Capitolul 28. Noii nou-veniţi

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

“Vi se pare că aveţi probleme?” întrebă o femeie cu un aer superior, evident supărată că trebuia să fie acolo împreună cu ceilalţi. Abia stăpânindu-şi lacrimile, ea îşi tamponă ochii cu o batistă albă şi spuse, “Când presa o să afle că eu, Madam Ins, sunt arestată, cariera soţului meu va fi terminată. N-am crezut niciodată că fac ceva atât de greşit. Ce aţi fi făcut dvs.?”

Îmbrăţişând o tânără pereche care era în lanţuti alături de ea, Madam Ins continuă, “Cu ani în urmă, aveam o casă mare, trei copii care se duceau la cele mai bune şcoli, şi voiam să mă întorc la cariera mea. Aşa că mi-am întrebat vecinul dacă îmi poate sugera cum să fac rost de nişte ajutor pentru menaj. Wilhelm şi Hilda aveau recomandări foarte bune şi i-am angajat imediat. Hilda e minunată pentru grădină şi transport. Repară orice în casă şi face nenumărate comisioane.”

“Iar Wilhelm, dragul de el, mi-a salvat viaţa. E atât de bun cu copiii. E întotdeauna acolo când am nevoie de el. Tunde, găteşte, face curat – face o mie de treburi mai bine decât aş fi putut eu să fac vreodată. Băieţilor mei le plac la nebunie prăjiturile lui. Când ajung acasă pot să mă relaxez cu soţul meu şi să mă joc cu copiii.”

“Pare să fie un ajutor pe care l-ar vrea oricine,” spuse Jonathan. “Dar ce s-a întâmplat?”

“La început totul a fost minunat. Apoi soţul meu a fost numit şef al Biroului Bună-Voinţei. Adversarii lui ne-au investigat finanţele şi au descoperit că nu plătisem impozitele de angajare pentru Wilhelm şi Hilda.”

“Dar de ce nu?” întrebă Jonathan.

“Pe vremea aceea nu puteam. Impozitele erau mari, iar câştigurile mele au fost la început mici, aşa că pur şi simplu nu am fi putut să-i angajăm dacă am fi plătit şi impozitele.”

Wilhelm spuse, “Ar fi însemnat mari probleme pentru noi.”

Soţia lui îi făcu semn cu cotul şi spuse, “Fii prudent, Will. Ştii cât am riscat ca să venim aici.”

“Dar, doamnă,” îi spuse el curajos Dnei Ins, “ne-aţi salvat viaţa. Am fugit de pe insula noastră din cauza foametei şi a războiului civil de acolo. Nu aveam de ales – trebuia să fugim de pe insulă sau să murim de foame sau împuşcaţi. Aşa că am fugit şi am venit pe Corrumpo. Dacă Madam Ins nu ne ajuta, am fi fost trimişi înapoi la moarte.”

“Da,” spuse Hilda cu voce o mică şi catifelată. “Vă datorăm viaţa, şi acum ne pare rău că sunteţi la ananghie din cauza noastră.”

Madam Ins oftă din greu şi spuse, “Soţul meu o să-şi piardă slujba la Biroul Bună-Voinţei şi poate chiar şi vechea lui slujbă. A fost şeful Primei Comisii de pe Corrumpo, promovând mândria naţională. Inamicii lui îl vor acuza de ipocrizie.”

“Ipocrizie?” întrebă Jonathan.

“Da. Prima Comisie de pe Corrumpo descurajează noii nou-veniţi.”

“Noii nou-veniţi?” repetă Jonathan. “Dar cine sunt vechii nou-veniţi?”

“Vechii nou-veniţi? Păi, ăştia suntem noi, restul,” spuse Madam Ins. “De-a lungul anilor toţi strămoşii noştri au venit din altă parte ca nou-veniţi, fie fugind de asuprire, fie căutând o viaţă mai bună. Dar noii nou-veniţi sunt cei sosiţi recent. Ei sunt interzişi prin Legea Urcătotmaisus.”

Jonathan înghiţi în sec. Nu îndrăznea să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă oficialii descopereau că şi el era un nou-venit. Încercând să pară dezinteresat, întrebă, “Dar de ce nu doresc nou-veniţi?”

Femeia-pescar îl întrerupse, “Cei care au putere în Consiliul Lorzilor sunt îngrijoraţi din cauza concurenţei. Noii nou-veniţi ar putea lucra mai tare, sau mai mult, sau pentru salarii mai mici şi cu riscuri mai mari. Ei ar putea face treburile grele pe care nu le vrea nimeni dintre noi.”

“Stai un pic. Sunt o mulţime de plângeri întemeiate împotriva noilor nou-veniţi,” spuse Jack. “Noii nou-veniţi nu ştiu întotdeauna limba, cultura, sau manierele şi obiceiurile insulei. Eu le admir spiritul. Au curajul să-şi rişte viaţa ca să vină aici ca străini. Dar ia ceva timp să înveţi totul şi nu e loc destul. E mai complicat decât atunci când au venit strămoşii noştri.”

Jonathan se gândea la tot spaţiul pe care îl văzuse în afara oraşului, când Madam Ins se alătură cu mândrie, “Şi soţul meu a adus exact aceleaşi argumente împotriva noilor nou-veniţi. El spunea mereu că noii nou-veniţi trebuie mai întâi să înveţe limba şi obiceiurile noastre înainte de a li se permite să stea aici. Ei trebuie să aibă şi bani, calificări tehnice, să se întreţină singuri şi să nu ia nici un spaţiu. Soţul meu a propus o lege nouă care să-i identifice şi să-i deporteze pe noii nou-veniţi, apoi a întâmpinat o mică problemă. Descrierea legală li se potrivea mai bine propriilor noştri copii decât oamenilor ca Wilhelm şi Hilda.”

Tocmai atunci, doi bărbaţi în costume ţepene, cărând nişte serviete foarte voluminoase, intrară pe uşă. Ei se duseră la Madam Ins, care se făcu mică de frică. Unul dintre bărbaţi îi făcu semn gardianului să-i dezlege lanţurile. “Permiteţi-ne să vă prezentăm cele mai profunde scuze pentru această nefericită confuzie, Madam Ins. Puteţi fi sigură că această problemă se va rezolva la cel mai înalt nivel.”

Vizibil uşurată, ea îşi urmă în grabă însoţitorii pe holul lung fără să îndrăznească să schimbe o vorbă cu Wilhelm sau Hilda. Ceilalţi urmăreau într-o tăcere de moarte, punctată numai de sunetul lanţurilor. Când Madam Ins dispăru din vedere, gardienii se întoarseră către Wilhelm şi Hilda, separându-i de ceilalţi şi îmbrâncindu-i cu brutalitate în direcţia opusă. “Haideţi, nimicurilor. Înapoi de unde aţi venit.”

“Dar n-am făcut nici un rău,” se rugară Wilhelm şi Hilda. “O să murim.”

“Nu e treaba mea,” mormăi gardianul.

Femeia-pescar aşteptă până când uşa se închise în urma lor, apoi spuse încet, “Ba da, este.”

Jonathan tremura uşor, gândindu-se la soarta care îi aştepta pe cei doi şi poate chiar şi pe el însuşi. Privi în sus şi o întrebă pe femeie, “Deci toţi care sunt legaţi cu lanţul ăsta sunt aici pentru că nu aveau voie să muncească?”

Arătând spre un tânăr de la capătul rândului, care stătea cu faţa în mâini, femeia răspunse, “Dacă priveşti lucrurile aşa, atunci el este o excepţie. Autorităţile au insistat ca el să se înroleze în armată. A refuzat – aşa că l-au pus în lanţuri împreună cu noi ceilalţi.”

Jonathan nu putea să-i vadă faţa băiatului, dar se întrebă de ce mai bătrânii oraşului ar cere cuiva atât de tânăr să lupte pentru ei. “De ce l-ar obliga autorităţile să fie soldat?”

Femeia-pescar îi răspunse direct lui Jonathan. “Ei spun că este singurul mod de a apăra societatea noastră liberă.” Cuvintele ei răsunară în urechile lui Jonathan laolaltă cu sunetul metalic al lanţurilor.

“Să o apere de cine?” întrebă Jonathan.

“De cei care ne pun în lanţuri,” răspunse femeia cu scârbă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România