Eroarea „sectorului public”

Murray N. Rothbard

Traducere de Costel Stăvărache. Apărut iniţial în New Individualist Review (Summer, 1961): 3–7.

Am auzit multe lucruri în ultimii ani despre „sectorul public” şi discuţii solemne în toată ţara dacă sectorul public trebuie crescut sau nu vis-à-vis de „sectorul privat”. Însăşi terminologia evocă ştiinţa pură şi, fireşte, emerge din lumea presupus ştiinţifică, chiar dacă mai degrabă neşlefuită, a „statisticii venitului naţional”. Dar cu greu conceptul e neutru valoric, wertfrei; de fapt, e plin de consecinţe grave şi problematice.

În primul rând, putem întreba: „sectorul public” din ce? Din ceva numit „produsul naţional”. Dar observaţi asumpţiile ascunse: produsul naţional e cumva ca o plăcintă formată din mai multe „sectoare” iar aceste sectoare, atât cel public, cât şi cel privat, sunt adăugate la produsul economiei ca întreg. În felul acesta, în analiză se introduce ilicit asumpţia că sectoarele public şi privat sunt la fel de productive, la fel de importante, şi stau pe acelaşi picior de egalitate şi că decizia „noastră” asupra proporţiilor sectorului public faţă de cel privat e la fel de inocentă ca decizia unui individ dacă să mănânce o prăjitură sau îngheţată. Statul e considerat mai degrabă o agenţie amiabilă de servicii, cumva înrudită cu magazinul din colţ sau mai degrabă cu loja de cartier unde „noi” ne adunăm împreună să decidem cât de multe ar trebui să facă pentru noi (sau nouă) „guvernul nostru”. Chiar şi acei economişti neoclasici care tind să favorizeze piaţa liberă privesc adesea Statul ca pe un organ în general ineficient, dar amiabil, de servicii sociale care înregistrează mecanic valorile şi deciziile „noastre”.

Am crede că nu e dificil pentru savanţi şi oamenii obişnuiţi să înţeleagă faptul că guvernul nu e ca Rotarienii sau Elkii; că acesta diferă profund de alte organe şi instituţii din societate; că acesta, adică, trăieşte şi-şi obţine veniturile prin coerciţie, nu prin plăţi voluntare. Joseph Schumpeter n-a fost niciodată mai pertinent decât atunci când scria: „Teoria care construieşte taxele pe analogia contribuţiilor la un club sau al cumpărării serviciilor unui doctor, să zicem, doar demonstrează cât de departe este această parte din ştiinţele sociale de deprinderile ştiinţifice ale minţii”[1].

Făcând abstracţie de sectorul public, ce constituie productivitatea „sectorului privat” al economiei? Productivitatea sectorului privat nu provine din faptul că oamenii se grăbesc să facă „ceva”, orice, cu resursele lor; aceasta constă în faptul că ei folosesc aceste resurse pentru a satisface nevoile şi dorinţele consumatorilor. Oamenii de afaceri şi alţi producători îşi direcţionează energiile lor, pe piaţa liberă, pentru a produce acele lucruri care sunt recompensate cel mai mult de consumatori şi vânzarea acestor produse poate „măsura” aproximativ importanţa dată lor de consumatori. Dacă milioane de oameni îşi pun împreună energiile pentru a produce cai-şi-trăsuri, ei nu vor fi, în această zi şi epocă, capabili să le vândă şi, ca atare, productivitatea outputului lor va fi aproape zero. Pe de altă parte, când câteva milioane de dolari sunt cheltuite într-un anumit an pe Produsul X, statisticienii cred că aceste milioane constituie un output productiv al părţii X din „sectorul privat” al economiei.

Una dintre cele mai importante trăsături ale resurselor noastre economice este raritatea lor: factorii ca pământul, munca şi bunurile de capital sunt toate rare şi pot avea toate diverse utilizări posibile. Piaţa liberă le foloseşte „productiv” pentru că producătorii sunt ghidaţi, pe piaţă, să producă ceea ce consumatorii au nevoie cel mai mult: automobile mai degrabă decât trăsuri, de exemplu. De aceea, în timp ce statisticile outputului total ale sectorului privat par doar să însumeze numere sau să calculeze unităţi de output, măsurile outputului implică de fapt decizii calitative importante de a considera ca „produs” ceea ce vor să cumpere consumatorii. Un milion de automobile vândute pe piaţă sunt productive pentru că aşa le consideră consumatorii; un milion de trăsuri, rămânând nevândute, nu vor fi „produs” deoarece consumatorii le ignoră.

Să presupunem acum că în această idilă a liberului schimb intră braţul guvernului. Guvernul, pentru motivele sale proprii, decide să interzică automobilele (poate pentru că aripile din spate ofensează sensibilităţile estetice ale autorităţilor) şi să oblige companiile auto să producă în schimb echivalentul trăsurilor. Sub un asemenea regim strict, consumatorii vor fi, într-un sens, obligaţi să cumpere trăsuri deoarece maşinile nu sunt permise. Totuşi, în acest caz, statisticianul ar fi parţial orb dacă ar înregistra pur şi simplu trăsurile ca fiind la fel de „productive” ca automobilele precedente. A le numi la fel de productive ar fi o bătaie de joc; de fapt, date fiind condiţiile plauzibile, s-ar putea ca totalurile „produsului naţional” nici măcar să nu arate un declin statistic, când de fapt ele au scăzut drastic.

Şi totuşi, mult lăudatul „sector public” este într-o situaţie mult mai rea decât trăsurile din exemplul nostru ipotetic, deoarece majoritatea resurselor consumate de fălcile guvernului nu au fost nici măcar văzute – şi cu atât mai puţin folosite – de consumatori, cărora cel puţin le-a fost permis să meargă în trăsurile lor. În sectorul privat, productivitatea unei firme este evaluată prin cât de mult cheltuiesc voluntar consumatorii pe produsele ei. Dar în sectorul public, „productivitatea” guvernului e măsurată – în mod straniu - – prin cât de mult cheltuieşte! În construcţia lor timpurie a statisticilor produsului naţional, statisticienii se confruntau cu faptul că guvernul, unic printre indivizi şi firme, nu poate avea activităţile sale evaluate prin plăţi voluntare ale publicului – deoarece există puţine sau nu există deloc astfel de plăţi. Asumând fără probe că guvernul trebuie să fie la fel de productiv ca orice altceva, au stabilit apoi evaluarea productivităţii lui prin cheltuieli. În felul acesta, nu numai că aceste cheltuieli devin la fel de productive ca şi cele private, dar tot ce are nevoie guvernul pentru a-şi creşte „productivitatea” este să mai adauge o parte mare la birocraţia lui. Angajează mai mulţi birocraţi şi vezi cum creşte productivitatea sectorului public! Iată, într-adevăr, o formă uşoară şi fericită de magie socială pentru cetăţenii noştri uimiţi.

Adevărul este exact opusul asumpţiilor obişnuite. Departe de a adăuga la sectorul privat, sectorul public poate doar obţine avantaje din sectorul privat; acesta trăieşte în mod necesar parazitar pe economia privată. Dar aceasta înseamnă că resursele productive ale societăţii – departe de a satisface preferinţele consumatorilor – sunt acum direcţionate, prin constrângere, dinspre aceste dorinţe şi nevoi. Consumatorii sunt deliberat împiedicaţi şi resursele economiei deviate de la acele activităţi dorite de o birocraţie parazitară şi de politicieni. În multe cazuri, consumatorii nu obţin nimic, cu excepţia poate a propagandei pe care le-o transmite statul pe cheltuiala lor. În alte cazuri, consumatorii primesc ceva, însă la mare distanţă de lista lor de priorităţi – ca trăsurile din exemplul nostru. În fiecare caz, devine evident că „sectorul public” este de fapt anti-productiv: că extrage de la mai degrabă decât adaugă la sectorul privat din economie. Pentru că sectorul public trăieşte dintr-un atac continuu la însăşi criteriul folosit pentru a evalua productivitatea: cumpărarea voluntară a consumatorilor.

Putem evalua impactul fiscal al guvernului asupra sectorului privat prin extragerea cheltuielilor guvernamentale din produsul naţional, pentru că plăţile guvernamentale către propria sa birocraţie cu greu sunt adăugiri la producţie; iar guvernul absoarbe resursele economice din sfera productivă absorbţia guvernamentală a resurselor economice le ia din sfera productivă. Această evaluare, fireşte, este numai fiscală; aceasta nici nu începe să măsoare impactul anti-productiv al diverselor reglementări guvernamentale, care distruge producţia şi schimbul în alte moduri decât absorbirea resurselor. De asemenea, nu elimină alte erori numeroase ale statisticilor produsului naţional. Dar cel puţin îndepărtează mituri comune precum ideea că outputul productiv al economiei americane a crescut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dacă scădem deficitul guvernamental în loc să-l adăugăm, vedem că productivitatea reală a economiei a scăzut, aşa cum ne-am aştepta să fie în timpul unui război.

Într-unul din comentariile sale pertinente, Joseph Schumpeter scria despre intelectualii anticapitalişti astfel: „capitalismul stă la procesul său în faţa unor judecători care au condamnarea la moarte în buzunar. Ei o vor da indiferent ce apărare vor auzi; singurul succes pe care-l poate produce o apărare victorioasă e doar o schimbare a sentinţei”[2]. Sentinţa s-a schimbat, cu siguranţă. În anii 1930, auzeam că guvernul trebuie să se extindă deoarece capitalismul a creat sărăcie de masă. Acum, sub auspiciile lui John Kenneth Galbraith, auzim cum capitalismul păcătuieşte prin faptul că masele sunt prea prospere. Dacă odinioară sărăcia era suportată de „o treime din naţiune”, acum trebuie să lamentăm „moartea de foame” a sectorului public.

Pe ce standarde conchide Dr. Galbraith că sectorul privat este prea umflat şi sectorul public prea anemic şi, prin urmare, guvernul trebuie să-şi exercite mai departe coerciţia pentru a-şi rectifica malnutriţia? Cu siguranţă, standardul său nu e unul istoric. În 1902, de exemplu, produsul naţional net al Statelor Unite a fost 22,1 miliarde $; cheltuielile guvernamentale (federale, de stat şi locale) totalizau 1,66 miliarde $ sau 7,1 procente din produsul total. În 1957, pe de altă parte, produsul naţional net a fost de 402,6 miliarde $ şi cheltuielile guvernamentale au totalizat $125,5 miliarde $ sau 31,2 procente din produsul total. Jaful fiscal al produsului privat de către guvern s-a multiplicat de patru-cinci ori în secolul prezent. Nu putem spune că sectorul public „moare de foame”. Şi totuşi, Galbraith afirmă că sectorul public acum moare de foame faţă de situaţia sa din non-prosperul secol nouăsprezece.

Ce standarde, atunci, ne oferă Galbraith pentru a descoperi când sectorul public e, în final, la optimul său? Răspunsul nu e nimic altceva decât un capriciu personal:

„Va apărea întrebarea care este testul echilibrului – în ce punct conchidem că s-a realizat echilibrul în satisfacerea nevoilor publice şi private. Răspunsul e că niciun test nu poate fi aplicat, pentru că nu există niciunul. ... Dezechilibrul prezent este clar. ... Aceasta fiind aşa, direcţia în care trebuie să ne mişcăm pentru a corecta problema este destul de clară”[3].

Pentru Galbraith, dezechilibrul de azi este „clar”. Clar de ce? Pentru că se uită în jurul lui şi vede condiţii deplorabile oriunde administrează guvernul. Şcolile sunt aglomerate, traficul urban este congestionat şi străzile sunt pline de gunoaie, râurile sunt poluate; ar fi putut adăuga şi că infracţionalitatea e în creştere accelerată iar curţile de justiţie sunt blocate. Toate acestea sunt zone unde funcţionează proprietatea guvernamentală. O soluţie propusă pentru toate aceste defecte flagrante e însă sifonarea de şi mai mulţi bani în cufărul guvernamental.

Dar cum se face că numai agenţiile guvernamentale cer mai mulţi bani şi denunţă cetăţenii pentru că ezită să ofere mai mult? De ce nu avem echivalentele private ale congestiei traficului, şcolilor prost administrate, crizei de apă etc.? Motivul e că firmele private îşi obţin banii meritaţi din două surse: plata voluntară a consumatorilor pentru servicii şi investiţia voluntară a investitorilor în aşteptarea cererii consumatorilor. Dacă există o cerere crescută pentru un bun deţinut privat, consumatorii plătesc mai mult pentru produs şi investitorii investesc mai mult în oferta sa, realizând astfel echilibrul între cerere şi ofertă, spre satisfacţia tuturor. Dacă o cerere pentru un bun public (apă, străzi, metrou etc.) creşte, tot ce auzim este supărarea pe consumator pentru risipirea de resurse preţioase împreună cu supărarea pe contribuabil pentru că se sustrage de la o povară fiscală mai mare. În întreprinderea privată afacerea curtează consumatorul şi îi satisface nevoile cele mai urgente; agenţiile guvernamentale denunţă consumatorul drept un utilizator problematic al resurselor sale. Numai un guvern, de exemplu, ar privi cu optimism interzicerea maşinilor private ca „soluţie” pentru problema străzilor congestionate. Mai mult, numeroasele servicii „gratuite” ale guvernului creează un exces permanent al cererii asupra ofertei şi, ca atare, „crize” ale produsului. Pe scurt, guvernul îşi dobândeşte veniturile prin confiscare coercitivă mai degrabă decât prin investiţie şi consum voluntar şi nu poate fi administrat ca o afacere. Ineficienţele lui majore, incapacitatea de a echilibra cererea cu oferta, vor garanta că guvernul e o sursă de probleme în peisajul economic[4].

În trecut, slaba administrare a guvernului era considerată, în general, un argument bun pentru a ţine cât mai multe lucruri departe de mâinile guvernului. La urma urmei, când cineva a investit într-un pariu perdant, încearcă să se abţină să mai arunce cu bani buni după bani răi. Şi totuşi, Dr. Galbraith vrea să ne dublăm determinarea de a împinge banii câştigaţi cu trudă de contribuabili în gaura neagră a „sectorului public” şi foloseşte chiar defectele operării guvernului ca prim argument!

Profesorul Galbraith are două săgeţi de sprijin în tolba sa. În primul rând, el afirmă că, pe măsură ce standardele de viaţă cresc, bunurile adăugate nu sunt la fel de valoroase pentru oameni ca şi cele precedente. Aceasta este cunoaştere standard; dar Galbraith deduce cumva din acest declin că nevoile private ale oamenilor nu mai valorează acum nimic pentru ei. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce ar trebui „serviciile” guvernului, care s-au extins cu o rată mult mai rapidă, să valoreze atât încât să fie nevoie de un transfer ulterior de resurse către sectorul public? Argumentul său final e că nevoile private sunt toate induse artificial de publicitatea comercială care „creează” automat nevoile pe care se presupune că le serveşte. Pe scurt, oamenii, potrivit lui Galbraith, ar fi, dacă sunt lăsaţi în pace, mulţumiţi cu un nivel de trai non-prosper, probabil la limita subzistenţei; publicitatea este răufăcătorul care distruge idila primitivă.

Separat de problema filosofică a cum poate A „crea” nevoile şi dorinţele lui B fără ca B să-şi dea acordul, întâlnim aici o opinie curioasă asupra economiei. Este artificial tot ce este deasupra subzistenţei? După ce standard? În plus, de ce o firmă ar trebui să se mai deranjeze şi să cheltuie suplimentar pentru a induce o schimbare în nevoile consumatorului când poate profita prin servirea nevoilor sale existente, ne-„create”? Însăşi „revoluţia marketingului” suferită acum de firme, creşterea ei şi concentrarea aproape frenetică pe „cercetarea de piaţă”, demonstrează opusul viziunii lui Galbraith. Pentru că dacă firma îşi poate crea automat prin publicitate propria cerere a consumatorului, n-ar mai fi nevoie de cercetare de piaţă – şi nici n-ar mai exista grija falimentului. De fapt, departe de situaţia în care consumatorul într-o societate prosperă e doar „sclavul” firmei, adevărul e exact opusul: pe măsură ce nivelul de trai creşte deasupra subzistenţei, consumatorul devine mai specific şi mai mofturos cu privire la ce cumpără. Omul de afaceri trebuie să fie şi mai curtenitor faţă de consumator decât era înainte: ca atare, încercările furibunde ale cercetării de piaţă de a descoperi ce vor să cumpere consumatorii.

Există o zonă a societăţii noastre, totuşi, unde aproape se aplică observaţiile lui Galbraith – dar este una pe care el, în mod curios, nu o menţionează niciodată. Aceasta este cantitatea enormă de publicitate şi propagandă a guvernului. Aceasta este publicitatea care transmite cetăţeanului virtuţile unui produs pe care, spre deosebire de publicitatea comercială, el nu are niciodată şansa să-l testeze. Dacă o Companie de Cereale X înfăţişează imaginea unei fete drăguţe pretinzând că „Cerealele X sunt foarte gustoase”, consumatorul, chiar suficient de stupid pentru a lua aceasta în serios, are o şansă să testeze această propoziţie personal. Curând propriul său gust va determina dacă o cumpără sau nu. Dar dacă o agenţie guvernamentală îşi face reclamă la propriile virtuţi în mass media, cetăţeanul nu are un test direct care să-i permită acceptarea sau respingerea pretenţiilor. Dacă există dorinţe artificiale, acestea sunt cele generate de propaganda guvernamentală. Mai departe, publicitatea comercială este, cel puţin, plătită de investitori şi succesul ei depinde de acceptarea voluntară a produsului de către consumatori. Publicitatea guvernamentală e plătită prin intermediul taxelor extrase de la cetăţeni şi, ca atare, poate continua, an după an, fără verificare. Cetăţeanul nefericit e convins să aplaude meritele ale înşişi oamenilor care, prin coerciţie, îl forţează să plătească pentru propagandă. Aceasta înseamnă de fapt să adaugi şi o insultă la injurie.

Dacă Profesorul Galbraith şi discipolii săi sunt ghizi slabi pentru abordarea sectorului public, ce standard oferă în schimb analiza noastră? Răspunsul este cel vechi Jeffersonian: „guvernul bun e cel care guvernează mai puţin”. Orice reducere a sectorului public, orice transfer al activităţilor din sfera publică în cea privată, este un câştig net moral şi economic.

Majoritatea economiştilor au două argumente de bază pentru sectorul public, pe care le vom analiza aici foarte pe scurt. Unul este problema „beneficiilor externe”. Se susţine că A şi B beneficiază adesea dacă-l pot forţa pe C să facă ceva. Pot fi spuse multe împotriva acestei doctrine; dar aici e suficient să spunem că nu merită un comentariu serios niciun argument care proclamă că e drept şi bine dacă trei vecini care reuşesc să formeze un cvartet de coarde forţează un al patrulea vecin cu pistolul la tâmplă să înveţe să cânte la violă. Al doilea argument are mai multă substanţă; golit de jargonul tehnic, acesta afirmă că unele servicii esenţiale nu pot fi oferite de sfera privată şi că, de aceea, oferirea lor de către guvern este necesară. Şi totuşi, absolut toate serviciile oferite de guvern au fost în trecut oferite cu succes de întreprinderea privată. Afirmarea fadă că privaţii nu pot oferi aceste bunuri nu e susţinută niciodată, în lucrările acestor economişti, de nicio probă. Cum se face, de exemplu, că economiştii, centraţi de atâtea ori pe soluţii pragmatice şi utilitariste, nu cer „experimente” sociale în această direcţie? De ce experimentele politice trebuie să fie întotdeauna spre mai mult guvern? De ce să nu dăm pieţei libere un judeţ sau chiar un stat sau două şi să vedem ce poate face?


[1] În propoziţiile precedente, Schumpeter scria:

„Fricţiunea antagonismului dintre sfera privată şi cea publică a fost intensificată încă de la început prin faptul că...statul a trăit dintr-un venit produs în sfera privată pentru scopuri private şi deturnat de la aceste scopuri prin forţa politică” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy [New York: Harper and Bros., 1942], p. 198)

[2] Ibid, p. 144.

[3] John Kenneth Galbraith, The Affluent Society (Boston: Houghton Mifflin, 1958), pp. 320–21.

[4] Pentru mai multe despre problemele inerente ale activităţilor guvernului, vezi Murray N. Rothbard, „Government in Business” în Essays on Liberty (Irvington-on-Hudson, N.Y: Foundation for Economic Education, 1958), vol. 4, pp. 183–87.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)