Capitolul 32. Doctrinarul

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan urmări grupul condus de Arthur până afară din Palatul Lorzilor, căutând pe cineva care să poată oferi ajutor medical. Chiar în faţa Palatului se afla o clădire lungă şi albă. Grupul a intrat pe poarta cea mai apropiată. Jonathan auzi deodată nişte urlete care păreau să fie ale unui om aflat în agonie şi care veneau dinspre o fereastră deschisă. Jonathan ajunse lângă fereastră chiar înainte ca ea să fie închisă şi se prinse de marginea geamului.

“Pleacă de aici,” urlă la el o femeie grasă, care arăta ca o matroană. Faţa ei înroşită de furie contrasta vizibil cu halatul alb care o acoperea din creştet până-n tălpi.

“Ce se întâmplă aici?” insistă Jonathan. “Ce e cu urletele alea?”

“Nu e treaba ta. Şterge-o!”

În disperare de cauză, Jonathan se prinse şi mai strâns de fereastră. “N-o să plec până nu aflu ce faci! Mi se pare că faci pe cineva să sufere!”

“Normal că-l fac să sufere,” zise femeia, “cum altfel aş putea să-l vindec? Ai încredere în mine, sunt medic.”

Jonathan ştia că femeia spune adevărul, pentru că tocmai văzuse scris pe halatul ei numele şi profesia - DR. Abigail Flexner. “Răneşti oameni ca să-i vindeci? De ce nu-i laşi în pace?”

“Trebuie să ucidem demonii. Şi ca să facem asta, uneori îi rănim şi pe pacienţi,” spuse doctoriţa ca şi cum s-ar fi referit la chestiuni de la sine înţelese. Enervată de insistenţele lui Jonathan, femeia privi în jur căutând pe cineva care s-o ajute să scape de tânărul cel neobrăzat. “Of, bine,” spuse ea resemnată, “am să-ţi dovedesc că îi ajutăm pe oameni. Intră pe poarta aceea şi am să-ţi arăt câte ceva de pe aici”.

Încă neîncrezător, Jonathan se desprinse de fereastră şi se îndreptă către locul care îi fusese indicat. Era aceeaşi poartă prin care trecuse Arthur şi alaiul său, dar înăuntru nu se mai vedea nici un semn al trecerii lor. Încăperea în care intrase Jonathan era plină cu oameni de toate vârstele stând unii lângă alţii de-a lungul pereţilor. Unii gemeau, arătându-şi mâinile şi picioarele bandajate şi prinse cu atele. Alţii murmurau ceva, păşind agitaţi încoace şi încolo, sau îi încurajau pe cei dragi. Mulţi aveau cu ei ustensile de gătit şi pături, semn că se pregăteau să stea acolo multă vreme. Jonathan se întreba, privindu-i, cât timp trebuiau să mai aştepte aceşti oameni până să le vină rândul la consultaţie.

Doctoriţa Flexner deschise o uşă interioară şi făcu un semn către Jonathan. Imediat, ceilalţi îşi întrerupseră orice activitate şi începură să şuşotească, invidioşi că Jonathan le-o lua înainte. Doctoriţa îl primi într-o cameră fără ferestre, plină de birouri, de dosare şi de teancuri de hârtii care ajungeau până la tavan. Apoi îl conduse pe o altă uşă, care dădea într-o mică sală în formă de amfiteatru, înconjurată de un balcon cu fotolii. Jonathan fu izbit de un puternic miros de chimicale şi putregai.

De marginea balconului erau prinse fişe de observaţie. Dedesubt, mai mulţi oameni îmbrăcaţi în halate albe şi care păreau să fie medici şi asistente se învârteau în jurul unui pacient mătăhălos, prins în curele de o masă.

“Pentru a-l vindeca pe acest pacient,” şopti un medic pe un ton cât se poate de sobru, “practicanţii ortodocşi îi taie venele ca să îi lase pe demoni să iasă afară din corp odată cu sângele. Dacă este cazul, folosim şi lipitori.” Doctoriţa Flexner îi arătă lui Jonathan o masă aflată lângă pacient, plină de cuţite, ferăstraie şi sticle de diferite mărimi şi dimensiuni. Într-un borcan mare de metal şerpuiau lipitori mari cât degetul unui om. Jonathan simţi că i se întoarce stomacul pe dos.

“Dacă acest tratament nu dă rezultate, oamenii noştri de ştiinţă îi otrăvesc pe demoni cu diferite substanţe chimice. Noi preferăm să folosim arsenicul, antimoniul şi compuşii de mercur. O, cât de mult a progresat ştiinţa noastră medicală. Ascultă la mine, tinere, chiar şi peste o sută de ani de acum înainte medicii vor continua să fie uluiţi de realizările noastre.”

“Dar otrăvurile astea nu îi omoară pe oameni?”, întrebă Jonathan. Tocmai îşi aminti că unchiul său folosea acasă asemenea substanţe ca să ucidă şobolani. Şi îşi mai aducea vag aminte şi de faptul că bătrânii pomeneau că, demult, se foloseau chimicale dintr-astea pentru a-i trata pe bolnavi. Dar parcă toate astea se petreceau cu multă vreme în urmă…

“N-avem ce face,” spuse doctoriţa Flexner pe un ton liniştitor. “Singurele tratamente eficiente sunt cele în care folosim cuţitul, ferăstrăul şi otrava.”

“Şi dau rezultate tratamentele astea?”

“Tratamentul reuşeşte să distrugă demonii în sută la sută din cazuri. Iar în 27% din cazuri pacienţii reuşesc să supravieţuiască, ceea ce e absolut remarcabil.”

Jonathan rămase ţintuit locului. Unul dintre doctori tăiase burta pacientului şi stropi mari de sânge ţâşniră care încotro. “De ce anume suferă?”

“A, e vorba de putregai antimorfic la sacul nuciform,” răspunse doctoriţa Flexner. “Suntem siguri de asta.”

“Şi nu poate fi vindecat şi altfel?”

“Ha,” pufni ea. “unii cred că poate. Slavă Domnului că impostorii ăştia nu sunt autorizaţi să prescrie tratamente. Vezi tu, nu-i suficient să recunoaştem calitatea medicilor noştri pentru ca lumea să apeleze la ei. În plus de asta trebuie să interzicem dreptul de practică tuturor acelor indivizi care pretind că îi pot vindeca pe oameni folosind medicamente neautorizate, sau plante, ace, masaje, ori rugăciuni, ba chiar aerul curat, sau prescriind tot soiul de diete prosteşti, de exerciţii fizice şi mai ştiu eu ce. Dacă îţi vine să crezi aşa ceva, sunt unii care pretind că îi vindecă pe oameni prin râs. De fiecare dată când prindem asemenea şarlatani îi azvârlim după gratiile grădinii zoologice.”

“Dar tratamentele astea dau vreun rezultat?”

“Ei, na! Simple coincidenţe,” replică doctoriţa Flexner. Jonathan privi cu mai multă atenţie la faţa ei umflată, cenuşie ca şi cerul încărcat de nori. Nasul borcănat şi roşu era singura pată de culoare pe tot acel chip pământiu. Cât despre respiraţia doctoriţei - cu siguranţă că putea ucide.

“Dar dacă vreun pacient doreşte să încerce asemenea remedii? La urma urmei, cui aparţine viaţa fiecăruia?”

“Exact!” exclamă doctoriţa. Se părea că Jonathan îi pusese întrebarea ei preferată, aşa că îl trase de lângă balustradă şi, încrucişându-şi mâinile în faţă astfel încât să îşi poată mângâia bărbia cu una dintre ele, începu să vorbească plină de energie. “Cui aparţine viaţa fiecăruia? Unii din pacienţii ăştia egoişti cred că ei sunt proprietarii vieţii lor şi uită că fiecare viaţă aparţine tuturor. Doar cu toţii alcătuim un lanţ neîntrerupt dinspre strămoşi către descendenţi, cu toţii aparţinem Marelui Tot. Spre binele societăţii, există profesionişti pregătiţi, care trebuie să îi protejeze pe pacienţi chiar şi de gândurile lor. Imaginează-ţi că unii pacienţi chiar vor să se sinucidă! Dar noi suntem mai bine pregătiţi decât ei ca să hotărâm când şi cum trebuie trataţi.”

Doctoriţa se opri puţin ca să îşi pună ordine în gânduri, după care continuă. “În plus, Consiliul Lorzilor e atât de generos încât plăteşte toate cheltuielile medicale ale locuitorilor. Muncitorii sănătoşi formează şirul celor care plătesc impozit - după capacităţile lor, care sunt judecate de Consiliu. Pacienţii formează şirul celor care aşteaptă să fie trataţi, în funcţie de cum considerăm noi necesar. Cele două şiruri trebuie să ajungă să se potrivească, aşa că nu putem permite pacienţilor să facă greşeli pe banii oamenilor.”

Un geamăt de durere răsună de-a lungul camerei, şi o nouă cantitate de sânge se scurse în bazinul de pe podea. Cei din jurul pacientului schimbară între ei ordine noi, iar medicul care opera primi mai multe instrumente şi pansamente. O umbră de îngrijorare trecu peste faţa doctoriţei Flexner, care stătea chiar lângă Jonathan. “Îmi dau seama cât îl doare,” murmură ea.

“Şi cum primiţi autorizaţii ca să puteţi lua decizii de viaţă şi de moarte în locul oamenilor?” întrebă Jonathan.

“O, e nevoie de mulţi, mulţi ani de pregătire. Trebuie să capeţi cunoştinţe medicale ortodoxe şi să iei nenumărate examene. Am fost autorizaţi de prietenii noştri din Consiliul Lorzilor să închidem una din cele două şcoli medicale de pe insula noastră tocmai ca să menţinem un standard ridicat de pregătire medicală ortodoxă. Ştii, standardele astea sunt rodul a mulţi ani de cercetare academică şi a tradiţiilor care se pierd în negura timpului. Binevoitoarea şi Protectoarea Breaslă a Medicilor Ortodocşi este cea care oferă autorizaţii de practică şi care garantează membrilor ei că vor fi remuneraţi astfel încât să aibă un statut social pe măsură.”

“Adică le garantează salarii mari?” întrebă Jonathan.

“Gata cu întrebările.” Doctoriţa îl privi pe Jonathan ca şi cum ar fi ajuns la capătul răbdării şi îl împinse afară. Dar băiatul nu se dădu bătut. “Cum ştiţi care doctor e bun şi care nu?”

“Facem tot posibilul să punem capăt speculaţiilor nenecesare, astfel ca pacienţii să nu poată alege între medici. Nu există medici proşti, tinere,” spuse doctoriţa Flexner. “Toţi medicii autorizaţi sunt la fel de bine calificaţi. Sigur, mai apar zvonuri - cum că unii sunt mai buni decât alţii. Ce vrei, nu putem pune capăt unor asemenea bârfe. Dar controlul pe care îl avem asupra rapoartelor ne asigură că nici una din bârfele astea nu e adevărată.” Doctoriţa se opri aici şi, cu o mişcare uluitor de rapidă, îl împinse pe Jonathan afară din spital şi trânti poarta în urma lui.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România