Traducere de Tudor Smirna*
Creșterea statului este o trăsătură caracteristică a civilizației moderne.[1] Această creștere a statului apare în două forme: fie prin taxarea mai intensă a subiecților prezenți, fie prin extinderea controluflui asupra mai multor subiecți. Cu alte cuvinte, creșterea statului se poate face prin „intensificarea” sau prin „extensificarea” hegemoniei. Din moment ce creșterea statului înseamnă că drepturile de proprietate privată sunt invadate mai mult decât înainte, problema fundamentală a aducerii mai multor persoane sub controlul statului este aceea că unele persoane vor opune rezistență. Totuși, care sunt factorii determinanți ai acestei rezistențe? De ce poate statul în unele cazuri să își extindă dominația asupra oamenilor care trăiesc în alte teritorii, iar în altele nu poate? Și de ce fiecare extindere a puterii este întotdeauna însoțită de creșterea taxelor? În acest articol voi încerca să aduc un plus explicării creșterii statului prin extensificare analizând rolul jucat de unificarea politică în asigurarea acestei creșteri.
DE CE APARE UNIFICAREA POLITICĂ
Limitele justificărilor statului
Problema extinderii activităților statului prin taxarea mai intensă izvorăște din potențialul de rezistență a plătitorilor de taxe. Totuși, astfel de tentative sunt din când în când încununate de succes. Un motiv este acela că rezistența este costisitoare, câteodată extrem de costisitoare, pentru subiecți. Însă cel mai important este faptul că rezistența depinde întotdeauna de convingerea celor care o opun că luptă pentru o cauză justă. Dacă populația nu crede că are dreptul de a rezista, sau dacă cel puțin o majoritate nu crede astfel, atunci nu este de crezut că va fi inițiat vreun protest și cu atât mai puțin că ar avea succes. Astfel, întotdeauna și oriunde, autoritățile politice vor încerca să își convingă subiecții de adevărul a două lucruri: în primul rând, că a rezista nu este un drept al poporului și în al doilea rând, că nivelul crescut al taxării este necesar sau benefic. Prin urmare, vor încerca să pună noile taxe într-o lumină acceptabilă pentru majoritate.[2]
În toate acestea, autoritatea politică se bucură de un mare avantaj: presupoziția lucrează în favoare lor, adică majoritatea celor conduși crede că guvernarea este necesară pentru producerea unor anumite servicii. Cu alte cuvinte, crede că nu se poate baza în toate cazurile pe cooperarea voluntară pentru asigurarea funcționării societății. Crede că în unele cazuri utilizarea forței asupra oamenilor, violarea drepturilor lor de proprietate, este legitimă. Dar, dacă acest lucru este necesar și legitim într-un caz, de ce nu ar fi și în alte cazuri? Așadar, rezistența împotriva statului nu este de regulă o chestiune de principiu. Iar rezistența neprincipială este slabă. Cedează, din capul locului, în chestiunea principală, anume că statul are o rațiune de a fi.[3] Discuția se mută astfel asupra stabilirii domeniilor specifice ale vieții în care se aplică rațiunea etatistă. Iar aceasta este mai mult o problemă ce ține de preferințele personale; o chestiune de opinie.
Creșterea statului poate fi, deci, explicată prin schimbarea opiniei celor conduși. În trecut, oamenii considerau că statul este necesar pentru îndeplinirea unei funcții mai limitate, să zicem că doar producția de securitate. Acum cred că statul ar trebui să își asume și alte responsabilități, cum ar fi producția de șosete sau protejarea vișinilor. Totuși, cum reușește statul să inducă schimbarea necesară de opinie. Trebuie să găsească rațiuni care să ofere acceptabilitate în ochii majorității subiecților pentru activitatea sa crescută. Problema sa este să descopere, sau, dacă este necesar, să inventeze un cauză comună care să ralieze pe cei conduși sub conducător și să-i facă să cedeze mai multă putere decât o făceau anterior.
În istorie au existat doar două idei suficient de puternice și răspândite pentru a uni mulțimi mari de oameni pentru un proiect comun, anume Creștinismul și naționalismul. Cu toate acestea, niciuna nu a fost suficientă pentru creșterea puterii. Problema religiei era aceea că, spre deosebire de forța militară, conducătorii seculari nu aveau monopol asupra ei. Timp de secole întregi, biserica Catolică a deținut un cvasi-monopol și nu a avut interesul să crească puterea principilor decât cu rare ocazii. Cele mai cunoscute cazuri în care au făcut-o sunt cruciadele împotriva „păgânilor” care stăpâneau Țara Sfântă. Iar aceste ocazii nu au fost destul de dese încât să stingă setea de război a principilor. Biserica Catolică a reprezentat un obstacol serios în calea ambițiilor lor și, apoi, era ea însăși o puterea seculară. Principii au avut un interes vital în spargerea monopolului acestei mărețe organizații internaționale. Mulți dintre ei au primit cu satisfacție Reforma Protestantă pentru că din punct de vedere organizațional punea accent pe parohii și pe credinciosul individual, mai degrabă decât pe o ierarhie puternică trans-națională. Bineînțeles, aceste reforme nu au putut fi înfăptuite fără rezistența violentă a Catolicilor și a aliaților acestora. Conflictul care a rezultat, Războiul de Treizeci de Ani, a distrus Germania și i-a redus populația cu o treime, dar a crescut puterea principilor germani.
Problema naționalismului este aceea că nu poate, de unul singur, să ofere vreun suport creșterii autorității statale, cel puțin nu într-o societate avansată. Un stat mai puternic nu poate fi niciodată benefic pentru toți membrii unei națiuni, deoarece arareori se poate găsi printre conduși un subiect asupra căruia să cadă de acord. Pe măsură ce se acumulează mai mult capital și pe măsură ce diviziunea muncii devine mai sofisticată, interesele indivizilor devin mai diversificate și de multe ori opuse. De aici, dacă principelui îi este cu putință să unească unele interese private pentru susținerea activității sale, arareori poate obține susținerea tuturor intereselor private. Așadar, trebuie să apară rațiuni suplimentare pentru ca o națiune să fie mai agresivă. Cea mai eficientă dintre acestea a fost teoria marxistă a luptei de clasă. Aceasta nu a fost doar un vehicul perfect pentru intensificarea puterii statului în numele unei presupuse nevoi de arbitrare între capitaliști și clasele muncitoare ci și o excelentă justificare a războiului cu alte națiuni.[4] Pentru a se asigura creșterea statului, apare, pe lângă sarcina intelectuală de a inventa asemenea idei, problema tehnică a răspândirii lor. Una dintre cele mai importante sarcini strategice ale statului este, așadar, să controleze cât mai multe instituții educaționale. Trebuie să facă loc în cadrul aparatului de stat profesorilor obișnuiți și celor universitari, personalului universitar etc.[5]
Înainte de instaurarea epocii democrației, succesul acestei strategii a fost foarte limitat. Oamenii erau, în mare, foarte conștienți de faptul că toată puterea conducătorului lor trebuia luată de la ei. Știau că fiecare intensificare a puterii sale însemna reducerea puterii lor și că fiecare extensificare a puterii sale prin război trebuia finanțată în primul rând de ei. Cu alte cuvinte, arareori a existat o legătură spirituală comună între conduși și conducător care să îi unească pentru atingerea acelorași scopuri. Atât statul cât și subiecții fiecărei țări aveau o „conștiință de clasă” distinctă. În vremuri obișnuite, conștiința de clasă a subiecților îi unea și împiedica avansurile bruște și largi ale statului. Oamenii știau că de cele mai multe ori chiar și războaiele defensive nu prea făceau altceva decât să substituie un conducător altuia și le era indiferent cine le este conducătorul. În regim democratic, actul de conducere a devenit mai ușor pentru stat. Lucrurile stau așa pentru că, pe de o parte, democrațiile șterg distincția clară dintre conduși și conducător. Pe de altă parte, democrația distruge credința că rezistența este justificată. Din aceste motive, doar statele democratice au reușit să aibă armate permanente și să hrănească suportul ideologic al războiului.[6]
Indiferent de regimul politic și oricât de mare succesul statului în obținerea sprijinului public, avem certitudinea că cheltuielile statului trebuie să fie plătite de cineva. Taxele pot fi mai mult sau mai puțin uniform distribuite, dar totuși trebuie să fie plătite. Cu cât o persoană este mai presată să plătească, cu atât mai probabil este să opună rezistență și cu atât mai puternică este tendința sa de a alege cu picioarele, adică să părăsească zona de influență a acelui stat. Din cauza acestei limitări impuse de raritatea resurselor, nici un stat nu poate să-și crească indefinit puterea doar prin taxare. Trebuie să recurgă la alte mijloace.
Îndatorarea și inflația
Cele mai des întâlnite măsuri de creștere a puterii statului, în afară de taxarea vădită, sunt îndatorarea și inflația, pentru că au un avantaj în comun, acela că permit statului să evite taxarea fățișă. Astfel, ajută la evitarea rezistenței care apare de regulă odată cu fiecare creștere a puterii statului. Totuși, aceste măsuri nu reprezintă soluții permanente. Problema îndatorării este aceea că banii sunt în cele din urmă ceruți înapoi de creditori. Când se întâmplă acest lucru, guvernul îndatorat este forțat să impună taxe mai mari asupra subiecților săi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să înfrunte rezistența pe care a încercat să o evite prin recurgerea la îndatorare. Această situație ar trebui să fie destul de clară. Dar politicienii cred că pot „rezolva” această problemă într-un mod simplu: prin mai multă îndatorare. Totuși, mai devreme sau mai târziu, creditorii vor manifesta reticență la prelungirea creditului.[7] Astfel, consecințele îndatorării sunt duble. Pe de o parte, statul își poate crește puterea dincolo de limitele taxării vădite. Activitatea sa este tot limitată, dar este dusă la un nivel mai înalt. Pe de altă parte, iar acest lucru este crucial, statul devine dependent de dorința marilor creditori, adică în special a băncilor și altor agenți financiari. Problema acestor oameni este că nu pot fi expropriați la fel de ușor ca oamenii obișnuiți. Banii sunt foarte mobili și atât timp cât există alte state, proprietarii banilor pot evada acolo și își pot salva averile.
Cazul inflației este similar. Statul își poate crește cota din producția națională prin devaluarea monedei metalice sau prin tipărirea de monedă de hârtie, dar nu poate face acest lucru oricât de mult pentru că la un moment viitor dat se va ajunge inevitabil la hiperinflație, cu consecința că banii de stat nu vor mai fi utilizați deloc. Dar chiar dacă inflația rămâne moderată, va avea consecințe nedorite, deoarece debitorii vor insista să primească plata într-o monedă mai stabilă, iar ceilalți participanți la piață vor începe să abandoneze moneda rea în tranzacțiile lor zilnice.[8]
Din cele de mai sus se poate trage încă o concluzie. Am văzut că posibilitatea de creștere a statului prin taxe, datorii și inflație este limitată. Iar una dintre aceste limite este simpla existență a altor state. De aceea, odată ce statul își atinge limitele de îndatorare și inflație, adică limitele intensificării, singura cale de a-și continua creșterea este prin extinderea controlului asupra altor teritorii, adică prin extensificare. Statele au două motive pentru a proceda astfel. Primul este acela evident al controlului mai multor persoane — ceea ce înseamnă venituri fiscale mai mari pentru un nivel dat al rezistenței și astfel mai multă putere. Al doilea este evitarea concurenței politice. Statele învecinate sunt deosebit de receptive față de averile, atât în termeni monetari cât și de competențe personale, pe care oamenii le pot aduce din alte teritorii. Astfel, pentru fiecare stat, ar fi foarte avantajos să își elimine cumva concurenții. Această eliminare ar duce la creșterea costului de evadare de sub controlul său, astfel că mai mulți oameni ar rămâne în țară și ar plăti taxe mai mari decât ar fi plătit în absența eliminării. Acesta este motivul pentru care extinderea controlului politic este însoțită de regulă de creșterea statului. Pe măsură ce sfera puterii sale este lărgită, concurența politică este diminuată iar costul emigrării crescut. Prin urmare, taxele pot fi mai mari decât înainte.
Cum poate statul să își extindă controlul asupra altor teritorii? Nu există decât două posibilități: fie o face prin război și cucerire sângeroasă, fie prin unificare politică. Bineînțeles, războiul este o afacere foarte scumpă și riscantă, ce nu poate fi întreprinsă fără creșterea taxării subiecților prezenți. Din acest motiv, se întâmplă adesea ca extensificarea statului să nu poată fi făcută prin cucerire sau altă tehnică violentă de includere a unor noi teritorii (și populații) sub controlul său. În acest caz, singura posibilitate rămasă este calea lipsită de spectaculozitate a unificării politice.
Putem vedea, astfel, că există cauze duble ale unificării politice. Pe de o parte există limitări în calea creșterii interne a puterii statului. Pe de altă parte, avem costurile și riscurile războiului și dificultatea de a justifica necesitatea lui. Acum haideți să vedem cum este înfăptuită unificarea politică, ce forțe acționează atunci când aceasta apare.
CUM APARE UNIFICAREA POLITICĂ
Unificarea politică în Vechiul Regim
În trecut, forma standard a unificării politice era căsătoria. Însă nu trebuie pierdut din vedere că doar această legătură nu era suficientă pentru concentrarea unor imperii vaste, deoarece controlul politic are și un aspect organizatoric. Toate imperiile primitive au eșuat mai devreme sau mai târziu pur și simplu pentru că exista o distanță prea mare între capitală și provincii. Principii și regii nu aveau resursele necesare pentru a-și face ordinele ascultate la marginile imperiului. Prin urmare vasalii erau de facto conducători suverani ai provinciilor.[9] Mariajul nu a dus prea des la acumularea de imperii extinse. Era mai degrabă util pentru confirmarea legăturilor politice stabilite, iar mai mult de atât nu putea face. Principii au putut depăși aceste dificultăți doar prin avansul economic al societății și creșterea, pe cale de consecință, a taxelor. Cu aceste mijloace economice crescute au putut stăpâni imperii mai extinse. Astfel, progresul economic a creat condițiile necesare pentru concentrarea politică. Unificarea politică prin mariaj a fost în fine posibilă pe o scară largă datorită dezvoltării capitalismului.[10]
Unificările politice în regim democratic: problema intereselor personale ale membrilor statului
Explicarea unificării politice în democrațiile moderne este ceva mai complicată. Dacă în cazul mariajelor nobile fiecare familie avea de profitat direct de pe urma noilor legături, nu se poate spune același lucru despre birocrații și politicienii moderni. Nu trebuie să explicăm de ce oricare dintre ei este interesat să obțină mai multă putere ci de ce ar fi vreunul dispus să renunțe la o parte din puterea sa într-o uniune politică. Am văzut că noul stat care ar putea apărea din uniune ar putea beneficia de o impozitare totală mai mare decât cea de care se bucurau anterior cele două state constituente. Motivul este acela că s-ar reduce concurența și astfel ar crește costul emigrării. Însă este puțin probabil ca acest lucru să fie avantajos pentru toți birocrații și politicienii implicați. „Statul” ar avea de profitat de pe urma fuzionării politice, dar nu există de fapt nici un „stat” concret, ci mai degrabă doar indivizi care acționează ca membri ai aparatului pe care îl numim Stat.[11] Astfel, întrebarea crucială este dacă există vreun mecanism care să constrângă sistematic statele moderne să caute unificarea politică, chiar dacă este diminuată puterea personală a birocraților și politicienilor.
Există, într-adevăr, un asemenea mecanism. Îl putem analiza cel mai bine prin studierea unei situații similare din teoria monetară. În acest domeniu, teorema progresiei[12] ne permite să privim banca centrală ca pe o consecință a principiului ce subîntinde activitatea bancară cu rezerve fracționare.
Activitatea bancară cu rezerve fracționare și teorema progresiei
Practicarea rezervelor fracționare înseamnă că băncile comerciale fac, în principiu, promisiuni pe care nu le pot onora. Promit să preschimbe fiecare substitut monetar, adică fiecare bancnotă sau depozit bancar, oricând purtătorul lor dorește să își primească banii. Cu toate acestea, băncile emit substitute monetare în cantități mult mai mari decât banii pe care îi dețin de fapt. Așa că nu își vor putea ține promisiunile atunci când există mai multe cereri de preschimbare decât se așteptau. Bineînțeles că asemenea cereri sunt făcute să apară sistematic prin acest tip de activitate bancară. Băncile știu foarte bine că nu pot exagera în emiterea de substitute, dar nu știu exact ce volum de substitute este permisibil și ce volum ar fi prea mare. Concurența cu alți bancheri îi face să fie foarte îndrăzneți în tatonarea acestui punct. Astfel, crizele de lichiditate și panicile bancare au existat în istorie și continuă să existe până în ziua de azi.[13]
Aceste crize sunt, bineînțeles, foarte periculoase pentru bănci. Într-o criză mare, multe dintre ele sunt împinse la penurie de lichidități, chiar dacă nu erau încă atât de insolvabile precum băncile falite în primul rând (acest efect se numește „contagiune”). Pentru bănci este, așadar, vital să evite aceste crize. Totuși, pe de o parte nu doresc să renunțe la practica profitabilă a rezervelor fracționare și, pe de altă parte, concurența le împinge întotdeauna către următoarea criză. Atunci, ce-i de făcut? Soluția a fost găsită în existența băncilor centrale. Nu are importanță dacă sunt în proprietate publică sau privată. Câteodată au apărut din birouri de compensare private, dar în cele mai multe cazuri au fost deținute de la bun început de stat. Este evident că băncile centrale au o putere enormă asupra băncilor comerciale. Ele decid cine va primi credit suplimentar, ele decid ce bancă își poate extinde activitatea și, în perioadele crizelor de lichiditate, ele decid cine va supraviețui și cine nu.
Dar, în ciuda dependenței lor de banca centrală, băncile comerciale sunt interesate ca această instituție să existe, cel puțin la momentul fondării băncii centrale, deoarece punerea banilor în comun oferă un sprijin temporar. Acest fond permite băncilor centrale să salveze băncile comerciale în unele cazuri în care, în absența băncii centrale ar fi fost pierdute. Însă, pentru că băncile știu că au această plasă de siguranță, devin și mai îndrăznețe, oferind credite pe care nu se aventurau să le ofere înainte. Cu alte cuvinte, își diminuează și mai mult ratele rezervelor fracționare. În consecință, mai devreme sau mai târziu, exact aceeași problemă pe care trebuia să o rezolve banca centrală va deveni virulentă. Însă de această dată la o scară mai mare.
Când acest lucru se întâmplă, există doar două căi de ieșire. Prima este unirea băncii centrale cu alte bănci centrale pentru a forma o mega-instituție centrală pentru ele. Este evident că în acest caz fiecare bancă centrală va deveni dependentă de noua instituție. Însă, ca și în cazul băncilor comerciale, fiecare bancă centrală este interesată să-și piardă independența în schimbul supraviețuirii pentru moment. Cealaltă cale de ieșire este obținerea de la stat a permisiunii de a nu preschimba substitutele monetare pe care le-au emis, cu alte cuvinte permisiunea de a nu-și respecta contractele.[14] În mod evident, în acest caz băncile centrale își abandonează independența și depind de voința statului de a nu le incrimina pentru această acțiune penală. Însă, ca și în cazul anterior, băncile centrale au interesul să cedeze statului puterea asupra lor, pentru că astfel pot supraviețui pentru moment.
Această înlănțuire de evenimente este sugerată de teoria monetară. Teorema progresiei se poate rezuma astfel: fiecare pas către o dependență din ce în ce mai mare își are sursa într-un regim falit. Băncile comerciale care operează cu rezerve fracționare sunt inerent falimentare iar acest lucru iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Apoi acestea abdică și frâiele sunt preluate de băncile centrale. Și pentru că aceste din urmă sunt de asemenea bazate pe structuri falimentare, e doar o chestiune de timp până când vor abdica de bună voie.
O teoremă mai generală a progresiei
Cazul fuziunii politice moderne este cu totul similar. Faptul că majoritatea statelor moderne sunt adânc îndatorate este un adevăr de necontestat. Și nici nu se pune problema plății datoriilor, pentru că majorarea taxării care este necesară pentru acest lucru este foarte nepopulară. Așa că există doar trei căi de ieșire: inflația, refuzul plății datoriilor și unificarea politică. Le vom discuta pe rând.
Nici unui stat modern nu îi place să își rezolve problemele de îndatorare prin tipărirea de monedă, deoarece se ajunge astfel la revoluția politică și economică. Trebuie ținut cont de faptul că inflația presupune întotdeauna o redistribuție a venitului. Însă este favorabilă statului doar în măsura în care este păstrată la ritmuri moderate și trece inițial prin mâinile statului și aliaților acestuia. Spre deosebire, o inflație de anvergura cerută în astfel de situație nu ar putea fi moderată și majoritatea ei ar trebui să treacă în primul rând prin mâinile publicului creditor. De aici avem trei implicații. În primul rând, redistribuția imensă de averi nu poate fi controlată, iar acest lucru echivalează cu o amenințare directă la adresa statului și a partenerilor săi de afaceri. În al doilea rând, probabil că inflația va produce un ciclu de afaceri ce se va sfârși cu o criză economică. Astfel de evenimente cresc probabilitatea unei reorientări politice a cetățenilor. Mai mult, această revoluție politică ar fi, în al treilea rând, potențată de prăbușirea totală a sistemului monetar, când oamenii abandonează moneda aflată în hiperinflație.
Cea de-a doua soluție este refuzul plății datoriilor. Cu băncile în calitate de principal intermediar financiar, aceasta ar declanșa prăbușirea imediată a sistemului bancar. Dat fiind că băncile comerciale operează cu rezerve fracționare, masa monetară și sistemul de prețuri s-ar prăbuși, de asemenea, imediat. Ar putea statul să evite o astfel de pățanie? Este evident că soluția nu ar fi „evitarea” prăbușirii sistemului de creditare și plăți prin crearea simultană a inflației, pentru că aceasta ar duce probabil la revoluție politică și socială. O variantă ar fi limitarea la refuzul plăților doar față de străini. Această măsură ar putea da un moment de respiro (dacă facem abstracție, de dragul discuției, de influența acțiunilor reciproce din partea statelor și creditorilor străini). O astfel de acțiune aduce statul la mila statelor străine, în privința creditării viitoare. Nici o persoană privată nu va mai fi dispusă să-i ofere noi credite. Doar statele ar putea să îl asiste. Și așa ajungem la cea de-a treia cale de ieșire din criza îndatorării.
Cea de-a treia cale constă în obținerea de lichiditate de la alte state care încă nu sunt falite. Prețul pentru această asistență este, evident, plătit în favoruri politice. Să observăm iarăși că în acest caz, ca și în cel al activității bancare cu rezerve fracționare, fiecare stat este interesat să facă schimbul. Este evident că statele falite sunt dornice să plătească prețul politic. Statele care nu sunt încă în faliment (dar care sunt deja adânc îndatorate) au și ele motive să le cauționeze pe primele. Un corolar al gradului înalt de diviziune internațională a muncii este că falimentul unui stat are urmări imediate asupra bugetelor tuturor celorlalte state. Așadar, guvernele foarte îndatorate sunt interesate să evite chiar și cea mai mică perturbare a piețelor financiare internaționale, pentru că de astfel s-ar putea ajunge la propriul faliment. Chiar și declararea falimentului unui stat mic ar putea să reprezinte o amenințare pentru ele.[15] Acest lucru trebuie evitat. Orice tip de prăbușire sau schimbare bruscă necontrolată este un coșmar pentru autorități. Interesul primordial al politicienilor și birocraților din ziua de azi este să continue, cum necum, bâlciul.[16] Așa că statele falite doresc să fie cauționate, iar cele încă viabile sunt dornice să le ajute. Rezultatul este fuziunea politică.
Acesta este mecanismul prin care apare unificarea politică în democrațiile moderne. Forța motrice este necesitatea și dorința statelor de a-și extinde puterea și de a supraviețui în timp de criză. Această forță duce la unificare politică pentru că statele falite și cele încă viabile au interesul comun de a schimba asistența financiară contra influenței politice.[17]
Termenii concreți în care se încheie schimbul depind în principiu de pozițiile relative de negociere ale statelor respective. Acestea depind, la rândul lor, de gradele de îndatorare a statelor și de relativa lor mărime. În funcție de circumstanțele particulare din fiecare caz, se pot concepe diferite rezultate instituționale. De exemplu, un stat falit mic va fi probabil absorbit de unul mare neîndatorat; iar câteva state foarte îndatorate vor forma probabil o instituție separată pentru a evita costurile negocierilor multilaterale. În secțiunile viitoare voi discuta pe scurt două rezultate instituționale recente, ilustrând astfel afirmațiile teoretice anterioare.
Cazul ilustrativ nr. 1: Reunificarea Germaniei[18]
Cazul Germaniei este probabil cea mai bună ilustrare a unei cedări unilaterale din partea unui regim falit. Într-adevăr, Germania de Est nu era doar în stare de faliment financiar, ci era complet prăbușită: moral, politic și cultural. Cei patruzeci de ani de socialism au distrus națiunea. Dezbaterile publice s-au concentrat pe condițiile de trai inferioare ale germanilor estici, dar acesta era doar aspectul economic al dezastrului. Cu foarte puține excepții individuale, experimentul est-german a fost catastrofic la toate nivelurile. Pentru o perioadă, impresia era că nimic nu mai merită păstrat din vechiul sistem. Est-germanii cereau cu insistență reunificarea și în fiecare zi de după căderea Zidului Berlinului din noiembrie 1989, disprețul adânc față de autoritățile lor era manifestat în public.
În martie 1990 au votat masiv împotriva comuniștilor. Astfel, autoritățile vest-germane nu au întâmpinat practic nici un obstacol în preluarea întregii țări și impunerea propriei structuri asupra esticilor. Sistemele de asigurări sociale și de șomaj ale Germaniei de Vest au fost translate în Est, la fel ca și sistemul de colectare a taxelor. Mai mult, întreaga administrație politică și publică a fost reconstruită conform schemelor occidentale.
Bineînțeles că est-germanii nu știau cum să utilizeze aceste noi instituții și cum să se descurce în contextul regulilor administrative necunoscute. Așa că resursele umane a trebuit să fie importate din Germania de Vest. Persoane care în mod normal ar fi trebuit să aștepte ani de zile pentru a urca în ierarhia administrației publice au putut acum avea parte de strălucite cariere „blitz”. Aproape toate punctele cheie din economie, administrația publică, știință și cultură au fost oferite vest-germanilor. Astfel, între 1990 și 1993 a fost epoca de aur a autorităților vest-germane. A fost cea mai ușoară cucerire imaginabilă.
Dar nu au cucerit doar Germania de Est, ci au crescut cota statului în producția națiunii. De fapt, au profitat de un uriaș val de naționalism care a străbătut Germania de Vest, deoarece convingerea vest-germanilor era că reformarea Estului este sarcina statului. Așa că au acceptat creșteri enorme ale fiscalității. An după an, mai mult de 140 de miliarde de mărci au fost transferate din Vest către Est.[19] Germanii au acceptat și o creștere imensă a datoriei publice. Această situație excepțională necesita, conform argumentelor oficiale, măsuri excepționale. Nimeni nu a dat atenție economiștilor care obiectau că aceste mijloace erau luate de la restul societății. Astăzi, datoriile publice ale Germaniei sunt aproape duble față de nivelul de la mijlocul anilor 1980.
Reîntoarcerea întreprinderilor est-germane în sfera privată s-a înfăptuit chiar sub nivelul standardelor vest-germane, iar poliția, tribunalele, traficul, educația și comunicațiile au fost păstrate ferm în mâna statului. Rezultatul global al reunificării Germaniei este o creștere netă imensă a puterii statului. Câteva decenii după cel de-al Doilea Război Mondial Germania a fost, la nivel economic, una dintre cele mai libere dintre marile națiuni europene. Acum se apropie rapid de nivelul Franței sau Italiei. Cu alte cuvinte și pe Germania o paște pericolul falimentului.
Cazul ilustrativ nr. 2: Uniunea Europeană
Cazul Uniunii Europene este un excelent exemplu de instituție centrală care ajută la reducerea costurilor de coordonare a câtorva state foarte îndatorate și aflate sub amenințarea contagiunii. În Uniunea Europeană unele state — Belgia, Italia și Grecia — sunt practic falite. Alte state, inclusiv Austria, Portugalia, Irlanda, Spania și Suedia, sunt pe punctul de a intra în faliment. Iar restul nu stau nici ele mult mai bine.[20] Din ce în ce mai multe țări membre ale Uniunii Europene au nevoie să fie cauționate.[21] Nu va trece prea mult timp până când nici un investitor privat nu le va mai acorda noi credite. Pentru că statele știu acest lucru, au început să devină serioase în negocierile cu ale state. Aceasta a accelerat negocierile care au dus la întărirea birocrației centrale bruxelleze. Cele mai multe state au devenit mai interesate să își coordoneze politicile financiare și economice. Le trebuia un instrument pentru facilitarea complicatei negocieri multilaterale. Bineînțeles, Comisia Europeană a primit cu bucurie ocazia de a interveni. În prezent este servitorul statelor noastre. În viitor ar putea deveni stăpânul lor.
Unii din termenii principali ai negocierii au devenit evidenți în ultimii patru ani. Germania trebuie să renunțe la moneda sa, Marca germană. În schimb, statul german obține impunerea la nivel european a standardelor sociale, tehnice și de mediu.
Marca germană este cea mai stabilă dintre monedele europene. Pentru statele falite ale Europei, este simbolul repulsiv al „opresiunii”, după cum se exprimă ele. De fapt, este simbolul limitărilor impuse lor de către piață. Pentru germani, Marca reprezintă stabilitatea și încrederea în sine. Astfel, renunțarea la Marcă este un preț greu pe care germanii sunt acum obligați să îl plătească.
Totuși, unii germani (dar nu toți) primesc ceva la schimb. De exemplu, standardele sociale sunt o concesie făcută sindicatelor germane, care doresc să țină mâna de lucru ieftină afară de pe piața germană.
Standardele de mediu sunt o concesie făcută puternicei mișcări verzi din Germania. Sunt, în același timp, un cadou făcut industriei germane, dat fiind că Germania are cea mai strictă legislație de mediu din Europa. De multe ori, acest lucru a împiedicat firmele germane să concureze cu succes pe piețele externe. Acum, producătorii străini vor suferi cel puțin la fel de mult cât corespondenții lor germani. În fine, standardele de mediu sunt o binefacere pentru industria de mediu germană, care este, datorită legislației speciale, cea mai dezvoltată printre cele de acest tip din Europa.
Standardele tehnice reprezintă o altă donație făcută marii industrii germane, care intenționează să scoată de pe piață industriile din alte țări europene prin binecunoscuta sa superioritate în producerea de bunuri de înaltă calitate (chiar și acolo unde ar fi suficientă o calitate tehnică mai mică). Bineînțeles, impunerea acestor standarde ar trebui să fie încredințată Comisiei Europene din Bruxelles sau oricărui organism care i-ar succeda. Și, cu siguranță, va duce la creșterea cotei statului în producția națională.[22]
CONCLUZIE
Dacă se dorește diminuarea statului, trebuie eliminate condițiile care îi favorizează centralizarea și, în ultimă instanță, însăși existența. Principala concluzie care se poate trage din cele de mai sus este că originile unificărilor politice trebuie căutate în regimurile falite. Așadar, două destinații intermediare pe drumul către instituirea unei societăți libere sunt foarte importante. Prima este abolirea practicii rezervelor fracționare și a băncilor centrale. A doua este interzicerea prin lege a datoriilor publice. După atingerea acestor ținte intensificarea și extensificarea statului va deveni mai dificilă iar păstrarea libertății mai ușoară.
Note:
*Articol apărut sub titlul „Political Unification: A Generalized Progression Theorem” în Journal of Libertarian Studies 13:1 (Summer 1997): 81–96. Traducere realizată și publicată cu permisiunea deținătorilor drepturilor de autor.
[1] Asupra problemelor măsurării intervenției guvernamentale și creșterii statului, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, ed. a 4-a, (New York: Richardson and Snyder, 1983), pp. 296ff. Pentru o critică a modului în care statisticile convenționale ascund implicațiile activităților statului, a se vedea Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen, 1987), pp. 27ff. O carte excelentă în care este documentat modul de expansiune a statelor în vremuri de urgență aparține lui Robert Higgs, Crisis and Leviathan: Critical Episodes in the Growth of American Government (New York: Oxford Univ. Press, 1987).
[2] Se poate afirma că domnia majorității există sub toate formele de guvernare. A se vedea Étienne de la Boétie, De la servitude volontaire ou Contr’un (Paris: Gallinard, [1562] 1993); David Hume, “On the First Principles of Government,” în Essays (Indianapolis: Liberty Classics, [1777] 1987).
[3] Această rațiune a fost serios criticată, ca să nu spunem mai mult. Asupra afirmației că securitatea nu este un bun special care să necesite intervenția statului, a se vedea Gustave de Molinari, The Production of Security, J. Huston McCulloch, trad., Occassional Paper Series #2, Richard M. Ebeling, ed. (New York: Center for Libertarian Studies, 1977); Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a 2-a (Kansas City, Kansas: Sheed Andrews and McMeel 1977), cap. 1; Murray N. Rothbard, For A New Liberty (New York: Macmillan, 1973), cap. 12; Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, pp. 106ff. Pentru o critică devastatoare a conceptului de bunuri publice, a se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash Publishers, 1962), vol. 2, pp. 883–90; Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989), pp. 211ff; Hans-Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property: Studies in Political Economy and Philosophy (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993), cap. 1. Pentru o demonstrație strălucită a faptului că, dintre toți agenții posibili, statul este cel mai puțin capabil să producă bunuri publice, a se vedea J.R. Hummel, “National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders,” Review of Austrian Economics 4 (1990): 88ff.
[4] Asupra acestor consecințe ale conceptului marxist de luptă de clasă, a se vedea Ludwig von Mises, Die Gemeinwirtschaft, ed. a 2-a (Jena, 1932) [Socialismul, Sergiu Marcus, trad. — n.tr.]; Ludwig von Mises, Liberalism: In the Classical Tradition (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1985); Ludwig von Mises, Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War (New Rochelle, N.Y.: Arlington House [1944] 1969).
[5] Asupra acestui subiect, a se vedea S. Blankertz, Legitimität und Praxis (Büchse der Pandora, Wetzlar, 1989), pp. 130ff; Rothbard, For A New Liberty, pp. 119ff; E.G. West, Education and the State (London: Institute of Economic Affairs, 1970).
[6] A se vedea Bertrand de Jouvenel, On Power: Its Nature and the History of its Growth (New York: Viking Press, 1949; Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property; Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, pp. 152ff, 182ff; Hans-Hermann Hoppe, “The Political Economy of Monarchy and Democracy, and the Idea of a Natural Order,” Journal of Libertarian Studies 11, no. 2 (1995); Hans-Hermann Hoppe, “Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization—From Monarchy to Democracy,” Journal des Économistes et des Études Humaines 5, no. 4 (1994).
[7] Pentru un exemplu real al consecințelor acestui tip de situație, a se vedea Thomas J. Sargent and Francois R. Velde, “Macroeconomic Features of the French Revolution,” Journal of Political Economy 103, no. 31 (1993): 474–518. Sargent și Velde arată într-un mod convingător că principalele cauze ale Revoluției franceze au fost deficitele recurente ale statului francez și incapacitatea sa de a se achita de obligațiile față de deținătorii obligațiunilor de stat.
[8] A se vedea Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit, 3rd Engl. ed., H.E. Batson, trans. (Indianapolis, Ind.: Liberty Classics, 1981); Jörg Guido Hülsmann, Logik der Währungskonkurrenz (Essen: Management Akademie Verlag, 1996), pp. 269ff.
[9] A se vedea Franz Oppenheimer, Der Staat (Berlin: Libertad Verlag, [1907] 1990). Oppenheimer descrie creșterea și declinul imperiilor feudale ca pe un „cerc vicios” (Hexenkreis), pp. 96ff. În opinia sa, cercul vicios este întrerupt prin utilizarea monedei. Privitor la problemele organizaționale ale statului feudal, a se vedea și Ludwig von Mises, Bureaucracy (Cedar Falls, Iowa: Center for Futures Education, [1944] 1983), chap. 2, sec. 1. [Birocrația, Dragoș și Livia Pâslaru, trad. — n.tr.]
[10] Imperialismul istoric poate fi explicat și prin potențialul pe care capitalismul domestic l-a oferit politicii externe agresive. A se vedea Walter E. Grinder and John Hagel III, “Toward A Theory of State Capitalism: Ultimate Decision-Making and Class Structure,” Journal of Libertarian Studies 1 (1977); Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property, ch. 3; Murray N. Rothbard, Wall Street, Banks, and American Foreign Policy (Burlingame, Calif.: Center for Libertarian Studies, 1995).
[11] Oficialii statului au un interes comun de clasă doar în opoziția lor față de public. Anticipând ideile principale ale analiștilor Școlii opțiunilor publice (Public Choice), Spencer a afirmat cu multă acuitate că,
Un corp relativ mic de oficialități, coerent, unit de interese comune și acționând sub autoritate centrală, are un avantaj imens față de un public lipsit de coeziune și de o agendă prestabilită și care poate fi mobilizat să acționeze unit doar de o provocare puternică.
H. Spencer, The Man Versus the State (New York: Cambridge University Press [1884] 1994), pp. 47f. De asemenea, Albert Jay Nock, Our Enemy, The State (New York: W. Morrow, 1935), pp. 8, 30ff, 66, 75 (12). Toate elementele specifice teoriei opțiunilor publice sunt prezente în această analiză strălucită. A se vedea și primele capitole din Macchiavelli, The Prince.
[12] Această expresie a fost introdusă de profesorul Joseph Salerno. A se vedea “Two Traditions in Monetary Theory,” Journal des Économistes et des Études Humaines 2, no. 2/3 (1991): 371.
[13] Este de ajuns să aruncăm o privire la numărul de instituții de economisire și creditare (S&L) care au falimentat în Statele Unite în ultimele două decade pentru a înțelege dimensiunea pe care continuă să o aibă această problemă. Despre această chestiune în general, a se vedea Rothbard, Man, Economy, and State; Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money, 4th ed. (Auburn, Ala.: Praxeology Press, 1990)[Ce le-a făcut Statul banilor noștri?, Marius Spiridon, trad. — n.tr.]; Murray N. Rothbard, “The Case For A 100% Gold Dollar,” în In Search Of A Monetary Constitution, Leland B. Yeager, ed. (Cambrige, Mass.: Harvard University Press, 1962); see also Hans-Hermann Hoppe, “How is Fiat Money Possible?—or, The Devolution of Money and Credit,” Review of Austrian Economics 7, no. 2 (1994); Jörg Guido Hülsmann, “Free Banking and the Free Bankers,” Review of Austrian Economics 9,
no. 1 (1996); Jesus Huerta de Soto, Estudios de Economia Politica (Madrid: Union Editorial, 1994), p. 138.
[14] Bine înțeles, nu este corect, strict vorbind, să spunem că statul poate da în chip legitim o astfel de permisiune, deoarece permisiunea poate fi oferită de cineva doar în privința proprietăților pe care deține. Însă aici nu vorbim de proprietatea statului.
[15] Și, evident, la fel stau lucrurile în cazul oricărui mare participant privat de pe piață. Astfel se explică fermitatea cu care statele foarte îndatorate sunt dispuse să-i subvenționeze pe marii afaceriști.
[16] Din aceste motive, Keynesismul, ideologia îndatorării și inflației, „a devenit pura știință economică a gestionării puterii, preocupată doar de menținerea la putere a clasei conducătoare prin ajustări marginale, moșind-o de la o perioadă electorală la alta.” Murray N. Rothbard, “Keynesianism Redux,” în The Economics of Liberty, L.H. Rockwell, ed. (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1990), p.30.
[17] În general, puterea depinde întotdeauna de capacitatea de a satisface anumite dorințe. A se vedea asupra acestui subiect Arnold Gehlen, “Soziologie der Macht,” in Handwörterbuch der Staatswissenschaften (Tübingen, 1961), vol. 7, pp. 77ff. See also Jörg Guido Hülsmann, Kritik der Dominanztheorie (Frankfurt/M.: R.G. Fischer, 1993), pp. 48ff. Pentru o aplicație în domeniul relațiilor internaționale (adică a relațiilor dintre state) a se vedea B. Herz and J. Starbatty, “Zur Frage internationaler Dominanzbeziehungen—Eine Analyse der Machtverteilung auf Weltwirtschaftsgipfeln,” in Kyklos 44 (1991): 35ff.
[18] A se vedea și Hans-Hermann Hoppe, “De-Socialisation in a United Germany,” Review of Austrian Economics 5, no. 2 (1991); Roland Baader, From Socialism to Welfarism: Reflections on a German Experiment (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1995).
[19] O sumă corespunzătoare ar însemna transferuri anuale de 300 de miliarde de dolari din Statele Unite către Mexic.
[20] Datoriile publice ale celor mai îndatorate țări ale UE erau (ca procentaj din PNB) următoarele: Beglia – 132, Danemarca – 80, Germania – 60, Grecia – 112, Spania – 74, Franța – 60, Irlanda – 82, Italia – 123, Olanda – 79, Austria – 72, Portugalia – 72, Suedia – 83. Luxemburg, aflată sub conducere monarhică, este într-o situație mult mai bună – 8.
[21] Evident, acesta este unul dintre principalele motive de aderare la Uniunea Europeană. „Fondul regional” pentru sprijinirea „regiunilor subdezvoltate” din Uniunea Europeană a fost extins considerabil cu ocazia fiecărei admiteri a unui noi stat-membru în club. De asemenea, „fondul de coeziune” a jucat un rol important în promovarea Tratatului de la Maastricht. A se vedea, de exemplu, Roland W. Waniek, Die Regionalpolitik der Europäischen Gemeinschaft: Eine kritische Bestandsaufnahme, Essen: Ruhr-Forschungsinstitut für Innovations–und Strukturpolitik 5, no. 1 (1992): 12; Klaus-Peter Schmidt, “Zuviel des Guten: Viele europäische Länder kommen mit dem Ausgeben der riesigen Brüsseler Subventionen nicht mehr nach,” Die Zeit (3 March 1996): 31
[22] Acordul Nord American de Comerț Liber (NAFTA) seamănă mai mult cu reunificarea germană decât cu Uniunea Europeană. Statul mexican este complet falit și negociază cu autoritățile Washington D.C. și de pe Wall Street asistență financiară contra influență politică și economică. A se vedea The NAFTA Reader (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute); și Rothbard, Wall Street, Banks, and American Foreign Policy.
