Cunoaștere, judecată și utilizarea proprietății

Două interpretări ale cauzelor dezastrului socialist

În ultimii ani, dezbaterea calculului în socialism din anii 1920 și 1930 a început iar să atragă interesul gânditorilor care aparțin tradiției școlii austriece. Odată cu prăbușirea imperiului sovietic, aserțiunea lui Ludwig von Mises că socialismul ca sistem economic este imposibil a primit o întrucâtva tardivă confirmare empirică. Însă economiștii austrieci contemporani sunt departe de a împărtăși aceeași interpretare a chestiunii.

Unii dintre aceștia consideră că imposibilitatea socialismului derivă din inabilitatea acestuia de a comunica cunoașterea dispersată.^[1] În ochii lor, informația despre circumstanțele particulare privitoare la timp și localizare nu pot fi niciodată centralizate. Aceasta există necesarmente într-o formă dispersată care totuși poate fi comunicată de către prețurile formate pe piață în societățile capitaliste. Numai capitalismul este astfel capabil să rezolve problema cunoașterii.

Alți autori consideră problema cunoașterii ca fiind secundară.^[2] Aceștia susțin că absența sau prezența proprietății private reprezintă elementul esențial. În socialism nu poate exista calcul deoarece acesta presupune prețuri. Prețurile, însă, presupun schimbul și, prin urmare, proprietatea privată.

Această diviziune a opiniilor provine de la Mises și Hayek. Mises considera că accentul pus pe problema cunoașterii era insuficient deoarece sugera că există doar o dificultate practică în implementarea regimului socialist. El gândea că socialismul era, din motive pur logice, imposibil.^[3] Hayek, pe de altă parte, se concentra numai pe problema cunoașterii dispersate.^[4] Nu numai că a dezvoltat această idee în contextul dezbaterii calcului în socialism, dar aceasta reprezintă temelia filosofiei sale sociale ulterioare.

Importanța disputei

Nu discutăm doar motivele pentru care socialismul a eșuat, deoarece disputa privește atât înțelegerea a tot ceea ce presupune știința economică cât și concluziile practice care pot fi deduse din știința noastră. Întreaga chestiune are o importanță fundamentală.

Conform lui Mises, economia este o știință care constă în propoziții apriorice referitoare la realitate. Din perspectiva sa aceste propoziții sunt implicite condițiilor acțiunii și se ajunge la ele printr-un exercițiu de logică. Argumentul ar fi că orice rezultă în urma unui raționament discursiv corect trebuie să fie valid în ceea ce privește realitatea.

Exact acesta este punctul căruia Hayek i se opune. Conform modului acestuia de a înțelege lucrurile, teoremele economice sunt într-un fel detașate de realitate. Acestea sunt simple tautologii. Sunt necesare propoziții suplimentare referitoare la dobândirea cunoașterii pentru a le face relevante întru înțelegerea lumii în care trăim. În acest sens, luăm în considerare declarația programatică pe care a furnizat-o în articolul „Economics and Knowledge”:

principalul meu considerent va fi că tautologiile, dintre care face esențialmente parte în știința economică analiza formală a echilibrului, pot fi transformate în propoziții care să ne spună ceva despre cauzalitate în lumea reală numai în măsura în care suntem capabili de a completa acele propoziții formale cu afirmații definitive în legătură cu modul în care este acumulată și transmisă cunoașterea. Pe scurt, voi argumenta că elementul empiric în teoria economică – singura parte care se preocupă nu numai de implicații ci și de cauze și efecte și care conduce prin urmare către concluzii care, în orice caz, în principiu, sunt capabile de a fi verificate – constă în propoziții referitoare la dobândirea de cunoaștere.^[5]

Analiza formală a echilibrului în sensul utilizat de Hayek se referă la abordarea matematică. Totuși, este cel puțin îndoielnic dacă trebuie să condamnăm întreaga analiză a echilibrului pentru a refuta socialismul. Această chestiune depășește sfera analizei noastre prezente. Mai degrabă atenția ne este îndreptată spre criticarea accentului de sorginte hayekiană care cade pe problema cunoașterii și spre reconstrucția expresiilor aflate acum la modă – cum sunt procesul de piață și cunoașterea – în termeni de proprietate și calcul. Abordarea hayekiană a fost elaborată cu mare atenție de Israel M. Kirzner. Prin urmare, prezenta critică va face în principal referire la lucrările acestuia.^[6] Întreaga paradigmă a cunoașterii reprezintă o fundătură iar infailibilitatea acesteia conduce către nihilism de factură shackleiano-lachmaniană.

Argumentul împotriva paradigmei cunoașterii în știința economică

Comunică prețurile cunoaștere sau coordonează acțiunile?

Prima întrebare pe care trebuie să o ridicăm este dacă prețurile chiar au vreo funcție de comunicare. Conform lui Kirzner, există două funcții de comunicare distincte ale prețurilor. Acesta distinge între funcțiile de comunicare ale prețurilor de echilibru și a celor de dezechilibru, punând în mod particular accentul pe cele din urmă:

O chestiune este să recunoști rolul prețurilor de echilibru ca semnale economice care permit coordonarea instantanee a deciziilor descentralizate, bazându-se pe fragmente dispersate de cunoaștere. Este cu totul altceva să recunoști rolul prețurilor de dezechilibru în stimularea descoperirilor antreprenoriale în ceea ce privește disponibilitatea informației dispersate (a cărei existență a fost scăpată din vedere până la acel moment).^[7]

Să analizăm pe rând aceste funcții. Prima teză se referă la prețurile de echilibru. Este, într-adevăr, compusă din trei sub-teze distincte.

În primul rând, se susține că prețurile conțin informație economică într-o formă condensată.^[8] Asta este fără tăgadă adevărat dacă intenția este de a spune că prețurile conferă informație despre raporturile de schimb din trecut. Totuși, trebuie să notăm că prețurile din trecut sunt rezultatul condițiilor din trecut. Acțiunea însă nu se confruntă niciodată cu acele condiții din trecut ci cu unele viitoare, adică, cu toate condițiile existente în decursul acesteia. Mai mult, iar acesta este punctul crucial, nu trebuie să trecem cu vederea că prețurile sunt întotdeauna rezultatul unei acțiuni. Prin urmare, toată informația pe care s-a bazat acțiunea respectivă a trebuit să fie dobândită în prealabil. Prețul însuși nu ar fi putut comunica cunoașterea care l-a generat. Numai într-un sens metaforic poate cineva să afirme că prețurile reflectă sau conțin informație referitoare la condițiile prezente. Pentru omul care acționează, aceste condiții ale trecutului apropiat sunt lucruri deja lăsate în urmă.

A doua sub-teză susține că prețurile de echilibru permit comunicarea unor seturi dispersate de cunoaștere.^[9] Aceste circumstanțe particulare de timp și spațiu nu sunt niciodată cunoscute în totalitate de către cineva. Totuși, prin raporturile de schimb care se formează pe piață, acestea sunt transmise într-o formă condensată către toți participanții de pe piață. Conform acestor susținători, socialismul suferă deoarece nu posedă un mecanism echivalent. Comisia socialistă de planificare nu poate determina valoarea factorilor de producție deoarece aceste valori sunt determinate de elemente legate de ofertă și cerere care sunt dispersate la scară prea largă.^[10]

Trebuie observat că partea pozitivă a acestui raționament nu conține niciun fel de argument. Se afirmă că prețurile comunică informația condensată relevantă. Acest lucru este însă o expresie metaforică. Fiecare raport de schimb este determinat de circumstanțele particulare de timp și spațiu. Totuși, nu este important că așa stau lucrurile ci mai degrabă cât de precis operează – dacă o face în vreun fel – această determinare. Atâta timp cât nu există nicio teorie referitoare la determinarea exactă a alegerilor noastre, nu putem deduce nimic din faptul că totul trebuie să fie determinat. Este de asemenea o simplă aserțiune că niciun alt mecanism în afară de prețuri nu poate comunica acele fapte dispersate cu aceeași rapiditate.^[11] Totuși, dacă presupunem, de dragul argumentului, că așa stau lucrurile, atunci economia de piață ar cădea dintr-o criză în alta. Cea mai rapid accesibilă informație de care dispune capitalistul – antreprenor este să observe prețurile de pe piață. Numai după aceea ar începe să acționeze. Cu alte cuvinte, dacă informația ar fi într-adevăr atât de importantă, nu ar mai avea niciun sens să anticipezi viitorul, dar chiar acest ultim fapt permite pieței să opereze lin.

În final, susținătorii importanței problemei cunoașterii argumentează că raporturile de schimb permit coordonarea deciziilor descentralizate. Este greu de înțeles cum coordonarea ca atare ar putea fi vreodată o problemă pe care socialismul să nu fie capabil să o rezolve. Într-adevăr, într-un sens mai larg, toate acțiunile sunt oarecum coordonare. Acțiunile noastre nu sunt mai puțin coordonate cu cele ale furnizorilor de lapte și ale magnaților de cinema decât cu cele ale hoților, violatorilor și ale criminalilor. Nu problema crimei este cea avută în vizor de teoreticienii hayekieni ai cunoașterii atunci când vorbesc de coordonare, deci este necesar un criteriu suplimentar pentru a distinge coordonarea „bună” de cea „rea”. Acest criteriu – și nu coordonarea – ar fi atunci piatra de temelie a analizei economice.^[12]

Astfel, ne putem întreba dacă nu cumva cuvântul „coordonare” este doar o formulare nefericită care împinge în obscur vreo idee valoroasă. Prin urmare, ar trebui să ne uităm mai îndeaproape asupra exemplelor ilustrative oferite pentru a susține abordarea axată pe problema cunoașterii. Probabil cel mai cunoscut este exemplul cu minereul de staniu pe care Hayek îl utilizează pentru a ilustra afirmația că „prețurile pot acționa pentru a coordona acțiunile separate ale diferiților oameni în aceeași manieră în care valorile subiective îl ajută pe individ să coordoneze părțile care compun planul său”. Hayek ne propune următoarele:

Presupunem că undeva în lume o nouă oportunitate pentru utilizarea unei materii prime, să spunem, staniu, s-a ivit, sau că una dintre sursele ofertei de staniu a fost eliminată. Nu contează pentru scopul nostru – și este notabil că nu are nicio importanță – care dintre aceste două cauze a făcut staniul mai rar. Tot ceea ce utilizatorii de staniu trebuie să știe este că o parte din staniul pe care obișnuiau să îl consume este acum utilizat mai profitabil în altă parte și că, în consecință, trebuie să economisească staniul. Nu este nici măcar nevoie ca marea majoritate a acestora să cunoască unde a apărut cea mai urgentă nevoie, sau în favoarea căror altor nevoi ar trebui să își drămuiască oferta. Dacă numai câțiva dintre aceștia cunosc în mod direct existența noii cereri, și îndreaptă resurse înspre aceasta, și dacă indivizii care devin conștienți de noua lipsă astfel creată o acoperă la rândul lor din încă alte surse, efectul se va disemina rapid în întregul sistem economic și va influența nu numai pe toți utilizatorii de staniu dar și pe cei care folosesc substitute, respectiv substitute ale substitutelor, oferta tuturor lucrurilor fabricate din staniu și substitutele acestora, și așa mai departe; … Întregul se comportă ca o singură piață, nu pentru că vreunul dintre membrii săi explorează întregul areal al acțiunii, ci deoarece câmpurile vizuale limitate ale acestora se suprapun îndeajuns încât prin numeroși intermediari informația relevantă să fie comunicată către toată lumea.^[13]

Nu poate exista nicio îndoială că efectul acutizării rarității staniului se va răspândi rapid în întregul sistem economic și va influența nu doar pe toți utilizatorii de staniu dar și pe ai substituenților acestuia etc. Acest proces însă nu este cel mai bine caracterizat drept o funcție de coordonare a prețurilor.

Faptul fundamental pe care-l reprezintă raritatea are implicația că nu fiecare cerere de staniu poate fi satisfăcută. Unii indivizi dispun de staniu iar alții nu. O înăsprire a rarității implică faptul că unii participanți de pe piață, care în caz contrar ar fi putut beneficia de staniu, sunt acum necesarmente împiedicați în a-l mai folosi. Dacă o anumită cantitate de staniu este vândută, atunci vânzătorul nu o mai poate vinde încă o dată, indiferent de raportul de schimb. Pur și simplu nu mai există cantități rămase de staniu. Este irelevant dacă vânzătorul ține sau nu cont de acest fapt. Nu poate vinde ceea ce nu mai este în posesia sa. Mai mult, staniul nu devine mai rar iar după aceea situația respectivă ajunge să fie cunoscută și conduce către adaptări. Mai degrabă lucrurile stau în ordine inversă. Însuși faptul că cererea crește înseamnă că cineva deja cunoaște o utilizare a staniului care produce mai multă valoare.

Nu prețurile coordonează acțiunile vânzătorilor și cumpărătorilor de staniu; prețurile sunt rezultatul acțiunii (coordonate), nu coordonatoarele acesteia. Proprietatea privată, mai degrabă decât cunoașterea, este cea care coordonează acțiunile separate ale diferiților indivizi. Conceptele de coordonare și comunicare mai degrabă obscurizează decât să exprime acest fapt. Acesta este încă un exemplu al pericolelor legate de utilizarea metaforelor în discursul științific.

Teoria echilibrului bazat pe atracție

Acum, să revenim asupra celei de a doua teze a lui Kirzner. În ce măsură se justifică să vorbim despre o funcție de comunicare a prețurilor de dezechilibru? Mai sus, am văzut că Kirzner crede că acestea stimulează descoperirile antreprenoriale legate de disponibilitatea cunoașterii dispersate. Cuvântul cheie din această formulare este „stimulează”. Intenționează Kirzner să spună că prețurile sau ecartul dintre prețuri reprezintă cauzele acțiunii? Într-adevăr, aceasta pare a fi poziția pe care o susține. Acesta menționează că: „oportunitățile pentru a face profit pot atrage și inspira acțiuni pe piață care se dovedește că reduc ignoranța și alocarea greșită de pe piață”.^[14]

Este important să realizăm că această concepție nu coincide cu cel de perspicacitate antreprenorială din definiția lui Kirzner. Perspicacitatea antreprenorială trebuie „înțeleasă drept capacitatea de a evalua în mod independent o situație și de a ajunge mai corect la o imagine propriu creată a viitorului relevant (la acest moment încă nedeterminat). Fiecare dintre noi posedă într-o oarecare măsura această abilitate … Însă unii posedă această abilitate într-o mai mare măsură”.^[15]

Într-adevăr, cine s-ar încumeta să nege că fiecare dintre noi, măcar într-o oarecare măsură, reușește să evalueze o situație și să ajungă în mod corect la o imagine propriu creată în ceea ce privește viitorul relevant?^[16] Totuși, concepția lui Kirzner în ceea ce privește funcția de comunicare a prețurilor de dezechilibru se bazează pe ceva cu totul diferit de perspicacitate în sensul indicat mai sus. Acesta susține că

este câștigul potențial oferit de realitățile [viitoare] care „pune în mișcare” perspicacitatea antreprenorială.^[17]

Știm foarte puțin despre calea exactă în care oportunitățile de profit pur atrag atenția antreprenorială. Dar există numai vagi îndoieli în ceea ce privește magnetismul puternic pe care îl exercită astfel de oportunități.^[18]

Kirzner ne-a invitat, fără argumente pe care să se poată sprijini, să îi împărtășim credința asupra a ceea ce am putea numi o teorie a atracției sau revelației. Căci dacă acțiunea este comportament conștient, ce înseamnă că diferențialul de prețuri cauzează acțiunea? Trebuie că există un soi de mecanism care aduce diferența dintre prețuri în atenția unor antreprenori. Diferențialul de prețuri trebuie deci conceput ca și cum ar sări în conștiința antreprenorului fără a necesita vreo acțiune prealabilă din partea acestuia. În termeni generali, concepția lui Kirzner presupune că noi (sau unii dintre noi) au informație în ceea ce privește un obiect deoarece obiectul însuși o implantează cumva în conștiința noastră. Noi suntem pasivi iar obiectele sunt active.

Desigur, acestea nu sunt adevărate. Obiectele din mediul nostru sunt cum sunt – fie că noi știm ceva despre ele sau nu. Totuși, în absența unor acțiuni conștiente din partea noastră nu vom ști niciodată nimic în ceea ce le privește. De pildă, ai putea măcar descrie culoarea scaunului pe care stai chiar în acest moment fără a te uita în mod conștient la acesta încă o dată? Ai putea măcar să spui precis câte trepte ai de urcat pentru a ajunge în camera ta de hotel fără să le numeri? Există un număr infinit de întrebări de acest tip, și de fiecare dată răspunsul este negativ. Nu obiectele sunt acelea care ne atrag atenția. Trebuie să acționăm pentru a le face să intre în conștiința noastră.

Desigur, un obiect trebuie să fie acolo pentru a fi perceput. Existența sa este o condiție necesară pentru a fi perceput. Însă o percepție este întotdeauna o acțiune, adică, manifestarea unei alegeri; iar o alegere nu este în vreun fel cunoscut nouă determinat de către un obiect. Astfel, fără să luăm notă în mod conștient de prețurile care se formează pe piață nu ar fi posibil să știm ceva despre acestea. În consecință, nu putem fi atrași de prețuri și nici de diferențialul de prețuri.

Diferențele de preț pe aceeași piață nu reprezintă o excepție. Chiar și dacă există prețuri diferite la același moment și în același spațiu geografic, antreprenorii trebuie să caute în mod conștient după acestea. Aceștia trebui să acționeze pentru a ști de unde să cumpere și unde să vândă.

În fiecare moment există probabil un număr infinit de diferențiale de preț care nu au fost descoperite. Cu toții am duce-o mai bine dacă Kirzner ar avea dreptate iar aceste diferențiale ar fi revelate unora dintre semenii noștri. Aceștia ar putea rămâne acasă, să stea în fotoliile lor și să înregistreze niște profituri frumușele. Din nefericire, nu așa se petrec lucrurile în lumea în care trăim. Este prin urmare imposibil să conchidem alături de Kirzner că „chiar acest diferențial dintre prețurile mari și cele mici le sugerează unor antreprenori alerți că pot fi câștigate niște profituri din arbitraj”.^[19]

Kirzner nu susține că fiecare antreprenor perspicace va fi atras de oportunitățile de profit. Totuși, aceasta nu reprezintă o soluție la dificultatea cu care se confruntă această teorie a atracției. Într-un anumit sens mai degrabă creează dificultăți suplimentare. Deoarece tot mai rămâne să explicăm cum un obiect, grație simplei sale existențe, poate intra în conștiința noastră. Însă, acum, trebuie să mai explicăm și de ce unele persoane sunt mai susceptibile la diferențialele de prețuri decât alte persoane.

În orice caz, chiar dacă am ignora aceste obiecții și chiar dacă am presupune, de dragul argumentului, că antreprenorul perspicace ar putea cumva ști valoarea produsului marginal al factorilor de producție, teoria atracției tot ar fi contradictorie. Fie un factor de producție a fost deja vândut fie nu. Dacă acesta a fost vândut la un preț sub valoarea marginală discontată a acestuia atunci există o oportunitate de profit. Totuși, în această situație, ar fi prea târziu pentru un antreprenor perspicace să intervină, din simplul motiv că a fost deja cumpărat de un competitor. Dacă, luând situația opusă, acel factor nu a fost încă vândut către cineva atunci nu există niciun diferențial de prețuri. În consecință, niciun antreprenor perspicace nu poate fi atras pentru a cumpăra acest factor. Prin urmare, teoria atracției este greșită chiar și plecând de la propriile sale ipoteze.

Kirzner ar nega probabil că teoria sa îl conduce aproape de domeniul materialismului oarecum naiv. Acesta subliniază câteodată că un individ „nu poate vreodată spune că perspicacitatea îl face pe cel care o posedă sigur pe faptul că va descoperi cu succes ceea ce urmează să descopere mai târziu”.^[20] Totuși, nu ar trebui omis că teoria sa a atracției are o importanță crucială pentru ceea ce consideră a fi teorema centrală a științei economice, adică, teorema care „demonstrează tendințele echilibratoare și de coordonare din procesul de piață”.^[21] Această teoremă, așa cum o înțelege Kirzner, se sprijină pe ideea unui proces sistematic de învățare care este generat de-a lungul perioadelor de timp ulterioare.^[22] Acum, o astfel de teoremă trebuie neapărat să arate că descoperirile (adică, judecățile pertinente) sunt cumva determinate de condițiile obiective ale acțiunii. Dacă descoperirile ar fi determinate numai ca urmare a unei alegeri, o astfel de demonstrație ar fi imposibilă, din moment ce alegerea implică că poate exista eroare. Prin urmare, teorema centrală a lui Kirzner necesită ca descoperirile să fie explicate prin alți factori decât alegerea. Exact asta încearcă Kirzner să facă prin teorema sa a atracției. Într-adevăr, ar fi insuficient pentru scopul pe care îl urmărește doar să accentueze „motivația de a vedea lucrurile relevante așa cum sunt”.^[23] Deoarece o astfel de motivație luată de una singură nu ar asigura, desigur, vreun succes. Nu este suficient să pretinzi că antreprenorul este perspicace dacă se dorește demonstrarea existenței unui proces echilibrator kirznerian. Trebuie să se arate faptul că aceștia înregistrează succes și de ce. Mai sus am văzut că în niciun caz nu se poate afirma că problema a fost rezolvată de Kirzner. Motivul este, desigur, că nu ne putem gândi la o acțiune separată de alegere. În orice caz, înseamnă asta că a fost inutil să căutăm o tendință a pieței de a ajunge la echilibru? Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, chiar dacă analiza echilibrului și a procesului de echilibre ar deficitare, nu ar fi de niciun folos să o suplimentăm sau să o înlocuim cu o altă teorie greșită.

Consecința: empiricismul

Apropo, nici Kirzner nu pare să fie foarte convins de demonstrația sa ce privește atingerea echilibrului. Mai sus am menționat că la baza teoremei lui Kirzner a atracției nu stă nimic altceva decât credința sa în aceasta. Aceasta nu este o exagerare. Într-adevăr, Kirzner este foarte conștient că aceasta este baza teoriei sale. Să luăm în considerare următoarele afirmații:

Se poate arăta că încrederea noastră în abilitatea pieței de a învăța și de a valorifica fluxul continuu de informație de pe piață întru generarea procesului de piață depind în mod hotărâtor de credința noastră în prezența benignă a elementului antreprenorial.^[24]

Afirmația că încercarea de a executa un set de planuri incompatibile va pune în mișcare în mod sistematic o serie de schimbări de planuri care vor tinde spre echilibru nu poate fi făcută numai pe baze pur logice. O astfel de aserțiune trebuie să depindă de postularea unei propensiuni în ceea ce îi privește pe participanții pe piață de a învăța lecția corectă din propria lor experiență.^[25]

Plasarea acestei încrederi într-o simplă afirmație și în apelul de a adera la credința-i proprie indică faptul că Kirzner a abandonat ideea de praxeologie, adică, a logicii fenomenului social. Într-adevăr, empirismul său a crescut constant de-a lungul anilor.^[26] În ultima sa carte spune în mod explicit:

știința economică a plecat dintotdeauna de la importanta circumstanță empirică a ordinii economice … Piața în mod evident funcționează. Faptul că piața funcționează este poate cea mai semnificativă lecție a istoriei moderne.^[27]

Este credința centrală a teoriei procesului de piață, în varianta sa prezentă, că în ciuda complexității astfel introduse de către schimbările continue a VS [variabilelor subiacente], caracteristica esențială a procesului de piață, ca o chestiune ce ține de experiența istorică, rămâne în mare parte intactă.^[28]

Nu acesta este modul în care Mises concepea piața sau relația dintre ramura istorică și cea teoretică a științelor sociale. Rămâne o întrebare deschisă dacă analiza în variantă kirzneriană a procesului de piață nu este esențialmente un fel de investigație istorică. Totuși, nu putem adresa acest subiect aici având în vedere că scopul analizei noastre este unul mai restrâns.

Acțiunea economicoasă robbinsiană și antreprenoriatul kirznerian

Din ceea ce am spus până la acest punct decurge că întreaga caracterizare pe care Kirzner o face activității antreprenoriale drept acțiunea de a descoperi fără a se utiliza vreo resursă^[29] este nefondată. Dacă acțiunea implică folosire a mijloacelor rare în urmărirea scopurilor, și dacă cineva trebuie să acționeze pentru a percepe orice, atunci nu poate exista vreo descoperire – sau mai bine: vreo judecată – fără ca individul să dispună de propriu-i creier și aparat senzorial. Nu poate exista nici un fel de activitate fără măcar ceva proprietate.^[30] În consecință, ar fi în aceeași măsură imposibil să realizăm orice judecată pe piață fără să devenim capitaliști. De asemenea, este de neconceput să fii un simplu capitalist care împrumută fonduri unui individ perspicace care vine numai cu ideile de afaceri. Pentru a putea face asta, trebuie cel puțin să facem descoperirea că acest credit este în respectivul moment cea mai bună cale de a îți utiliza proprietatea.^[31]

Am văzut că originea erorii lui Kirzner privitoare la descoperirile antreprenoriale se găsește în încercarea acestuia de a determina alegerea – cel puțin implicit. Alegerea este problema universală cu care se confruntă omul care acționează. La fiecare moment acesta trebuie să aleagă ceea ce presupune a fi cea mai importantă acțiune care poate fi executată. Acest tip de judecată reprezintă cheia de boltă a științei economice. Este bine cunoscut că Kirzner tinde să califice această afirmație. Întreaga sa muncă – aproape toate articolele sale – începe cu o critică a ceea ce numește „acțiunea economicoasă robbinsiană”.^[32]

Kirzner susține că problemele vieții reale ar fi desfigurate dacă am considera că datele economice le sunt conferite participanților de pe piață. Din perspectiva lui Kirzner, dacă o informație este dată, asta înseamnă că este cunoscută unora sau tuturor participanților de pe piață.^[33] Drept consecință, acesta scoate în evidență că participanții de pe piață trebuie să descopere informația. Dacă aceasta este numai incomplet percepută, poate exista „ignoranță pură” în ceea ce privește informațiile prezente. Prin intermediul procesului de piață informația devine cunoscută pe măsură ce este descoperită. Kirzner mai argumentează că ceea ce contează nu este echilibrul și cunoașterea perfectă ci procesul de echilibrare și descoperirea. Să nu ne mai irosim timpul, ne spune acest argument, cu lumea imposibilă a economiei aflate în regim de rotație uniformă și a cunoașterii perfecte. Mai degrabă să ne concentrăm pe metoda prin care dobândim cunoaștere și astfel să abordăm echilibrul într-un proces de echilibrare.

Nu se poate nega că nu toate informațiile ne sunt date în sensul că le cunoaștem. Totuși, este o cu totul altă chestiune dacă asta este ceea ce clama lucrarea lui Lionel Robbins, The Nature and Significance of Economic Science. Și de asemenea este altă întrebare dacă, în măsura în care Robbins ar fi pretins așa ceva, antreprenorul kirznerian ar fi o alternativă viabilă.

Un cititor imparțial al cărții mai sus amintite a lui Robbins nu poate face altceva decât să se întrebe pe ce se bazează critica lui Kirzner. Kirzner furnizează rar citate pentru a își susține argumentul, furnizând excerpte mai lungi din Robbins numai în lucrarea sa The Economic Point of View.^[34] Totuși, chiar și în aceste citate, nimic nu poate fi găsit care ar putea susține afirmațiile sale împotriva lui Robbins. Pentru a evita orice neînțelegeri: nu intenționez să spun că nu poate fi găsit nimic în aceste extrase care nu ar merita să fie criticat. În orice caz, este evident că Robbins nu consideră scopurile acțiunii ca fiind cunoscute. Mai degrabă, acesta menționează explicit că, pentru ca teoremele economice să fie valide, cadrele mijloace – scopuri concrete sunt irelevante.^[35]

Poate că scopul lui Kirzner nu este atât de a îl critica pe Robbins, cât caricatura omului care acționează pe care o întâlnim în manualele contemporane de microeconomie. Astfel, acesta arată „că decizia pură de alocare a resurselor nu are loc niciodată, și că de fapt este o veritabilă iluzie să ne imaginăm că știința economică ar putea vreodată să ne ofere acel tip de precizie pe care o sugerează manualele de microeconomie”.^[36] Totuși, în această situație ar fi nepotrivit să îl acuzăm pe Robbins de erorile unor autori care sunt (sau ar putea fi considerate ca fiind) inspirate de lucrarea sa. Și mai rămâne întrebarea, chiar și atunci, dacă accentul pus pe descoperire și cunoaștere reprezintă vreun posibil progres care să surclaseze accentul pus pe alegere.

Desigur, nu cunoaștem tot ce există în jurul nostru în sensul că am experimentat totul deja. Însă asta este complet irelevant pentru problema alegerii. Întrucât a alege în mod corect nu înseamnă că am experimentat toate datele relevante, ci că acționăm în conformitate cu o judecată corectă în ceea ce privește aceste date.^[37] Faptul că datele sunt disponibile nu înseamnă că sunt și știute. Mai degrabă înseamnă că acțiunea noastră se confruntă cu acestea, fie că sunt mijloace sau obstacole. Totuși, acestea sunt mijloace sau obstacole independent de problema dacă le cunoaștem sau nu. Este de asemenea irelevant dacă o anumită informație există deja la momentul în care luăm decizia. Dacă își începe existența numai într-un moment viitor nu este mai puțin un dat decât oricare altul. Pentru acțiunea noastră, este dat în același sens în care și datele existente în prezent ne sunt date. Evaluările antreprenoriale ale factorilor de producție nu presupun informația despre viitor. Acestea sunt judecăți care se bazează pe estimări, adică, judecăți privitoare la viitor.^[38]

Înseamnă toate acestea că nu are niciun fel de influență cunoașterea asupra acțiunii? Într-adevăr, nu putem evita o astfel de concluzie spunând că cea mai mare parte a cunoașterii noastre din trecut poate fi folosită cu succes în viitor. Întrucât chiar întrebarea este de ce lucrurile stau astfel. Validitatea cunoașterii empirice a fost stabilită de experiență, și toate experiențele noastre sunt determinate de totalitatea condițiilor acestora. Totuși, condițiile acțiunii nu sunt imuabile. Mai curând, acestea se schimbă de la o zi la alta. În aceasta constă problema aplicării cunoașterii din trecut. Trebuie să judecăm dacă aceleași condiții vor domina și în viitor. Pentru această sarcină toată cunoașterea empirică nu ne este de niciun folos.

Prin urmare, nu poate exista ceva precum „generarea de cunoaștere” prin prețuri de dezechilibru. Cele din urmă nu „relevă, către participanții perspicace din piață, cum deciziile lor schimbate … ar fi mai înțelepte în viitor”.^[39] Nicio experiență din trecut nu ne spune la ce ar trebui să ne așteptăm pentru viitorul care va veni. Nici nu ne poate spune ce acțiuni ar trebui să alegem.

Fiecare acțiune presupune un ingredient care este în întregime diferit de cunoaștere și informație, anume, o judecată privitoare la condițiile care vor predomina în viitor. De ce, atunci, am mai avea vreo nevoie de antreprenorul kirznerian?^[40] Chiar Kirzner însuși îi descrie câteodată pe indivizii a căror acțiune este economicoasă în sens robbinsian drept „decidenți [care] primesc prețurile în mod pasiv, doar optimizând pe fondul unor date a căror existență este asumată”.^[41] Astfel indivizii a căror acțiune este economicoasă în sens robbinsian nu se comportă la fel de mecanic precum ne lasă Kirzner să credem. Aceștia cel puțin anticipează viitorul. Ei nu pot fi indivizi care pur și simplu acceptă prețul ca fiind dat [price-takers – n.t.]. În mod cert Kirzner ar răspunde că nimic din comportamentul acestora nu asigură ajungerea la echilibru. Totuși, așa cum am văzut, niciun element propriu conceptului său de antreprenor nu poate asigura acest rezultat. Argumentul lui Kirzner, deci, se reduce la a spune că „unele asumpții care privesc viitorul se dovedesc a fi profitabile în timp ce altele nu; prin urmare cele dintâi sunt ‘descoperiri antreprenoriale’ pe când cele din urmă sunt ‘datele’ pe care individul, a cărui acțiune este economicoasă în sens robbinsian, le presupune a fi date”. Adevărat, dar acest tip de înțelepciune nu ar avea nevoie de un economist.

În căutarea cunoașterii despre viitor: calea către shackleanism

Accentul pus de Kirzner pe descoperire și atingerea echilibrului nu este necesar pentru a infuza cu sens vreo doctrină economică sănătoasă. Așa cum am notat deja, versiunea teoriei care vizează atracția reușește numai să conducă la probleme suplimentare. Acum trebuie să ne concentrăm asupra altei zone unde întâmpinăm dificultăți care apar inevitabil ca urmare a considerării problemelor legate de cunoaștere drept piatra de temelie a științei economice. Asta se întâmplă întrucât discuțiile despre cunoaștere și ignoranță pură conduc în ultimă instanță la ceea ce în mod greșit este numit subiectivism extrem sau radical (în mod greșit, deoarece este mai degrabă un subiectivism fals). Dacă cunoașterea poate fi dobândită numai în urma percepției, atunci știința economică (și, de asemenea, toate celelalte științe sociale) poate fi numai de natură empirică, o știință ex post a acțiunii umane. Acum, strict vorbind toată cunoașterea pe care o acumulăm vreodată este dobândită ex post, i.e., după ce este percepută.^[42] Întotdeauna trebuie să punem pe tapet motive suplimentare pentru a argumenta în favoarea validității mai mult sau puțin universală a percepției. Totuși, subiectiviștii falși susțin (corect) numai că nu poate fi experimentat în prezent un eveniment viitor. De aici aceștia deduc că nu pot exista nici afirmații științifice în ceea ce privește viitorul. Pentru ei, viitorul este caleidoscopic, obscur și, în principiu, incognoscibil.

Accentul pus pe descoperire și procesul de echilibrare nu poate evita nicidecum aceste concluzii. Este zadarnic să gândești că există un fel de mecanism generator de cunoaștere care se numește proces de echilibrare. În ciuda tuturor afirmațiilor care susțin contrarul, acest tip de mecanism este chiar miezul modului în care Kirzner înțelege piața. Se poate discuta dacă chiar se pune problema existenței unui mecanism. Dar cu greu se poate nega că teoria procesului de echilibrare a lui Kirzner vizează și se sprijină pe afirmații referitoare la natura sistemică a descoperirilor antreprenoriale. Putem să numim această natură sistematică a descoperirilor un mecanism sau putem să îi spunem oricum altcumva – ideea de importanță capitală este că trebuie să existe o relație constantă care face legătura între evenimentele perceptibile și percepția asupra acestora, adică, descoperirea acestora. În caz contrar, nu am putea vorbi în niciun fel de vreo teorie, deoarece o teorie întotdeauna vizează să stabilească niște reguli generale. Nu poate exista o astfel de regulă fără existența unor relații constante.

Desigur, nici Kirzner, nici altcineva nu a reușit să elaboreze o astfel de teorie. Totuși, trebuie să adresăm chestiunea dacă este măcar imaginabil ca o astfel de teorie să poată fi construită. Căci în acest caz, încercările lui Kirzner ar putea fi considerate un eșec care era de așteptat dar care nu este lipsit de orice merit. Din nefericire nu așa stau lucrurile. Ideea existenței unei relații constante între obiectele perceptibile și percepția acestora trebuie să fie respinsă. Aceasta nu reprezintă în vreun fel o abordare viabilă pentru știința economică. Nu cunoaștem nimic în ceea ce privește motivele exacte care stau în spatele percepțiilor.

Această critică a fost deja prezentată mai sus. Singura cale de a o contracara este să afirmăm că, în decursul timpului, omul care acționează descoperă din ce în ce mai mult din mediul în care are loc acțiunea sa. Din momentul în care am descoperit un obiect, învățăm în fiecare zi să ne descurcăm ceva mai bine cu el. Pe măsură ce se scurge timpul, putem discerne din ce în ce mai bine ce fel de percepții ne permite și în ce circumstanțe.

Chiar dacă toate acestea sunt adevărate, trebuie să notăm trei puncte. În primul rând, nu se referă la absența unei teorii valide a percepției. Propoziția că, din momentul în care cunoaștem ceva, îl cunoaștem pentru totdeauna nu răspunde la întrebarea legată de cum am ajuns să dobândim această cunoaștere. Mai mult, această propoziție ignoră faptul că nu încetează să se schimbe condițiile acțiunii. Prin urmare, cunoașterea pe care am dobândit-o printr-o evaluare ex post a trecutului nu poate fi aplicată pur și simplu încă o dată în viitor.^[43] Chiar mai important este că se referă doar la obiecte care diferă de acțiunea umană. Dar cum rămâne cu acțiunea însăși? Cum rămâne cu alegerea și percepția? Poate alegerea și ce se naște din aceasta, prețurile și diferențialul de preț, să fie studiate cu aceleași rezultate ca materia moartă care ne înconjoară? Răspunsul la această întrebare este „nu”. Nu numai că este imposibil să deducem alegerea din orice condiție a acțiunii, de asemenea nu poate exista o teorie care să cuprindă cauzele alegerii. O astfel de teorie va trebui să presupună că există legături constante în ceea ce privește gândirea omului care acționează. Cu alte cuvinte, o astfel de teorie ar trebui să presupună că omul nu poate învăța; aceasta, însă, este o poziție contradictorie prin ea însăși.^[44]

Desigur, niciun antreprenor nu poate să își bazeze judecățile doar pe analiza condițiilor acțiunii, exceptând alegerea. Trebuie să analizeze de asemenea și alegerea. Totuși, asta trebuie să facă pe calea înțelegerii thymologice.^[45] Astfel, nu poate niciodată ajunge la o concluzie generală. Nu există nicio posibilitate de a spune într-o manieră generală în ce condiții cunoașterea pe care am descoperit-o despre diferențialele de prețuri va fi validă.

Accentul pus pe cunoaștere și descoperire nu poate evita erorile subiectivismului fals. Totuși, această doctrină nu reprezintă în mod cert poziția pe care o susține Kirzner. În The Meaning of Market Process, acesta refuză categoric poziția subiectivismului fals. El încearcă să apere ceea ce Roger Garrison numește calea de mijloc austriacă.^[46] Totuși, în baza propriei relatări a doctrinei economice, aceasta ar reprezenta un demers imposibil. Dacă echilibrul economic presupune că toate datele sunt cunoscute fiecărui participant pe piață, argumentul subiectivismului fals nu mai poate fi combătut. Însă, în refutarea sa, Kirzner nu încearcă să arate că aceștia au furnizat o expunere eronată a problemelor presupus importante ale cunoașterii și ignoranței pure. Mai degrabă, pledează într-un mod excelent pentru bunul simț, iar argumentul său este expus fără a face apel la cunoaștere și ignoranță, ci punând accentul pe acțiune și alegere. Acesta spune:

Percepția obișnuită, a omului de rând, asupra deciziilor umane este că unele dintre acestea sunt luate cu înțelepciune, judicios, cu succes. Acestea sunt deciziile care, în retrospectivă, sunt recunoscute ca fiind cruciale pentru atingerea unor rezultate dezirabile. Alte decizii, așa cum indică percepția obișnuită, se dovedesc a fi un eșec; retrospectiv, cel puțin, sunt văzute ca fiind greșite… Aici avem sursa aparentului nostru dezacord cu subiectiviștii radicali: are sau nu sens să descriem o acțiune drept una potrivită, în lumina evenimentelor ulterioare, sau că a fost nepotrivită?^[47]

Ce altceva sunt afirmațiile acestea dacă nu o recunoaștere implicită a irelevanței problemei cunoașterii? În orice caz, acestea nu marchează o nouă întorsătură în gândirea lui Kirzner asupra acestor probleme. Într-un pasaj grăitor din lucrarea sa Competition and Entrepreneurship, a făcut următoarele remarci:

Discuția mea despre perspicacitatea antreprenorială a evitat deliberat caracterul speculativ al acesteia. Am recunoscut desigur că într-o lume a incertitudinii fiecare decizie antreprenorială, indiferent de câtă perspicacitate reflectă, trebuie într-o anumită măsură să constituie un pariu. Însă scopul meu a fost să arăt că decizia antreprenorului – în ciuda inevitabilului ei caracter speculativ – reprezintă judecata acestuia că o oportunitate de profit chiar există. Toată acțiunea umană este speculativă; insistența mea asupra elementului reprezentat de perspicacitate în acțiune a intenționat să scoată în evidență că, departe de a fi amorțiți de incertitudinea inevitabilă a lumii noastre, oamenii acționează în baza judecăților lor referitoare la care oportunități au rămas neexploatate de către alții.^[48]

Acesta este domeniul comun al științei economice sănătoase. Totuși, în ceea ce privește teoria lui Kirzner a descoperirii și procesului de echilibrare ne declarăm neconvinși. Așa cum vom vedea în secțiunea următoare, contribuțiile lui Kirzner sunt deficitare acolo unde ne-am aștepta cel mai puțin să fie, anume, în prezentarea procesului de piață așa cum a fost conceput de Böhm-Bawerk și Mises.

În favoarea proprietății și a calculului

Se bazează analiza procesului de piață pe problema cunoașterii?

În această secțiune vom argumenta că problemele acțiunii care stau la baza expresiilor acum la modă, cum sunt procesul de piață și cunoașterea, pot fi în întregime analizate în termeni de proprietate și alegere. Mai întâi să vedem cum se formează pe piață prețurile pentru bunurile de capital. Acest proces și-a găsit prima formulare în lucrarea lui Böhm-Bawerk Positive Theory of Capital;^[49] Mises s-a referit la ea ca proces de piață.^[50] Susținătorii pretinsei importanțe a problemei cunoașterii susțin că procesul pieței este benefic deoarece reprezintă un mecanism de difuzare și comunicare a cunoașterii. Dar, nu asta relevă o analiză făcută la rece.

Sunt două etape pe care trebuie să le distingem în procesul pieței, anume, formarea prețurilor pentru bunurile de consum și formarea prețurilor pentru bunurile de capital. Primul depinde în totalitate de valorile individuale ale consumatorilor. Cu cât aceștia apreciază mai mult un produs cu atât mai mult vor fi dispuși să dea în schimb pentru acesta. Aceasta are repercusiuni directe asupra pieței bunurilor de capital. Cu cât sunt mai mari câștigurile de pe urma unui produs cu atât mai mult va putea fi dat în schimb pentru factorii săi de producție. Acum, ce implică faptul că fiecare bun de capital va fi dat la schimb pentru cel mai mare preț pe care îl va putea obține proprietarul acestuia? Înseamnă că numai ceea ce se presupune a fi activitatea antreprenorială care produce cea mai mare valoare poate fi realizată. Toți ceilalți antreprenori pur și simplu nu pot să aducă în posesia lor bunurile de capital necesare. Nu pot plăti prețuri la fel de mari precum competitorii lor.

Ce rol joacă cunoașterea participanților la piață în această analiză? În special, este vreun fel de comunicare sau difuzare a cunoașterii necesară pentru a produce rezultatul de mai sus? Răspunsul la această întrebare este clar negativ. Antreprenorii aflați în competiție pot să nu cunoască absolut nimic despre alte posibilități de folosire a factorilor de producție pe care cu toții vor să îi achiziționeze. Cu toate acestea, asta nu modifică cu nimic concluzia că, drept consecință a formării prețurilor, numai activitățile antreprenoriale care se presupune că vor produce cea mai mare valoare sunt realizate. Dintre toate alternativele cunoscute de către fiecare partener la schimb, niciuna nu este, în acest moment, mai benefică decât schimbul însuși. Această concluzie este o implicație necesară a oricărui schimb. Astfel, chiar dacă fiecare dintre participanții pe piață știe numai cum să realizeze propriul său proiect și rămâne ignorant despre toate celelalte oportunități, procesul pieței tot conduce la rezultate benefice.^[51]

Elementul distinctiv al procesului de piață nu constă în comunicarea cunoașterii. Formarea prețurilor mai degrabă implică o comparație între proiecte în termeni valorici. Această comparație nu are nimic în comun cu diseminarea cunoașterii. Prin acțiune sunt comparate proiectele. Deoarece un antreprenor plătește prețuri mai ridicate pentru factorii de producție, proiectul său trebuie să realizeze venituri (discontate) mai mari.

Procesul pieței este astfel legat inextricabil de alegere și acțiune. Cunoașterea și comunicarea, pe de altă parte, sunt secundare.^[52] Acesta este centrul problemelor analitice ale lui Kirzner și adepților acestuia. Desigur, din fiecare dintre articolele lui Kirzner desprindem încă o fațetă a procesului de piață. Însă, ceea ce ni se prezintă este un proces de piață kirznerian a cărui idee centrală este o revelație mistică prin prețuri. Această teorie a revelației nu are nimic în comun cu analiza misesiană a procesului de piață. Nu este lipsit de ironie, prin urmare, atunci când Kirzner regretă „o anumită tendință, prezentă într-un număr de expuneri recente ale lucrărilor lui Mises, de a trece pe un plan secund (sau a nega sec) rolul central al ideii de piață ca proces din sistemul misesian”.^[53] Într-adevăr, nimeni nu a făcut, probabil, mai mult rău acestei idei decât însuși Kirzner.

Un lucru este să notăm modestia nobilă a lui Kirzner atunci când scoate în evidență că propria sa muncă este numai o elaborare a scrierilor lui Mises. Este altă chestiune dacă această „elaborare” nu este echivalentă, de fapt, cu negarea teoriei. Kirzner susține că, în ceea ce privește analiza procesului de piață, nu este niciun fel de diferență între Mises și Hayek.^[54] Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr, totuși. La ce se gândesc Hayek și Kirzner este un proces de învățare. În cele din urmă, acesta este un proces care conduce spre cunoașterea perfectă, adică, spre echilibru. Cu alte cuvinte, Kirzner ca și Hayek înceară să explice de ce și cum învățăm despre adevăr și astfel despre prețurile adevărate. Aceștia cred că o astfel de explicație poate fi furnizată deoarece acest „proces prin care faptele sunt pistonate în conștiința omenească nu este în întregime neguvernat de logica acțiunii umane; se conformează în mod natural tendinței ca oamenii perspicace care acționează să observe ce este probabil să le fie folositor”.^[55] Soluția lui Kirzner la această problemă este că informația necesară este revelată prin prețurile existente care sunt „greșite”. Mises, însă, nu a fost preocupat în niciun fel de această problemă. Pentru Mises, analiza procesului de piață a fost menită să deslușească implicațiile acțiunii umane pentru formarea prețurilor pe piață:

Aprovizionând piața cu acele bunuri de consum din vânzarea cărora se pot obține prețurile cele mai ridicate, ei gerează o tendință de scădere a prețurilor acestora. Reducând producția acelor bunuri de consum a căror producere nu oferă perspective de profit, ei generează o tendință de descreștere a prețurilor acestora. Toate aceste transformări se perpetuează la nesfârșit și ar putea înceta numai dacă s-ar atinge condițiile corespunzătoare economiei în regim de rotație uniformă și echilibrului static.^[56]

Mises nu face nicio încercare de a găsi o soluție pentru problema pe care Hayek și Kirzner sunt dornici să o rezolve, adică, de ce este probabil ca echilibrul să fie atins. Mai degrabă nu se preocupă în niciun fel de această întrebare. Pentru Mises echilibrul este un instrument necesar pentru analiză. Însă validitatea teoremelor economice nu depinde în niciun fel de întrebarea cum și de ce ar trebui vreodată să se realizeze echilibrul. Exact acest punct este negat atât explicit (Hayek^[57]) cât și implicit (Kirzner) de către toți pretinșii teoreticienii ai procesului de piață. În ciuda întregii lor desconsiderări pentru teoreticienii echilibrului matematic, aceștia argumentează de pe aceleași temeiuri. Repetă la nesfârșit termenul „proces de piață”; totuși, cred cu tărie că realitatea echilibrului trebuie să fie dovedită și explicată.

Toate acestea nu au nicio relevanță pentru Mises în ceea ce privește analiza procesului de piață. Din perspectiva misesiană pot fi prețuri de echilibru și de dezechilibru. Se poate chiar să îl urmăm pe Kirzner și să spunem că procesul de piață constă în „corectarea” continuă a prețurilor de dezechilibru care apar pe parcursul competiției antreprenoriale.^[58] Totuși este important de văzut clar ce înseamnă asta. Corecția este de fapt o implicație a oricărei acțiuni de succes asupra pieței. Ideea este că prețurile sunt mereu formate în baza celei mai bune cunoașteri care este disponibilă proprietarilor. Prin urmare, însuși faptul că îmi vând roșiile lui A și nu lui B implică că, ex ante cel puțin, această utilizare a proprietății mele și, deci, prețul care se stabilește pe piață este mai bun decât orice altă utilizare posibilă a acesteia (și deci orice alt preț) care ar fi putut să se fi realizat altfel. Asta rămâne adevărat atât pentru prețuri de dezechilibru cât și pentru cele de echilibru. Nu există explicații diferite pentru acestea. Toate prețurile sunt prețuri de piață și ca atare trebuie să fie explicate.

Nu poate fi evidențiat îndeajuns că aceste viziuni diferite asupra procesului pieței au implicații majore. Cea mai importantă privește chiar dinamica analizei procesului de piață. Cuvântul proces înseamnă că acest tip de analiză ar trebui să explice succesiunea în timp a evenimentelor. Asta la rândul său presupune că putem stabili o legătură cauzală între evenimentele care se succed. Eroarea de bază a lui Kirzner constă în încercarea sa de a face legătura între descoperiri (sau judecăți adevărate) și evenimente din trecut. Cum nicio astfel de legătură nu poate fi considerată, fără o contradicție internă, a fi necesară, adică, general și apodictic validă, Kirzner se referă la pretinse dovezi empirice pentru a își susține argumentul în vreun fel. Astfel, teoremele pe care le poate deduce trebuie în mod invariabil să fie empirice. Datorită acestor motive Kirzner acum consideră că știința economică se bazează pe postulate empirice sau pe date empirice. Pe de altă parte, viziunea misesiană asupra dinamicii procesului de piață pornește prin a recunoaște universalitatea faptică a rarității. Numai atât este necesar pentru a ajunge la teoreme apriorice despre succesiunea în timp a evenimentelor reale. Câteva exemple ar fi: dacă consum mai mult acum necesarmente nu voi putea să consum la fel de mult în viitor, cum aș fi făcut-o dacă aș fi economisit mai mult; sau: dacă supraestimez cantitatea mijloacelor de care dispun voi fi fără doar și poate călăuzit spre a îmi descoperi eroarea în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Prin urmare, indubitabil, nu există o abordare a analizei procesului de piață care să fie împărtășită în comun de Böhm-Bawerk și Mises, pe de o parte și de Hayek și Kirzner, pe de altă parte. Cel mai important, însă, numai analiza lui Mises reprezintă o opțiune viabilă pentru a clădi pe ea. Nu conține erorile abordării Hayek – Kirzner care au fost identificate mai sus.

Proprietatea și cunoașterea

Mai sus am argumentat că susținătorii preeminenței problemelor cunoașterii în știința economică nu au cum să adreseze în mod adecvat faptul că nu poate exista o experiență prezentă a evenimentelor viitoare. Totuși, mai există o condiție fundamentală, chiar mai importantă, a acțiunii. Aceasta constă în faptul că în sine cunoașterea nu este niciodată rară. Problemele cunoașterii au deci un loc în știința economică numai în măsura în care cunoașterea trebuie să fie selectată pentru a fi aplicată. Însă selecția cunoașterii depinde în întregime de proprietatea persoanei care acționează.

În fiecare moment dispunem de o cantitate imensă de informație și de obicei cunoaștem multe căi prin care poate fi atins orice scop dat. De exemplu, dacă apartamentul meu este rece, aș putea să mă încălzesc făcând gimnastică sau purtând pulovere suplimentare. Aș putea de asemenea să pun pe foc bucăți din mobilierul meu sau pur și simplu să dau drumul la încălzirea centralizată și să plătesc facturi mai mari. Aș putea de asemenea să stau în fotoliu si să inventez o nouă tehnologie care mi-ar permite să îmi încălzesc apartamentul la jumătate din costul prezent.

În mod cert, ultima alternativă este cea mai elegantă. În orice caz, cum condițiile nu încetează să se schimbe, trebuie să acumulăm constant cunoaștere nouă măcar pentru a ne conserva prezentul standard de viață. Totuși, știința economică nu trebuie să se ocupe cu factorii care condiționează acumularea de cunoaștere. Putem de asemenea să lăsăm deschisă problema dacă știința economică poate să se ocupe de ei. Asta nu are nicio importanță pentru problema pe care trebuie să o adresăm. Pentru moment suntem în totalitate nepreocupați de crearea de cunoaștere, adică, de judecățile care se dovedesc a atinge succesul în acțiune. Nu ne preocupăm de modul în care ne reducem ignoranța pură. Mai degrabă trebuie să ținem cont de principiile în baza cărora sunt selectate judecățile pe care chiar le aplicăm în acțiunile noastre.

Să luăm de pildă problema aprinderii unei țigări. Oare folosim un aruncător de flăcări, chibrituri, încălzim cuptorul pe bază de cocs până se înroșește, sau așteptăm până când următorul fulger lovește o bucată de lemn? Oricare soluție poate fi cea mai potrivită în anumite condiții. Or, să luăm în considerare numeroasele căi care sunt posibile din punct de vedere tehnic pentru a ajunge din Harlem în centrul Manhattanului. Poți lua metroul, trenul expres, un taxi, propria mașină, putem închiria un autobuz sau un elicopter, putem cumpăra un avion F-16 și două aeroporturi, etc. Desigur, cineva ar putea spune că ultima alternativă este absurdă în condiții normale. Întotdeauna ceea ce considerăm rezonabil sau absurd sunt condițiile acțiunii, nu acțiunile în sine.

Cantitățile de care putem dispune din fiecare mijloc – proprietatea noastră – sunt întotdeauna limitate. Astfel, alegerea presupune că unele dintre scopurile noastre trebuie să rămână neîndeplinite. Constant suntem în pericol de a urmări atingerea unor scopuri care sunt mai puțin importante ca scopurile care ar fi putut fi urmărite. Trebuie să alegem acțiunea care se presupune a fi cea mai importantă, cu toate că ceea ce alegem este cum să ne folosim proprietatea. Acțiunea înseamnă să ne utilizăm proprietatea în urmărirea a ceea ce pare a fi cel mai importante scop.

În alegerea celei mai importante acțiuni implicit selectăm niște părți din cunoașterea noastră tehnologică pentru a fi aplicată. În termenii noștri, alegerile noastră implică o judecată asupra importanței cunoașterii noastre tehnologice sub condițiile așteptate în care are loc acțiunea noastră. Judecata economică este singurul lucru care ne preocupă. Cunoașterea tehnologică în sine este irelevantă pentru știința economică. Chiar dacă informația în ceea ce privește circumstanțele particulare de timp și loc a fost comunicată prin prețuri, aceasta ar fi de importanță secundară. Totuși, fără referință la proprietatea noastră nu ar fi posibil să selectăm cunoașterea în termeni de importanță. Mai mult, abia din momentul în care deținem proprietate știm care tip de cunoaștere ar putea fi utilă. Această proprietate este cea care ne direcționează învățarea spre canale utile.

Proprietatea în sensul acesta vizează și dispoziția asupra bunurilor. Totuși, este un sens fundamental, mai profund, în care cunoașterea economică este legată de proprietate, anume, aproprierea. Asta deoarece crearea oricărui bun trebuie să vină înaintea actului de a dispune de acest bun. Aproprierea este în centrul proprietății însăși.^[59] Astfel, întrebării care tip de tehnologie deservește scopul care se presupune a fi cel mai important în condițiile curente nu i se poate da un răspuns independent de regimul de proprietate. Asta are o importanță capitală.

Este limpede că în toate regimurile de proprietate scopul final al acțiunii este de a te bucura de serviciile bunurilor de consum. Iar în toate regimurile de proprietate bunurile de consum pot doar origina din productivitatea oamenilor, adică din apropriere originară, din producție și din schimb.

Totuși, în capitalism există numai o cale de a ne bucura de bunurile semenilor noști. Trebuie să le dobândim prin schimb pe piață, adică, trebuie să îi dăm proprietarului acestora un alt bun pe care îl preferă față de cel pe care îl dorim. Însă acest bun trebuie necesarmente să fi fost produs în prealabil. Schimbul astfel implică producția reciprocă de bunuri sau valori. Mai implică și că numai acțiunile producătoare de valoare se dovedesc a fi de succes. Prin urmare, numai cunoașterea producătoare de valoare este selectată și căutată.

Desigur că pot exista erori și eșecuri. Judecățile noastre tehnologice pot fi greșite. Putem de asemenea să descoperim după acțiune că nu am urmărit cel mai important scop în condițiile date. Totuși acestea sunt irelevante pentru chestiunea pe care o vizăm. Sub auspiciile proprietății private, toate judecățile noastre privesc producția de bunuri. Producția de bunuri reprezintă unica preocupare a tuturor membrilor societății. În acest demers, aceștia selectează cunoașterea pe care vor să o aplice.

Situația este diferită într-un sistem care include o agenție coercitivă. Aici, prin definiție, un tip de cunoaștere diferit de cunoașterea care produce valoare este, măcar din când în când, mai importantă. (Cât de des este acest „din când în când” depinde de aria de întindere a activităților și permanența agenției coercitive.) Există, de exemplu, cunoașterea care îți permite să extragi rodul muncii altor persoane fără a le provoca vreo reacție de rezistență. Mai există și cunoașterea a cum să dobândești controlul și proprietatea asupra agenției coercitive. Apoi mai este și cunoașterea a cum să îți convingi semenii de utilitatea acestui sistem.^[60] Pot fi adăugate un număr infinit de elemente la această listă. Rezultatul, în termeni generali, rămâne același: o agenție violentă afectează necesarmente structura cunoașterii a societății asupra căreia s-a impus.^[61]

Proprietatea, calculul și structura producției

Totuși, asta nu e tot ceea ce implică proprietatea privată în ceea ce privește selectarea cunoașterii. Cele mai mari beneficii revin celor care participă în diviziunea muncii. Cea mai mare parte a cunoașterii noastre are valoare numai pentru că există o piață. Așa cum am notat mai sus, procesul pieței este esențialmente o procedură de selecție. Toate proiectele de investiție sunt comparate în termeni de valoare a productivității și numai cele care produc cea mai mare valoare sunt selectate (ex ante) pentru a fi executate. Pe piață totalitatea cunoașterii individuale este în permanență comparată în termeni valorici.

Valoarea cunoașterii aplicate pe care o pun în joc proprietarii este comparată prin schimburile anticipate de pe piață. Când, în urma calculului, rezultă un profit înseamnă că în condițiile date cunoașterea noastră are valoare. Când calculul indică o pierdere înseamnă că ceea ce cunoaștem nu are valoare. Aplicarea acesteia ar lua mijloace de la întreprinderi care ar produce mai multă valoare și astfel ar preveni aplicarea cunoașterii mai valoroase.

Desigur, această comparație nu este făcută în termeni de părticele de cunoaștere care plutesc în eter, detașate de proprietatea privată. Mai degrabă fiecare antreprenor încearcă să își utilizeze proprietatea în modul cunoscut de acesta, care produce cea mai mare valoare. Prin procesul de stabilire a prețurilor, valoarea acestei productivități este comparată cu valoarea productivității care poate fi obținută ca urmare a acțiunii altor proprietari. Antreprenorul estimează veniturile pe care le va realiza prin această încercare de afaceri. Apoi, cu ajutorul calculului, antreprenorul știe cât din proprietatea sa poate da în schimb pentru un bun de capital. Nu poate da mai mult de valoarea marginală discontată a producției care i-ar corespunde bunului de capital. Și îl poate apropria numai dacă niciun alt antreprenor nu știe de vreo cale prin care să realizeze o ceva cu valoare marginală discontată mai mare prin utilizarea acestui bun de capital. Astfel, fiecare factor de producție îi revine celui care cunoaște ceea ce se presupune a fi utilizarea care produce cea mai multă valoare. Această cunoaștere este cunoaștere cu valoare marginală. Reprezintă cunoașterea despre utilizarea care produce cea mai mare valoare în cazul fiecăruia dintre bunurile tranzacționate care, la momentul schimbului, este cunoscută de către proprietarii respectivelor bunuri.

Poate fi obiectat că ne-am putea imagina participanți pe piață ale căror idei ar produce mai multă valoare decât cele ale semenilor acestora, dar care din nefericire nu dețin capitalul pentru a își realiza planurile. Nu are sens să discutăm cât de probabilă ar fi o astfel de situație. Într-adevăr, avuția unui individ indică deseori expertiza pe care o deține. Însă, de dragul argumentului, să presupunem ca dată situația de mai sus. Primul lucru pe care l-ar putea face astfel de persoane este să încerce să convingă pe câțiva dintre semenii săi să le împrumute fondurile necesare pentru proiectele lor. Dacă obțin capitalul, atunci totul este în regulă pentru aceștia și restul omenirii. Însă, ce s-ar întâmpla dacă nu găsesc pe nimeni dornic să îi susțină? Nu ar fi un astfel de rezultat spre marele dezavantaj al tuturor celorlalți participanți din piață care acum sunt văduviți de investiția care ar produce cea mai mare valoare? Cei care pun problema în felul acesta nu înțeleg că piața nu poate fi divizată la întâmplare. Proprietatea unei persoane nu este numai un fond din care aceasta achiziționează bunuri de capital; este de asemenea și fondul pentru consumul său. Însuși faptul că pretinsul promotor nu obține fondurile necesare înseamnă că toți ceilalți participanți de pe piață consideră că alte investiții produc mai multă valoare. Nu putem separa proprietatea de posibilitatea de a comite o eroare; nimeni nu poate fi liber doar pentru a reuși. Dacă cineva eșuează în a-și folosi proprietatea într-un mod care produce valoare, atunci acela o consumă prin eroarea sa.^[62]

Să ne reamintim că efectuarea calculului ex ante nu constă în calcul bazat pe prețuri din trecut; este o judecată în termeni cantitativi care se sprijină pe anticiparea prețurilor viitoare. Însă, iar acest aspect este important, calculul este sursa prețurilor de piață din prezent care sunt continuu formate prin procesul de piață. Prețurile prezente sunt puncte de plecare pentru estimările noastre. Ne raportăm la ele ca la produsul tuturor condițiilor în care are loc acțiunea. Prin considerarea schimbărilor care au intervenit în rândul acestor condiții ne formăm, prin Verstehen, o judecată asupra prețurilor din viitor. În absența bazei pe care o furnizează prețurile monetare prezente, această procedură ar fi imposibilă.^[63] Prețurile prezente permit numai indirect calculul și ca urmare selectarea tehnologiei care produce cea mai multă valoare în condițiile dominante. Nu pot avea nicio funcție de comunicare deoarece sunt numai punctul, chiar dacă indispensabil, de plecare pentru înțelegerea noastră asupra viitorului. Dacă vreo categorie de prețuri ar avea o funcție de comunicare aceasta ar fi prețurile viitoare, dar prețurile de mâine nu pot fi vreodată cunoscute azi.

Mai mult, din moment ce fără proprietate privată nu ar putea fi întreprins cu succes vreun calcul, nici valoarea marginală a cunoașterii nu ar putea fi recunoscută. Proprietatea și calculul sunt în mod clar antecedente identificării cunoașterii care ar trebui să fie aplicată.^[64]

Acest fapt ilustrează cea mai importantă problemă a planificării socialiste, anume, să știi ce e de făcut în momentul următor. Chiar dacă ar cunoaște scopurile finale care ar trebui atinse, ar fi incapabilă să identifice valoarea marginală a cunoașterii. Prin urmare, nu ar ști care acțiuni ar fi, la fiecare moment în timp, creatoare de cea mai mare valoare în procesul de atingere a scopurilor vizate. Proprietatea privată este necesară pentru a recunoaște aceste acțiuni; în absența acesteia, nicio structură de capital nu poate fi construită.

Concluzie

Revenim acum asupra întrebării de ce „planificatorii socialiști ar fi incapabili să efectueze calcule în sensul îngust aritmetic”^[65] chiar dacă ar deține toată informația care este transmisă de prețurile formate genuin pe piață.

Numai prețurile din trecut pot fi percepute și ar putea astfel transmite orice fel de informație. Totuși nu prețurile trecute ci cele viitoare sunt cele care prezintă vreun interes pentru participanții de pe piață. Mai mult, cum nu există vreo legătură generală între prețurile din trecut și cele viitoare nu putem să le deducem pe ultimele din cele dintâi. Astfel, nu cunoașterea ci judecata antreprenorială este cea care conduce procesul de piață.

Cel mai important, toată informația relevantă (în sens economic) în ceea ce privește tehnologia nu este cauza, ci rezultatul acțiunii. Procesul de piață nu este unul de învățare ci esențialmente un proces de selecție. Competiția pentru factorii de producție permite numai realizarea acelor idei tehnologice care, în condițiile date, se presupune a fi cele care produc cea mai mare valoare. Această competiție, însă, se bazează pe calcul. Fără acestea, valoare marginală a cunoașterii nu ar putea fi identificată.

Cum se face că prețurile formate pe piață sunt superioare prețurilor cu care operează planificatorii centrali? Hayek, Kirzner și adepții acestora cred că prețurile de pe piață sunt mai bune datorită funcției acestora, adică aceea de a comunica informație. Mises, în schimb, a arătat că principala valență a prețurilor de pe piață este atribuibilă originii acestora. Prețurile de piață genuine își au originea în cooperarea voluntară; nu ar putea fi vreodată simulate. Acestea nu pot vreodată fi însușite prin investigații intelectuale deoarece semnificația lor nu are legătură cu adevărul sau cunoașterea. Pot apărea prin acțiuni antreprenoriale. Deoarece numai utilizarea neobturată a proprietății private asigură o selecție care este inspirată productivitatea creării de valoare.

Traducere din limba engleză de Matei Apăvăloaei, după articolul publicat în Review of Austrian Economics 10, no. 1 (1997): 23-48.

1. Cf., de exemplu, Peter J. Boettke, The Political Economy of Soviet Socialism (Boston: Kluwer, 1990), pag. 23 și urm.; Gerald P. O’Driscoll, Economics as a Coordination Problem (Lawrence: University of Kansas Press, 1977), pag. 16 și urm.; Richard M. Ebeling, „Economic Calculation Under Socialism: Ludwig von Mises and His Predecessors”, în The Meaning of Ludwig von Mises, Jeffrey M. Herbener, ed. (Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 1993), pag. 56 și urm.; Jesús Huerta de Soto, „Entrepreneurship and the Economic Analysis of Socialism”, în New Perspectives on Austrian Economics, Gerrit Meijer, ed. (Londra: Routledge, 1995), pag. 228; urm.; Israel M. Kirzner, The Meaning of Market Process (London: Routledge, 1992), pag. 51 și urm., 100 și urm.; Don Lavoie, Rivalry and Central Planning: The Socialist Calculation Debate Reconsidered (New York: Cambridge University Press, 1985); Karen Vaughn, „Economic Calculation Under Socialism: The Austrian Contribution”, Economic Inquiry 18 (1980); Leland B. Yeager, „Mises and Hayek on Calculation and Knowledge”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994): 93-109. ↑
2. Cf., de exemplu, Jeffrey M. Herbener „Ludwig von Mises and the Austrian School of Economics”, Review of Austrian Economics 5, nr. 2 (1991): 33-50; idem, „Economic Calculation and the Question of Arithmetic”, Review of Austrian Economics 9, nr. 1 (1996); Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989) [Hans-Hermann Hoppe, Teoria socialismului și a capitalismului (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2010)]; idem, „Socialism: A Property or Knowledge Problem?” Review of Austrian Economics 9, nr. 1 (1996): 143-49; Murray N. Rothbard, „Ludwig von Mises and Economic Calculation under Socialism”, în The Economics of Ludwig von Mises, Lawrence Moss, ed. (Kansas City: Sheed and Ward, 1976); idem, Man Economy and State, ed. 3 (Auburn, Alabama.: Ludwig von Mises Institute, 1993), în special pag. 542 și urm., 825 și urm., 830 și urm.; Joseph T. Salerno, „Ludwig von Mises as Social Rationalist”, Review of Austrian Economics 4 (1990): 25-54; idem, „Reply to Leland B. Yeager”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994): 111-25. ↑
3. Comentând asupra articolului lui Hayek „The Present State of the Debate” (în Collectivist Economic Planning, F. A. Hayek, ed. [Londra: Routledge, 1935], pag. 211), Mises spune: „Hayek a arătat că utilizarea echilibrului pentru calculul economic presupune cunoașterea evaluărilor viitoare ale consumatorilor. Totuși, a văzut în asta numai o problemă a aplicării practice a ecuațiilor, nu un obstacol fundamental și insurmontabil pentru utilizarea lor practică”. Îi sunt îndatorat lui Dan Cristian Comănescu pentru că mi-a atras atenția asupra acestui pasaj. Să luăm în considerare și următoarea afirmație a lui Mises: „Nu suntem preocupați de problema dacă directorul va fi capabil să anticipeze condițiile viitoare. Problema care ne preocupă nu este dacă directorul va fi sau nu în măsură să anticipeze condițiile viitoare. Ceea ce afirmăm este că directorul nu poate calcula din punctul de vedere al propriilor sale judecăți actuale de valoare și al propriilor sale anticipări actuale ale condițiilor viitoare, indiferent care ar fi acestea.”. Ludwig von Mises, Human Action, ed. 3 (Chicago: Regnery, 1966), pag. 700 [Ludwig von Mises, Acțiunea Umană, (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2018), pag. 721]. Aici Mises accentuează rolul calculului, adică, al unei metode de gândire. El neagă în mod explicit importanța cunoașterii pentru chestiunea analizată. ↑
4. Hayek afirmă: „Caracterul specific al problemei unei ordini economice raționale este determinat chiar de faptul că nu există într-o formă concentrată sau integrată cunoașterea circumstanțelor de care trebuie să ne folosim ci numai ca fragmente de cunoaștere incompletă și de cele mai multe ori contradictorie pe care o dețin toți indivizii separați.” F. A. Hayek, „The Use of Knowledge in Society”, în idem. Individualism and Economic Order (Chicago: University of Chicago Press, 1948), pag. 77. Mai mult, Hayek a susținut în mod explicit că ar fi posibil calculul economic fără proprietate privată: „Este marea contribuție a Logicii Pure a Alegerii [Pure Logic of Choice] că a demonstrat concludent că și o minte unică ar putea rezolva acest tip de problemă numai dacă ar construi și folosi consecvent ratele de echivalare (sau „valori” sau „rate marginale de substituție”), adică, prin atașarea fiecărui tip de resursă a unui indice numeric care nu poate fi derivat din orice proprietate pe care ar avea-o acel lucru specific, dar care reflectă, sau în care este condensată, importanța sa din perspectiva întregii structuri mijloace – scopuri finale”. Ibid., pag. 85). [F. A. Hayek, „Utilizarea cunoașterii în societate”, în idem. Individualism și ordine economică (Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015)] ↑
5. Ibid., pag. 33. ↑
6. Pentru o formulare a câtorva dintre criticile pe care le aduc, vezi Jörg Guido Hülsmann, Logik der Währungskonkurrenz (Essen: Management Academie Verlag, 1996), pag. 13 și urm., 122 și urm. ↑
7. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 117. Pentru un predecesor al lui Kirzner vezi Otto Conrad, Der Mechanismus der Verkehrswirtschaft (Jena, 1931), pag. 36 și urm. Conrad a pledat pentru ceea ce numea o teorie a „semnelor de circulație” a prețurilor. Prima apariție a unui proces de echilibrare este probabil legea adaptării a lui Spencer. Conform acestei legi, „dezvoltarea cea mai înaltă a omului ideal este certă din punct de vedere logic”. Social Statics, ed. 1 (retipărită; New York: Robert Schalkenbach Foundation, 1970), pag. 55 – 57. Forța motrice a procesului de adaptare este simțul moral al omului (vezi ibid., pag. 83 și urm.). ↑
8. Vezi Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 151; și idem, Competition and Entrepreneurship (Chicago: University of Chicago Press, 1973), pag. 10. ↑
9. Vezi de asemenea Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 139 și urm.; și idem, Competition ad Entrepreneurship, pag. 228. ↑
10. Hayek, Individualism and Economic Order, pag. 90 și urm.: „Numai pentru o minte care ar cuprinde simultan toate aceste fapte ar decurge rezultatul necesarmente din datele de care dispune. Problema practică, totuși, apare chiar din motivul că aceste fapte nu sunt niciodată aflate la dispoziția unei singure minți, și în consecință, este necesar ca în soluționarea problemei să trebuiască fi utilizată cunoaștere care este dispersată între o sumedenie de indivizi”. [Pentru traducerea în limba română, vezi A. Hayek, Individualism și ordine economică (Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015)] ↑
11. „Nu ne putem aștepta ca această problemă să fie rezolvată prin comunicarea în prealabil a întregii cunoașteri către o comisie centralizată care, în urma integrării întregii cunoașteri, emite ordinele.” Ibid., pag. 84. Pe acest subiect și implicațiile acestuia vezi în mod particular Hoppe, „Socialism: A Property or Knowledge Problem?”. ↑
12. Pentru o critică a coordonării văzută drept criteriu relevant pentru teoria economică, vezi și Stephen Shmanske, „On the Relevance of Policy to Kirznerian Entrepreneurship”, Advances in Austrian Economics 1 (1994): pag. 204 și urm. ↑
13. Ibid., pag. 85 și urm. ↑
14. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 36. Acesta folosește și alte expresii când se referă la această idee. Astfel spune, de exemplu, că „oportunitățile de a face profit pur [sunt] capabile de a atrage atenția celor mai alerți antreprenori”, idem, Perception, Opportunity, and Profit (Chicago: University of Chicago Press, 1979), pag. 151. Vezi și Israel M. Kirzner, Discovery and the Capitalist Process (Chicago: University of Chicago Press, 1985), pag. 27 și urm., 96, 132. Kirzner de asemenea duce mai departe afirmația lui Hayek că un anumit mod de organizare poate genera învățare, vezi Perception, Opportunity, and Profit, pag. 147; și Hayek, Individualism and Economic Order, pag. 95. [Pentru traducerea în limba română, vezi A. Hayek, Individualism și ordine economică (Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015)] Esteban Thomson, un student al lui Kirzner, înaintează același argument: „Prețurile de pe piață … nu sunt doar o metodă eficientă de agregare și transmitere a informației pe care cineva deja o cunoaște ci, mai important, acestea sunt stimulatori ai unui proces de descoperire”. Esteban Thomson, Prices and Knowledge (Londra: Routledge, 1992), pag. 37. ↑
15. Kirzner, The meaning of Market Process, pag. 26. ↑
16. Această idee este cu luciditate formulată de Hans-Hermann Hoppe în „On certainty and Uncertainty, Or: How Rational Can our Expectations Be?” Review of Austrian Economics 10, nr. 1 (1997): 49 – 78. ↑
17. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 27. ↑
18. Ibid., pag. 160. ↑
19. Ibid., pag. 146, sublinierea mea. ↑
20. Israel M. Kirzner, Discovery, Capitalism, and Distributive justice (Oxford: Basil Blackwell, 1989), pag. 24; vezi și idem, Discovery and the Capitalist Process, pag. 109. ↑
21. Ibid., pag. 160. ↑
22. Kirzner nu a susținut întotdeauna o teorie a atracției, vezi Competition and Entrepreneurship, pag. 227, și idem, Perception, Opportunity, and Profit, pag. 130. Totuși, mereu a crezut că o teorie a procesului de piață trebuie să se sprijine pe o metodă prin care alegerile sunt determinate de mediul fizic în care are loc acțiunea. În lucrarea sa Competition and Entrepreneurship, nu a conceput că această determinare funcționează prin diferențialul de prețuri. Mai degrabă a scos în evidență, într-o manieră mai generală, că „nou dobândita informație privitoare la planurile altora poate fi așteptată să genereze, pentru intervalele de timp care se vor succeda, un set revizuit de decizii. Planurile prea ambițioase dintr-o perioadă vor fi înlocuite de unele mai realiste; oportunitățile de piață care au fost trecute cu vederea într-o perioadă vor fi exploatate în următoarea.” Ibid., pag. 10 și 70 și urm.; de asemenea vezi The Meaning of Market Process, pag. 48, 16, 129. Desigur, aceasta este de asemenea o simplă aserțiune. Kirzner nu furnizează nicăieri un argument care să se refere la de ce planurile vor fi revizuite și de ce vor fi mai realiste. ↑
23. Kirzner, Discovery and the Capitalist Process, pag. 83. ↑
24. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, pag. 14. ↑
25. Kirzner, Perception, Opportunity, and Profit, pag. 24 și 33. ↑
26. Cf. de asemenea Eran Binenbaum, „Kirzner’s Core Concepts,” în New Perspectives on Austrian Economics, Meijer, ed., pag. 146 și urm. ↑
27. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 35. ↑
28. Ibid., pag. 43. ↑
29. „Totuși, introducerea antreprenorului pur înseamnă că pentru analiza noastă am creat un decident care pornește la drum fără niciun fel de resursă”. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, pag. 40, și 16, 22, 44, 47 și urm., 53 și urm., 83. ↑
30. Cu toate că Mises a susținut o diferențiere funcțională între capitaliști și antreprenori, acesta a evidențiat că „este imposibil… să ne imaginăm un antreprenor fără nicio resursă” și că riscurile antreprenoriale „sunt inseparabile de proprietatea mijloacelor materiale de producție”. „Les Hypothèses de travail dans la science èconomique”, în Cournot, nella economia e nella filosofia, Padora, ed. (Veneția: Facoltà de economia ecommercio, 1939), pag. 118. Vezi și Shamanski, „The Relevance of Policy in Kirznerian Entrepreneurship”, pag. 214-19. ↑
31. Cf. Murray N. Rothbard, „Professor Hérbert on Entrepreneurship”, Journal of Libertarian Studies 7, nr. 2 (1985): 283 și urm. Este remarcabil că nicăieri nu adresează Kirzner această critică. ↑
32. Cf. Lucrarea lui Kirzner Competition and Entrepreneurship, pag. 33 și urm și 71 și urm.; idem. Perception, Opportunity, and Profit, pag. 5 și urm. și 167; idem, Discovery and the Capitalist Process, pag. 81 și urm., 153 și urm.; și idem, The Meaning of Market Process, pag 124 și urm. ↑
33. Cf. Kirzner Competition and Entrepreneurship, pag. 29, 108, 118; idem, Perception, Opportunity, and Profit, pag. 14 și urm.; idem, Discovery and the Capitalist Process, pag. 154; și idem, The Meaning of Market Process, pag. 154 și urm. ↑
34. Israel M. Kirzner, The Economic Point of View (New York: D. Van Nostrand, 1960), pag. 108 și urm. ↑
35. Lionel Robbins, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science, ed. 2 (Londra: Macmillan, 1935), pag. 24 și urm. ↑
36. Kirzner, Discovery ant the Capitalist Process, pag. 83. ↑
37. Acest aspect este frecvent semnalat de criticii lui Kirzner. Vezi Jack High, „Alertness and Judgment: Comment on Kirzner”, în Method, Process, and Austrian Economics, Israel M. Kirzner, ed. (Lexington, Massachusetts: Lexington Books, 1982), pag. 165; și Emile Wubben, „Austrian Economics and Uncertainty”, în New Perspectives on Austrian Economics, Meijer, ed., pag. 130 și urm. ↑
38. Acest aspect crucial a fost deja prezentat de Henry Hazlitt: „Nu este îndeajuns ca antreprenorul să fie ‘perspicace’ și ca acesta să ‘perceapă’ o oportunitate; acesta trebuie să acționeze în baza perspicacității sale și a percepției … Prin omiterea acestei legături [Kirzner] tinde să supraliciteze perspicacitatea și percepția antreprenorului în același timp minimizează curajul acestuia în asumarea de riscuri … Nu este întotdeauna adevărat că antreprenorul percepe o oportunitate. Acesta crede că o percepe. El percepe oportunitate aparentă. De fapt, acesta pariază pe o condiție viitoare presupusă. În baza a ce acționează poate să nu fie ceva perceput ci o bănuială … Fiecare antreprenor își aruncă în joc propria sa bănuială sau ‘percepție’ împotriva bănuielii compozite sau a percepției tuturor celorlalți”. Hazlitt, „Review of Competition and Entrepreneurship”, The Freeman (decembrie 1974): 759. ↑
39. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 146. ↑
40. Roger Garrison remarcă perceptiv că este „un punct fundamental al logicii” că la „un anumit moment în analiză … este necesară o funcție antreprenorială care se situează în afara cadrului cererii și al ofertei”. „Equilibrium and Entrepreneurship”, Advances in Austrian Economics 2 (1995): 68 și 75. Totuși, nu perspicacitatea este cea care îndeplinește această funcție ci acțiunea bazată pe o judecată despre viitor. ↑
41. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, pag. 42, sublinierea mea. Vezi și idem, The Meaning of Market Process, pag. 129. ↑
42. Această idee este scoasă în evidență de către toți subiectiviștii. Cf., de exemplu, Ludwig Lachmann, Expectations and the Meaning of Institutions, Don Lavoie, ed. (Londra: Routledge, 1994), în special cap. 16 și 17; Brian J. Loasby, „Economics and Dispersed and Incomplete Information”, în Method, Process, and Austrian Economics, Kirzner, ed., pag. 122 și urm.; G.L.S. Shackle, Epistemics and Economics (Cambridge, Anglia: Cambridge University Press, 1972), pag.21. ↑
43. Cf. pe acest subiect Salerno, „Mises and Hayek Dehomogenized”: 126 și urm. ↑
44. Cf. Hans-Herman Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1983), și idem, The Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989), cap. 6 [Teoria socialismului și a capitalismului (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2010), cap. 6]. ↑
45. Cf. Ludwig von Mises, Theory and History , cap. 12 (Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 1985). [Mises introduce termenul „thymologie” în locul termenului „psihologie” pentru e evita confuzia accepțiunii tradiționale a termenului cu mai noua disciplină a psihologiei naturaliste. Thymologia este „ceea ce știe cineva despre modul în care oamenii valorizează diferite condiții, despre dorințele și năzuințele lor și planurile pentru a-și atinge aceste dorințe și năzuințe.” (p. 266) „De ce anume alege un om apa și un altul vinul este o chestiune de thymologie (sau, în terminologia tradițională, de psihologie). Dar nu este de nici o importanță pentru praxeologie și teoria economică. Subiectul de studiu al praxeologiei și al acelei părți din ea care a fost până în prezent cel mai bine dezvoltată – teoria economică – este acțiunea ca atare și nu motivele care l-au împins pe un om să tindă către niște scopuri concrete.” (p. 271-272) – n.ed.] ↑
46. Cf. Roger W. Garrison „Austrian Economics as Middle Ground”, în Method, Process, and Austrian Economics, Kirzner, ed. pag. 131 și urm. ↑
47. Kirzner, The Meaning of Market Process, pag. 23 și urm. ↑
48. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, pag. 86 și urm. ↑
49. Vezi în special Eugen von Böhm-Bawek, „The Law of Cost” în idem, Capital and Interest, vol. 2 (South Holland, Illinois: Libertarian Press, 159), pag. 248 – 56. ↑
50. Cf. Mises, Human Action [Acțiunea Umană], pag. 333 [340] și urm. Acesta folosește de asemenea și expresia „proces de formare a prețurilor” și „procesul care face ca prețurile factorilor de producție să ia naștere din prețurile produselor”. Ibid., pag. 338 [345]. ↑
51. Vezi articolul strălucit al lui Hayek „The Meaning of Competition”, în idem, Individualism and Economic Order, pag. 92 și urm. [F. A. Hayek, „Sensul competiției”, în idem. Individualism și ordine economică (Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015)] ↑
52. Pentru o expunere excelentă a ce se înțelege prin proces de piață vezi Salerno, „Mises and Hayek Dehomogenized”: 123 și urm. ↑
53. Israel M. Kirzner, „Reflections on the Misesian Legacy in Economics”, Review of Austrian Economics 9, nr. 2 (1996): 144 – 45. ↑
54. Ibid.: 146 – 47. ↑
55. Kirzner, Perception, Opportunity and Profit, pag. 30. ↑
56. Mises, Human Action [Acțiunea Umană], pag. 336 [343]. Sunt, desigur, numeroase alte afirmații referitoare la cum vedea Mises procesul pieței. Totuși acest citat a fost furnizat de Kirzner („Reflections on the Misesian Legacy in Economics”: 145) pentru a arăta că Mises avea în gând un proces de învățare corectiv. Însă, nicio astfel de interpretare nu poate fi dedusă din acesta. ↑
57. Cf. Hayek, Individualism and Economic Order, pag. 33. [Pentru traducerea în limba română, vezi A. Hayek, Individualism și ordine economică (Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015)] ↑
58. Kirzner, „Reflections on the Misesian Legacy in Economics”: 144 și urm. ↑
59. „Aproprierea este un fenomen natural dat de providență, esențial pentru viață; proprietatea nu este altceva decât o apropriere care a devenit un drept prin muncă”. Frederic Bastiat, „Propriéte et loi” în Les liberaux, Pierre Manent, ed. (Paris: Hachette, 1986), pag. 230 [traducerea în limba română de Bogdan C. Enache poate fi accesată la https://mises.ro/484/lege-i-proprietate]. ↑
60. Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, pag. 776: „Pe piață, cei mai adaptați sunt aceia care sunt cei mai abili în a deservi consumatorul. În sfera guvernării politice, cei mai adaptați sunt fie (1) cei care sunt cei mai pricepuți la folosească coerciția sau (2) dacă sunt birocrați, aceia care sunt cei mai abili în a obține favoruri din partea liderilor politici sau (3) dacă sunt politicieni, aceia care sunt cei mai dibaci în a intra în grațiile votanților”. Vezi de asemenea idem, Power and Market, ed. 2 (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1970), pag. 18 și urm. ↑
61. Leonard E. Read a analizat acest efect sub denumirea de „specializare nenaturală”. Vezi Leonard E Read, „How Socialism Harms the Economy”, în idem, Anything That’s Peaceful, ed. 2 (Irvington-on-Hudson, New York: Foundation for Economic Education, 1992), pag. 78 și urm. Cu mare elocvență acesta spune „Să luăm, de exemplu, proiectul de a ajunge pe lună… lăsând la o parte prejudecățile personale împotriva acestui proiect de mai multe miliarde de dolari, este evident că nu ar emerge, la acest moment, de pe piața liberă. Acum, să considerăm numeroasele specializări pe care numai acest proiect guvernamental le-a creat din nimic. Să luăm numai una dintre acestea: aflarea a cum poate fi amortizată aterizarea unui vehicul de transport pe lună… Acest proiect se califică drept o specializare nenaturală”. Ibid., pag. 78. Acesta mai adaugă: „Ce se întâmplă este că zeci de milioane de cetățeni americani sunt acum angajați și în totalitate dependenți de o specializare care mu poate fi vândută pe piață [și] din ce în ce mai multe milioane devin dependenți de astfel de schimburi impuse între bunurile și serviciile lor pe care nu le dorește nimeni pentru acele bunuri și servicii fără de care nu pot trăi”. Ibid., pag. 89. Cf. de asemenea remarcile lui Hans-Hermann Hoppe despre efectele socialismului asupra structurii caracterului unei societăți și evoluția tipurilor de personalitate neproductive din lucrarea A Theory of Socialism and Capitalism [Teoria socialismului și a capitalismului], în special cap. 3. ↑
62. Pentru un raționament analog vezi Murray N. Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”, în On Freedom and Free Enterprise: Essays in Honor of Ludwig von Mises, Mary Sennholz, ed. (Irvington-on-Hudson, New York: Foundation of Economic Education, 1995) [în curs de apariție în limba română la Institutul Mises, în volumul Controverse economice – n.ed.]. ↑
63. Pentru teorema regresiei vezi Mises, Human Actin [Acțiunea Umană], pag. 408 [419] și urm. Desigur că în cazul trocului, Mises a realizat că rapoartele de schimb din trecut nu sunt necesare pentru a le previziona pe cele viitoare. Ibid., pag. 336 [343]. Pe problema calculului economic și teorema regresiei, vezi și Hülsmann, Logik der Währungskonkurrenz, pag. 133 și urm., 166 și urm. ↑
64. Este prin urmare inutil să susții că „circumstanța pe care prețurile curente o reflectă în realitate este acel proces de piață corectiv … care ar trebui să ne convingă că aprecierea rolului prețurilor formulat în termeni de problemă hayekiană a cunoașterii este o apreciere întrucâtva diferit articulată pentru proprietățile de calcul pe care Mises ne-a învățat să înțelegem că există în acele prețuri de piață”. Kirzner, „Reflections on the Misesian Legacy in Economics”: 153 – 54. ↑
65. Leland B. Yeager, „Mises and Hayek on Calculation and Knowledge”: 94. ↑