul. Este adevărat că aceste tentative au eşuat. Dar ele au lăsat urme la nivelul ideilor ce determină forma şi definiţia legală a proprietăţii. Conceptele legale de proprietate nu ţin pe deplin seama de funcţia socială a proprietăţii private. Există anumite inadecvări şi incongruenţe, care se reflectă în determinarea fenomenelor de piaţă.

Dacă ar fi urmărit în mod consecvent, până la capăt, dreptul la proprietate privată pe de o parte i-ar asigura proprietarului dreptul să revendice toate avantajele pe care le poate genera folosirea bunului respectiv şi, pe de altă parte, l-ar însărcina cu suportarea tuturor dezavantajelor rezultate din utilizarea lui. În acest caz, proprietarul singur ar fi complet responsabil pentru rezultat. Atunci când şi-ar gestiona proprietatea, el ar ţine seama de toate rezultatele anticipate ale acţiunii sale, atât de cele considerate favorabile, cât şi de cele considerate defavorabile. Dar dacă anumite consecinţe ale acţiunilor sale sunt în afara sferei beneficiilor pe care are dreptul să le culeagă şi ale costurilor care i se pun în sarcină, el nu se va îngriji, atunci când îşi face planurile de toate efectele acţiunilor sale. El va trece cu vederea acele beneficii care nu-i sporesc propria satisfacţie şi acele costuri care nu-i cad în sarcină. Comportamentul său se va abate de la linia pe care ar fi urmat-o dacă legile ar fi fost mai bine adaptate obiectivelor economice ale proprietăţii private. El se va lansa în anumite proiecte numai pentru că legile îl eliberează de responsabilitatea unora dintre costurile suportate. El se va abţine de la alte proiecte numai pentru că legile îl împiedică să culeagă toate avantajele care se pot obţine.

Legile privitoare la responsabilitate şi la indemnizaţiile pentru pagubele provocate sunt încă deficitare în anumite privinţe. În linii mari este acceptat principiul că fiecare individ este responsabil pentru pagubele provocate altor persoane de acţiunile sale. Dar există interstiţii pe care legislatorii nu s-au grăbit să le acopere. În anumite cazuri întârzierea aceasta a fost deliberată, deoarece imperfecţiunile corespundeau planurilor autorităţilor. Atunci când, în trecut, în numeroase ţări, proprietarii fabricilor şi ai căilor ferate nu au fost ţinuţi responsabili de către lege pentru pagubele pe care desfăşurarea activităţii întreprinderilor lor le-a provocat proprietăţii şi sănătăţii vecinilor, patronilor, salariaţilor şi altor persoane prin fum, funingine, zgomot, poluare a apei şi accidente provocate de echipamente defecte sau inadecvate, ideea a fost că nu trebuie subminate progresul industrializării şi dezvoltarea facilităţilor de transport. Aceleaşi doctrine care au determinat şi încă mai determină multe state să încurajeze investiţiile în fabrici şi căi ferate prin subvenţii, scutiri de impozite, taxe vamale şi [p. 656] credite ieftine au intervenit pentru a determine apariţia unei stări legale de lucruri în care responsabilitatea întreprinderilor de felul acesta a fost fie formal, fie informal anulată. Ulterior a început să prevaleze tendinţa opusă în multe ţări şi responsabilitatea fabricanţilor şi a căilor ferate a fost augmentată în raport cu aceea a altor cetăţeni şi firme. Şi în cazul acesta au intervenit anumite obiective politice. Legislatorii urmăreau să-i protejeze pe săraci, pe salariaţi şi pe muncitori, împotriva întreprinzătorilor şi a capitaliştilor bogaţi.

Indiferent dacă scutirea proprietarului de responsabilitate pentru o parte dintre dezavantajele rezultate din felul cum îşi gestionează afacerile este rezultatul unor politici deliberate ale guvernelor şi ale legislatorilor sau un efect neintenţionat al formulărilor tradiţionale ale legii, ea constituie în orice caz un dat, de care actorii trebuie să ţină seama. Ei sunt puşi în faţa problemei costurilor externe. În aceste condiţii unii oameni aleg anumite moduri de satisfacere a dorinţelor numai datorită faptului că o parte din costurile corespunzătoare nu sunt suportate de ei, ci de alte persoane.

Cazul extrem îl constituie exemplul pământului care nu este proprietatea nimănui, pe care l-am discutat mai sus[9]. Dacă pământul nu se află în proprietatea nimănui, chiar dacă formalismul legal îl numeşte eventual proprietate publică, el este întrebuinţat fără nici un fel de atenţie la dezavantajele corespunzătoare. Cei care sunt în măsură să-şi însuşească pentru ei înşişi veniturile – lemnul şi vânatul din păduri, peştele din ape şi depozitele minerale din subsol – nu se preocupă de efectele ulterioare ale modului lor de exploatare. Pentru ei, erodarea pământului, epuizarea resurselor limitate şi alte neplăceri create viitorilor utilizatori reprezintă costuri externe, care nu intră în calculele lor de input şi de output. Ei doboară copacii fără nici o preocupare pentru puieţi sau pentru reîmpădurire. Dacă vânează şi pescuiesc, ei nu se dau înapoi de la metode care fac imposibilă repopularea locurilor de vânătoare sau de pescuit. În vremurile de demult ale civilizaţiei umane, când solul de calitate nu mai puţin bună decât cel utilizat era încă abundent, oamenii nu vedeau nici un inconvenient în utilizarea acestor metode spoliatoare. Când se manifestau efectele lor, sub forma unei scăderi a veniturilor nete, plugarul îşi abandona ferma şi se muta în altă parte. Abia atunci când ţările au devenit mai populate şi pământul neocupat de cea mai bună calitate a încetat de a mai fi disponibil pentru apropriere, populaţia a început să considere că metodele spoliatoare sunt neeconomice. La momentul respectiv ei au consolidat instituţia proprietăţii private asupra pământului. Ei au început cu pământul cultivabil şi apoi, pas cu pas, au trecut la păşuni, păduri şi ape cu peşte. Nou înfiinţatele [p. 657] ţări coloniale de dincolo de ocean, îndeosebi imensele întinderi din Statele Unite, ale căror minunate potenţialuri agricole erau aproape neatinse când au sosit primii colonişti din Europa, au trecut prin aceleaşi stadii. Până în ultimii zeci de ani ai secolului al nouăsprezecelea exista în permanenţă câte o zonă geografică deschisă noilor veniţi, aşa numita frontieră. Nici existenţa frontierei şi nici dispariţia ei n-au reprezentat ceva specific american. Ceea ce caracterizează cazul american este faptul că, în momentul când a dispărut frontiera, factori ideologici şi instituţionali au împiedicat ajustarea metodelor de utilizare a pământului la modificarea datelor.

Nu la fel au stat lucrurile în regiunile centrale şi occidentale ale Europei continentale, unde instituţia proprietăţii private fusese ferm stabilită de mai multe secole. Problema eroziunii pământului cultivat în prealabil nu s-a pus. Problema devastării pădurilor nu s-a pus, în ciuda faptului că pădurile existente fuseseră, de secole, unica sursă de lemn pentru construcţii şi minerit şi unicul combustibil pentru încălzire, pentru topitorii şi furnale, pentru olărit şi pentru sticlărie. Proprietarii pădurilor au fost siliţi de propriile lor interese să ia măsuri de conservare. Până nu demult, în regiunile cel mai dens locuite şi industrializate, până la o cincime şi o treime din suprafaţă a continuat să fie acoperită cu păduri de cea mai bună calitate, gospodărite după metodele silviculturii ştiinţifice[10].

Nu este sarcina teoriei catalactice să ofere o prezentare a factorilor complecşi care au dus la sistemul modern de proprietate asupra pământului din America. Indiferent care au fost aceşti factori, ei au determinat o situaţie în care un mare număr de ferme şi de fabrici de cherestea au avut motive să privească drept costuri externe dezavantajele provenite din neglijarea solului şi din conservarea pădurii[11].

Este adevărat că acolo unde o parte considerabilă a costurilor suportate sunt costuri externe din punctul de vedere al indivizilor care acţionează, calculul economic efectuat de ei este evident [p. 658] defectuos şi rezultatele pe care le furnizează sunt inducătoare în eroare. Dar aceasta nu este o consecinţă a vreunor presupuse deficienţe inerente sistemului bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Dimpotrivă, este o consecinţă a interstiţiilor lăsate neacoperite în sistem. Ea ar putea fi îndepărtată printr-o reformă a legilor ce privesc responsabilitatea pentru pagubele provocate şi prin abrogarea barierelor instituţionale care împiedică deplina funcţionare a [instituţiilor] proprietăţii private.

Cazul economiilor externe nu este doar o simplă inversare a cazului costurilor externe. El are domeniul şi caracterul său proprii.

Dacă rezultatele acţiunii unui actor îi aduc beneficii nu numai lui, ci şi altor persoane, sunt posibile două alternative:

1. Actorul care planifică socoteşte avantajele pe care le anticipează pentru el însuşi atât de importante, încât este gata să suporte toate costurile necesare. Faptul că proiectul acesta le aduce de asemenea beneficii şi altor persoane nu-l va împiedica să facă ceea ce-i sporeşte propria sa bunăstare. Când o companie feroviară înalţă diguri, pentru a-şi proteja şinele de alunecări şi avalanşe de zăpadă, ea protejează de asemenea şi casele din împrejurimi. Dar beneficiile pe care le vor culege vecinii nu vor împiedica compania să suporte o cheltuială pe care o consideră utilă.

2. Costurile de efectuare a unui proiect sunt atât de mari, încât nimeni dintre cei care vor beneficia de pe urma lui nu este dispus să le suporte integral. Proiectul nu poate fi realizat decât dacă un număr suficient dintre cei potenţial interesaţi contribuie la împărţirea costurilor.

N-ar fi necesar să mai adăugăm nimic despre economiile externe, dacă nu am fi siliţi de faptul că acest fenomen este complet deformat de literatura pseudo-economică a zilelor noastre.

Un proiect P este neprofitabil atunci când – şi deoarece – consumatorii preferă satisfacţia anticipată de pe urma realizării unor alte propiecte, în comparaţie cu satisfacţia anticipată de pe urma realizării lui P. Realizarea lui P ar determina retragerea de capital şi de muncă din procesul de realizare a altor proiecte, pentru care cererea consumatorilor este mai urgentă. Nespecialistul şi pseudo-economistul nu realizează acest lucru. Ei refuză cu încăpăţânare să observe raritatea factorilor de producţie. După ei, P s-ar putea realiza fără nici un cost, adică fără a renunţa la nici o altă satisfacţie. Doar absurditatea sistemului bazat pe profit este de vină că ţara nu se poate bucura gratuit de plăcerile anticipate de pe urma lui P.

Dar absurditatea sistemului bazat pe profit devine deosebit de scandaloasă, continuă criticii aceştia care nu văd decât termenul scurt, dacă neprofitabilitatea lui P nu se datorează decât faptului că întreprinzătorii nu ţin seama, în calcule, de acele avantaje ale lui P care, din punctul lor de vedere, reprezintă economii externe. Din punctul de vedere al întregii societăţi, [spun ei,] aceste avantaje nu sunt [p. 659] externe. Ele ar aduce beneficii cel puţin unora dintre membrii societăţii şi ar augmenta „bunăstarea totală”. Nerealizarea lui P este, prin urmare, o pierdere pentru societate. Deoarece firmele care urmăresc profitul, aservite complet egoismului, refuză să se lanseze în realizarea unor astfel de proiecte neprofitabile, statul are sarcina să o facă în locul lor. Statul trebuie fie să le gestioneze ca pe nişte întreprinderi publice, fie să le subvenţioneze, pentru a le face atractive pentru întreprinzătorii şi investitorii particulari. Subvenţiile pot fi acordate fie direct, prin alocaţii băneşti din fondurile publice, fie indirect, prin taxe a căror incidenţă este suportată de cumpărătorii produselor.

Dar mijloacele de care are nevoie statul pentru a menţine în funcţiune o fabrică ce lucrează în pierdere sau pentru a subvenţiona un proiect neprofitabil trebuie să fie retrase fie din capacitatea de a cheltui şi de a investi a contribuabililor, fie de pe piaţa de credite. Statul este la fel de neputincios ca şi indivizii să creeze ceva din nimic. Ce cheltuieşte în plus statul, cheltuieşte mai puţin publicul. Lucrările publice nu se realizează prin puterile miraculoase ale vreunei baghete magice. Ele sunt achitate cu fonduri prelevate de la cetăţeni. Dacă statul n-ar fi intervenit, cetăţenii le-ar fi întrebuinţat pentru realizarea de proiecte care promiteau să fie profitabile, la care [acum] trebuie să renunţe, deoarece mijloacele de care dispuneau au fost reduse de către guvern. Pentru fiecare proiect neprofitabil se realizează cu ajutorul statului există un proiect corespunzător a cărui realizare este abandonată numai datorită intervenţiei guvernamentale. Dar acest proiect nerealizat ar fi fost profitabil, adică ar fi întrebuinţat mijloacele rare de producţie în concordanţă cu cele mai urgente nevoi ale consumatorilor. Din punctul de vedere al consumatorilor, întrebuinţarea acestor mijloace de producţie pentru realizarea unui proiect neprofitabil a fost o risipă. El îi lipseşte de satisfacţii pe care le preferă acelora pe care le obţin de pe urma proiectului sponsorizat de stat.

Masele neştiutoare, care dincolo de ce se poate vedea imediat cu ochii fizici nu văd nimic, sunt extaziate de minunatele realizări ale conducătorilor. Ele nu sesizează că tot lor le revine şi achitarea notei de plată şi că trebuie, prin urmare, să renunţe la numeroase satisfacţii de care s-ar fi bucurat, dacă statul ar fi cheltuit mai puţin pentru proiecte neprofitabile. Lor le lipseşte imaginaţia necesară pentru a gândi la posibilităţile pe care statul le-a împiedicat să se realizeze[12].

Entuziaştii aceştia sunt încă şi mai încântaţi dacă amestecul guvernamental le permite producătorilor submarginali să continue producţia [p. 660] şi să înfrunte competiţia întreprinderilor, magazinelor şi fermelor mai eficiente. În cazul acesta, spun ei, este evident că producţia totală creşte şi la avuţie se adaugă ceva ce nu s-ar fi produs fără asistenţa autorităţilor. Ceea ce se întâmplă de fapt este diametral opus; mărimea producţiei totale şi a avuţiei totale scade. Apar sau se menţin obiective care produc la costuri mai mari, în vreme ce altele, care produc la costuri mai mici, sunt constrânse să-şi reducă sau să-şi întrerupă producţia. Consumatorii nu primesc mai mult, ci mai puţin.

Există, de pildă, ideea extrem de răspândită că este un lucru bun ca statul să încurajeze dezvoltarea agricolă a acelor părţi ale ţării pe care natura le-a înzestrat slab. În aceste regiuni costurile de producţie sunt mai ridicate decât în altele; tocmai acesta este motivul pentru care o mare parte din solul lor este submarginal. Dacă nu sunt ajutaţi cu fonduri publice, fermierii care cultivă pământurile acestea submarginale n-ar putea face faţă competiţiei fermelor mai fertile. Agricultura ar intra în declin sau nu s-ar dezvolta deloc şi întreaga regiune ar deveni o parte mai înapoiată a ţării. Pe deplin conştienţi de această stare de lucruri, oamenii de afaceri care urmăresc realizarea de profit evită să investească în construcţia de linii ferate care să lege regiuni atât de nefavorabile cu centrele de consum. Neajunsul fermierilor nu este determinat de faptul că nu au facilităţi de transport. Secvenţa cauzală este inversă; deoarece oamenii de afaceri realizează că perspectivele acestor fermieri nu sunt propice, ei nu investesc în căi ferate care probabil vor deveni neprofitabile, datorită lipsei unor cantităţi suficiente care să fie transportate. Dacă guvernul, cedând în faţa cererilor grupurilor de presiune interesate, construieşte o cale ferată şi o menţine în funcţiune în ciuda pierderilor, evident că îi favorizează pe proprietarii de pământ agricol din aceste provincii sărace ale ţării. Cum o parte din costul pe care îl presupune transportarea produselor lor îl suportă bugetul, pentru fermieri devine mai uşor să rivalizeze cu cei ce cultivă pământ mai fertil, cărora le este refuzat un asemenea ajutor. Dar avantajul acestor fermieri privilegiaţi este suportat de contribuabili, care trebuie să achite fondurile necesare acoperirii deficitului. El nu afectează nici preţul total, nici volumul total al produselor agricole disponibile. El face doar ca funcţionarea fermelor care mai înainte erau submarginale să devină profitabile [în condiţiile externalizării unei părţi din costuri] şi face ca alte ferme, a căror funcţionare fusese în prealabil profitabilă, să devină submarginale. Producţia este transferată de pe pământul unde necesită costuri mai mici pe pământul unde necesită costuri mai mari. Cantitatea totală de avuţie nu creşte, ci scade, deoarece cantităţile suplimentare de capital şi de muncă necesare pentru cultivarea terenurilor care impun costuri ridicate în loc de costuri reduse sunt retrase de la întrebuinţări în care ar fi făcut altminteri posibilă producţia unor alte bunuri de consum. Guvernul îşi atinge scopul, [p. 661] de a favoriza o parte din ţară cu ce i-ar fi lipsit, dar el produce în altă parte costuri care depăşesc câştigurile unui grup privilegiat.

Economiile externe asociate creaţiei intelectuale

Varianta extremă al problemei economiilor externe este întâlnită în cazul „producţiei” de fundamente intelectuale pentru toate tipurile de procesare şi de construcţii. Semnul caracteristic al formulelor, adică al schemelor intelectuale care orientează procedurile tehnologice, este inepuizabilitatea serviciilor pe care le furnizează. Prin urmare, serviciile acestea nu sunt rare şi nu este necesară economisirea utilizărilor lor. Consideraţiile care au dus la instituirea propretăţii private asupra bunurilor economice nu se aplică şi la ele. Ele au rămas în afara sferei proprietăţii private nu pentru că sunt imateriale, intangibile şi impalpabile, ci pentru posedă o capacitate inepuizabilă de a furniza servicii.

Oamenii au început să înţeleagă abia mai târziu că această stare de lucruri are şi inconveniente. Ea îi pune pe producătorii de astfel de formule – îndeosebi pe inventatorii de procedee tehnologice, pe autori şi pe compozitori – într-o poziţie neobişnuită. Ei duc povara costului de producţie, în vreme ce serviciile produsului pe care l-au creat pot fi întrebuinţate în mod gratuit de către toată lumea. Ceea ce produc reprezintă pentru ei înşişi în totalitate, sau aproape în totalitate, economii externe.

Dacă nu există nici copyrighturi, nici patente, atunci inventatorii şi autorii se află în poziţia unor antreprenori. Ei posedă un avantaj temporal în raport cu ceilalţi oameni. Deoarece încep mai devreme să utilizeze invenţia sau manuscrisul, fie personal, fie punându-l la dispoziţia altora (fabricanţi sau editori), ei au posibilitatea de a realiza profituri pe o durată de timp care durează până când le poate utiliza toată lumea, ca şi ei. Îndată ce invenţia sau conţinutul cărţii devin cunoscute în mod public, ele se transformă în „bunuri gratuite”, iar inventatorului sau autorului îi revine doar gloria.

Problema care apare nu are nimic de a face cu activităţile geniului creator. Aceşti pioneri şi iniţiatori de lucruri nemaipomenite nu produc şi nu muncesc în accepţiunea în care se întrebuinţează de obicei aceşti termeni, când este vorba despre treburile altora. Ei nu se lasă influenţaţi de reacţia cu care este întâmpinată munca lor de către contemporani şi nici nu au nevoie de încurajare[13].

Nu tot astfel stau lucrurile cu numeroasa clasă a intelectualilor de profesie, de ale căror servicii societatea nu se poate lipsi. Putem lăsa deoparte problema autorilor de poeme, de ficţiune, de piese de teatru şi a compozitorilor de mâna a doua şi nu este necesar să ne punem problema dacă omenirea ar fi serios dezazvantajată dacă ar fi lipsită de produsele eforturilor lor. Dar este evident că furnizarea de informaţie tinerei generaţii şi [p. 662] familiarizarea indivizilor care acţionează cu volumul de cunoştinţe de care au nevoie pentru a-şi realiza planurile necesită cursuri, manuale, breviare şi alte lucrări care nu sunt de ficţiune. Este improbabil că oamenii şi-ar asuma sarcina solicitantă de a scrie asemenea publicaţii dacă toată lumea ar avea libertatea să le reproducă. Lucrul acesta este încă şi mai evident în domeniul invenţiilor şi al descoperirilor tehnologice. Experimentarea extensivă necesară pentru astfel de realizări este adesea costisitoare. Este foarte probabil că progresul tehnologic ar fi semnificativ întârziat dacă pentru inventator şi pentru cei ce suportă cheltuielile necesare experienţelor sale rezultatele obţinute nu ar reprezenta nimic altceva decât economii externe.

Patentele şi drepturile de copyright sunt rezultatele evoluţiei legale din ultimele secole. Locul lor în cadrul corpului tradiţional al drepturilor de proprietate este în continuare controversat. Oamenii le privesc critic şi le consideră nejustificate. Ele sunt considerate provilegii, un vestigiu al perioadei rudimentare din propria lor evoluţie în care protecţia legală nu li se acorda autorilor şi inventatorilor decât în virtutea unui privilegiu extraordinar, oferit de autorităţi. Ele sunt suspecte deoarece nu sunt lucrative decât dacă oferă posibilitatea comercializării la preţuri de monopol[14]. Mai mult, echitatea drepturilor de patent este contestată pe temeiul faptului că ele nu-i recompensează decât pe cei ce pun ultima tuşă, făcând posibilă utilizarea practică a realizărilor multor predecesori. Aceşti precursori rămân cu mâinile goale, deşi contribuţia lor la rezultatul final a fost adesea mult mai substanţială decât cea a beneficiarilor patentului.

Nu îi revine catalacticii să examineze argumentele avansate pentru şi împotriva instituţiilor copyrightului şi a patentelor. Ea trebuie să se limiteze exclusiv la a observa că este vorba de o problemă de delimitare a drepturilor de proprietate şi că, prin abolirea patentelor şi a copyrighturilor, autorii şi inventatorii ar fi, aproape în exclusivitate, producători de economii externe.

Privilegii şi cvasi-privilegii

Constrângerile impuse de legi şi instituţii asupra libertăţii de a alege şi de a acţiona nu sunt întotdeauna atât de insurmontabile, încât să nu poată fi depăşite, în anumite condiţii. Anumitor favoriţi, scutirea de la obligaţiile care leagă restul populaţiei li se poate acorda ca un privilegiu explicit, fie de către legile înseşi, fie printr-un act administrativ al autorităţilor însărcinate cu impunerea legii. Alţii pot fi suficient de îndrăzneţi pentru a sfida legea în ciuda vigilenţei autorităţilor; insolenţa lor arogantă le asigură un cvasi-privilegiu.

O lege pe care nimeni nu o respectă este ineficace. O lege care nu este valabilă pentru toţi, sau de care nu ascultă toţi, le poate furniza celor scutiţi de ea – în virtutea legii înseşi sau a propriei lor îndrăzneli – posibilitatea de a culege fie o rentă diferenţiată, fie câştiguri de monopol. [p. 663]

Pentru determinarea fenomenelor de piaţă nu contează dacă scutirea este validată legal, ca privilegiu, sau daca este un cvasi-privilegiu ilegal. Nu contează nici dacă, în cazul când există costuri suportate de către firma sau persoana favorizată, în vederea obţinerii privilegiului sau a cvasi-privilegiului, acestea sunt legale (de exemplu, impozite prelevate de la cei autorizaţi) sau ilegale (de exemplu, mită plătită pentru coruperea funcţionarilor). Dacă un embargou asupra importurilor este slăbit prin importarea unei anumite cantităţi, atunci preţurile sunt afectate de cantitatea importată şi costurile specifice suportate sunt afectate de achiziţionarea şi utilizarea privilegiului sau a cvasi-privilegiului [de a importa]. Dar faptul că importul este legal (de exemplu o autorizaţie acordată anumitor persoane privilegiate, în cadrul unui sistem control cantitativ al importurilor) sau contrabandă ilegală nu afectează structura preţurilor.



[1] A se vedea mai sus, p. 39.

[2] Cf. Strigl, Die Ökonomischen Kategorien und die Organisation der Wirtschaft, Jena, 1923, p. 18 şi urm.

[3] Cf. Cohen şi Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, New York, 1939, p. 316-322.

[4] Majoritatea reformatorilor sociali, în frunte cu Fourier şi Marx, trec sub tăcere faptul că mijloacele naturale de îndepărtare a neplăcerilor sunt limitate. După părerea lor, faptul că nu toate lucrurile folositoare sunt abundente nu este decât o consecinţă a deficienţei modului de producţie capitalist, care va dispărea, ca atare, în „faza avansată” a comunismului. Un eminent autor menşevic, care n-a putut evita să se refere la barierele naturale aflate în calea bunăstării oamenilor, numeşte natura, în stil autentic marxist, „cel mai nemilos exploatator”. Cf. Mania Gordon, Workers Before and After Lenin, New York, 1941, p. 227, 458.

[5] Consecinţele economice ale interferenţei constrângerii şi coerciţiei externe cu fenomenele pieţei sunt analizate în partea a şasea a acestei cărţi.

[6] Cf. Albert L. Meyers, Modern Economics, New York, 1946, p. 672.

[7] Aceasta este o caracteristică generală a democraţiei, fie ea politică sau economică. Alegerile democratice nu garantează că omul ales este infailibil, ci doar că majoritatea alegătorilor îl preferă faţă de alţi candidaţi. [N. ed. – Prin urmare, democraţia politică nu exclude încălcarea sistematică a proprietăţii private, ci, dimpotrivă, este doar forma modernă de sclavagism, în care sclavii au dreptul să aleagă din lotul candidaţilor la poziţia de stăpân – după cum au intuit, de exemplu, Herbert Spencer (Individul împotriva statului) şi Robert Nozick (Anarhie, stat şi utopie) – cu toate perversiunile etice şi economice inerente unui asemenea sistem competitiv de exploatare mutuală (descrise îndeosebi de M. N. Rothbard, H.-H. Hoppe şi A. de Jasay). Ceea ce Mises numeşte „democraţie economică” sau „capitalism de tip laissez-faire”, pe de altă parte, este întru totul compatibil cu – şi se bazează pe – respectul integrităţii fizice a expresiilor concrete (corp şi proprietate) ale tuturor persoanelor, adică este singurul sistem de „dialog generalizat” neadulterat de instituţionalizarea agresiunii fizice, aşadar deschis spre înţelegeri bilaterale nesilite şi spre toate instituţiile autentic sociale bazate pe ele.]

[8] Referitor la modificarea elementelor care determină puterea de cumpărare a banilor cf. mai sus, p. 419. Referitor la decumularea şi acumularea de capital cf. mai sus, p. 515-516.

[9] A se vedea ma sus, p. 639.

[10] Spre sfârşitul secolului al optsprezecelea guvernele europene au început să instituie legi care vizau conservarea. Ar fi însă o mare eroare să li se atribuie legilor acestea vreun rol în conservarea pădurilor. Înainte de mijlocul secolului al nouăsprezecelea nu a existat nici un aparat administrativ pentru impunerea lor. În plus, guvernelor din Austria şi Prusia, pentru a nu mai pomeni de cele ale statelor germane de dimensiuni mai reduse, le lipsea practic puterea de a impune asemenea legi împotriva voinţei aristocraţiei senioriale. Înainte de 1914 nici un funţionar public n-ar fi îndrăznit să provoace mânia vreunui magnat boemian sau silezian, sau a vreunui Standesherr mijlociu german. Aceşti prinţi şi conţi erau în mod spontan favorabili conservării pădurilor, deoarece se simţeau în deplină siguranţă cu privire la posesia proprietăţilor lor şi erau dornici să păstreze neatinsă sursa veniturilor lor şi preţul de piaţă al domeniilor lor.

[11] S-ar putea la fel de bine spune că priveau drept economii externe avantajele potenţial derivabile de pe urma îngrijirii solului şi a conservării pădurilor.

[12] Cf. strălucita analiză a cheltuielilor publice din cartea lui Henry Hazlitt, Economics in One Lesson, ed. nouă, New York, 1962, p. 21 şi urm.

[13] A se vedea mai sus, p. 139-140.

[14] A se vedea mai sus, p. 364-365.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România