Capitolul 30. A cui e ideea strălucită?

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

“Ura, ura!” striga un bărbat din străfundul plămânilor. Bătrânii se speriară. Priviră uimiţi la această întrerupere neaşteptată. Intrusul era îmbrăcat foarte bine, purtând un costum ultima modă şi o mustaţă tăiată cu fineţe. Îşi făcu intrarea în cameră împreună cu un grup de oameni îmbrăcaţi în costume negre. Se învârteau servili în jurul lui de parcă viaţa lor depindea de el. Liderul lor îi dădu la o parte pe toţi cu o mişcare a mâinii şi se aplecă peste masă ca să-şi ia o ceaşcă de cafea. Ceilalţi se retraseră într-un colţ al camerei ca nişte oi şi aşteptară răbdători.

“Felicitări,” spuse Jonathan, “pentru ceea ce sărbătoriţi, orice ar fi.” Jonathan se simţi obligat să-i toarne cafea acestui dandy, observând în acest timp croiala impecabilă a hainelor lui. “Pot să vă întreb de ce sunteţi atât de fericit?”

“Sigur că da,” spuse el mândru. “Mulţumesc pentru cafea. Oh! E fierbinte!” Punând ceaşca înapoi pe masă, omul îi întinse mâna lui Jonathan spunând, “Mă numesc Arthur Hatch. Dvs.?”

“Jonathan. Jonathan Gullible. Încântat să vă cunosc.”

Arthur îi strânse cu fermitate mâna lui Jonathan. “Jonathan, astăzi bogăţiile mele sunt asigurate. Tocmai am câştigat un vot decisiv pentru invenţia mea, băţascuţitdemetal.”

“Şi pentru ce era votul?”

“La o diferenţă minimă curtea a votat să mi se dea un patent scris.”

“Ce e un patent scris?” întrebă Jonathan.

Arthur declară cu vanitate, “Este doar cea mai valoroasă bucată de hârtie de pe insulă. Este o scrisoare de la Consiliul Lorzilor, care îmi acordă dreptul de folosire exclusivă a unei idei noi revoluţionare privind tăierea lemnului. Nimeni nu va putea utiliza băţascuţitdemetal fără permisiunea mea. Voi fi putred de bogat!”

Gândurile lui Jonathan zburară iute înapoi la femeia pe care o văzuse când ajunsese pe Corrumpo. “Şi când aţi inventat asta?”

“Oh, nu a fost ideea mea. Charlie, bietul muncitor, a pus totul la un loc şi a completat formularele cerute de Biroul Controlului Ideilor. I-am plătit lui Charlie o mică sumă pentru dreptul la dosarul lui şi în curând o să dea roade! Charlie n-ar fi putut niciodată să angajeze singur toată echipa de avocaţi,” spuse Arthur, arătând către tovarăşii lui din colţul încăperii.

“Deci, cine a pierdut lupta?” întrebă Jonathan.

“A fost într-adevăr o luptă,” oftă Arthur. “Sute de alţi tipi ca Charlie pretindeau că s-au gândit la asta înaintea mea – ăă, adică înaintea lui Charlie. Unii au spus că era pasul logic următor după descoperirea băţuluidepiatră. Ha! Chiar şi bunica lui Charlie a completat o cerere, spunând că ea l-a făcut ceea ce este astăzi. Şi un scriitor a încercat să se laude spunând că Charlie a furat idei de la el.”

Arthur se opri cât să-şi sufle în cafea. “Dar acest ultim vot a fost cel mai dur. Reclamanta a pretins că ea a pus pentru prima dată o bucată de metal şi un băţ împreună, cu mult timp în urmă. Nici nu-mi mai amintesc numele ei. Dar n-are importanţă. A avut peste patruzeci de martori. Spunea că a fost o curiozitate a ei, un hobby – că încerca doar să-şi facă munca mai uşoară. A apelat la simpatia judecătorilor spunând că era o biată muncitoare la copaci şi că nu avusese niciodată suficienţi bani pentru taxa de brevetare a unei invenţii. Ghinion, nu?”

“Ghinion?” răspunse Jonathan.

“Cred că voia un loc în cartea de istorie. Dar acum, nimeni nu va mai auzi de ea.” Punându-şi ceaşca jos din nou, Arthur se sprijini de perete şi îşi studie manichiura unghiilor de la mâna dreaptă, savurând evident momentul lui de triumf. “Fiecare din aceste cazuri are o întorsătură unică,” continuă Arthur. “Unii dintre adversarii mei au protestat că nu este posibil să fii proprietarul folosirii unei idei. Dar curtea a spus că pot – aşa că pot! O deţin în proprietate pentru şaptesprezece ani. Am cumpărat-o cinstit.”

“Şaptesprezece ani? De ce şaptesprezece ani?” întrebă Jonathan.

“Cine ştie?” chicoti el. “Număr magic, cred.”

“Dar dacă eşti proprietarul utilizării unei idei, atunci de ce se sfârşeşte după şaptesprezece ani? Îţi pierzi şi celelalte proprietăţi după şaptesprezece ani?”

“Hmm.” Arthur făcu o pauză şi îşi luă din nou cafeaua. Începu să amestece în ea nervos. “Bună întrebare. De obicei nu există o limită în timp a proprietăţii, doar dacă nu o ia Consiliul pentru un scop social mai înalt. Stai o clipă.” Ridică o mână şi unul din oamenii din colţ veni imediat alergând.

Acest om-căţeluş aproape că se împiedică lângă Arthur. “Ce pot face pentru dvs., Arthur?”

“Paul, spune-i tânărului meu prieten de ce nu pot avea un patent scris pentru mai mult de şaptesprezece ani?”

“Da, domnule. Păi, lucrurile stau aşa. În vechime, patentul scris dădea monopoluri regale prietenilor curţii. Totuşi, astăzi, scopul unui patent scris,” spuse Paul pe un ton monoton, “este să-i motiveze pe inventatori care, altfel, nu ar avea nici un motiv să inventeze lucruri utile. Cu un secol în urmă, un inventator superstiţios a convins Consiliul Lorzilor că un monopol de şaptesprezece ani constituie suficient timp pentru a deveni bogat.”

“Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc,” spuse Jonathan, care se străduia să înţeleagă. “Spuneţi că inventatorii sunt motivaţi – de dorinţa de a deveni bogaţi – oprindu-i pe alţii să folosească idei?”

Arthur şi Paul se uitară fără expresie unul la altul. Paul replică, “Ce alt motiv ar putea fi?”

Jonathan găsi lipsa lor de imaginaţie un pic deprimantă. “Deci orice producător de băţascuţitdemetal trebuie să vă plătească pe amândoi?”

Paul râse nervos, uitându-se dintr-o parte la Arthur. “Păi, ăă, asta depinde de Arthur. El poate prefera să producă singur aceste unelte – în exclusivitate – cu prudenţă. Sau, în funcţie de oferta aşteptată de la muncitorii de copaci, poate că nu va permite să se facă nici unul – timp de şaptesprezece ani.” Adresându-se lui Arthur, Paul adăugă, “Personalul nostru se ocupă deja de asta, domnule. Vă amintiţi, trebuie mai întâi să rezolvăm cu plictisitoarea Lege a Muncitorilor de Copaci. O altă întâlnire cu Lady Tweed este programată în cursul zilei de astăzi. Ea ne poate ajuta să obţinem o scutire.” Întorcându-se către Jonathan, el explică, “Muncitorii de copaci au o noţiune pitorească, dar arhaică, cum că faptul că ei au folosit pentru prima dată beţe simple pentru a doborî copacii trebuie protejat faţă de folosirea acestor idei noi.”

Arthur era pierdut în gânduri. Vorbind mai degrabă absent, el comentă, “Legea aia a Muncitorilor de Copaci este pur şi simplu anti-progresistă, nu crezi? Ştiu că pot conta pe tine, Paul. Eşti întotdeauna în fruntea jocului.”

“Dar, domnule,” insistă Jonathan, “ce aţi fi făcut dacă nu câştigaţi un patent scris la tribunal astăzi?”

Cu un gest larg al braţelor, Arthur îi luă pe după umeri atât pe Paul, cât şi pe Jonathan, ducându-i călduros către uşă ca şi cum ar fi anunţat sfârşitul conversaţiei. “Tinere, dacă nu aş fi câştigat acest vot astăzi, poţi fi sigur că nu aş fi aici dând din gură. Ar mai trebui încă să o conving pe Lady Tweed să dea naibii Legea Muncitorilor de Copaci, dar pe urmă m-aş întoarce la fabrica mea să fac băţascuţitdemetal cât mai repede înaintea concurenţei. Iar prietenul meu aici de faţă şi-ar căuta o nouă slujbă. Nu-i aşa, Paul? Poate producţie, marketing, sau cercetare? Fiecare nou băţascuţitdemetal ar trebui să aibă o inovaţie nouă, ca să fie cu un pas înaintea mulţimii!”

“Oh! Sună îngrozitor!” gemu Paul.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România