Capitolul 27. Salariile păcatului

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan părăsi mulţimea care aplauda în amfiteatru şi o luă pe un lung coridor. La capătul acestuia se găsea un şir de oameni stând pe o bancă, cu toţii având lanţuri la picioare. Oare aceşti criminali aşteptau să fie judecaţi? Poate că oficialii de aici îl vor ajuta să recupereze banii care îi fuseseră furaţi.

La stânga băncii se găsea o uşă pe care scria “Biroul pentru Muncă Silnică”. La celălalt capăt al băncii, nişte gardieni în uniformă stăteau liniştiţi de vorbă, ignorându-şi prizonierii pasivi. Lanţurile grele pe care le purtau aceştia asigurau lipsa unor şanse prea mari de evadare.

Jonathan se apropie de primul prizonier, un băiat de vreo zece ani care nu arăta deloc a criminal. “De ce eşti aici?” întrebă Jonathan cu naivitate.

Băiatul se uită în sus la Jonathan, apoi aruncă o privre pe furiş înspre gardieni înainte de a răspunde, “Am lucrat.”

“Ce fel de muncă te-ar putea aduce în situaţia asta?” întrebă Jonathan cu ochii mari din cauza surprizei.

“Aranjam rafturi la Magazinul General al lui Jack,” răspunse băiatul. Era pe cale să spună mai mult, apoi ezită şi se uită la un bărbat cu părul grizonat care stătea lângă el.

“Eu l-am angajat,” spuse Jack, un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, cu o voce profundă. Acest comerciant mai purta încă şorţul apretat al meseriei lui – împreună cu lanţurile de la picioare, legate de cele ale băiatului. “Puştiul zicea că vrea să se facă mare şi să fie ca tatăl lui, administrator la depozitul fabricii. Nimic mai natural decât asta, ai putea spune. Dar fabrica s-a închis şi tatăl lui n-a mai găsit de lucru. Aşa că m-am gândit că o slujbă pentru băiat ar fi bună pentru familia lui. Trebuie să recunosc că era bună şi pentru mine. Marile magazine mă ruinau şi aveam nevoie de ajutor ieftin. Oricum, toate astea s-au sfârşit.” Pe faţă îi apăru o expresie resemnată.

Băiatul interveni, “La şcoală nu te plătesc niciodată ca să citeşti şi să faci aritmetică. Jack mă plătea. Ţineam inventarul şi socotelile – şi Jack mi-a promis că dacă sunt bun o să mă lase să plasez comenzi. Aşa că am început să citesc anunţurile din ziare. Şi mă întâlneam cu oameni, nu numai cu puştii de la şcoală. Jack mi-a mărit salariul şi l-am ajutat pe tata cu chiria – am câştigat chiar suficient ca să-mi iau o bicicletă. Acum s-a isprăvit,” şi vocea i se stinse pe când se uita în pământ, “şi trebuie să mă întorc la prefăcătorie.”

“Prefăcătoria nu-i chiar aşa de rea, fiule, dacă te gândeşti la alternativă,” declară un bărbat jovial şi puternic, care avea un coş plin cu trandafiri galbeni ofiliţi. Era legat cu lanţuri de partea cealaltă a băiatului. “E greu să-ţi câştigi traiul. Nu mi-a plăcut niciodată să lucrez pentru altcineva. În cele din urmă am crezut că am dat lovitura cu taraba mea de flori. Câştigam destul de bine vânzând trandafiri pe străzile principale şi în piaţa oraşului. Oamenilor le plăceau florile mele – adică, clienţilor. Dar proprietarilor de florării nu le convenea concurenţa. Ei au determinat Consiliul Lorzilor să-i scoată în afara legii pe “vânzătorii ambulanţi”. Vânzător ambulant! Mda, îmi spun aşa pentru că nu-mi pot permite să am un magazin. Altfel aş fi un “comerciant”. Nu vreau să te jignesc, Jack, dar felul meu de a vinde a fost aici cu multă vreme înainte de magazinul tău. În orice caz, au spus că îi deranjez, că sunt un urât, un vagabond, şi acum un delicvent! Cum îţi poţi imagina că eu şi florile mele suntem toate acestea? Dar cel puţin nu trăiam din cerşit.”

“Dar vindeai pe trotuare,” răspunse Jack. “Trebuia să le laşi libere pentru clienţi.”

“Deci e mai uşor să intre în magazinul tău? Eşti proprietarul clienţilor, Jack? Da, sigur, eram pe proprietatea Consiliului. Ar trebui să aparţină tuturor, dar nu e aşa, nu, Jack? De fapt aparţine tipilor care se pun bine cu Consiliul Lorzilor.”

Jonathan îşi aminti că pescarul îi spusese ceva asemănător despre lac.

Jack răspunse în batjocură, “Dar tu nu plăteşti impozitele mari pe care trebuie să le plătim noi ca proprietari de magazine!”

“Dar cine e de vină pentru impozitele tale? Nu eu!” replică iritat bărbatul cu florile.

Jonathan interveni cu o întrebare, sperând să liniştească disputa. “Şi te-au arestat, pur şi simplu?”

“O, m-au avertizat de câteva ori să încetez. Dar nu voiam să fac cum spun ei. Cine se cred, stăpânii mei? Încerc să muncesc pentru mine, nu pentru vreun şef cu fumuri. În orice caz, la închisoare e OK. Pot trăi pe spinarea proprietarilor de magazine.”

“Poate că va trebui doar să faci nişte muncă pentru comunitate,” mormăi Jack.

Făceam muncă pentru comunitate,” replică vânzătorul de flori.

Băiatul începu să se văicărească, “Credeţi că or să mă trimită şi pe mine la închisoare?”

“Nu fii îngrijorat, puştiule,” îl încurajă vânzătorul de flori. “Dacă te trimit, vei învăţa cu siguranţă o meserie practică – dar nu pe cea la care se gândeşte gardianul.”

Jonathan se întoarse spre un grup de femei care purtau salopete şi care se găseau ceva mai încolo în rând. “Dar dvs. de ce sunteţi aici?”

“Avem o bărcuţă de pescuit. Un oficial m-a oprit în timp ce ridcam nişte lăzi grele la docuri,” spuse o femeie energică, cu ochi albaştri pătrunzători. “Mi-a spus că încălcam o lege privind siguranţa.” Adăugă, arătând spre tovarăşele ei, “Legile ar trebui să ne apere de abuzuri la locul de muncă. Oficialii ne-au oprit lucrul de două ori, dar ne-am întors pe furiş la docuri ca să pregătim plasele pentru sezonul care vine. Ne-au prin din nou şi au spus că de data asta ne vor proteja de-a binelea – în spatele gratiilor.”

Mirându-se singură cu voce tare, medită, “Ce vor face oare cu fiul meu? N-are decât trei ani! Şi ce e mai nostim, e mai greu decât lăzile alea pe care le ridicam, şi obişnuiam să-l duc în braţe tot timpul. Nimeni nu s-a plâns de asta!”

“Şi asta ţi se pare nostim?” spuse un bărbat a cărui barbă cenuşie tunsă cu grijă îi contrazicea faţa tinerească. Dând cu cotul celui care stătea lângă el pe bancă, spuse, “George a lucrat pentru mine cu jumătate de normă două ierni la rând, un fel de ucenic. Mă ajută să-mi ţin coaforul curat şi pregăteşte clientele. Acum autorităţile îmi spun că am probleme fiindcă nu l-am plătit suficient pentru toate orele pe care le-a lucrat. Iar el are probleme pentru că a încercat să muncească fără să intre în asociaţia oamenilor de serviciu de la coaforuri.” Făcu un gest de exasperare cu braţele, adăugând, “Dacă l-aş fi plătit cu cât voiau ei, n-aş mai fi putut să-l angajez deloc!”

George, cu o faţă tristă, se lamentă, “La costul ăsta, şi acum cu cazier, n-o să-mi pot lua niciodată autorizaţia de bărbier.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România