Capitolul IV: Procesul de expansiune a creditului

Jesús Huerta de Soto - Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice
cuprins

Capitolul de faţă, alături de următoarele cinci capitole, cuprinde o analiză a consecinţelor economice ce rezultă din încălcarea principiilor generale de drept care guvernează contractul de depozit neregulat. Am studiat, pe parcursul capitolelor 1, 2 şi 3, urmările juridice şi istorice ale acestor transgresări, pentru ca, în continuare, să ne concentrăm atenţia asupra procesului prin care băncile creează credite şi depozite din nimic, precum şi asupra diferitelor implicaţii pe care acest proces le are asupra societăţii. Cea mai gravă consecinţă a creării bancare de credite este următoarea: în măsura în care se acordă împrumuturi fără ca acestea să aibă acoperirea corespunzătoare în economisire voluntară, structura reală de producţie este în mod inevitabil distorsionată, producându-se crize economice şi recesiuni recurente. Vom prezenta teoria creditului de circulaţie a ciclului afacerilor, iar apoi vom supune unui demers critic teoriile macroeconomice ale monetarismului şi keynesismului. În plus, vom trece în revistă crizele economice recurente care au copleşit până în prezent societatea. Primul din cele două capitole finale conţine o cercetare critică a sistemului băncii centrale şi a liberei întreprinderi bancare (free banking), iar al doilea constă într-un studiu asupra propunerii de impunere a unei rezerve de 100% în activitatea bancară.

1.

Introducere

Teoria economică monetară, a activităţii bancare şi a ciclului afacerilor reprezintă o elaborare de dată relativ recentă în istoria gândirii economice. Acest corp de cunoaştere economică a urmat cu mare întârziere evenimentelor semnificative – în contextul de faţă, extinderea activităţii bancare cu rezervă fracţionară şi fazele recurente de fals avânt economic şi recesiune – şi formulărilor juridice corespunzătoare. După cum am văzut, studiul principiilor de drept, analiza omisiunilor şi a contradicţiilor acestora, căutarea şi corectarea erorilor logice etc. au avut loc mult mai timpuriu în istorie şi pot fi deja identificate în doctrina juridică romană. În orice caz, rămânând fideli teoriei evoluţioniste a instituţiilor (juridice, lingvistice şi economice), potrivit căreia instituţiile emerg în urma unui îndelungat proces istoric şi încorporează o cantitate imensă de informaţie, cunoaştere şi experienţă, concluziile la care vom ajunge prin analiza noastră economică aplicată contractului de depozit bancar de bani în forma sa actuală nu constituie absolut deloc o surpriză. Ele coincid în linii generale şi confirmă inferenţele pe care cititorul probabil că le va fi dedus deja, dintr-o perspectivă pur juridică, din capitolele anterioare.

Studiul de faţă privitor la activitatea bancară va fi circumscris analizării contractului de depozit de bani, şi este aplicabil, în practică, aşa-numitelor conturi curente la vedere, conturilor de economii şi depozitelor la termen, ori de câte ori ultimele două fac posibilă de facto retragerea în orice moment a soldului de către client. Demersul nostru exclude, aşadar, numeroase activităţi în care sunt implicate în prezent băncile private şi care nu sunt în nici un fel corelate cu contractul de depozit neregulat de bani. De pildă, băncile moderne furnizează clienţilor servicii de contabilitate şi de casierie. De asemenea, ele cumpără şi vând valută străină, respectând o tradiţie a schimbării banilor care datează încă de la apariţia primelor unităţi monetare. În plus, băncile acceptă depozite de titluri de valoare, colectând, în numele clienţilor, dividende şi dobânzi de la emitenţi şi furnizând clienţilor informaţii despre creşterea capitalului, întâlnirile acţionarilor etc. Pe lângă aceasta, băncile cumpără şi vând titluri de valoare pentru clienţii lor apelând la societăţile de intermediere pe piaţa monetară* şi oferă servicii de casetă de valori în sediile lor. Băncile acţionează în numeroase situaţii şi în calitate de adevăraţi intermediari financiari, atrăgând împrumuturi de la clienţi – cu alte cuvinte, atunci când clienţii sunt conştienţi că acordă băncii un împrumut, ca posesori de obligaţiuni, certificate sau „depozite” la termen veritabile –, şi oferind apoi terţilor aceste fonduri sub formă de credite. În acest mod, băncile obţin un profit din diferenţialul de rată a dobânzii între rata pe care ele o primesc pentru împrumuturile acordate şi rata pe care se angajează să o achite clienţilor care, iniţial, le-au acordat un împrumut. Nici una dintre aceste operaţiuni nu constituie un depozit bancar de bani, tranzacţie pe care o vom studia în secţiunile care urmează. După cum vom vedea, acest contract reprezintă, fără nici o îndoială, cea mai semnificativă operaţiune desfăşurată de bănci în prezent şi cea mai importantă din punct de vedere economic şi social.

Am subliniat deja că o analiză economică a contractului de depozit bancar de bani oferă o ilustrare suplimentară a profundei intuiţii a lui Hayek: ori de câte ori este încălcat un principiu universal de drept, fie printr-o coerciţie sistematică exercitată de stat, fie prin privilegii, avantaje guvernamentale acordate unor anumite grupuri sau persoane, procesul spontan al interacţiunii sociale este obstrucţionat în mod grav şi inevitabil. Această idee, elaborată în paralel cu teoria imposibilităţii socialismului, a fost generalizată. Cu toate că, la un moment dat, ea a fost aplicată doar sistemelor de a­şa-zis socialism real, a ajuns, în prezent, să fie asociată cu toate domeniile sau sectoarele economiilor mixte, în care predomină coerciţia sistematică a statului sau acordarea „detestabilă” de privilegii.

Deşi analiza economică a intervenţionismului pare să fie caracteristică mai degrabă măsurilor guvernamentale coercitive, nu este mai puţin relevantă sau edificatoare pentru acele zone în care principiile de drept sunt transgresate prin acordarea de favoruri sau privilegii anumitor grupuri de presiune. În economiile moderne există două domenii principale în care se întâmplă acest lucru. Legislaţia muncii, ce reglementează în amănunt contractele de angajare şi relaţiile de muncă, este primul dintre ele. Nu numai că aceste legi servesc drept bază pentru măsuri coercitive – împiedicând părţile să negocieze, după cum cred de cuviinţă, termenii contractului de angajare –, ele oferă, în plus, privilegii importante grupurilor de presiune, permiţându-le prin diverse modalităţi să acţioneze la limita principiilor de drept tradiţionale, cum procedează, de pildă, sindicatele. A doua arie în care predomină atât privilegiile, cât şi coerciţia instituţională este domeniu general al monedei, activităţii bancare şi financiare, care constituie punctul central al lucrării de faţă. Cu toate că ambele sfere sunt foarte importante, impunându-se astfel cu urgenţă cercetarea lor teoretică cu scopul de a introduce şi derula reformele necesare, analiza teoretică a coerciţiei instituţionale şi acordarea de privilegii în sectorul forţei de muncă este, evident, mai puţin complexă. Drept urmare, conştientizarea pe care a declanşat-o s-a răspândit mai rapid şi a pătruns mai profund în toate palierele sociale. Au fost elaborate teorii corelate şi s-a ajuns chiar la atingerea unui larg consens social privitor la necesitatea reformelor şi a direcţiilor pe care acestea trebuie să le ia. Dimpotrivă, sfera banilor, a creditului bancar şi a pieţelor financiare rămâne o provocare formidabilă pentru teoreticieni şi un mister pentru majoritatea cetăţenilor. Relaţiile sociale care implică direct sau indirect banii sunt de departe cele mai abstracte şi mai dificil de înţeles, iar ca urmare a acestui fapt cunoaşterea asociată acestora este cea mai vastă, complexă şi incomprehensibilă. Din acest motiv, coerciţia sistematică pe care o exercită guvernele şi băncile centrale în acest domeniu este, indubitabil, cea mai dăunătoare şi nocivă[1]. Mai mult, elaborarea insuficientă a teoriei monetare şi bancare afectează negativ dezvoltarea economiei globale. Acest lucru este probat de faptul că, în pofida progreselor teoretice şi a eforturilor guvernamentale, economiile moderne trebuie încă să fie eliberate de spectrul boom-urilor şi al recesiunilor recurente. Cu doar câţiva ani în urmă, în ciuda tuturor sacrificiilor făcute pentru stabilizarea economiilor occidentale în urma crizei din anii 1970, sectorul monetar, bancar şi cel financiar au avut din nou de suferit, fără întrerupere, din cauza aceloraşi erori necugetate. Drept urmare, începutul anilor 1990 a marcat declanşarea inevitabilă a unei noi recesiuni economice mondiale, de o severitate considerabilă, pe care lumea economică occidentală a reuşit de abia în ultima perioadă să o depăşească[2]. O dată în plus, mult mai aproape de momentul prezent (în vara anului 1997), o criză financiară acută a devastat principalele pieţe asiatice, ameninţând să se răspândească în restul lumii. Câţiva ani mai târziu (începând cu 2001), cele trei zone economice principale ale globului (Statele Unite, Europa şi Japonia) au intrat simultan în recesiune.

Ţelul analizei economice a dreptului şi a reglementărilor legale este acela de a studia rolul pe care acestea din urmă îl joacă în procesele spontane ale interacţiunii sociale. Studiul nostru economic asupra contractului de depozit bancar de bani va evidenţia rezultatele aplicării principiilor tradiţionale de drept, inclusiv a cerinţei privind rata de 100% a rezervelor în cazul contractului de depozit neregulat de bani. În acelaşi timp, va clarifica consecinţele neanticipate care rezultă din faptul că, prin încălcarea acestor principii, bancherilor li s-a permis utilizarea spre folos personal a depozitelor la vedere. Aceste efecte au rămas, până în prezent, în mare parte neobservate.

Vom vedea acum modul în care utilizarea de către bancheri a depozitelor la vedere le dă posibilitatea de a creadin nimic depozite bancare – cu alte cuvinte, bani –, iar apoi credite, adică, putere de cumpărare transferată de la împrumutători, oameni de afaceri sau consumatori. Aceste depozite şi credite nu sunt urmarea unei creşteri reale a economisirii voluntare realizate de agenţii sociali. În acest capitol ne vom concentra pe demonstrarea acestei aserţiuni şi a câtorva dintre implicaţiile sale, iar în capitolele următoare vom purcede la studierea efectelor economice ale expansiunii creditului – este vorba despre analiza crizelor şi recesiunilor economice.

Continuând schema stabilită în primele capitole, vom avea în vedere mai întâi efectele din perspectivă economică şi contabilă în cazul contractului de împrumut, sau mutuum. În acest fel, recurgând la metoda comparaţiei, vom fi în măsură să înţelegem mai bine consecinţele economice ale contractului de depozit bancar de bani, complet diferit de cel de împrumut.

2.

Rolul băncii în calitate de intermediar veritabil în contractul de împrumut

Să presupunem, pentru început, că un bancher primeşte un împrumut de 1.000.000 unităţi monetare (u.m.) de la un client. Există un contract legitim de împrumut, care stipulează că împrumutătorul (clientul) trebuie să cedeze dispoziţia asupra 1.000.000 u.m., sub forma unor bunuri prezente (bani) pe care i-ar fi putut cheltui sau păstra pentru el însuşi, iar acest lucru trebuie să îl înfăptuiască pentru o perioadă de timp sau un termen – care reprezintă elementul esenţial în orice contract de împrumut–, ce durează un an. În schimbul acestor bunuri prezente, bancherul este de acord să restituie după un an o cantitate mai mare decât cea primită iniţial. Dacă rata dobânzii asupra căreia s-a convenit este de 10%, la sfârşitul anului bancherul va trebui să înapoieze 1.100.000 unităţi monetare. Se efectuează următoarea înregistrare contabilă la primirea creditului:

(1)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000 u.m.

Numerar

   

Credit primit

1.000.000 u.m.

(Intrare în contul de numerar al băncii)

   

(Creştere a datoriilor)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Din punct de vedere economic, acest contract implică în mod limpede un schimb obişnuit de bunuri prezente (a căror dispoziţie este transferată de la împrumutător băncii) pentru bunuri viitoare (pe care Banca A este de acord să le predea împrumutătorului la sfârşitul anului). Prin urmare, dacă avem în vedere consideraţiile de ordin monetar, nu are loc nici o modificare. Un anumit număr de unităţi monetare încetează pur şi simplu să fie la dispoziţia împrumutătorului şi devin disponibile pentru bancă, pentru o perioadă prestabilită de timp. Se petrece un simplu transfer în valoare de 1.000.000 u.m., fără ca de aici să rezulte vreo modificare în numărul total al unităţilor monetare preexistente.

Am putea să interpretăm înregistrarea (1) ca o înregistrare în registrul-jurnal făcută în ziua semnării contractului şi predării celor 1.000.000 u.m. băncii de către împrumutător. Putem, de asemenea, să o vedem ca pe un bilanţ al Băncii A, încheiat imediat după tranzacţie şi înregistrând în partea stângă (de activ) 1.000.000 u.m. în contul de numerar, iar în dreaptă (la pasiv) datoria de 1.000.000 u.m. contractată cu împrumutătorul.

Să presupunem, în plus, că Banca A desfăşoară această operaţiune întrucât managerii săi plănuiesc, la rândul lor, să acorde cu împrumut 1.000.000 u.m. proiectului de afaceri Z, care are nevoie urgentă de bani pentru finanţarea operaţiunilor sale şi este dispus să plătească 15% dobândă pe an la împrumutul de 1.000.000 u.m. de la Banca A[3].

Când Banca A acordă banii cu împrumut afacerii Z, se înregistrează în contabilitatea Băncii A ieşirea a 1.000.000 u.m. din contul de numerar şi datoria afacerii Z către bancă, înlocuind numerarul iniţial. Înregistrarea este următoarea:

(2)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Credite acordate

   

Numerar

1.000.000

(conturi debitoare)

     

(obţinut din contul de numerar)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

În acest caz, Banca A acţionează fără îndoială ca un intermediar financiar veritabil. Managerii săi identifică şi exploatează o oportunitate de afaceri[4]. Într-adevăr, ei percep o şansă de a obţine un profit, întrucât într-o parte a pieţei există un creditor dispus să le împrumute bani cu 10% dobândă, iar în altă parte afacerea Z, care este dornică să primească un credit cu 15%, ceea ce lasă un diferenţial de profit de 5%. Prin urmare, banca acţionează ca intermediar între creditorul iniţial şi afacerea Z, iar funcţia sa socială rezidă tocmai în identificarea unei disparităţi existente sau a unei absenţe a coordonării (creditorul originar doreşte să acorde cu împrumut banii de care dispune, dar nu găseşte un debitor demn de încredere care să îi accepte, în vreme ce afacerea Z are nevoie urgentă de un credit de 1.000.000 u.m., iar managerii săi nu ştiu unde anume să găsească un creditor adecvat). Banca, primind un credit de la unul şi acordând celuilalt un credit, satisface nevoia subiectivă a ambilor şi extrage un profit pur antreprenorial sub forma diferenţialului de dobândă de 5%.

La sfârşitul anului, afacerea Z va restitui 1.000.000 u.m. Băncii A, împreună cu dobânda convenită de 15%. Se fac următoarele înregistrări:

(3)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Credite acordate

1.000.000

     

(rambursare)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

150.000

Numerar

   

Dobânzi încasate de la afacerea Z

150.000

     

(venit pe anul în curs)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Imediat după aceasta, Banca A trebuie, la rândul său, să onoreze contractul în care a intrat alături de creditorul originar, înapoindu-i 1.000.000 u.m. pe care managerii săi s-au angajat să îi plătească la finele anului, alături de 10% dobândă. Înregistrările sunt următoarele:

(4)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Credite primite

   

Numerar

1.000.000

(rambursare)

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

100.000

Dobânzi plătite

   

Numerar

100.000

(cheltuiala pe anul în curs)

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Cu alte cuvinte, banca înapoiază creditul, înregistrează ieşirea din contul său de numerar a 1.000.000 u.m. primite de la afacerea Z şi adaugă la această sumă 100.000 u.m. (de asemenea debitate din contul de numerar) ca dobândă convenită pe care o plăteşte creditorului originar. În contul de profit şi pierdere al băncii, această dobândă este înregistrată ca o plată sub forma plăţilor cu dobânzile făcute pe parcursul anului.

După aceste înregistrări, la sfârşitul anului, contul de profit şi pierdere al băncii va fi următorul:

(5)          Banca A

Contul de profit şi pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

   

Venituri

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Dobânzi plătite

100.000

   

Dobânzi încasate

150.000

Venit net

50.000

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total debit

150.000

   

Total credit

150.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Acest cont de profit şi pierderi arată un profit antreprenorial al anului de 50.000 u.m., ca venit net derivat din diferenţa dintre venitul anului (150.000 u.m. din dobânzi încasate) şi cheltuielile anului (100.000 u.m. în dobânzi plătite).

La sfârşitul anului, bilanţul Băncii A este:

(6)          Banca A

Bilanţ

(la sfârşitul anului)

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

50.000

   

Patrimoniul net al proprietarilor

50.000

       

(beneficiul exerciţiului)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

50.000

   

Total pasiv

50.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Dacă ne uităm la bilanţul întocmit la sfârşitul anului, observăm că activul băncii include 50.000 u.m. disponibile în contul de numerar care corespund profitului anului, care a fost plasat în contul corespunzător patrimoniului net al proprietarilor (capital şi câştiguri reţinute) din pasiv.

Următoarele observaţii sintetizează descrierea pe care am făcut-o în termeni contabili unei activităţi bancare bazate pe primirea şi acordarea de împrumuturi, sau mutuum: în primul rând, pe parcursul unui an, împrumutătorul originar cedează dispoziţia asupra a 1.000.000 u.m., bunuri prezente; în al doilea rând, dispoziţia asupra acestor bani a fost transferată Băncii A pe exact aceeaşi perioadă de timp; în al treilea rând, Banca A a descoperit o posibilitate de a câştiga un profit, managerii săi aflând de existenţa unui împrumutat, Afacerea Z, care era doritor să plătească o rată a dobânzii mai ridicată decât cea pe care banca a căzut de acord să o achite; în al patrulea rând, banca acordă un credit Afacerii Z, cedând la rândul său dispoziţia asupra celor 1.000.000 u.m. pe perioada unui an; în al cincilea rând, Afacerea Z a obţinut dispoziţia asupra a 1.000.000 u.m. pentru un an cu scopul de a-şi spori activitatea; în al şaselea rând, prin urmare, pe perioada unui an, numărul de u.m. nu variază, deoarece au făcut doar obiectul unui transfer de la împrumutătorul originar către Afacerea Z, cu ajutorul unui intermediar – Banca A –; în al şaptelea rând, pe parcursul activităţilor sale, Afacerea Z a obţinut un profit care i-a permis să achite dobânda de 150.000 u.m. (aceste 150.000 u.m. nu reprezintă o creaţie monetară, ci sunt doar obţinute de Afacerea Z în urma vânzărilor şi cumpărărilor sale); în al optulea rând, la sfârşitul anului, Afacerea Z rambursează 1.000.000 u.m. Băncii A, iar Banca A plăteşte aceeaşi sumă înapoi împrumutătorului originar, alături de 100.000 u.m., ca dobândă; în al nouălea rând, drept urmare, Banca A a obţinut un profit antreprenorial de 50.000 u.m. (diferenţa dintre dobânda încasată de la Afacerea Z şi dobânda achitată împrumutătorului originar), un profit antreprenorial pur, rezultând din activitatea sa legitimă în calitate de intermediar.

Se poate întâmpla ca Banca A să se fi înşelat în alegerea afacerii Z. Putea să fi apreciat în mod greşit riscul implicat sau capacitatea lui Z de a rambursa creditul şi a plăti dobânda. Prin urmare, succesul activităţii băncii în acest caz depinde nu numai de finalizarea în bune condiţii a înţelegerii cu afacerea Z, ci şi de propria sa obligaţie – aceea de a restitui creditorului originar 1.000.000 u.m. plus cele 10 procente de dobândă – care îi incumbă după ce Z rambursează băncii creditul împreună cu 15% dobândă. În acest mod, banca îşi poate menţine solvabilitatea şi poate evita orice incidente nefericite. Fără îndoială, asemenea tuturor celorlalte afaceri economice, băncile sunt supuse posibilităţii unei erori antreprenoriale. De pildă, afacerea Z nu ar putea să restituie la timp suma pe care o datorează băncii sau este posibil chiar să suspende plăţile sau să dea faliment, fapt care ar duce Banca A de asemenea la insolvabilitate, deoarece nu ar reuşi să plătească, la rândul ei, împrumutul primit de la creditorul originar. Acest risc nu se deosebeşte însă cu nimic de cel inerent oricărei alte activităţi de afaceri şi poate fi cu uşurinţă diminuat dacă banca recurge la prudenţă şi spirit de prevedere în activităţile sale. Mai mult, pe durata desfăşurării operaţiunii – cu alte cuvinte, de-a lungul anului –, banca rămâne pe deplin solvabilă şi nu se confruntă cu nici o problemă legată de lichiditate, de vreme ce nu are obligaţia de a face nici o plată în numerar atâta timp cât contractul său de împrumut cu creditorul originar rămâne în vigoare[5].

3.

Rolul băncii în contractul de depozit bancar de bani

Aspectele economice şi procedurile contabile implicate în contractul de depozit bancar de bani sunt substanţial diferite de cele analizate în secţiunea anterioară, aparţinând contractului de împrumut, sau mutuum. (Am parcurs mai întâi contractul de împrumut pentru oferi o mai bună ilustrare prin comparaţie a deosebirilor esenţiale dintre cele două contracte.)

În cazul unui depozit regulat (sau sigilat) ce cuprinde un anumit număr de unităţi monetare perfect şi în mod individual diferenţiate, persoana care primeşte depozitul nu trebuie să înregistreze nimic în rubrica activelor sau pasivelor, întrucât nu are loc nici un transfer de proprietate. Cu toate acestea, după cum a scos în evidenţă studiul de faţă privitor la natura juridică a contractului de depozit neregulat (sau deschis), acest al doilea tip de contract reprezintă un depozit de bunuri fungibile, în care este imposibilă realizarea unei diferenţieri între unităţile individuale depozitate, astfel încât are loc un fel de transfer de „proprietate”. Acest lucru se întâmplă, dar în sensul că depozitarul nu este obligat să restituie exact acele unităţi primite (ceea ce ar fi imposibil, dată fiind dificultatea de identificare cu precizie a unităţilor din bunul fungibil acceptat), ci altele, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (tantundem). Desigur, cu toate că se poate vorbi despre un transfer de proprietate, dispoziţia nu este transferată depozitarului, deoarece, potrivit contractului de depozit neregulat, el este obligat să păstreze încontinuu tantundem al depozitului şi trebuie, prin urmare, să menţină permanent la dispoziţia deponentului unităţi într-o cantitate şi de o calitate egală cu cea a unităţilor acceptate, fără a fi aceleaşi unităţi specifice. Rezultă că singura justificare pe care o poate avea un depozitar pentru înregistrarea unui contract de depozit în contabilitatea sa rezidă exact în transferul de proprietate pe care îl presupune depozitul neregulat; este însă important să subliniem că, dat fiind sensul extrem de restrâns în care se realizează acest transfer de proprietate – el nu este absolut deloc echivalent cu un transfer al dispoziţiei –, informaţia ar trebui cel mult înregistrată în „conturile memorandum”, ce servesc unor scopuri pur informative. Să ne imaginăm că am călătorit înapoi în timp în zorii activităţii bancare cu rezervă fracţionară şi că un deponent, X, decide să depoziteze 1.000.000 u.m. la Banca A (sau, dacă preferaţi, că orice persoană din prezent hotărăşte să deschidă un cont curent la o bancă şi depozitează 1.000.000 u.m.). În această situaţie avem un veritabil contract de depozit, mai precis, un depozit neregulat, datorită naturii fungibile a monedei. Cu alte cuvinte, cauza esenţială sau scopul contractului de depozit este reprezentată de dorinţa deponentului X ca Banca A să păstreze cele 1.000.000 u.m. pentru el. X crede că, în pofida faptului că a deschis un cont curent, el deţine în continuare dispoziţia imediată asupra celor 1.000.000 u.m. şi poate să le retragă în orice moment pentru a le da orice utilizare o doreşte, deoarece a deschis un depozit „la vedere”. Din punct de vedere economic, pentru X, cele 1.000.000 u.m. se află pe deplin la dispoziţia sa permanentă, astfel că se adaugă deţinerilor sale monetare: aşadar, chiar dacă unităţile monetare se găsesc depozitate la Banca A, din punct de vedere subiectiv ele rămân la dispoziţia lui X la fel ca atunci când le păstrează în propriul buzunar. Înregistrarea corespunzătoare depozitului neregulat:

(7)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozit la vedere

1.000.000

     

(deschis de X)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

(Aceasta ar trebui să fie doar o înregistrare memorandum)

Observăm că, deşi Banca A are o justificare să efectueze această înregistrare contabilă, întrucât devine proprietar al unităţilor monetare şi le depozitează în seiful său fără a le diferenţia de celelalte, înregistrările respective ar trebui să modifice doar conturile informative sau memorandum. Acest lucru se datorează faptului că, deşi proprietatea asupra unităţilor monetare a fost transferată băncii, ea nu a fost pe deplin transferată, ci rămâne absolut restricţionată, în sensul că deponentul X deţine în continuare dispoziţia deplină asupra unităţilor monetare.

Abstracţie făcând de această ultimă observaţie, nu s-a petrecut absolut nimic neobişnuit deocamdată, din punct de vedere economic sau contabil. Un anume domn X a deschis un depozit neregulat de bani la Banca A. Până în acest punct, contractul nu a condus la nici o modificare a cantităţii existente de monedă, care continuă să fie de 1.000.000 u.m. şi rămâne la dispoziţia lui X, care, pentru propriul său beneficiu, l-a depozitat la Banca A. Posibil ca depozitarea banilor să convină lui X, pentru că doreşte o protecţie mai bună a banilor, evitând pericolele care pândesc în casa sa (furt sau pierdere), şi pentru a se bucura de serviciile de plată şi de casierie pe care le oferă banca. În acest mod, X nu este obligat să mai poarte asupra sa bani, şi poate face plăţi prin simpla scriere a unei sume pe o filă de cec şi dând instrucţiuni băncii să îi remită în fiecare lună un extras al tuturor operaţiunilor realizate. Aceste servicii bancare sunt foarte apreciate şi oferă o justificare pentru decizia lui X de a-şi depozita banii la Banca A. În plus, Banca A este îndreptăţită să pretindă o plată pentru aceste servicii de la deponent. Să presupunem că preţul convenit pentru servicii este de 3% anual pentru cantitatea depozitată (banca ar putea să pretindă şi o rată unică necorelată cu suma depozitată, dar presupunem, pentru a ilustra, că preţul serviciilor depinde de suma întreagă depozitată), sumă cu ajutorul căreia banca îşi poate acoperi costurile de operare/funcţionare şi să obţină, de asemenea, o marjă redusă de profit. Dacă presupunem că aceste costuri de operare echivalează cu 2% din suma depozitată, banca va încasa un profit de 1% anual, sau 10.000 u.m. Dacă X îşi achită taxa anuală de 30.000 u.m. în numerar, furnizarea serviciilor mai sus menţionate va genera următoarele înregistrări contabile:

(8)          Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

30.000

Numerar

   

Venituri de la clientul X ca plată pentru servicii

30.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

20.000

Cheltuieli de operare achitate de bancă pentru furnizarea serviciilor

   

Numerar

20.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

La sfârşitul anului, contul de profit şi pierdere şi bilanţul Băncii A se prezintă astfel:

(9)          Banca A

Cont de profit şi pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

   

Venituri

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Costuri de operare

20.000

   

Venituri din serviciile furnizate

30.000

Venit net

10.000

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total debit

30.000

   

Total credit

30.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Bilanţ

(la sfârşitul anului)

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.010.000

   

Patrimoniul net al proprietarilor (beneficiul exerciţiului)

10.000

       

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.010.000

   

Total pasiv

1.010.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Observăm astfel că, până în acest moment, nu a existat nimic neobişnuit sau surprinzător legat de evenimentele economice sau procesele contabile ce rezultă din contractul de depozit neregulat de bani. Banca a încasat un mic profit legitim, derivat din rolul său de furnizor de servicii valorizate de clienţi la 30.000 u.m. În plus, nu s-a produs nici o modificare în cantitatea de bani, iar în urma tuturor tranzacţiilor contul de numerar al băncii a crescut cu doar 10.000 u.m. Această sumă corespunde profitului pur antreprenorial dedus de bancă din diferenţa dintre preţul achitat de către clienţi pentru servicii (30.000 u.m.) şi costurile de operare ale furnizării acestora (20.000 u.m.).

În sfârşit, dat fiind faptul că deponentul crede că banii pe care i-a depozitat la Banca A rămân în permanenţă la dispoziţia sa, situaţie echivalentă sau chiar preferabilă celei de a păstra el însuşi banii în buzunar sau la domiciliu, nu este necesar să ceară vreo compensaţie suplimentară, după cum se întâmplă în cazul contractului de împrumut, care este total diferit. Acesta din urmă impune împrumutătorului cedarea dispoziţiei asupra celor 1.000.000 u.m. de bunuri prezente – cu alte cuvinte, să acorde cu împrumut – şi transferarea dispoziţiei către împrumutat în schimbul dobânzii corespunzătoare şi a rambursării, după un an, a sumei împrumutate[6].

4.

Efectele produse de utilizarea de către bancheri a depozitelor la vedere: cazul unei bănci individuale

După cum am văzut în capitolul 2, bancherii au fost însă tentaţi de timpuriu să încalce regula tradiţională de comportament ce le impunea menţinerea tantundem la depozitele neregulate de bani încontinuu la dispoziţia deponenţilor, iar ei au sfârşit prin a face uz în folosul personal de cel puţin o fracţiune din depozitele la vedere. Am prezentat în capitolul 3 comentariile lui Saravia de la Calle cu privire la tentaţia umană. Trebuie acum să subliniem cât este de copleşitoare şi aproape irezistibilă, dacă ne gândim la profiturile uriaşe care rezultă din cedarea în faţa ei. Când bancherii au început să folosească banii deponenţilor, o făceau în secret şi cu un sentiment de ruşine, după cum ne dovedesc diversele cazuri istorice prezentate în capitolul 2. În acest moment, bancherii erau încă perfect conştienţi de natura ilicită a propriilor acţiuni. Doar mai târziu, după multe secole şi greutăţi, au reuşit bancherii să încalce făţiş şi în mod legal acceptat principiul tradiţional de drept, deoarece au căpătat cu multă bucurie privilegiul guvernamental necesar pentru a folosi banii deponenţilor, în general prin acordarea de credite, care erau, iniţial, acordate guvernului însuşi[7]. Analizăm acum modul în care bancherii înregistrează contabil însuşirea depozitelor la vedere. Studiul nostru va începe cu cazul unei bănci individuale şi va fi ulterior extins la nivelul sistemului bancar ca întreg.

Sistemul contabil continental

Două sisteme contabile – continental, respectiv anglo-saxon – au fost întrebuinţate în mod tradiţional pentru a da mărturie de fenomenul pe care îl studiem. Sistemul continental se bazează pe ideea falsă potrivit căreia contractul de depozit neregulat este, pentru deponent, un veritabil contract de depozit, în vreme ce, pentru bancher, este un contract de împrumut, sau mutuum. În acest caz, X deschide un depozit „la vedere” de 1.000.000 u.m. la Banca A, iar Banca A primeşte banii nu în calitate de depozit, ci de împrumut pe care îl poate folosi după cum crede de cuviinţă, în cazul în care deponentul nu îşi va da seama de această utilizare şi nu va fi afectat de ea. Mai mult, deoarece păstrează laîndemână doar o fracţiune din depozite ca rezervă de siguranţă, banca estimează că va reuşi să satisfacă cererile de retragere ale deponenţilor. Aceste aşteptări sunt în mod special puternice, dat fiind faptul că în condiţii normale este foarte puţin probabilă încercarea clienţilor de retragere a unei sume ce depăşeşte marja de siguranţă sau rata rezervelor. Experienţa pare să susţină această observaţie, iar votul de încredere câştigat de bancă de-a lungul anilor prin păstrarea în mod adecvat a depozitelor clienţilor contribuie la probabilitatea scăzută a apariţiei unei asemenea situaţii, acelaşi efect avându-l şi faptul că numeroase retrageri sunt compensate de noi depozite. Presupunând că bancherul apreciază rezerva de siguranţă (numită şi „rată a rezervelor”) de 10% ca fiind suficientă pentru satisfacerea posibilelor cereri de retragere a depozitelor, înseamnă că restul de 90% din depozitele la vedere, adică 900.000 u.m., ar rămâne la dispoziţia sa pentru utilizări în folos personal. În sistemul contabil european, acest fenomen economic ar fi înregistrat astfel[8]:

Când X deschide depozitul la vedere, se face o înregistrare identică celei de la numărul (7), însă acum nu mai este considerată ca o înregistrare memorandum.

(10)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozit la vedere

1.000.000

     

(deschis de X)

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Odată ce banca cedează tentaţiei de a-şi însuşi mare parte din tantundem, pe care ar trebui să îl păstreze la îndemână şi la dispoziţia deponentului, se face următoarea înregistrare:

(11)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credit acordat lui Z

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

În momentul în care bancherul îşi însuşeşte banii şi îi acordă cu împrumut lui Z, se petrece următorul fapt economic de mare însemnătate pentru noi: 900.000 u.m. sunt create din nimic. Într-adevăr, motivul esenţial pentru care X a deschis un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. l-a constituit custodia şi păstrarea banilor, iar el pe bună dreptate consideră, din punct de vedere subiectiv, că păstrează dispoziţia deplină asupra acestora, ca atunci când aceştia s-ar găsi în propriul buzunar, iar într-un anumit sens, chiar mai bine. Din toate punctele de vedere, X deţine în continuare 1.000.000 u.m. în numerar ca şi cum banii s-ar afla fizic în „posesia sa”, deoarece, potrivit contractului, rămân la dispoziţia sa deplină. Din punct de vedere economic, cele 1.000.000 u.m. depozitate de X la Banca A continuă, fără îndoială, să fie incluse în deţinerile sale monetare. Cu toate acestea, când banca îşi însuşeşte 900.000 u.m. din depozite şi le acordă cu împrumut lui Z, generează simultan, din nimic, o putere de cumpărare suplimentară pe care o transferă lui Z, împrumutatul, care primeşte 900.000 u.m. Este limpede că, atât subiectiv, cât şi obiectiv, Z beneficiază de dispoziţia deplină asupra celor 900.000 u.m. chiar din momentul în care unităţile monetare îi sunt transferate[9]. Aşadar, s-a produs o creştere a cantităţii de bani în circulaţie pe piaţă, ca urmare a ceea ce credeau, simultan şi în mod îndreptăţit, doi agenţi economici diferiţi: unul crede că deţine 1.000.000 u.m. la dispoziţia sa, iar celălalt, 900.000 u.m. Cu alte cuvinte, însuşirea de către bancă a 900.000 u.m. din depozitul la vedere are ca rezultat o sporire cu 900.000 u.m. a deţinerilor monetare totale existente pe piaţă. Dimpotrivă, contractul de împrumut sau mutuum discutat anterior nu implică nimic de acest gen.

Ar trebui să luăm în calcul inclusiv localizarea banilor existenţi pe piaţă din momentul în care bancherul îşi însuşeşte depozitul. Numărul unităţilor monetare pe piaţă a crescut în mod evident la 1.900.000 u.m., cu toate că aceste unităţi îmbracă forme diferite. Spunem că există 1.900.000 u.m. întrucât agenţi economici diferiţi au credinţa subiectivă că au la dispoziţia lor 1.900.000 u.m. destinaţi schimbului pe piaţă, iar banii cuprind toate mijloacele de efectuare a schimburilor general acceptate. Forma banilor variază însă: debitorul Z îi deţine sub o formă diferită de X, care a deschis un depozit. Într-adevăr, Z are la dispoziţia sa 900.000 unităţi monetare fizice – pe care le-am putea numi monedă-marfă sau, în prezent, monedă de hârtie sau monedă fiduciară), în vreme ce deponentul X deţine un cont curent cu un depozit în valoare de 1.000.000 u.m. Presupunând că banca a păstrat 100.000 u.m. în seiful său ca rezervă de siguranţă, sau rată a rezervelor, diferenţa dintre 1.900.000 u.m. şi 1.000.000 u.m. existentă în formă fizică este egală cu suma de bani creată din nimic. (O ofertă de bani totală de 1.900.000 u.m. minus cele 900.000 u.m. fizice din posesia lui Z, alături de 100.000 u.m. fizice din seiful băncii egalează 900.000 u.m. care nu există din punct de vedere fizic nicăieri.) Cum aceşti bani sunt lipsiţi de acoperirea corespunzătoare, iar existenţa lor se datorează încrederii acordate de deponentul X Băncii A, sunt numiţi monedă fiduciară (sau, preferabil, mijloace fiduciare). Este important să subliniem aici că din toate punctele de vedere depozitele la vedere sunt unităţi fizice, cu alte cuvinte, reprezintă nişte substitute monetare perfecte. Deponentul le poate întrebuinţa pentru efectuarea plăţilor în orice moment, emiţând un cec pe care notează suma pe care doreşte să o achite şi dând instrucţiuni băncii să facă plata. Fracţiunea din aceste substitute monetare perfecte, sau depozite la vedere, care nu sunt în întregime acoperite de unităţi monetare fizice existente în seiful băncii – cele 900.000 u.m. neacoperite de rezerve în exemplul de faţă – se numesc mijloace fiduciare[10].

Depozitele la vedere acoperite de rezervele monetare ale băncii, 100.000 u.m. în exemplul nostru, mai sunt numite şi depozite primare, în timp ce partea de depozite la vedere neacoperită de rezervele băncii (mijloacele fiduciare) poartă denumirea de depozit secundar sau depozit derivat[11].

Odată cu încălcarea de către bănci a principiului juridic potrivit căruia nimeni nu îşi poate însuşi un depozit deschis în vederea păstrării şi cu încetarea menţinerii 100% a tantundem, băncile, în mod firesc, au încercat să îşi justifice activitatea şi să se apere, argumentând că, de fapt, au primit banii ca şi cum ar fi fost un împrumut. Dacă un bancher consideră că banii primiţi reprezintă un împrumut, acţiunea sa este ireproşabilă, iar din perspectiva economică şi contabilă descrisă în secţiunea anterioară el se limitează la a juca rolul legitim, necesar al intermediarului între creditori şi debitori. Există însă o diferenţă esenţială aici: banii nu sunt cedaţi în calitate de împrumut, ci de depozit. Cu alte cuvinte, când X deschide depozitul, el nu are nici cea mai mică intenţie de a renunţa la dispoziţia asupra bunurilor prezente în schimbul unei cantităţi într-o oarecare măsură mai ridicate (luând în calcul dobânda) de bunuri viitoare. Dimpotrivă, singura sa dorinţă a fost aceea de a îmbunătăţi custodia şi păstrarea banilor săi şi de a primi nişte servicii secundare, şi anume, servicii de contabilitate şi de casierie, păstrând în tot acest răstimp dispoziţia deplină, nealterată asupra tantundem. Tocmai absenţa unui schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare este cea care lămureşte faptul că ne aflăm în faţa unui fenomen economic radical diferit, care presupune crearea din nimic a 900.000 u.m. de mijloace fiduciare sau depozite derivate în momentul în care banca acordă cu împrumut 90% din banii pe care îi are în seif.

Este de asemenea important să înţelegem în mod limpede că, dacă banca utilizează banii pentru acordarea unui împrumut lui Z, după cum am presupus în exemplul nostru şi după cum se întâmplă în mod obişnuit, acest credit implică într-adevăr schimbul unor bunuri prezente pentru bunuri viitoare, cu toate că nu este acoperit nicăieri pe piaţă de o sporire anterioară, necesară, în valoare de 900.000 u.m., a economisirii voluntare. Într-adevăr, banca face din nimic banii pe care îi acordă cu împrumut lui Z ca bunuri prezente, fără ca nimeni să fi fost mai întâi constrâns să îşi augmenteze economisirea cu suma creditului. X, deponentul originar, îşi păstrează credinţa subiectivă că deţine dispoziţia deplină asupra celor 1.000.000 u.m. pe care le-a depozitat la bancă; el crede, cu alte cuvinte, că are la dispoziţia sa 1.000.000 u.m. dintr-un activ perfect lichid (moneda). În acelaşi timp, debitorul Z primeşte în vederea investirii 900.000 u.m. de noi lichidităţi care nu provin din economisirea nimănui. Pe scurt, două persoane distincte cred simultan că deţin dispoziţia deplină asupra aceluiaşi activ lichid de 900.000 u.m., care corespunde părţii din depozitul de 1.000.000 u.m. pe care banca a acordat-o cu împrumut lui Z (depozit derivat). În acest moment este evident că banca generează o lichiditate care este investită în absenţa vreunei economisiri anterioare. Acest fenomen constituie cauza principală a crizelor economice şi a recesiunilor recurente, a căror importanţă economică crucială o vom studia în capitolele următoare.

Când banca a acordat creditul lui Z, bilanţul acesteia arată astfel:

(12)      Banca A

Bilanţ

(la sfârşitul anului)

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

100.000

   

Depozit la vedere

1.000.000

Credite acordate

900.000

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Fără îndoială, bancherul va avea tendinţa să se autoamăgească, gândindu-se că a primit banii deponenţilor săi ca pe un împrumut. Mai mult, nu îşi va da niciodată seama că, împrumutând afacerea Z, a creat din nimic 900.000 u.m., cu atât mai puţin nu se va gândi că a acordat un credit fără să existe deja o acoperire provenind din creşterea economisirii vreunei persoane. De asemenea, bancherul va lua în calcul procesul de neutralizare dintre retrageri şi noile depozite şi, în conformitate cu „experienţa” sa, va socoti adecvată propria decizie de menţinere a numerarului sau a unei rezerve de siguranţă de 10%, iar rezerva de numerar rezultantă, de 100.000 u.m., mai mult decât suficientă pentru satisfacerea cererilor formulate de clienţi, de retragere obişnuită a depozitelor[12]. Întreaga structură devine posibilă graţie credinţei clienţilor că banca îşi va onora angajamentele sale viitoare. Banca trebuie să construiască această loialitate prin practica unei custodii şi păstrări a banilor fără cusur pentru o lungă perioadă de timp, fără a-şi însuşi ilicit nici un ban[13]. Este uşor de înţeles că se poate ca un bancher să nu fie familiarizat cu teoria economică şi să nu îşi dea seama de fenomenele economice fundamentale descrise mai sus. Mult mai dificilă este însă disculparea faptului că însuşirea ilicită a depozitelor constituie o încălcare a principiilor tradiţionale de drept care, în absenţa unei teorii care să explice procesele sociale implicate, serveşte ca unic punct cert de referinţă, de urmat pentru evitarea unei daune sociale severe. Orice persoană inteligentă, bancher sau nu, ar fi însă în măsură să perceapă câteva semne a ceea ce se întâmplă în realitate. De ce este necesar ca bancherul să păstreze o rată a rezervelor, indiferent de mărimea acesteia? Nu înţelege că atunci când acţionează legitim în calitate de intermediar veritabil între creditori şi debitori nu este necesar să menţină niciuna? Nu realizează că, după cum afirma Röpke, banca sa este „o instituţie care, văzând că este posibilă păstrarea unei sume mai mici de numerar decât cea pe care promite să o achite şi să subziste din diferenţă, promite îndeobşte mai mult decât ar putea să plătească în realitate în cazul în care s-ar ajunge în cea mai dificilă situaţie”[14]? În orice caz, acestea sunt doar câteva aspecte pe care fiecare persoană ar putea, fără îndoială, să le interpreteze într-o largă varietate de moduri. Principiile juridice există tocmai din acest motiv. Ele acţionează asemenea unui „pilot automat” în ceea ce priveşte comportamentul şi facilitează cooperarea între oameni, cu toate că, dată fiind natura abstractă a acestor principii, este posibil să nu putem identifica rolul lor precis în procesele interacţiunii sociale.

După cum observa în mod pertinent Mises, cât timp se menţine încrederea acordată băncii, aceasta va putea să continue utilizarea majorităţii fondurilor depozitate, iar clienţii nu îşi vor da seama că băncii îi lipseşte lichiditatea necesară respectării tuturor angajamentelor sale. Aceasta se aseamănă cu situaţia în care banca a găsit o sursă permanentă de finanţare în crearea de bani noi, sursă la care va apela cât timp populaţia îşi menţine încrederea în capacitatea băncii de a-şi onora angajamentele. De fapt, atâta timp cât durează aceste circumstanţe, banca va fi în măsură chiar să utilizeze această lichiditate nou-creată pentru achitarea propriilor cheltuieli sau pentru orice alt scop, în plus faţă de acordarea de credite. Pe scurt, capacitatea de a crea bani din nimic generează o avuţie pe care bancherul şi-o poate însuşi cu uşurinţă, în condiţiile în care clienţii nu pun sub semnul întrebării activitatea băncii. Generarea acestei avuţii se dovedeşte a fi dăunătoare pentru mulţi terţi, fiecare dintre aceştia suportând o parte din paguba cauzată de activităţile bancherului. Este imposibilă identificarea acestor indivizi şi puţin probabil că vor identifica răul pe care îl suportă sau că vor descoperi identitatea făptaşului[15].

Deşi bancherii privaţi pot uneori să nu perceapă că abilitatea lor de a crea bani noi din nimic, utilizând depozitele clienţilor pentru acordarea de credite, constituie un izvor de profituri uriaşe şi cu toate că pot să creadă cu naivitate că ei se limitează la a acorda cu împrumut doar o parte din ceea ce primesc, majoritatea profiturilor pe care le câştigă decurge în continuare dintr-un proces general în care sunt implicaţi în întregime şi ale cărui consecinţe nu le înţeleg pe deplin. Vom vedea mai târziu confirmarea acestei observaţii, când vom studia efectele activităţii bancare cu rezerve fracţionare la nivelul întregului sistem bancar. Un lucru pe care bancherii îl înţeleg perfect este însă acela că, prin acordarea cu credit a celei mai mari părţi din fondurile depozitate de clienţi, ei câştigă un profit mai ridicat decât dacă ar acţiona doar în calitate de intermediari legitimi între creditori şi debitori – conform înregistrărilor (1) – (6) – sau ca simpli furnizori de servicii de contabilitate şi casierie – potrivit înregistrărilor (8) şi (9). De fapt, la creditul acordat lui Z, Banca A va încasa o rată a dobânzii de 15 procente aplicată mărimii creditului(900.000 u.m.); adică 135.000 u.m. Înregistrarea este:

(13)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

135.000

Numerar

   

Venit din dobânzi la creditele acordate

135.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Presupunând că banca efectuează serviciile de casierie şi de contabilitate descrise anterior, care sunt caracteristice conturilor curente şi care generează un cost de operare de 20.000 u.m. în exemplul oferit, prin acoperirea acestor costuri din venitul provenit din dobânzi ea este în măsură să ofere aceste servicii chiar cu titlu gratuit. Se face următoarea înregistrare pentru costurile de operare:

(14)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

20.000

Costuri de operare a serviciilor

   

Numerar

20.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Cu toate că banca ar fi pe deplin justificată în a continua să pretindă 30.000 u.m. (3 procente din suma depozitată) pentru serviciile sale şi deşi ar putea să ofere gratuit aceste servicii deponenţilor săi cu scopul de a atrage mai multe depozite şi a-şi urmări scopul mai mult sau mai puţin ascuns de a folosi aceste depozite pentru acordarea de credite, ea poate încă să obţină un profit foarte mare, egal cu 135.000 u.m. pe care le încasează din dobânda din care se scad costurile de operare, de 20.000 u.m.

Profitul băncii de 115.000 u.m. este, de fapt, mai mult decât dublul profitului legitim pe care l-ar încasa în calitate de simplu intermediar financiar între creditori şi debitori şi mai mult de zece ori superior sumei pe care ar câştiga-o din preţul pe care îl cere clienţilor în schimbul serviciilor de casierie şi de contabilitate[16]. Contul de profit şi pierdere al băncii ar fi următorul:

(15)      Banca A

Contul de profit şi pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

   

Venituri

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Costuri de operare

20.000

   

Dobânzi încasate

135.000

Venit net

115.000

     

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total debit

135.000

   

Total credit

135.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

După încheierea tuturor operaţiunilor, bilanţul băncii ar arăta astfel:

(16)      Banca A

Bilanţ

(la sfârşitul anului)

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

215.000

   

Patrimoniul net al proprietarilor

115.000

       

(beneficiul exerciţiului)

Credite acordate

900.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.115.000

   

Total pasiv

1.115.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Practicile contabile în lumea anglo-saxonă

Practica bancară engleză arată mai puţin rezerve faţă de înregistrarea contabilă explicită a creării ex nihilo de mijloace fiduciare. Într-adevăr, potrivit lui Hayek, „practica bancară engleză creditează contul clientului cu suma luată cu împrumut înainte ca aceasta să fie propriu-zis utilizată”[17].

În ţările vorbitoare de limbă engleză, când clientul deschide un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. la o bancă, prima înregistrare contabilă corespunde exact cu cea făcută în sistemul continental:

(17)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Diferenţa dintre sistemul continental şi cel anglo-saxon rezidă în înregistrarea pe care bancherul de limbă engleză o face când decide să îl împrumute pe Z şi astfel să folosească în interes personal cele 900.000 u.m. pe care bancherul le păstrează în seiful său în plus faţă de rezerva de siguranţă. În practica bancară anglo-saxonă, se înregistrează creditul sub rubrica de Activ, iar concomitent un cont curent, de valoare egală cu suma creditului (900.000 u.m.) în favoarea debitorului este deschis în Pasiv:

(18)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credite acordate

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Astfel, din acest punct de vedere, tradiţia engleză este mult mai directă şi adecvată fenomenelor economice actuale faţă de tradiţia continentală. Practicile contabile anglo-saxone reflectă diferenţiat crearea ex nihilo a 900.000 u.m. care se produce în momentul acordării cu împrumut lui Z a fondurilor din depozitul de vedere. După acordarea creditului, bilanţul băncii este următorul:

(19)      Banca A

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

1.900.000

       

(beneficiul exerciţiului)

Credite

900.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.900.000

   

Total pasiv

1.900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Rămânând fideli cutumei engleze, acest bilanţ arată în mod limpede că, în momentul în care banca acordă un credit de 900.000 u.m., ea generează concomitent, din nimic, depozite în valoare de 900.000 u.m. Cu alte cuvinte, banca plasează la dispoziţia debitorului o sumă de până la 900.000 u.m., fapt care sporeşte soldul depozitelor la vedere la 1.900.000 u.m. Din această sumă, 1.000.000 u.m. corespund unor unităţi monetare fizice, aşadar, depozitelor primare. Restul de 900.000 u.m. reflectă mijloacele fiduciare create din nimic, respectiv depozitele secundare sau derivate.

Dacă presupunem, din nou de dragul argumentului, că bancherul consideră drept împrumut banii ce i-au fost încredinţaţi în depozitul la vedere, „împrumutul” cu pricina nu ar avea, evident, nici un termen, deoarece derivă dintr-un contract de depozit neregulat de bani, care, prin definiţie, nu stabileşte nici un termen de restituire a banilor, fiind „la vedere”. Mai mult, dacă deponenţii au încredere în bancă, bancherul se va aştepta pe bună dreptate ca ei să retragă, în circumstanţe obişnuite, doar o mică parte din depozite. Drept urmare, chiar dacă „împrumutul” pe care se presupune că l-a primit de la deponenţii săi este „la vedere”, bancherul poate cu bună credinţă să îl privească ca „împrumut” pe care niciodată nu va trebui să îl ramburseze, din moment ce îi lipseşte, în definitiv, un termen. Desigur că, dacă bancherul primeşte un împrumut crezând că nu va trebui să îl restituie vreodată, – iar în majoritatea cazurilor nu trebuie să plătească nici măcar dobândă la el, cu toate că acest aspect nu este fundamental pentru argumentul nostru –, suntem în situaţia unuicadoude facto pe care bancherul ­şi-l acordă lui însuşi şi care este imputabil fondurilor ce aparţin clienţilor săi. Aceasta înseamnă că, deşi din considerente contabile banca recunoaşte existenţa unei datorii, care însoţeşte împrumutul acordat, sub forma „depozitelor la vedere” (acele depozite secundare sau derivate în valoare de 900.000 u.m.), de fapt, în condiţii obişnuite, banca face din nimic o sursă permanentă de finanţare, despre care bancherul presupune că nu va trebui să o restituie vreodată. În consecinţă, în pofida impresiei pe care o creează înregistrările contabile, bancherul îşi însuşeşte, în ultimă instanţă, aceste fonduri şi le consideră parte din proprietatea sa. Pe scurt, băncile strâng averi colosale, în principal prin generarea unor mijloace de plată în detrimentul terţilor. Dauna comisă este foarte generalizată şi, cu toate acestea, diluată, luând forma unei pierderi graduale comparative a puterii de cumpărare. Acest fenomen se petrece în mod constant şi provine din crearea ex nihilo de către sistemul bancar a mijloacelor de plată. Acest transfer permanent de avuţie în favoarea bancherilor persistă câtă vreme afacerea bancară nu suferă perturbări, iar activele susţin creşterea bilanţului bancherilor sub forma împrumuturilor şi a investiţiilor acoperite de depozitele corespunzătoare create din nimic. Recunoaşterea deplină a acestei surse perpetue de finanţare şi a bogăţiei enorme acumulate de bănci în detrimentul celorlalţi cetăţeni, pe care o ţin încă în bilanţurile lor deghizate drept investiţii active acoperite de „depozite”, se va dovedi foarte importantă în ultimul capitol, în care vom propune un model de schimbare şi reformare a actualului sistem bancar. Cu toate că, de fapt, aceste fonduri aduc foloase doar băncilor şi guvernelor şi deşi, din punct de vedere economic şi contabil, ele aparţin a­şa-numiţilor deponenţi, întrucât aceşti deponenţi consideră depozitele drept substitute monetare perfecte, la drept vorbind nu aparţin nimănui. Astfel că, după cum vom vedea în analiza procesului de reformă bancară, aceste resurse ar putea fi folosite în vederea atingerii unor scopuri importante pentru interesul public. Asemenea obiective ar putea include eliminarea datoriei publice existente sau chiar finanţarea unui proces de reformă a asigurărilor sociale pentru definitivarea tranziţiei dinspre sistemul public bazat pe redistribuire către un sistem complet privat, bazat pe investire.

Revenind la exemplul nostru: pe măsură ce Debitorul Z îşi utilizează treptat banii completând cecuri asupra contului deschis în numele său de către bancă, cele două sisteme bancare, anglo-saxon şi continental, vor începe să evidenţieze înregistrările contabile ale băncii într-un mod tot mai asemănător. Să presupunem că debitorul retrage împrumutul în două tranşe, în două momente consecutive, separate. Cu prima ocazie (t1) retrage 500.000 u.m., iar în a doua (t2) 400.000 u.m. Înregistrările contabile vor fi următoarele:

(20)      Banca A (t1)

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

500.000

Depozite la vedere

   

Numerar

500.000

(o parte din creditul retras de Z)

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

(21)      Banca A (t2)

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

400.000

Depozite la vedere

   

Numerar

400.000

(restul creditului)

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

După ce debitorul retrage întregul împrumut, bilanţul băncii va fi următorul:

(22)      Banca A

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

100.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

Credite

900.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Acest bilanţ corespunde perfect cu bilanţul (12), la care am ajuns utilizând metodele contabilităţii continentale şi care include depozitele la vedere în valoare de 1.000.000 u.m. deschise de clienţi şi acoperite în numerar de 100.000 u.m. (rata rezervelor impusă) şi 900.000 u.m. în credite acordate lui Z. Prin urmare, îndată ce împrumutatul îşi retrage în întregime împrumutul, rezultatele contabile ale celor două sisteme sunt identice: există pe piaţă 1.900.000 u.m., din care 900.000 u.m. corespund mijloacelor fiduciare (fracţiunea din depozitele la vedere fără acoperire în deţineri monetare în bancă, în acest caz 1.000.000 u.m. minus 100.000 u.m.) şi 1.000.000 u.m. care reprezintă unităţi monetare fizice (cele 100.000 u.m. existente în seiful băncii şi 900.000 u.m. care au fost încredinţate debitorului Z şi pe care acesta le-a utilizat deja pentru atingerea propriilor sale obiective)[18].

Principalul avantaj al sistemului contabil anglo-saxon este acela că arată, după cum nota Herbert J. Davenport în 1913, că băncile „nu acordă cu împrumut depozitele, ci, mai degrabă, creează depozite din propriile expandări ale creditului”[19]. Cu alte cuvinte, băncile nu acţionează în calitate de intermediari financiari în momentul în care acordă bani cu împrumut din depozitele la vedere, deoarece această activitate nu reprezintă o mediere între creditori şi debitori. Dimpotrivă, băncile se limitează la a acorda cu împrumut bani din depozitele pe care le-au creat din nimic (mijloace fiduciare) şi care, aşadar, nu le-au fost încredinţate de o terţă parte ca depozite a unor unităţi monetare în formă fizică. Nici măcar în sistemul contabil continental băncile nu sunt intermediari financiari, întrucât adevăraţii deponenţi originari îşi predau banii spre custodie şi păstrare, nu sub forma unui credit acordat băncii. În plus, am demonstrat deja că, prin diminuarea până la o fracţiune (rata de rezervă) a numărului de unităţi monetare pe care le păstrează la îndemână, băncile creează mijloace fiduciare proporţional cu suma totală a depozitelor neacoperite. Astfel, prin intermediul unei analize într-un anume sens abstracte, sistemul contabil continental ne conduce la aceeaşi idee ca şi sistemul anglo-saxon: mai degrabă decât intermediari ai creditului, băncile sunt creatori de credite şi depozite, sau mijloace fiduciare. Cu toate acestea, procesul este mult mai evident şi poate fi înţeles cu mai multă uşurinţă când este evaluat conform criteriilor contabile anglo-saxone, deoarece, de la bun început, această metodă pune în evidenţă faptul că banca face depozite din nimic şi acordă împrumuturi pe baza acestora. În consecinţă, pentru înţelegerea acestui proces nu este necesar un exerciţiu intelectual abstract.

Din perspectiva teoriei economice, dezavantajul major al ambelor sisteme contabile este de a reflecta un volum mult mai scăzut al creării de depozite şi acordării de împrumuturi decât există în realitate. Cu alte cuvinte, ele relevă doar o parte din volumul total de depozite şi credite căruia sistemul bancar în ansamblu este capabil să îi dea naştere. Acest fapt important va fi confirmat doar când urmărim efectele activităţii bancare cu rezerve fracţionare din perspectiva sistemul bancar ca întreg. Este însă necesar, pentru început, să identificăm limitele ce stau în calea creării de depozite şi acordării de credite de către o bancă izolată.

Capacitatea unei bănci izolate de expandare a creditului şi creare de depozite

Vom avea în vedere în cele ce urmează limitele unei bănci individuale de a crea credite şi de a expanda depozitele din nimic. Folosim următoarele variabile:

d: banii iniţial depozitaţi în tezaurul băncii;

d1: banii sau rezervele care părăsesc banca în urma creditelor pe care le acordă;

x: expansiunea maxim posibilă a creditului de către bancă, plecând de la d;

c: rata numerarului sau a rezervelor păstrate de bancă, potrivit experienţei bancherului şi judecăţii sale prudente cu privire la cât de mulţi bani îi sunt necesari pentru onorarea angajamentelor asumate; şi

k: proporţia de credite acordate care, în medie, rămân nefolosite de debitori, în orice moment dat.

Din definiţiile de mai sus reiese limpede că rezervele care părăsesc banca, d1, vor egala creditele acordate multiplicate cu procentul din aceste credite care este folosit de către debitori:

[1]                

d1 = (1 – k)x

În plus, dacă presupunem că d1, volumul banilor care ies din bancă, este egal cu suma iniţial depozitată, d, din care scădem suma minimă păstrată ca rezervă, cd, pentru banii iniţial depozitaţi, şi ckx, pentru procentul de credite rămase, în medie, nefolosite, obţinem:

[2]                

d1 = d – (cd + ckx)

Înlocuind d1 din formula [1] în formula [2], obţinem:

(1- k)x = d – (cd + ckx)

Vom rezolva ecuaţia, distribuind factorul comun şi izolându-l pe x:

(1 – k)x = dcdckx

(1 – k)x + ckx = d cd

x(1 – k + ck) = d(1 – c)

Prin urmare, expansiunea maximă a creditului, x, pe care o bancă izolată ar putea să o creeze din nimic ar fi[20]:

Sau:

[3]              

După cum transpare din formula [3], c, rata rezervelor, şi k, procentul mediu al creditelor rămase nefolosite exercită efecte contrare asupra capacităţii unei bănci izolate de a crea depozite şi credite. Aşadar, cu cât este mai scăzut c şi mai ridicat k, cu atât mai mare va fi x. Logica economică a formulei [3] este extrem de simplă: cu cât este mai ridicată rata rezervelor apreciată ca fiind necesară de către bancă, cu atât va reuşi să acorde mai puţine credite; dimpotrivă, dacă rata rezervelor sau necesarul impusrămâne nemodificat, cu cât vor fi mai scăzute fondurile împrumutate pe care banca este de părere că le vor retrage, în medie, debitorii, cu atât banca va dispune de mai mulţi bani pentru expandarea creditelor.

Până în acest moment am desemnat prin variabila k procentul mediu de credite nefolosite de debitori. Însă, potrivit lui C. A. Phillips, k poate să includă şi alte fenomene care produc acelaşi efect final[21]. De pildă, k poate simboliza probabilitatea extrem de ridicată ca, pe o piaţă în care funcţionează puţine bănci, un debitor să facă plăţi către alţi clienţi ai propriei sale bănci. Se presupune că, dacă se întâmplă acest lucru, aceşti clienţi îşi vor depune cecurile în propriile conturi la aceeaşi bancă, evitându-se astfel ieşirea banilor din bancă. Acest fenomen are aceleaşi consecinţe finale precum o creştere a procentului mediu al creditelor nefolosite de debitori. Cu cât numărul de bănci care operează pe piaţă este mai redus, cu atât k va fi mai ridicat; cu cât este mai ridicat k, cu atât suma de bani care iese din bancă este mai redusă; şi cu cât ies mai puţini bani din bancă, cu atât capacitatea băncii de expandare a creditelor este mai mare. Una dintre cele mai puternice motivaţii ce se află la baza tendinţei către fuziunile şi achiziţiile bancare şi care a fost dintotdeauna evidentă în sistemele bancare cu rezervă fracţionară a reprezentat-o exact dorinţa de a spori k[22]. În fond, cu cât fuzionează mai multe bănci şi cu cât cota lor de piaţă rezultantă este mai ridicată, cu atât este mai mare posibilitatea ca cetăţenii care încasează mijloace fiduciare emise de bănci să fie chiar clienţii acestor bănci. Prin urmare, atât k, cât şi capacitatea corespunzătoare de creare de credite şi depozite din nimic vor fi superioare, iar profitul rezultant cu mult mai ridicat. Valoarea lui k creşte, de asemenea, odată cu deschiderea de depozite de bani la alte bănci, care expandează, la rândul lor, creditele şi ai căror debitori îşi depozitează, în cele din urmă, o fracţiune semnificativă din noii bani în prima bancă. Acest fenomen provoacă, în plus, o creştere a rezervelor monetare ale băncii şi, în consecinţă, a capacităţii sale de expandare a creditului.

De pildă, presupunând că rata rezervelor sau rezerva obligatorie, c, este 10%, iar proporţia creditelor care rămân nefolosite, k, (ce include şi efectele exercitate de un număr mai mare de clienţi ai băncii, precum şi alţi factori), este de 20%; şi suma depozitelor originare, d, deschise la bancă este egală cu 1.000.000 u.m., înlocuind aceste valori în formula [3] obţinem:

[4]              

Aşadar, constatăm că o bancă ce acceptă 1.000.000 u.m. în depozite la vedere şi care păstrează o rată a rezervelor de 10% şi un k de 20% va reuşi să acorde credite nu numai în valoare de 900.000 u.m., cum am presupus spre ilustrare în înregistrările contabile (18) şi următoarele, ci o sumă mult mai ridicată, 1.097.560 u.m. Prin urmare, chiar şi în cazul unei bănci izolate, capacitatea de expansiune a creditului şi de creare ex nihilo de depozite este cu 22% mai mare decât am presupus noi iniţial în înregistrările (18) şi următoarele[23]. Astfel că ar trebui să schimbăm înregistrările anterioare pentru a evidenţia, conform sistemului contabil anglo-saxon, că, dacă c =0,1 şi k = 0,2, banca va fi capabilă să expandeze creditul cu 1.097.560 u.m., în loc de 900.000, aşa cum am presupus anterior – cu alte cuvinte, capacitatea băncii de expansiune a creditului este cu 22% mai ridicată. Înregistrările contabile modificate şi bilanţul corespunzător vor arăta astfel (a se compara cu înregistrările iniţiale 18 şi 19):

(23)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere (conturi curente)

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.097.560

Credite acordate

   

Depozite la vedere (depozite nou-create)

1.097.560

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Aceste înregistrări corespund unui depozit originar de 1.000.000 u.m. şi creării ex nihilo de către o bancă izolată a unor credite şi depozite cu suma de 1.097.560 u.m. Valoarea lui k (0,2) indică faptul că, în medie, debitorii retrag doar 80% din fondurile ce le sunt acordate cu împrumut. Când această retragere are loc – şi chiar dacă este retrasă o sumă mai ridicată, atunci când unii dintre destinatarii finali ai banilor sunt, la rândul lor, clienţi ai băncii originare şi îşi depozitează banii acolo –, se face următoarea înregistrare[24]:

(24)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

878.048

Depozite la vedere

   

Numerar

878.048

(80% din 1.097.560)

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Iar bilanţul băncii:

(25)      Banca A

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

121.952

   

Depozite la vedere

1.219.512

Credite

1.097.560

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.219.512

   

Total pasiv

1.219.512

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Cazul unei bănci de dimensiuni foarte mici

Să discutăm acum despre cazul particular al unei bănci izolate: o bancă de dimensiuni foarte reduse, sau „liliputană”; adică, o bancă pentru care k=0.

Aceasta înseamnă că debitorii îşi retrag imediat întreaga sumă pe care au primit-o cu împrumut, iar cei cărora le plătesc nu sunt clienţi ai aceleiaşi bănci ca debitorii. Dacă k=0, înlocuind această valoare în formula [3], obţinem formula [5]:

[5]                

Cum, în exemplul nostru, d = 1.000.000 u.m. şi c = 0,1, atunci:

x = 1.000.000(1 – 0,1) = 1.000.000 ∙ 0,9 = 900.000 u.m.

Aceasta reprezintă exact suma depozitelor sau a mijloacelor fiduciare create ex nihilo, care apare în înregistrările (11) şi (18). Cu toate acestea, am văzut în ultima secţiune că, în practică, chiar dacă k este doar cu puţin superior lui 0, o bancă izolată poate crea o sumă considerabil mai mare de mijloace fiduciare. (Dacă k = 0,2, ea poate crea cu 22% mai mult, sau 1.097.560 u.m., în loc de 900.000 u.m. din primul exemplu.) Acest lucru se verifică fie că banca foloseşte sistemul contabil continental, fie pe cel anglo-saxon, iar suma creată poate chiar să depăşească totalul depozitelor originare din banca izolată.

Reţinând această observaţie, este uşor de înţeles de ce băncile concurează unele cu altele atât de acerb pentru a atrage cel mai mare număr posibil de depozite şi de clienţi. Bancherii încearcă să capete cât de mulţi bani posibil sub formă de depozite, deoarece sunt în măsură să expandeze creditul într-o sumă chiar mai ridicată decât volumul depozitelor primite. Astfel, cu cât este mai mare volumul, cu atât banca va reuşi să expandeze mai mult creditul corespunzător. Bancherii urmăresc să atragă cât de mulţi clienţi pot, întrucât, cu cât au mai mulţi clienţi, cu atât k va fi mai ridicat; şi cu cât este k mai mare, cu atât capacitatea lor de expandare a creditelor şi de generare a depozitelor va fi mai amplă. Un aspect şi mai important decât acestea este că bancherii se găsesc în incapacitatea tehnică de a constata dacă politicile de creştere aplicate conduc la o extindere a sferei lor individuale de activitate în detrimentul celorlalte bănci, sau dacă politicile lor duc, în cele din urmă, la o amplificare generalizată a expansiunii creditului pe ansamblul sistemului bancar, sau dacă ambele consecinţe se produc simultan. Băncile expandează creditul şi depozitele pe cont propriu şi participă, de asemenea, la procesele care produc o expansiune încă şi mai ridicată a creditelor şi depozitelor în sistemul bancar ca întreg. Mai mult, pe parcursul acestui proces, băncile se străduiesc să joace un rol din ce în ce mai important comparativ cu celelalte bănci, iar o consecinţă a acestui fapt este acela că furnizează neîncetat un imbold nou în direcţia expansiunii creditului la nivelul băncilor individuale şi în întregul sistem bancar. În orice caz, k reprezintă un factor crucial în determinarea capacităţii de câştig a unei bănci. Competiţia dintre bănci îl menţine pe k la o valoare semnificativ inferioară lui 1, cu toate acestea fiecare bancă luptă să sporească încontinuu valoarea factorului său k. Pentru a atinge acest scop, băncile profită de posibilităţile lor de câştig – referitoare la expansiunea geografică, abilitatea de a-i exclude sau de a-i prelua pe competitori şi dezvoltarea avantajelor comparative[25]. Cu toate că un factor k egal cu 1 este imposibil de atins în cazul unei bănci izolate – cu excepţia unei bănci monopoliste –, valorile lui k semnificativ mai mari decât 0 sunt extrem de des întâlnite, şi în aproape toate situaţiile băncile depun un efort colosal pentru a-l creşte pe k. Printre alte fenomene, aceasta explică presiunea constantă cu care se confruntă de a fuziona cu alte bănci.

Din considerente didactice, am întocmit următorul tabel cu diferite combinaţii de rate ale rezervelor, c, şi procentele creditelor neutilizate sau ale clienţilor ce desfăşoară operaţiuni bancare cu aceeaşi instituţie, k, care permite unei bănci izolate să dubleze prin forţe proprii oferta sa de bani (înlocuind aceste valori în formula [3], obţinem x = d).

Rata rezervelor „c

Procentul creditelor neutilizate „k

 

2%

2,04%

5%

5,26%

7%

7,52%

13%

14,94%

15%

17,64%

17%

20,48%

20%

25,00%

Expansiunea creditului şi crearea ex nihilo a depozitelor de către o bancă monopolistă, unică

Să presupunem acum că k = 1. Suntem fie în cazul unei bănci unice, monopoliste, ai cărei debitori sunt obligaţi, întrucât nu există nici o altă alternativă, să păstreze sub formă de depozite toate fondurile care le sunt acordate cu împrumut; fie există o situaţie în care toţi destinatarii finali ai plăţilor făcute de debitorii băncii sunt de asemenea clienţi ai băncii. (Această ţintă „ideală” ar fi atinsă prin fuzionarea tuturor mega-băncilor rămase.) Când înlocuim valoarea k = 1 în formula [3], obţinem:

[6]           

Revenind la exemplul nostru în care d = 1.000.000 u.m. şi c = 0,1, dacă substituim aceste valori în formulă, ajungem la:

[5]                

În această situaţie, banca poate crea, de una singură şi din nimic, credite şi depozite, sau mijloace fiduciare, în valoare de 9.000.000 u.m., cu alte cuvinte poate să multiplice oferta totală de bani de zece ori (1.000.000 u.m. depozitate iniţial, la care se adaugă cele 9.000.000 u.m. sub forma mijloacelor fiduciare sau a depozitelor create din nimic pentru a acoperi împrumuturile acordate de bancă). Utilizând exemplul oferit de Bresciani-Turroni[26] şi presupunând că toate tranzacţiile privind plăţile sunt efectuate între clienţi ai aceleiaşi bănci (dat fiind faptul că aceasta este monopolistă sau datorită existenţei anumitor circumstanţe care dau naştere acestei situaţii), vom folosi în cele ce urmează înregistrările contabile pentru a evidenţia procesul care conduce la un asemenea rezultat.

Vom aplica acum sistemul continental tradiţional (opus celui anglo-saxon), în care toate plăţile sunt înregistrate în contul curent. În continuare sunt prezentate înregistrările din registru la momentele t1, t2, t3,... , t9, etc., care reflectă practica bancară de a acorda propriilor clienţi credite în mod repetat, în valoare de 90% din fondurile pe care le primeşte în numerar. Clienţii retrag întreaga sumă a creditului, dar cum nu deţin conturi în niciuna din celelalte bănci (sau nu există nici o altă bancă în societate), ei îşi vor depozita, în cele din urmă, banii pe care îi primesc înapoi în aceeaşi bancă. Acest fapt permite băncii, la rândul său, să acorde noi credite şi să genereze noi depozite, iar procesul se repetă fără întrerupere:

(30)      Banca A

Registru-jurnal al operaţiilor de peste an

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t1

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere deschise de X

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t2

900.000

Credite acordate lui U

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Să presupunem că U retrage întreaga sumă a creditului său şi îşi plăteşte creditorul, A. A este, de asemenea, un client al Băncii lui U şi depozitează cele 900.000 u.m. pe care le-a primit. Urmează înregistrările contabile:

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t3

900.000

Numerar

   

Depozite la vedere deschise de A

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t4

810.000

Credite acordate lui V

   

Numerar

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Vom presupune că Debitorul V îşi retrage banii şi îl plăteşte pe Creditorul B, care este, la rândul său, client al băncii şi depozitează banii înapoi la ea. Acest proces repetitiv continuă, producând următoarele înregistrări:

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t5

810.000

Numerar

   

Depozite la vedere deschise de B

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t6

729.000

Credite acordate lui Y

   

Numerar

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t7

729.000

Numerar

   

Depozite la vedere deschise de C

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t8

656.000

Credite acordate lui Z

   

Numerar

656.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

t9

656.000

Numerar

   

Depozite la vedere deschise de D

656.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Acest lucru are loc în mod repetat, până când, la sfârşitul anului, totalul depozitelor băncii este egal cu:

[8]                

1.000.000 + 1.000.000 x 0,9 + 1.000.000 x 0,92 + 1.000.000 x 0,93 + 1.000.000 x 0,94 + ... = 1.000.000(1 + 0,9 + 0,92 + 0,93 + 0,94+ ...)

Expresia de mai sus reprezintă suma termenilor unei progresii geometrice. Termenii cresc şi au raţia comună de 0,9[27].

În exemplul nostru, r = 0,9 şi a = 1.000.000 u.m., de unde rezultă că suma termenilor este egală cu:

[13]            

Ţinând cont de faptul că d reprezintă cele 1.000.000 u.m. depozitate iniţial, iar r = 1 – c; cu alte cuvinte, r = 1 – 0,1 = 0,9, atunci, în mod limpede, suma tuturor depozitelor băncii (originare şi secundare) va fi:

[14]            

Astfel, volumul total al depozitelor dintr-o bancă monopolistă – sau dintr-o bancă în care au conturi toţi cei care primesc bani de la debitorii băncii – va fi egal cu valoarea depozitelor originare, d, împărţită la rata rezervelor, c.

Formula [14] este cea mai simplă variantă a aşa-numitului multiplicator bancar, şi este identică cu formula [27], care conduce la acelaşi rezultat pentru un sistem bancar format dintr-o multitudine de bănci de mici dimensiuni; se pare că ea a fost calculată pentru prima dată de Alfred Marshall în 1887[28].

Putem folosi următoarea formulă pentru a calcula expansiunea netă a creditului pe care banca o produce ex nihilo (cu alte cuvinte, depozitele sau mijloacele fiduciare generate din nimic, pentru a face posibilă expansiunea creditului):

[15]            

Dăm factor comun şi obţinem:

[16]            

Formula de mai sus coincide cu [6].

Când d = 1.000.000 u.m., iar c = 0,1, în situaţia unei bănci monopoliste, expansiunea netă a creditului va fi egală cu:

[17]            

Bilanţul Băncii A, o bancă monopolistă, va fi următorul:

(31)           Banca A (monopolistă)

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

 

Credite acordate lui Z

900.000

   

Deschis de X

1.000.000

Credite acordate lui V

810.000

   

Deschis de A

900.000

Credite acordate lui Y

729.000

   

Deschis de B

810.000

Credite acordate lui Z

656.000

   

Deschis de C

729.000

   

Deschis de D

656.000

   

   

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Cu doar 1.000.000 u.m. în depozitele iniţiale păstrate în seiful său, Banca A, aflată în poziţie de monopol, a expandat creditul prin acordarea de credite în valoare de 9.000.000 u.m. şi prin crearea din nimic a 9.000.000 u.m. sub formă de noi depozite sau mijloace fiduciare pentru acoperirea acestor credite[29].

5.

Expansiunea creditului şi crearea de noi depozite de către întregul sistem bancar

Am remarcat deja capacitatea considerabilă de care dispun băncile izolate pentru a crea credite şi depozite fiduciare. În realitate, ele sunt capabile în mod obişnuit să dubleze prin propriile forţe oferta de bani. Vom urmări în continuare modalitatea prin care sistemul cu rezervă fracţionară ca întreg generează ex nihilo un volum cu mult mai amplu de depozite şi produce o expansiune a creditului mult mai ridicată. Într-adevăr, din acest punct de vedere, sistemul cu rezervă fracţionară are consecinţe asemănătoare celor ce caracterizează o bancă monopolistă. Demonstraţia noastră va lua în calcul cazul cel mai general, un sistem bancar compus dintr-un grup de bănci de dimensiuni normale, fiecare dintre acestea păstrând rezerve de numerar, c, de 10%. De asemenea, în medie, clienţii fiecărei bănci nu reuşesc să retragă 20% din creditele acordate – sau 20% din mijloacele fiduciare revin în bancă, întrucât un număr semnificativ din destinatarii finali sunt, în acelaşi timp, clienţi ai băncii. Aşadar, k=20%.

Să presupunem că X depozitează 1.000.000 u.m. în Banca A. Banca va efectua următoarea înregistrare contabilă:

(32)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

     

(deschise de X)

 

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Banca A va reuşi apoi să creeze credite şi să le acorde lui Z, într-o mărime ce este stabilită cu ajutorul formulei [3]. Va rezulta următoarea înregistrare:

(33)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.097.560

Credite acordate lui Z

   

Depozite la vedere

1.097.560

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Cum k = 0,2, 80% din creditele acordate vor fi retrase, ceea ce va avea ca urmare următoarea înregistrare:

(34)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

878.048

Depozite la vedere

   

Numerar

878.048

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Bilanţul Băncii A, în urma acestor înregistrări, va arăta astfel:

(35)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

121.952

   

Depozite la vedere

1.219.512

Credite

1.097.560

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.219.512

   

Total pasiv

1.219.512

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Să presupunem că, după ce Z îşi retrage depozitul, îl plăteşte pe Y, care este client al Băncii B şi depozitează acolo banii. Vor rezulta trei înregistrări asemănătoare celor anterioare. Formula [3] va fi din nou utilizată pentru determinarea sumelor.

(36)           Banca B

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

878.048

Numerar

   

Depozite la vedere

878.048

     

(deschise de Y)

 

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

963.710

Credite acordate lui V

   

Depozite la vedere

963.710

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

770.969

Depozite la vedere

   

Numerar

770.969

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

După această operaţiune, bilanţul Băncii B va fi următorul:

(37)           Banca B

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

107.079

   

Depozite la vedere

1.070.789

Credite

963.710

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.070.789

   

Total pasiv

1.070.789

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Considerând că V îşi achită datoriile faţă de U, care îşi depozitează banii pe care îi încasează în banca sa, Banca C, apar următoarele înregistrări:

(38)           Banca C

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

770.969

Numerar

   

Depozite la vedere

770.969

     

(deschise de U)

 

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

846.185

Credite acordate lui R

   

Depozite la vedere

846.185

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

676.948

Depozite la vedere

   

Numerar

676.948

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Banca va înregistra aceasta după ce R retrage 80% (k=0,2) din creditul său de la Banca C pentru a-şi plăti creditorii (pe T, de pildă).

După ducerea la bun sfârşit a acestor operaţiuni, bilanţul Băncii C va fi următorul:

(39)           Banca C

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

94.021

   

Depozite la vedere

940.206

Credite

846.185

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

940.206

   

Total pasiv

940.206

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Iar dacă creditorul T, după primirea banilor ce i se datorau, îi depozitează la banca sa, Banca D, vor rezulta următoarele înregistrări:

(40)           Banca D

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

676.948

Numerar

   

Depozite la vedere

676.948

     

(deschise de T)

 

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

742.992

Credite acordate lui S

   

Depozite la vedere

742.992

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

594.393

Depozite la vedere

   

Numerar

594.393

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Banca va face această ultimă înregistrare contabilă când S va plăti creditorilor săi. În acest moment, bilanţul Băncii D va fi următorul:

(41)           Banca D

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

82.555

   

Depozite la vedere

825.547

Credite

742.992

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

825.547

   

Total pasiv

825.547

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Procesul continuă în acest mod, iar şirul de depozite şi credite se extinde în toate băncile sistemului. Odată ce efectele depozitului iniţial de 1.000.000 u.m. au dispărut complet, totalul creditelor create de sistemul bancar va fi suma şirului următor:

[21]                                                                                                                                                  

1.219.512 + 1.219.512 x 0.878 + 1.219.512 x 0.8782 + ... = a+ ar + ar2 + ... =

unde a = 1.219.512, iar raţia

Aceasta se datorează faptului că, în exemplul nostru, r ar fi egal cu 80% (1 – k) din proporţia de depozite nou create de fiecare bancă la fiecare stagiu. Această proporţie provine din formula [3] şi este egală cu:

Prin urmare:

[22]            

Deoarece │r< 1, aplicăm formulele [11] şi [12].

[23]          

Astfel, suma depozitelor din sistemul bancar, D, va fi egală cu:

[24]            

În acest exemplu, ds1 reprezintă depozitele secundare ale Băncii A şi este egal cu 1.219.512 u.m.

Expansiunea netă a creditului, x, produsă de întregul sistem bancar va fie egală cu:

[25]            

x = D – d = 10.000.000 – 1.000.000 = 9.000.000

Un rezumat al acestor rezultate se regăseşte în Tabelul IV-1 şi Graficul IV-1, în care apar detalii privind fiecare bancă din sistem.

Crearea creditelor într-un sistem cu bănci de mici dimensiuni

Să presupunem acum că toate băncile din sistem sunt de dimensiuni foarte reduse. Fiecare are k egal cu 0 şi c egal cu 0,1. Dacă urmăm modelul înregistrărilor anterioare, pentru acest sistem bancar, acestea vor arăta astfel:

Tabelul IV-1

Sistem de bănci de dimensiuni „normale”

(k = 0,2 şi c = 0,1)

 

Banii ce rămân în seiful fiecărei bănci

Expansiunea creditului

(Credite create ex nihilo)

Depozite

Banca A

122.000

1.098.000

1.220.000

Banca B

107.100

964.000

1.071.000

Banca C

94.000

846.000

940.000

Banca D

82.600

743.000

826.000

Banca E

72.500

652.000

725.000

Banca F

63.700

573.000

637.000

Banca G

55.900

503.000

559.000

Banca H

49.100

442.000

491.000

Banca I

43.000

387.000

430.000

Banca J

37.800

340.000

378.000

       

Sistemul bancar totalizează

d = 1.000.000

x = D-d = 9.000.000

D = 10.000.000

Notă: Ultimele trei cifre au fost rotunjite

Când se deschide un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. la Banca A:

(42)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credite acordate lui Z

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Depozite la vedere

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Când Z retrage 900.000 u.m. pentru a-i plăti lui Y, bilanţul Băncii A va arăta astfel:

(43)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

100.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

Credite acordate lui Z

900.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă Y depozitează cele 900.000 u.m. în banca sa, Banca B, de asemenea o bancă mică având un k egal cu 0 şi c egal cu 0,1, vor apărea următoarele înregistrări:

(44)           Banca B

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Numerar

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Credite acordate lui V

   

Depozite la vedere

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Depozite la vedere

   

Numerar

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Bilanţul Băncii B va fi următorul:

(45)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

90.000

   

Depozite la vedere

900.000

Credite acordate lui V

810.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

900.000

   

Total pasiv

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă V îşi retrage creditul de la banca sa pentru a-l plăti pe U, iar U depozitează banii în banca sa, Banca C, de asemenea o bancă mică, având k egal cu 0 şi c egal cu 0,1, se fac următoarele înregistrări:

(46)           Banca C

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Numerar

   

Depozite la vedere

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

729.000

Credite acordate lui T

   

Depozite la vedere

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

729.000

Depozite la vedere

   

Numerar

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Iar bilanţul Băncii C va fi:

(47)           Banca C

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

81.000

   

Depozite la vedere

810.000

Credite acordate lui T

729.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

810.000

   

Total pasiv

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Când T achită creditorului său, S, iar S depozitează banii în banca sa, Banca D, de asemenea, de mici dimensiuni, cu k egal cu 0 şi c egal cu 0,1, se vor face următoarele înregistrări:

(48)           Banca D

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

729.000

Numerar

   

Depozite la vedere

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

656.100

Credite

   

Depozite la vedere

656.100

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

656.100

Depozite la vedere

   

Numerar

656.100

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Bilanţul Băncii D va fi următorul:

(49)           Banca D

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

72.900

   

Depozite la vedere

729.000

Credite acordate

656.100

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

729.000

   

Total pasiv

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Totalul depozitelor într-un sistem cu bănci foarte mici este egal cu suma unui şir identic cu cel din formula [8], care se aplica unei bănci monopoliste:

[26]            

1.000.000 + 1.000.000 x 0,9 + 1.000.000 x 0,92 + 1.000.000 x 0,93 + ... =

unde a = 1.000.000 şi r = 0,9.

După cum am arătat în nota 27, această sumă este la rândul ei egală cu:

Deoarece a = d = 1.000.000 u.m. depozitate iniţial, totalul depozitelor va fi obţinut cu ajutorul formulei:

[27]            

Această formulă este aidoma multiplicatorului depozitelor din cazul unei bănci unice, monopoliste [14].

Să ne amintim că:

[28]            

Deoarece sistemul bancar este alcătuit, în acest caz, din bănci de mici dimensiuni, iar k = 0, dacă înlocuim pe k cu această valoare în formula [28], obţinem r = 1 – c = 0,9, ceea ce deja ştiam.

Aşadar, un întreg sistem format din bănci mici produce un volum al depozitelor (10.000.000 u.m.) şi o expansiune netă a creditului (9.000.000 u.m.) identice cu cele ale unei bănci monopoliste pentru care k = 1. Aceste rezultate sunt prezentate în Tabelul IV-2.

Un sistem de bănci mici (pentru care k = 0) reprezintă, evident, o excepţie în cadrul sistemului bancar global (pentru care k este mai scăzut decât 1, dar mai mare decât 0). Acesta este însă un exemplu uşor de înţeles, astfel că, în manuale, reprezintă modelul folosit îndeobşte pentru a oferi o explicaţie pentru crearea de către sistemul financiar a banilor de credit[30].

Tabelul IV-2

Sistem de bănci de mici dimensiuni

(k = 0 şi c = 0,1)

 

Banii ce rămân în seiful fiecărei bănci

Expansiunea creditului

(Credite create ex nihilo)

Depozite

Banca A

100.000

900.000

1.000.000

Banca B

90.000

810.000

900.000

Banca C

81.000

729.000

810.000

Banca D

72.900

656.000

729.000

Banca E

65.600

590.000

590.000

Banca F

59.000

531.000

590.000

Banca G

53.100

478.000

531.000

Banca H

47.800

430.000

478.000

Banca I

43.000

387.000

430.000

Banca J

37.800

340.000

378.000

       

Sistemul bancar totalizează

d = 1.000.000

x = d(1-c)/c= 9.000.000

d/c = 10.000.000

Notă: Ultimele trei cifre au fost rotunjite

Este de asemenea adevărat că un sistem bancar compus dintr-o bancă monopolistă (când k = 1) reprezintă un caz unic în categoria mai largă de bănci izolate care expandează depozitele şi creditele.

În concluzie, două situaţii particulare conduc la rezultate identice în ceea ce priveşte creditele nou-create (9.000.000 u.m.) şi volumul total al depozitelor (10.000.000 u.m.). Primul caz este cel al unui sistem bancar format din bănci de mici dimensiuni, fiecare cu un k egal cu 0. Al doilea caz este cel al unei bănci izolate cu k egal cu 1. Dat fiind faptul că ambele situaţii sunt lesne de înţeles, ele servesc, în general, ca exemple în manuale, pentru a explica crearea creditelor şi volumul depozitelor generate de sistemul bancar. În funcţie de manual, autorul său face referire fie la un sistem de bănci mici sau la o unică bancă monopolistă (sau o bancă ai cărei clienţi reprezintă destinatarii finali ai creditelor pe care ea le-a acordat)[31].

6.

Câteva dificultăţi suplimentare

Când expansiunea este declanşată simultan de toate băncile

Dat fiind faptul că, în acest context, suntem constrânşi să oferim o variantă simplificată a procesului de expansiune a creditului, este necesar, în acest moment, să aducem câteva clarificări şi observaţii suplimentare. Pentru început, procesul de expansiune pe care l-am descris îşi are originea în întregime într-o creştere a cantităţii de bani depozitate la banca iniţială – în exemplul nostru, d reprezintă 1.000.000 u.m. depozitate la Banca A. Atât istoric, pe parcursul evoluţiei activităţii bancare, cât şi în prezent, toate procesele de expansiune a creditului s-au caracterizat însă prin aceea că noii bani au pătruns în sistemul bancar nu prin intermediul unei singure bănci, ci al multora, dacă nu cumva, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin toate băncile sistemului. După cum arată Richard G. Lipsey[32], expansiunea creditului, în varianta expusă aici, care are loc ex nihilo şi este acoperită de crearea depozitelor bancare necesare, se va produce ori de câte ori 1.000.000 u.m. sunt depozitate în oricare din băncile distincte. Prin urmare, extinderea procesului expansionist este, în realitate, mult mai substanţială şi calitativ mult mai complicată, deoarece erupe simultan în multe bănci şi din numeroase depozite. Doar în exemplul nostru, care presupunea o rată a rezervelor de 10%, erau create, într-un final, credite în valoare de 9.000.000 u.m., o cantitate de nouă ori mai mare decât depozitul iniţial şi, ca urmare a acestui fapt, oferta de bani totală s-a amplificat de zece ori. Principala concluzie pe care o desprindem este că, dacă toate băncile primesc simultan noi depozite de bani, ele vor putea să expandeze creditul fără a fi nevoite să îşi diminueze rezervele de numerar, întrucât, deşi acordă credite care ar putea conduce la o retragere a numerarului, după cum am presupus până în acest moment în înregistrările contabile, primesc simultan ca depozit o fracţiune din sumele de bani acordate cu împrumut de celelalte bănci. Astfel că, în practică, nu se vor produce în mod necesar scăderi semnificative ale rezervelor fiecărei bănci, iar fiecare bancă, păstrându-şi rezervele practic intacte, va fi capabilă să acorde credite şi, prin urmare, să creeze depozite fără a se expune unui risc ridicat.

Acest argument teoretic i-a făcut pe numeroşi autori, printre care Murray N. Rothbard[33], să scrie despre procesul de expansiune a creditului în sistemul bancar considerând că o bancă izolată nu îşi pierde rezervele în momentul în care acordă noi credite. Dimpotrivă, păstrându-şi intact volumul rezervelor,ea depune toate eforturile de a acorda noi credite, a căror sumă este multiplicată cu inversulratei rezervelor. Argumentul care stă la baza acestui tip de explicaţie a multiplicatorului bancar, chiar în cazul unei bănci izolate, este acela că banca va urmări să evite diminuarea rezervelor sale în procesul de acordare a creditelor, cu alte cuvinte, bancherul nu va dori să păstreze 100.000 u.m. şi să acorde credite în valoare de 900.000. Este mult mai avantajos pentru bancă să îşi menţină rata rezervelor prin acordarea cu împrumut a unei sume mult mai ridicate de bani, păstrând nealterate rezervelor de numerar iniţiale; adică păstrând 1.000.000 u.m. în numerar şi creând ex nihilo 9.000.000 u.m. sub formă de credite noi. În practică, nivelul rezervelor de numerar poate fi asigurat dacă procesul de expansiune a creditului are loc simultan în toate băncile. Explicaţia rezidă în aceea că descreşterea numerarului pe care o resimte banca prin acordarea de credite va avea tendinţa să fie compensată de primirea de noi depozite care rezultă din creditele acordate de alte bănci.

Când procesul de expansiune este înfăţişat în acest mod, el nu este înţeles cu uşurinţă de către nespecialişti, nici chiar de către cei ce lucrează în sistemul bancar, care sunt obişnuiţi să îşi considere „afacerea” drept o simplă intermediere între deponenţi şi debitori. Dovada clară că abordarea lui Rothbard şi a altora este însă în întregime corectă stă în faptul că, pentru scopurile noastre, nu contează dacă studiem exemplul expus până în acest moment – un depozit iniţial de 1.000.000 u.m. la Banca A, ce se extinde prin întregul sistem bancar –, sau dacă avem în vedere un sistem bancar compus din zece bănci, fiecare dintre acestea primind simultan un depozit de 100.000 u.m., cu alte cuvinte, un total de 1.000.000 u.m. divizat între cele zece bănci. În acest din urmă caz, fiecare bancă va păstra nemodificată suma de 100.000 u.m. în numerar, ceea ce face posibilă expandarea creditelor de către bănci şi crearea ex nihilo a noi mijloace fiduciare, pentru suma de 900.000 u.m. Fiecare bancă va reuşi să păstreze rezerve de numerar stabile de 100.000 u.m., dacă posibila diminuare a acestor rezerve ca urmare a creditelor acordate va fi contrabalansată de noi depozite, ce provin din creditele acordate de celelalte bănci. În consecinţă, dacă toate băncile expandează concomitent, fiecare dintre ele va fi în măsură să îţi menţină nealterate rezervele de numerar, iar, cu o rată a rezervelor de 0,1, să creeze din nimic, sub forma creditelor acoperite de noi mijloace fiduciare, până la de nouă ori mai mult decât depozitele sale iniţiale. Să examinăm acum modalitatea prin care acest proces de expansiune simultană se reflectă în înregistrările contabile.

Vom pleca de la presupoziţia că fiecare dintre cele zece bănci primeşte 1.000.000 u.m. în depozite noi, originare de bani. Cele zece bănci au toate aceleaşi dimensiuni şi fiecare practică o rată a rezervelor, c, de 10% şi un k, (pe care, din considerente de simplificare îl considerăm) egal cu 0. Să presupunem, de asemenea, că fiecare bancă deţine sector de piaţă de 10%. Cu alte cuvinte, fiecare bancă serveşte 10% dintre toţi clienţii existenţi pe piaţa în care operează. Mai mult, aceşti clienţi sunt aleator distribuiţi. Dacă aceste bănci încep simultan să expandeze creditul potrivit procesului descris în înregistrările (42) şi următoarele, este evident că oricare dintre ele, de pildă Banca A, va primi, în cele din urmă, depozite ce provin din creditele acordate de celelalte bănci, după cum se arată în Tabelul IV-2. Dacă toate băncile expandează creditul concomitent, Banca A va efectua următoarele înregistrări contabile:

(50)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credite

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Depozite la vedere

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Această scădere a cantităţii de numerar ar fi contrabalansată de un depozit la vedere al unei persoane ce a primit un credit acordat, de pildă, de Banca B, cu următoarele înregistrări:

(51)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Numerar

   

Depozite la vedere din creditele acordate de Banca B

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Credite

   

Depozite la vedere

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Depozite la vedere

   

Numerar

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Banca A ar recupera, într-un final, aceste 810.000 u.m. sub forma unui depozit ce îşi are sursa în creditele acordate, de pildă, de Banca C. Se face următoarea înregistrare:

(52)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

810.000

Numerar

   

Depozite la vedere din creditele acordate de Banca C

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

729.000

Credite

   

Depozite la vedere

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

729.000

Depozite la vedere

   

Numerar

729.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Pe măsură ce acest proces continuă, Banca A ar primi depozite de la cei care obţin credite acordate de Băncile D, E, F, G, H, I şi J. Am simplificat foarte mult procesul în explicaţia oferită. În realitate, banca primeşte, în medie, 10% din cele zece credite de câte 900.000 acordate într-o primă fază de fiecare dintre băncile sistemului. Apoi mai primeşte 10% din cele zece credite de câte 810.000 u.m. acordate de fiecare bancă în a doua fază, 10% din cele zece credite de câte 729.000 u.m. acordate de fiecare bancă în a treia etapă, etc.

Prin urmare, presupunând că fiecare bancă din cele zece primeşte 1.000.000 u.m. în depozite originare, iar băncile expandează simultan creditul, bilanţul oricăreia dintre ele, Banca A, de pildă, va fi următorul:

(53)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1 şi k = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

Credite acordate

9.000.000

   

(primare)

 

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Aşadar, bilanţul fiecărei bănci ar fi identic cu cel la care am ajuns când am presupus k a fi 1 – cazul unei bănci monopoliste sau una ai cărei clienţi sunt beneficiari finali ai creditelor pe care banca le acordă. Aceasta se datorează faptului că, deşi în acest caz nu există un monopol, pierderea de numerar cu care se confruntă fiecare bancă iniţial prin expandarea creditului este compensată, în cele din urmă, de depozitele ce îşi au sursa în creditele expandate de celelalte bănci.

Din bilanţul (53) putem deduce concluzia că nu este necesar ca fiecare bancher să îşi reducă rezervele de numerar pentru a expanda creditul acordat de banca sa; dimpotrivă, dacă restul colegilor săi expandează creditele în acelaşi timp, el poate să îşi menţină nealterate rezervele de numerar şi să purceadă direct la acordarea de credite în valoare multiplă faţă de rezerve. (În cazul nostru, fiecare bancher păstrează 1.000.000 u.m. în rezervele de numerar şi creează din nimic 9.000.000 u.m. de credite acoperite cu 9.000.000 u.m. din depozite secundare.) Prin urmare, interpretarea pe care Rothbard o dă procesului este corectă, chiar în situaţia unei bănci izolate, când fiecare dintre celelalte bănci din sistem primeşte, de asemenea, depozite originare – cu alte cuvinte, o sumă proporţională din banii nou creaţi în sistem – şi expandează toate, simultan, creditele pe care le acordă. Numerarul pe care, teoretic, fiecare bancă l-ar pierde prin acordarea de credite este compensat de depozitele primite de la beneficiarii creditelor expandate de colegii bancherului. Astfel, fiecare bancă poate, de una singură, să expandeze creditul în sumă de 9.000.000 u.m. La rândul său, expansiunea totală a sistemului ar egala 90.000.000 u.m., iar suma depozitelor totale sau oferta de bani ar fi de 100.000.000 u.m.

Putem obţine rezultate numerice identice celor din Tabelul IV-2 presupunând doar că se face un depozit originar de 1.000.000 u.m. la Banca A şi este divizat în mod egal între cele zece bănci din sistem, fiecare primind câte 100.000 u.m. Aceste 100.000 u.m. vor rămâne nemodificate în tezaurul fiecărei bănci. Fiecare bancă ar putea să expandeze creditul cu 900.000 u.m., iar întregul sistem bancar ar putea să genereze, aşadar, 9.000.000 u.m. în credite noi şi un total de 10.000.000 u.m. în depozite primare şi secundare.

Evident că acest ultim exemplu, care acoperă analiza contabilă a expansiunii creditelor şi depozitelor de către bănci şi sisteme bancare izolate, este mult mai realist. În sistemul monetar actual, creşterile de la nivelul ofertei de bani se infiltreazăprin tot sistemul şi ating practic toate băncile, ceea ce le permite să expandeze creditul în mod simultan, conform proceselor studiate mai sus. În plus, există dovezi istorice clare că băncile nu au apărut niciodată singure, ci în grupuri. Până şi Saravia de la Calle aminteşte că bancherii s-au organizat în grupuri, oferind „garanţi şi acţionând în calitate de garanţi unul pentru altul”[34]. Aceasta înseamnă că, în vremea pieţelor catalane din secolul al XVI-lea, bancherii îşi dăduseră deja seama de relaţia strânsă şi de legătura puternică de interese ce îi unea în ceea ce priveşte succesul sau eşecul afacerilor lor, şi înţeleseseră că trebuiau să se susţină reciproc.

În ceea ce priveşte etalonul aur şi o ofertă de bani bazată pe descoperirea de noi mine de aur şi pe dezvoltarea tehnicilor de extragere, putem presupune că noii bani, provenind din descoperirile noi, substanţiale ar ajunge, iniţial, doar la câţiva bancheri, iar de aici s-ar extinde în restul sistemului bancar. Prin urmare, nu ar declanşa un proces de expansiune simultană, ci un proces gradual, prin care banii ar pătrunde în întregul sistem.

Putem conchide că, dacă există numeroase bănci şi depozite noi, iar băncile îşi expandează simultan creditele potrivit proceselor studiate, chiar şi o bancă izolată va reuşi să păstreze un nivel stabil al rezervelor şi să expandeze singură creditele şi depozitele cu un multiplu al acestui nivel, sumă ce este determinată de inversul ratei rezervelor (când k=0)[35]. Este limpede că depozitele acoperă avuţia pe care bancherii şi-o însuşesc prin expandarea creditului doar în registrele contabile. Din punct de vedere contabil, însă nu şi juridic, proprietatea formală asupra acestor credite revine posesorilor de depozite; deoarece, în circumstanţe obişnuite, ei îşi privesc propriile depozite ca fiind bani – substitute monetare perfecte –, pot să le utilizeze în tranzacţiile la care participă fără ca măcar să le retragă sub formă de unităţi monetare fizice. Cu toate acestea, este evident că activele generate de sistemul bancar nu aparţin, în realitate, nimănui. Într-un sens larg, ele pot fi însă considerate ca proprietate a acţionarilor băncii, a directorilor şi administratorilor, persoanele care beneficiază, în fond, de multe dintre avantajele economice pe care le oferă această avuţie, cu avantajul suplimentar de a nu apărea ca fiind proprietarii lor, de vreme ce registrele arată că deponenţii deţin în proprietate avuţia.

Cu alte cuvinte, în condiţii normale, depozitele îşi au sursa în credite şi reprezintă doar un efect secundar, reflectat în contabilitate, al avuţiei pe care băncile o acumulează şi o reţin la nesfârşit. Ne vom întoarce la acest subiect mai târziu în această carte, într-o discuţie asupra bancnotelor, precum şi în ultimul capitol, în care vom prezenta o propunere de reformare a activităţii bancare.

Scoaterea ofertei de bani din sistemul bancar

Odificultate adiţională provine din faptul că, în realitate, ori de câte ori se acordă credite, se creează depozite şi sunt retrase, un anumit procent din oferta de bani este „scos” din sistem şi este păstrat de persoane care nu doresc să îl depoziteze într-o bancă. Cu cât este mai ridicat procentul care fizic „intră” în buzunarele indivizilor în fiecare etapă, rămânând în afara sistemului bancar, cu atât va fi mai redusă capacitatea expansionistă a băncii de generare a unor noi credite.

Într-un sistem cu bănci de mici dimensiuni (în care k = 0), cu o rată minimă obligatorie de 10% (c = 0,1), unde f desemnează proporţia din oferta de bani care iese din sistemul bancar, iar f = 0,15, atunci Banca A acordă credite de 900.000 u.m., iar suma care s-ar întoarce în sistemul bancar ar fi egală cu (1 - f) 900.000 = (1 – 0,5) 900.000 = 0,85 x 900.000 = 765.000 u.m. În aceste condiţii, aşadar, un sistem de bănci mici, k = 0, c = 0,1 şi f = 0,15, putem folosi următoarele formule:

Dacă DN se referă la depozitele nete totale, care cuprind depozitele brute, DG, din care scădem suma totală de bani, F, care iese din sistemul bancar, atunci:

[29]            

DN = DG – F

Suma totală de bani care iese din sistemul bancar va fi logic egală cu f înmulţitcu suma totală a depozitelor brute, DG, unde f este procentul de bani care părăsesc sistemul. Astfel:

[30]            

F = fDG

Suma de bani depozitată iniţial este egală cu suma dintre depozitele nete multiplicată cu rata corespunzătoare a rezervelor plus suma totală care iese din sistem:

[31]            

d = DN c + F

Dacă înlocuim în această ecuaţie valoarea lui DN în formula [29] şi valoarea lui F în [30], obţinem:

[32]            

d = (DG – F) ∙ c + fDG

Dacă îl substituim pe F în ecuaţie cu fDG, obţinem:

[33]            

d = (DG – fDG)c + fDG

Dăm factor comun pe DG:

[34]            

d = DG (c – cf + f)

Prin urmare:

[36]            

Cum DN = DG(1 – f),

[36]            

Aceasta ar fi formula pentru depozitele nete create de sistemul bancar. Expansiunea creditului produsă de sistemul bancar din care iese o anumită sumă de bani ar fi egală cu:

[37]            

Dacă, în formulele precedente, îi dăm valoarea 0 lui f, obţinem aceleaşi ecuaţii pe care le-am folosit până acum pentru a determina volumul total de depozite şi expansiunea totală a creditului:

[38]            

şi

[39]            

Să vedem cu cât se reduce expansiunea creditului, dacă d = 1.000.000 u.m. şi c = 0,1, ca mai sus, şi în plus, 15% din oferta de bani iese din sistemul bancar (f = 0,15).

[40]            

Aşadar, într-un sistem bancar în care 15% din oferta de bani iese din sistem, suma totală a depozitelor ar fi 3.617.021 u.m., în loc de 10.000.000 u.m., când f = 0.

Expansiunea netă a creditului ar fi egală cu x = 3.617.021 – 1.000.000 = 2.617.021, în loc de 9.000.000 u.m., create când nici o cantitate de bani nu părăseşte sistemul. Prin urmare, când procentul banilor ce ies din sistem este mai mare decât zero, capacitatea sistemului bancar de a crea credite şi de a genera depozite ex nihilo scade considerabil[36].

Păstrarea unor rezerve ce depăşesc rezerva minimă obligatorie

O complicaţie suplimentară care se soldează cu efecte similare celor descrise în secţiunea precedentă se produce atunci când băncile păstrează rezerve de numerar care depăşesc rezerva minimă obligatorie. Acest fenomen are tendinţa să se petreacă în anumite etape ale ciclului economic, când băncile se comportă relativ mai prudent sau când sunt forţate să îşi majoreze rezervele ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în a găsi suficient de mulţi debitori anticipativ solvabili, dornici să solicite credite, sau în ambele cazuri. Acest lucru are loc, de pildă, în fazele recesiunii economice care urmează expansiunii creditului. În orice caz, păstrarea unor rezerve de numerar mai ridicate decât nivelul necesarreduce capacitatea sistemului de expansiune a creditului în acelaşi mod ca f, procentul în care oferta de bani iese din sistemul bancar[37].

Rezerve minime obligatorii diferite pentru tipuri distincte de depozite

În final, o complicaţie suplimentară pe care ar trebui să o avem în vedere decurge din faptul că, în numeroase ţări,rezerva minimă obligatorie la depozitele la vedere diferă de cea care este impusă la depozitele la termen, chiar dacă ştim că, în practică, acestea din urmă sunt adeseori veritabile depozite la vedere. Cu toate că formulele pe care le-am utilizat până în acest moment pot fi transformate pentru ambele tipuri de depozite, gradul de complexitate pe care îl presupune această operaţiune nu justifică infima valoare pe care ar oferi-o acest demers, motiv pentru care am ales să nu îl întreprindem aici[38].

7.

Punctele comune ale creării de depozite şi emisiunii de bancnote fără acoperire

Analiza economică a emisiunii de bancnote fără acoperire, operaţiune care a fost iniţiată la o perioadă îndelungată de timp după descoperirea activităţii bancare cu rezervă fracţionară, nu constituie unul dintre obiectivele majore ale acestei cărţi[39]. S-ar putea dovedi utilă însă studierea mai detaliată, în acest moment, a aspectelor juridice şi contabile ale emisiunii de bancnote fără acoperire, deoarece, după cum vom demonstra, efectele sale sunt identice cu cele produse de creaţia bancară de credite şi depozite din nimic.

Să ne imaginăm că activitatea bancară se află la începuturile funcţionării sale, iar băncile acţionează ca depozitari veritabili de bani, conform datelor stipulate în contractul de depozit neregulat. Cât timp se respectă principiile generale de drept pe care le-am analizat în capitolele 1-3, băncile vor accepta unităţi monetare, de regulă aur sau orice alt tip de monedă-marfă, şi le vor păstra în seifuri, oferind în schimb deponenţilor certificate de depozit, chitanţe sau bancnote pentru întreaga sumă depozitată. O bancă ce îşi onorează cu stricteţe angajamentele va face următoarea înregistrare în contabilitate:

(54)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Chitanţe de depozit sau bancnote

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Dacă banca îşi îndeplineşte obligaţiile pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, iar oamenii au deplină încredere în ea, cu siguranţă că populaţia va începe treptat să utilizeze bancnotele – sau chitanţele/recipisele de depozit pe care banca le emite în schimbul unităţilor monetare depozitate – ca şi cum acestea ar fi unităţi din moneda-marfă, preschimbând astfel bancnotele în unităţi monetare, sau substitute monetare perfecte, în terminologia misesiană. Dat fiind faptul că moneda reprezintă un bun prezent de care oamenii au nevoie şi pe care îl utilizează doar în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor, iar nu în vederea consumului personal, dacă deponenţii au încredere în bancă, întrebuinţarea pe care o dau bancnotelor ca bani ar putea fi prelungită la nesfârşit, nu ar fi nevoie să meargă la bancă şi să retragă unităţile monetare pe care le-au depozitat iniţial. Când se iveşte această situaţie, bancherii pot resimţi începutul unei tentaţii de a emite recipise de depozit într-un volum ce depăşeşte suma unităţilor monetare efectiv depozitate.

Evident că, dacă bancherii cedează acestei tentaţii, ei încalcă principiile universale de drept şi comit nu numai infracţiunea de falsificare, prin faptul că emit o chitanţă falsă, neacoperită de un depozit corespunzător, dar şi infracţiunea de fraudă, prin aceea că înfăţişează drept mijloc de plată un document care, în realitate, este lipsit de orice acoperire[40]. Cu toate acestea, dacă populaţia acordă suficient de multă încredere băncii, iar bancherul ştie din experienţă că o rată a rezervelor, c, de 0,1 îi va permite, în condiţii obişnuite, să îşi onoreze angajamentele, el va putea să emită până la de nouă ori mai multe chitanţe de depozit sau bancnote false. Înregistrarea sa contabilă va fi următoarea:

(55)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

9.000.000

Credite

   

Bancnote

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Am presupus că banca foloseşte biletele contrafăcute pentru acordarea de credite, le poate utiliza însă în orice scop, de pildă pentru cumpărarea oricărui alt activ, cum ar fi nişte clădiri luxoase, sau pur şi simplu pentru a-şi achita cheltuielile curente. Dacă banca foloseşte biletele pentru acordarea de credite, bilanţul său va arăta astfel:

(56)           Banca A

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Bancnote

1.000.000

Credite acordate

9.000.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă populaţia are încredere în bancă, debitorii vor accepta să primească împrumuturile în note de bancă, care vor circula asemenea banilor. În aceste condiţii, bancherul poate chiar să creadă, pe bună dreptate, că nimeni nu va mai returna vreodată băncii aceste note, pentru a retrage banii depozitaţi iniţial. În momentul în care bancherul consideră că se petrece acest lucru, aprecierea sa poate să se exprime într-o înregistrare contabilă în care cele 9.000.000 de note false puse în circulaţie de bancă sunt considerate ca parte a profitului anual, pe care bancherul poate să şi-l însuşească fără restricţii. Se va efectua următoarea înregistrare:

(57)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Bancnote

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

9.000.000

Credite

   

Bancnote

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

9.000.000

Bancnote

   

Profit

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Aceste înregistrări arată faptul că bancherul este sigur că nu se va găsi în situaţia de a restitui vreodată valoarea notelor de bancă, deoarece notele sale circulă în calitate de bani. Bilanţul băncii va fi următorul:

(58)           Banca A

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Profit

1.000.000

Credite

9.000.000

   

Profit (la capital)

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Din acest bilanţ ajungem la concluzia că odată ce bancnotele au căpătat natura unor unităţi monetare, nimeni nu le va returna vreodată băncii pentru a retrage banii depozitaţi, din moment ce notele circulă în mod liber şi sunt considerate, la rândul lor, monedă. Doar 1.000.000 din bancnotele emise sunt înregistrate la pasiv, deoarece 10 procente sunt suficiente pentru a satisface cererilor obişnuite de convertire. Astfel că acest bilanţ devine o recunoaştere a fraudei pe care banca o comite când emite note de bancă pentru o valoare mai ridicată decât suma de bani depozitată. Aşadar, bancherii nu au înregistrat niciodată în contabilitate emisiunea de bancnote fără acoperire în aşa fel încât să se dovedească fără echivoc frauda pe care o comit. Prin acţiunile lor de înşelăciune, au vătămat terţe părţi, ai căror bani au pierdut din valoare ca urmare a creşterii ofertei de monedă, fără a mai menţiona crizele şi recesiunile economice, consecinţă pe care o vom studia mai târziu. Cu toate acestea, acest ultim bilanţ este în mod limpede mult mai onest, în sensul că cel puţin scoate în evidenţă maşinaţiunile bancherului şi faptul că emisiunea de note de bancă neacoperite constituie o sursă nesecată de finanţare, care le permite bancherilor să îşi însuşească un volum foarte mare de avuţie.

Cititorul va fi remarcat negreşit că înregistrările (54), (55) şi (56) sunt identice cu cele studiate la depozite. În realitate, natura bancnotelor neacoperite este identică cu cea a depozitelor secundare, ambele având aceleaşi consecinţe economice. Ele reprezintă, de fapt, aceeaşi operaţiune şi se înregistrează contabil la fel.

Ambele activităţi generează active considerabile în beneficiul băncilor, care preiau treptat această avuţie de la toţi ceilalţi agenţi economici de pe piaţă, printr-un proces pe care aceştia nu îl pot înţelege sau identifica şi care conduce la diminuări de mică amploare a puterii de cumpărare a unităţilor monetare pe care fiecare persoană le utilizează în societate. Expansiunea creditului este susţinută de crearea de noi depozite sau note de bancă, iar din moment ce acestea, la rândul lor, sunt considerate monedă, din punctul de vedere subiectiv al populaţiei, nu vor fi niciodată retrase, în circumstanţe obişnuite. În acest mod, băncile îşi însuşesc o cantitate considerabilă de avuţie, pe care, din punct de vedere contabil, ele o garantează cu depozitele sau notele care le permit să ascundă faptul că, economic, ele sunt singurii beneficiari care se bucură pe deplin, de facto, de aceste active. Băncile au găsit astfel o sursă nesecată de finanţare, care este posibil să nu le fie cerută înapoi, un „împrumut” pe care nu va trebui să îl restituie vreodată şi care este, în ultimă instanţă, asimilabil unui „cadou”. Din punct de vedere economic, bancherii şi alţi agenţi economici cu care au stabilit legăturisunt cei care trag foloase din aceste circumstanţe extraordinare. Ei posedă formidabila putere de a crea bani şi fac încontinuu uz de această capacitate pentru a-şi mări avuţia, pentru a deschide noi birouri, pentru a angaja noi salariaţi etc. În plus, ei au reuşit să îşi menţină activităţile într-o zonă relativ necunoscută majorităţii populaţiei, incluzându-i aici pe economişti, acoperindu-şi creditele pe care le creează cu conturi de pasiv – conturi de depozit sau conturi de numerar –, care nu coincid cu capitalul lor real. Pe scurt, bancherii au descoperit propria piatră filozofală – care seamănă foarte mult celei căutate în Evul Mediu – şi care le oferă posibilitatea să creeze din nimic noi unităţi monetare, generând, pe această cale, o avuţie ascunsă, vătămând şi înşelând terţele părţi pe parcursul acestui proces. În registrele contabile, deponenţii sunt recunoscuţi formal ca proprietari ai acestei avuţii, dar practic aceasta nu aparţine nimănui, cu toate că, economic vorbind, ea aparţine bancherilor înşişi. După cum am precizat mai sus, recunoaşterea acestui fapt joacă un rol fundamental în cadrul argumentelor pe care le-am avansat în ultimul capitol, în care propunem un plan de reformă a sistemului bancar. Avuţia acumulată treptat de către bancheri poate şi trebuie să fie restituită cetăţenilor. Printr-un proces de privatizare, ar trebui să devină disponibilă pentru diferitele utilizări de mare importanţă în societate, de pildă, să sprijine achitarea datoriei naţionale sau să faciliteze tranziţia spre un sistem de asigurări sociale bazat pe investiţii.

Similitudinile dintre emisiunea de bancnote neacoperite şi expansiunea creditului acoperită de depozite secundare create ex nihilo devin acum evidente. Într-adevăr, toate argumentele prezentate în paginile anterioare se aplică atât bancnotelor, cât şi depozitelor la vedere. Ţinând cont de acest lucru, să analizăm pe scurt câteva înregistrări contabile. De pildă, când se acordă credite pe baza emisiunii de bancnote:

(59)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Bancnote

1.000.000

900.000

Credite

   

Bancnote

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

În acest caz, banca acordă credite din nimic, prin simpla emisiune de note de bancă „false”, pe care le oferă debitorilor. În cea mai nefericită situaţie, dacă debitorii restituie băncii notele pentru a retrage unităţi din moneda-marfă din seif, bilanţul băncii va fi următorul:

(60)           Banca A

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

100.000

   

Bancnote

1.000.000

Credite

900.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă presupunem că debitorii achită altor persoane cu aceşti bani, care îi vor depune, într-un final, la altă bancă, de pildă, Banca B, care emite, la rândul ei, bancnote fără acoperire, Banca B va efectua următoarea înregistrare:

(61)           Banca B

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Numerar

   

Bancnote

900.000

810.000

Credite

   

Bancnote

810.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Bilanţul Băncii B va fi următorul:

(62)           Banca B

Bilanţ

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

90.000

   

Bancnote

90.000

Credite

810.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

900.000

   

Total pasiv

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Procesul continuă în acest mod şi se generalizează în sistem. Dacă presupunem că rata rezervelor, c, pentru bancnote este egală cu 0,1 şi k = 0, sistemul va fi capabil să creeze din nimic:

[41]            

de unităţi monetare sub formă de note neacoperite de bani veritabili/originari (aur sau orice alt tip de monedă-marfă).

Am fi obţinut acelaşi rezultat în cazul unei bănci monopoliste, care se bucură de încrederea şi gestionarea afacerilor tuturor persoanelor, cu o rată a rezervelor, c, de 0,1 şi un k de 1. În acest caz, expansiunea creditului, x, ar fi egală cu:

[42]            

Iar când k = 1,

bancnote create din nimic.

Presupunând că toate băncile emit note în acelaşi timp şi primesc noi unităţi monetare originareîn acelaşi ritm, prin păstrarea nemodificată a rezervelor sale de numerar, o singură bancă va fi în măsură să genereze bancnote în număr de

Este aceeaşi formulă pe care am aplicat-o depozitelor. Se vor efectua următoarele înregistrări contabile:

(63)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Bancnote

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

9.000.000

Credite şi alte întrebuinţări

   

Bancnote neacoperite

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Am putea să reproducem toate înregistrările contabile pentru cazul mai general în care k > 0 (în exemplul nostru anterior k = 0,2). Dacă c = 0,1, atunci pentru fiecare 1.000.000 u.m. pe care le primeşte o bancă, ea va putea să creeze din nimic bancnote noi în valoare de

[43]            

Aşadar, banca va avea posibilitatea de a crea 1.097.560 u.m. sub forma unor bilete neacoperite. Am putea relua pentru bancnote, pe rând, toate concluziile la care am ajuns în cazul depozitelor, ceea ce arată că nu există nici o deosebire de ordin economic între emisiunea de bilete neacoperite şi expansiunea ex nihilo de credite bancare, ce au drept acoperire nişte depozite generate din nimic. Singura diferenţă relevantă este de natură juridică, de vreme ce, potrivit principiilor universale de drept, emisiunea de bilete neacoperite presupune falsificarea şi infracţiunea de fraudă, pe când contractul de depozit bancar de bani implică doar însuşirea ilicită.

Există, desigur, anumite diferenţe care vizează modalitatea în care este derulată operaţiunea. Bancnotele îmbracă forma obligaţiunilor la purtător, şi fiecare are o valoare nominală individuală, permiţând transferarea notelor de la o persoană la alta fără a fi necesar ca banca să facă vreo înregistrare contabilă – rezultă, de asemenea, o scădere a costurilor asociate tranzacţiilor bancare. Dimpotrivă, depozitele oferă clienţilor avantajul de a reuşi să scrie o sumă exactă pe cec fără ca aceasta să necesite înmânarea unui număr anumit de bilete de o valoare dată. Faptul că bancherul trebuie să urmărească tranzacţiile încheiate şi să le înregistreze în registrele sale contabile constituie însă un dezavantaj.

Cu toate acestea, dincolo de aceste deosebiri de ordin juridic şi de diferenţele de ordin formal, din punct de vedere economic cele două operaţiuni sunt în esenţă identice şi produc aceleaşi efecte. Vom vedea mai târziu însă că, atunci când a fost elaborată pentru prima dată teoria monetară, teoreticienii au identificat caracterul imoral doar în cazul creării de bancnote neacoperite şi daunele serioase pe care le cauzează. Ei nu au realizat iniţial, nici nu au oferit un răspuns faptului că expansiunea creditelor acoperite de depozite generate din nimic se soldează cu exact aceleaşi urmări. Astfel se explică de ce Legea lui Peel din 19 iulie 1944, baza tuturor sistemelor bancare moderne, a interzis emisiunea de bilete neacoperite, însă a eşuat lamentabil în atingerea obiectivelor sale de stabilitate monetară şi de definire adecvată şi apărare a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor în activitatea bancară. Nereuşita s-a datorat incapacităţii legiuitorilor de a-şi da seama că depozitele bancare cu rezervă fracţionară au exact aceeaşi natură şi exercită aceleaşi efecte economice precum bancnotele neacoperite. Drept urmare, Legea lui Peel nu a interzis activitatea bancară cu rezervă fracţionară, permiţând practicii străvechi de „emisiune” a unor depozite (secundare) neacoperite să continue. În realitate, depozitele secundare au precedat emisiunea fiduciară de bancnote, dar, întrucât primele s-au dovedit mai complexe, doar cele din urmă au fost interzise într-un târziu. Contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracţionară este încă legal în prezent, chiar dacă are exact aceeaşi natură economică şi produce aceleaşi efecte dăunătoare precum emisiunea de bancnote neacoperite, care a fost prohibită în 1844 prin Legea lui Peel[41].

8. Procesul de contracţie a creditului

Una dintre probleme centrale pe care le ridică procesul de expansiune a creditului şi de creare ex nihilo a depozitelor şi, implicit, contractul de depozit bancar cu rezervă fracţionară este că, aşa cum acest proces dezlănţuie în mod inevitabil forţe care inversează efectele exercitate de expansiunea creditului asupra economiei reale, tot astfel pune în mişcare forţe care conduc la un proces paralel de contracţie sau înăsprire a acordării creditului. Ceteris paribus, oricare dintre evenimentele următoare dau mărturie că un asemenea proces a fost iniţiat: (a) o scădere a depozitelor originare; (b) o amplificare a dorinţei populaţiei de păstrare a unităţilor monetare în afara sistemului bancar (cu alte cuvinte, o creştere a f); (c) o sporire a „prudenţei” manifestate de bănci, care le impulsionează să ridice rata rezervelor pe care o practică, c, pentru a fi în măsură să răspundă numărului mediu mai ridicat de posibile cereri de retragere; (d) o creştere neaşteptată a rambursării creditelor, care nu este compensată de o amplificare a creditelor acordate; şi (e) augmentarea numărului de debitori care nu reuşesc să ramburseze creditele, i.e., mai mulţi debitori insolvabili/rău-platnici.

În primul rând, este evident că, dacă o anumită sumă aflată în depozitele originare este retrasă de la bancă (de pildă, cele 1.000.000 u.m. din exemplele anterioare depozitate), toate creditele şi depozitele create pe care le-am urmărit în ilustrările precedente ar dispărea printr-o reacţie în lanţ, având drept consecinţă mai puţine credite acordate şi depozite. Dacă presupunem că c = 0,1 şi k = f = 0, micşorarea creditelor acordate şi a depozitelor ar atinge cifra de 900.000 u.m., ceea ce echivalează cu o contracţiesemnificativă a ofertei de monedă, care ar scădea la nivelul de o zecime din valoarea sa iniţială. Urmarea este deflaţia severă – sau o reducere a cantităţii de bani din circulaţie, ceea ce conduce la micşorarea preţurilor la bunuri şi servicii, fapt care, pe termen scurt şi mediu, intensifică şi mai mult recesiunea, cauzată în ultimă instanţă pe piaţă de toate procesele de expansiune a creditului.

În al doilea rând, dorinţa populaţiei de a păstra banii în afara sistemului bancar se soldează cu aceleaşi efecte. Ea determină o creştere a lui f şi diminuarea capacităţii băncii de expandare a creditului, care, la rândul său, produce o recesiune şi o contracţie monetară.

În al treilea rând, hotărârea luată de bănci de a fi mai „prudente” şi de a-şi creşte rata rezervelor are ca rezultat, de asemenea, o contracţie.

În al patrulea rând, rambursarea creditelor declanşează aceleaşi efecte deflaţioniste – când nu se acordă cu împrumut tot atâtea credite cât, cel puţin, cele rambursate. Să analizăm acum în detaliu acest caz. Vom începe prin a ne imagina o bancă cu c = 0,1, k = 0 şi f = 0, ai cărei debitori rambursează împrumuturile primite. Se fac următoarele înregistrări contabile şi se întocmeşte următorul bilanţ în momentul acordării creditelor:

(64)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credite

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Depozite la vedere

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

(65)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1, k = 0 şi f = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

100.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

Credite

900.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

În exemplele anterioare, am urmărit crearea prin sistemul bancar de noi credite şi depozite în valoare de 9.000.000 u.m. În acest caz, în care debitorii rambursează creditele, ultimele două înregistrări contabile se anulează astfel:

(66)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Numerar

   

Depozite la vedere

900.000

900.000

Depozite la vedere

   

Credite

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Bilanţul băncii A devine următorul:

(67)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1, k = 0 şi f = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Economic vorbind, aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al unei bănci individuale, s-a produs o scădere cu 900.000 u.m. a ofertei de monedă, care a ajuns de la 1.900.000 u.m. în momentul acordării creditelor (1.000.000 în depozite şi 900.000 în banii înmânaţi debitorilor) la 1.000.000 u.m., banii ce au rămas după rambursarea creditelor. În consecinţă, din perspectiva unei bănci izolate, oferta de monedă se contractă în mod clar.

Presupunând că toate băncile expandează creditul şi primesc depozite originare în acelaşi timp, ştim deja că fiecare bancă este capabilă să îşi menţină constante rezervele de numerar şi să acorde credite ce echivalează cu un multiplu al rezervelor. Prin urmare, bilanţul oricărei bănci, Banca A, de pildă, ar arăta astfel:

(68)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1, k = 0 şi f = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

10.000.000

Credite

9.000.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă toţi debitorii băncii rambursează creditele primite achitând cu cecuri, bilanţul băncii va arăta astfel:

(69)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1, k = 0 şi f = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.000.000

   

Total pasiv

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

             

Acest bilanţ reflectă în mod limpede reducerea de 9.000.000 u.m. a ofertei de monedă, sau restrângerea creditului. Un declin identic ar rezulta din rambursarea simultană a împrumuturilor în bănci separate, ca în înregistrările (66) şi (67), printr-un proces identic celui invers arătat în Tabelul IV-2.

În al cincilea rând, dacă împrumuturile îşi pierd valoarea datorită falimentului activităţii economice în care au fost întrebuinţate, banca respectivă trebuie să înregistreze acest lucru ca pe o pierdere, astfel:

(70)           Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Pierderi cauzate de rău-platnici (cheltuieli)

9.000.000

   

Credite

9.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Bilanţul băncii ar arăta atunci astfel:

(71)           Banca A

Bilanţ

c = 0,1, k = 0 şi f = 0

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

1.000.000

   

Depozite

10.000.000

Credite

9.000.000

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

10.000.000

   

Total pasiv

10.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Dacă facem o comparaţie între acest bilanţ şi cel de la (69), observăm că banca păstrează rezerve identice de numerar în ambele situaţii, cu o deosebire foarte semnificativă însă: în (71), coloana pasivului reflectă 10.000.000 în depozite, spre deosebire de 1.000.000 u.m. în (69). Cu alte cuvinte, din punct de vedere tehnic, banca a dat faliment. Cu toate acestea, atâta timp cât deponenţii continuă să îi acorde încrederea lor, se va avea loc nici o scădere a ofertei de monedă. De fapt, cum nimeni nu va revendica cele 9.000.000 u.m. din depozitele secundare pe care bancherii le-au creat din nimic, ei pot chiar să considere această sumă ca parte din profiturile lor anuale, o sumă ce compensează cele 9.000.000 u.m. pierdute din cauza rău-platnicilor, lăsând astfel bilanţul aşa cum apare în (69)[42]. În ceea ce priveşte deflaţia, această situaţie este însă şi mai periculoasă, în mod evident, decât cea care rezultă din rambursarea unui împrumut: înainte să ajungă în această situaţie, băncile îşi vor restricţiona puternic noile împrumuturi – vor fi mult mai stricte în criteriile pe care le aplică pentru acordarea creditelor –, ceea ce va accelera procesul deflaţionist; iar dacă măsurile luate nu se dovedesc eficace pentru evitarea fenomenului de nerambursare din partea rău-platnicilor şi a riscului de faliment, ele se vor găsi cu un pas mai aproape de pierderea încrederii de care se bucură din partea deponenţilor, care e posibil să forţeze din partea băncilor o suspendare a plăţilor şi/sau declararea falimentului, iar în acest caz chiar şi suma de 1.000.000 u.m. depozitată iniţial în numerar va fi retrasă, ameninţând existenţa întregului sistem bancar.

În circumstanţe obişnuite, contracţia, sau deflaţia, descrisă aici nu se petrece, deoarece la rambursarea creditului de către client băncii, suma se compensează cu un alt credit acordat de o altă bancă; de fapt, chiar în cadrul aceleiaşi bănci, se urmăreşte întotdeauna înlocuirea creditului rambursat cu un credit nou. Pe lângă aceasta, în condiţii normale, banca poate să considere plăţile restante ca reprezentând doar un cost suplimentar de operare. Problema crucială ridicată de contracţia creditului, cum vom vedea în capitolele următoare, constă în faptul că procesul însuşi de expansiune a creditului declanşează în mod ineluctabil acordarea de credite nesusţinute de o economisire voluntară, ceea ce conduce la un proces de discoordonare intertemporală, care provine, la rândul său, din informaţia distorsionată pe care sistemul bancar o comunică oamenilor de afaceri care primesc credite generate din nimic de sistem. Astfel că oamenii de afaceri se grăbesc să lanseze proiecte investiţionale ca şi cum economisirea reală din societate a sporit, când, în realitate, acest lucru nu s-a petrecut. Urmarea este avântul economic artificial, sau „boom”-ul, care, prin intermediul unor procese pe care le vom studia în detaliu mai târziu, provoacă inevitabil o ajustare sub forma unei crize şi a recesiunii economice. Aceasta însumează efectele negative pe care practica financiară de expandare a creditului le-a exercitat asupra economiei reale pe calea emisiunii de mijloace fiduciare (depozite).

Criza şi recesiunea economică dau în vileag faptul că un număr semnificativ de ridicat de proiecte investiţionale finanţate cu creditele nou create de bănci nu sunt profitabile deoarece nu corespund dorinţelor reale ale consumatorilor. Prin urmare, numeroase procese investiţionale dau faliment, fapt care exercită, în cele din urmă, un efect profund asupra sistemului bancar. Consecinţele negative sunt reliefate de rambursarea în masă a creditelor la care recurg numeroşi oameni de afaceri demoralizaţi, care îşi calculează pierderile şi lichidează proiectele investiţionale neviabile, provocând astfel deflaţie şi contracţia creditului; ele sunt de asemenea scoase în evidenţă de creşterea alarmantă şiatipică a plăţilor restante la credite, ceea ce afectează negativ solvabilitatea băncii. La fel cum oferta de monedă a fost expandată potrivit multiplicatorului bancar, falsul avânt economic hrănit de crearea din nimic a creditelor va declanşa, în cele din urmă, o recesiune endogenă care, sub forma unei rambursări masive a creditelor şi o sporire a datoriilor restante, micşorează substanţial oferta de monedă. În consecinţă, sistemul bancar cu rezervă fracţionară generează o ofertă de monedă extrem de elastică ce „se întinde” cu uşurinţă, dar trebuie mai apoi să se contracte cu la fel de puţin efort, producând efecte corespunzătoare asupra activităţii economice, lovită în mod repetat de etapele succesive ale boom-ului şi recesiunii. Activitatea economică „maniaco-depresivă”, cu toate costurile sale sociale împovărătoare, dureroase, este neîndoielnic cel mai serios, nociv efect pe care actualul sistem bancar (clădit pe rezervă fracţionară, prin încălcarea principiilor universale de drept) îl are asupra societăţii.

Pe scurt, dificultăţile economice ale clienţilor băncii, acestea fiind una dintre consecinţele inevitabile ale oricărei expansiuni a creditului, aduc numeroase credite în stadiul de a nu fi recuperabile, fapt care accelerează şi mai mult procesul de contracţie a creditului, fenomen opus procesului de expansiune. În realitate, ca în exemplul nostru contabil, banca poate falimenta complet ca urmare a acestui fapt, caz în care bancnotele şi depozitele emise de ea, despre care ştim că sunt, economic vorbind, echivalente, îşi vor pierde întreaga valoare, agravând, o dată în plus, compresia monetară – în locul celor 9.000.000 u.m. scădere a ofertei de monedă cauzată de rambursarea creditului, acum oferta de monedă ar scădea cu 10.000.000 u.m., adică incluzând 1.000.000 u.m. din depozitele primarepăstrate de bancă. Mai mult, problemele de insolvabilitate ale unei singure bănci sunt suficiente pentru a sădi panica în rândul clienţilor tuturor celorlalte bănci, astfel că acestea îşi suspendă, una câte una, plăţile, cu urmări economice şi financiare tragice.

Să remarcăm, în plus, că, inclusiv în situaţia în care populaţia îşi menţine încrederea în bănci, în pofida insolvabilităţii acestora, şi chiar dacă o bancă centrală creată ad hoc pentru asemenea circumstanţe furnizează întreaga lichiditate necesară pentru a le garanta deponenţilor că depozitele lor sunt în deplină siguranţă, incapacitatea de recuperare a creditelor acordate pune în mişcare un proces de contracţie a creditului, care se produce în mod spontan atunci când creditele sunt rambursate şi nu pot fi înlocuite în acelaşi ritm de unele noi. Acest fenomen este caracteristic perioadelor de recesiune. Când clienţii nu rambursează împrumuturile primite, băncile devin mai prevăzătoare în acordarea unor credite suplimentare. Astfel că reticenţa, firească populaţiei descurajate, în a solicita credite este consolidată de prudenţa şi stricteţea amplificate adoptate de bănci, când se pune problema acordării acestor împrumuturi. În plus, deoarece bancherii văd cum profitabilitatea lor se prăbuşeşte odată cu valoarea activelor ce le deţin ca urmare a creditelor nerecuperabile, ei încearcă să fie mai atenţi şi, ceteris paribus, să sporească numerarul disponibil prin creşterea ratei rezervelor, fapt care va duce la o contracţie încă şi mai ridicată. În cele din urmă, falimentele afacerilor şi nemulţumirea ce apare din incapacitatea de a-şi onora angajamentele faţă de bănci vor contribui într-o şi mai mare măsură la demoralizarea agenţilor economici şi la hotărârea acestora de a evita noile proiecte investiţionale finanţate cu credite bancare. De fapt, numeroşi oameni de afaceri ajung în cele din urmă să îşi dea seama că s-au lăsat purtaţi de valul unui optimism nejustificat în fazele de expansiune, în mare parte ca urmare a unor condiţii excesiv de generoase de acordare a creditelor pe care bancherii le oferă la început, şi să atribuie în mod corect propriile erori de judecată acestor condiţii facile[43]. Drept urmare, iau decizia de a nu mai comite aceleaşi greşeli. (În ce măsură tentativa lor de corijare este încununată sau nu de succes, iar oamenii de afaceri îşi vor aduce aminte în viitor de momentele neplăcute prin care au trecut în perioada recesiunii este o chestiune diferită, pe care o vom dezbate mai târziu.)

În concluzie, am văzut că sistemul bancar cu rezervă fracţionară poate contracta şi reduce în mod drastic oferta de monedă cu la fel de multă uşurinţă ca atunci când expandează creditul şi augmentează oferta de monedă. Cu alte cuvinte, sistemul generează un stoc monetar elastic şi extrem de instabil, supus unor ample convulsii care sunt foarte dificil de temperat sau stopat, dacă nu chiar imposibil. Acest sistem monetar şi bancar se deosebeşte de sistemele neelastice – de pildă, un sistem care combină un etalon clasic aur cu o cerinţă de rezervă de 100% --, care nu admit o expansiune disproporţionată a ofertei de monedă (producţia mondială de aur a crescut în ultimele secole cu o rată între 1% şi 2% anual). În plus, ele oferă următorul avantaj adiţional: datorită faptului că aceste sisteme sunt neelastice, aurul fiind indestructibil, iar de-a lungul istoriei lumea a acumulat un stoc de aur foarte rigid, ele nu oferă posibilitatea unei scăderi bruşte, nici (logic vorbind) unei contracţii a creditului sau de ordin monetar care să exercite efecte debilitante asupra economiei, spre deosebire de situaţia prezentă, care este imputabilă sistemului bancar existent[44].



* Sociedades mediadoras – în versiunea spaniolă, în original – n.t.

[1] „Sfera banilor şi a structurii creditului a reprezentat,... alături de limbaj şi morală, una dintre ordinile spontane cele mai rezistente în faţa eforturilor depuse pentru o explicare teoretică adecvată şi rămâne obiectul unui dezacord substanţial între specialişti... [P]rocesele de selecţie sunt supuse aici unei interferenţe superioare oricărei alteia: selecţia prin evoluţie este împiedicată de monopolurile guvernamentale care fac imposibil experimentul competitiv... Istoria managementului guvernamental al banilor a fost... caracterizată de o neîntreruptă fraudă şi înşelăciune. Din acest punct de vedere, guvernele s-au dovedit cu mult mai imorale decât ar fi putut să fie orice agenţie privată care ar fi oferit în context concurenţial tipuri diferite de bani.” (Hayek, The Fatal Conceit, p. 102–104)

[2] De asemenea, este interesant să remarcăm că excesele monetare şi financiare care au provocat această criză au provenit, în principal, din politicile aplicate la sfârşitul anilor 1980 de către administraţiile aşa-zis neoliberale din Statele Unite şi Marea Britanie. De pildă, Margaret Thatcher a recunoscut recent că principala problemă economică în perioada mandatului său şi-a avut originea „în «cerere», deoarece banii şi creditul au fost expandate mult prea rapid, ceea ce a urcat preţurile activelor”.Vezi Margaret Thatcher, The Downing Street Years, Harper Collins, New York, 1993, p. 668. În plus, în sectorul banilor şi al creditului, Marea Britanie doar a copiat seria iresponsabilităţii iniţiate în Statele Unite pe parcursul celei de a doua administraţii Reagan. Aceste evenimente fac dovada deplină a importanţei elaborării teoretice, pentru a împiedica alte autorităţi politice – chiar din rândurile celor cu vederi pro-piaţă – să comită aceleaşi erori ca Reagan şi Thatcher şi pentru a face posibilă identificarea limpede a tipului de sistem monetar şi bancar adecvat unei societăţi libere, lucru de care numeroase persoane cu o poziţie laissez-faire încă se îndoiesc.

[3] Am fi putut, dimpotrivă, să plecăm de la ipoteza că Banca A utilizează banii pentru a acorda credite de consum sau credite comerciale pe termen scurt, după cum se întâmplă la scontarea efectelor de comerţ cu 3, 6, 9 şi 12 luni înainte de scadenţă. Analizarea acestor modalităţi de folosire a banilor este însă lipsită de relevanţă pentru studiul nostru.

[4] Privitor la esenţa antreprenoriatului, care constă în descoperirea şi exploatarea posibilităţilor de profit, şi despre profiturile pur antreprenoriale care rezultă, vezi capitolul 2 din Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 41–86.

[5] Murray N. Rothbard, referindu-se la rolul băncilor în calitate de intermediari veritabili între împrumutătorii originari şi debitorii finali, afirmă următoarele:

„banca este expertă în a stabili unde şi cui să acorde credite, şi încasează câştigul acestei activităţi. Să observăm că nu există deocamdată nici o acţiune de tip inflaţionist desfăşurată de banca de credit. Oricât de mult s-ar dezvolta, ea se limitează la a prelua nişte economisiri din stocul monetar existent şi a le acorda cu împrumut altor persoane. Dacă banca acordă credite neperformante şi dă faliment, acţionarii şi creditorii săi sunt cei care suportă pierderile, ca în orice caz de insolvabilitate. Acest gen de faliment nu diferă prin nimic de oricare altul: managementul defectuos şi slaba capacitate antreprenorială vor fi cauzat prejudicii proprietarilor şi creditorilor. Factorii, băncile de investiţii, societăţile financiare şi împrumutătorii nu reprezintă decât o parte dintre instituţiile implicate în activitatea bancară de creditare.” (Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking, Richardson and Snyder, New York, 1983, p. 84–85)

[6] Mises, The Theory of Money and Credit, oferă această explicaţie:

„Prin urmare, creanţa obţinută în schimbul sumei de bani este la fel de valoroasă pentru el fie că o preschimbă acum sau mai târziu, fie deloc; datorită acestui fapt este posibil, fără ca aceasta să dăuneze intereselor sale economice, să dobândească asemenea creanţe în schimbul cedării banilor fără a cere o compensaţie pentru nici o diferenţă de valoare provenind din ecartul temporal dintre plată şi rambursare, care, evident, nici nu există.” (p. 301, sublinierea ne aparţine)

[7] Stephen Horwitz afirmă că însuşirea ilicită de către bancheri a banilor deponenţilor a început ca „un act de antreprenoriat veritabil, întrucât capacităţile imaginative ale bancherilor individuali au identificat câştigurile ce se puteau obţine din intermedierea financiară”. Din motivele înfăţişate în text, considerăm această aserţiune a fi eronată într-un mod periculos. Mai mult, după cum vom vedea, în însuşirea depozitelor la vedere nu are loc nici o intermediere financiară, ci doar o creaţie grosolanăde depozite noi din nimic. Iar în ceea ce priveşte aşa-zisul act „lăudabil” de „creativitate antreprenorială”, nu înţelegem cum am putea să îl diferenţiem de „capacitatea antreprenorială creativă” a oricărui alt act infracţional, în care imaginaţia criminalului îl conduce la „descoperirea antreprenorială” că el are de câştigat din înşelarea celorlalţi oameni sau din smulgerea cu forţa a proprietăţilor acestora. Vezi Stephen Horwitz, Monetary Evolution, Free Banking, and Economic Order, Westview Press, Oxford and San Francisco, 1992, p. 117. De asemenea Gerald P. O’Driscoll, „An Evolutionary Approach to Banking and Money”, cap. 6 din Hayek, Co-ordination and Evolution: His Legacy in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, Jack Birner şi Rudy van Zijp, ed., Routledge, Londra, 1994, p. 126–137. Probabil că Murray N. Rothbard a fost criticul cel mai vehement şi coerent al ideii lui Horwitz. Rothbard susţine că:

„toţi oamenii sunt supuşi tentaţiei de a comite un furt sau o fraudă... Lăsând la o parte acest furtişag, depozitarul este supus unei forme mai subtile a aceleiaşi ispite: să fure sau «să ia cu împrumut» «temporar» bunurile de valoare şi să profite prin speculaţii sau într-un alt mod, punând la loc bunurile înainte ca acestea să fie restituite, astfel încât nimeni să nu afle. Această formă de furt este cunoscută sub numele de delapidare, pe care dicţionarul o defineşte ca «aproprierea frauduloasă spre utilizare personală a banilor sau proprietăţii încredinţate spre păstrare».” (Rothbard, The Mystery of Money, p. 90)

Mai mult despre motivele pentru care activitatea mai sus menţionată ar trebui încadrată juridic ca un act infracţional de însuşire ilicită, vezi capitolul 1.

[8] Descrierea celor două sisteme contabile diferite (englez, respectiv continental) şi modul în care ele oferă în cele din urmă rezultate identice se găsesc în F. A. Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, Augustus M. Kelley, Clifton, N. J., [1933], 1975, p. 154 şi urm.

[9] Banii reprezintă singurul activ perfect lichid. Incapacitatea băncii de a respecta o rată a rezervelor de 100% la depozitele la vedere determină apariţia unei situaţii economice dificile, în care două persoane (deponentul iniţial şi împrumutatul) consideră simultan că sunt liberi să utilizeze aceeaşi sumă perfect lichidă de 900.000 u.m. Este logic imposibil ca două persoane să deţină în proprietate în acelaşi timp acelaşi bun perfect lichid (moneda) sau să deţină dispoziţia completă asupra acestuia. Acesta reprezintă argumentul economic fundamental care stă la baza imposibilităţii juridice a contractului de depozit neregulat de bani cu rezerve fracţionare. Explică, de asemenea, că atunci când această „anomalie juridică” (în concepţia lui Clemente de Diego) este impusă de către stat – sub forma unui privilegiu (ius privilegium) acordat băncii – ea presupune crearea de noi bani (aici, în valoare de 900.000 u.m.).

[10] „Dacă rezervele monetare menţinute de debitori pentru acoperirea substitutelor monetare emise sunt mai reduse decât volumul total al acestor substitute, atunci numim acest excedent de substitute în raport cu rezerva mijloace fiduciare.” Mises, Human Action, p. 430, Mises precizează că nu este posibil, în general, să stabilim dacă un substitut monetar particular reprezintă sau nu un mijloc fiduciar. Când completăm un cec, nu ştim, deoarece banca nu ne informează direct, ce fracţiune din suma înscrisă pe cec este acoperită de unităţi monetare fizice. Drept urmare, din punct de vedere economic, nu cunoaştem ce proporţie din banii pe care îi plătim sunt mijloace fiduciare şi ce proporţie corespunde unităţilor monetare fizice.

[11] Această terminologie s-a răspândit cel mai mult ca urmare a lucrării devenite clasice a lui Chester Arthur Phillips. Phillips afirmă:

„un depozit primar este acela care provine din depunerea de numerar sau a echivalentului acestuia, nu din creditul expandat de banca în chestiune... depozitele derivate îşi au originea în creditele acordate deponenţilor... ele provin în mod direct dintr-un împrumut sau sunt acumulate de împrumutat în aşteptarea rambursării creditului.”(Bank Credit: A Study of the Principles and Factors Underlying Advances Made by Banks to Borrowers, Macmillan, New York, [1920] 1931, p. 34 şi 40)

Ridicăm însă o mică obiecţie la definiţia pe care Phillips o propune pentru „depozitele derivate” ca depozite ce îşi au originea în împrumuturi. Cu toate că aceste credite reprezintă sursa cea mai larg întâlnită, depozitele derivate sunt create chiar în momentul în care banca foloseşte, fie pentru acordarea de împrumuturi, fie pentru oricare alt scop, o parte din depozitele primite, transformându-le ipso facto în mijloace fiduciare sau depozite derivate. Asupra acestei chestiuni, vezi Richard H. Timberlake, „Reassessment of C.A. Phillips’s Theory of Bank Credit”, History of Political Economy 20, nr. 2, 1988, p. 299–308.

[12] Vom arăta, cu toate acestea, că sistemul bancar cu rezervă fracţionară în sine generează în mod regulat retrageri anormale (masive) ale depozitelor şi este incapabil, cu o rată fracţionară a rezervelor, să răspundă în permanenţă solicitărilor de retragere exprimate de deponenţi.

[13] Desigur, avem în vedere etapele istorice diferite în care a apărut activitatea bancară cu rezervă fracţionară, anterior existenţei băncilor centrale; am discutat aceste aspecte în capitolul 2.

[14] Wilhelm Röpke, Economics of the Free Society, traducător Patrick M. Boarman, Libertarian Press, Grove City, Pa., 1994, p. 97.

[15] Vom analiza procesul de creare a creditelor şi transferul subiacent al avuţiei în favoarea bancherilor în studiul nostru despre efectele pe care sistemul bancar cu rezerve fracţionare le exercită din perspectiva sistemul bancar ca întreg. Privitor la faptul că nu este necesar ca mijloacele fiduciare să fie acordate cu împrumut – cu toate că, în practică, aceasta este întotdeauna sau aproape întotdeauna regula – Ludwig von Mises afirmă:

„este cunoscut faptul că anumite bănci de depozit deschid uneori conturi de depozit fără acoperire monetară, cu scopul nu numai de a acorda credite, ci şi de a-şi procura în mod direct resurse pentru finanţarea producţiei în interes personal. Mai multe bănci comerciale şi de credit moderne şi-au investit o parte din capital în acest fel... emitentul mijloacelor fiduciare poate totuşi să privească valoarea mijloacelor fiduciare puse în circulaţie ca un adaos la venitul sau capitalul său. Dacă procedează astfel, nu se va obosi să acopere creşterea obligaţiilor sale ce însoţeşte emisiunea prin alocarea unui fond special de credit din capitalul propriu. El îşi va însuşi, cu la fel de mult calm ca în cazul altor venituri, profiturile aferente emisiunii, care, în cazul baterii monezilor poartă numele de senioriaj.” (Mises, The Theory of Money and Credit, p. 312. subl. n.)

În lumina acestor observaţii, nu este deloc surprinzător faptul că, dintre toate instituţiile economice, băncile etalează de regulă faţă de public cele mai spectaculoase şi luxoase clădiri şi cheltuiesc cea mai ridicată sumă pe birouri, salarii etc. La fel de explicabil este şi faptul că guvernele au fost primele care au scos beneficii din capacitatea considerabilă de creaţie monetară a băncilor.

[16] Vezi n. 25.

[17] Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, p. 154. Hayek continuă: „plecând de la această presupoziţie, procesul care conduce la o sporire a mijloacelor de circulaţie este relativ uşor de probat şi, prin urmare, aproape niciodată contestat”.

[18] Practicile bancare din lumea vorbitoare de limba engleză au fost adoptate şi în Spania, după cum se arată, printre altele, în cartea lui Pedro Pedraja García, Contabilidad y análisis de balances de la banca, vol. 1: Principios generales y contabilización de operaciones,Centro de Formación del Banco de España, Madrid, 1992, îndeosebi, p. 116–209.

[19] Herbert J. Davenport, The Economics of Enterprise, Augustus M. Kelley, New York, [1913] 1968, p. 263. Paisprezece ani mai târziu, W. F. Crick exprimă aceeaşi idee în articolul „The Genesis of Bank Deposits”, Economica, iunie 1927, p. 191–202. Mare parte din populaţie şi chiar unii dintre specialiştii de marcă, asemenea lui Joaquin Garrigues, nu au înţeles că băncile sunt în principal creatori de credite şi depozite, mai degrabă decât mediatori între împrumutători şi împrumutaţi. În cartea sa Contratos bancarios (p. 31-32 şi 355), Garrigues insistă în continuare că băncile sunt în primul rând intermediari ai creditului „care acordă cu împrumut banii ce le-au fost împrumutaţi” (p. 355) şi, de asemenea, că bancherii

„creditează din banii cu care au fost creditaţi. Ei sunt mediatori ai creditului, oameni de afaceri care mijlocesc între cei care au nevoie de bani pentru tranzacţiile de afaceri şi cei care doresc să îşi investească banii în mod profitabil. Băncile se pot angaja însă în două tipuri diferite de activităţi: ele pot acţiona ca simpli mediatori care adună laolaltă părţile contractante (intermediere directă a creditului) sau pot să desfăşoare o dublă operaţiune ce constă în a lua bani cu împrumut cu scopul de a-i acorda mai târziu cu credit (intermediere indirectă a creditului)”. (p. 32)

Este evident că Garrigues nu realizează că, dacă avem în vedere cea mai importantă întreprindere bancară – este vorba despre acceptarea depozitelor, în condiţiile păstrării unei rezerve fracţionare –, în fond băncile acordă credite din nimic şi le acoperă cu depozite create, de asemenea, din nimic. Prin urmare, ele sunt creatori ex nihilo de credite, mai degrabă decât mediatori ai creditului. Garrigues aderă de asemenea la interpretarea eronată des întâlnită, potrivit căreia, „din punct de vedere economic”, profitul băncii constă din „diferenţa dintre mărimea dobânzii obţinute din operaţiunea de creditare şi mărimea dobânzii achitate la operaţiunea de depozitare” (p. 31). Cu toate că băncile par să îşi derive profitul îndeosebi dintr-un diferenţial de dobândă, ştim că, în practică, sursa principală a profitului lor o reprezintă crearea din nimic a banilor, care furnizează băncii suport financiar pe termen nelimitat. Băncile îşi însuşesc aceste fonduri spre propriul lor beneficiu şi, în plus, pretind şi dobândă. Pe scurt, bancherii creează bani din nimic, îi acordă cu împrumut şi impun restituirea lor cu dobândă.

[20] Este demn de remarcat însă faptul că Ludwig von Mises, în tratatele sale importante de monedă, credit şi ciclurile afacerilor, nu şi-a bazat niciodată analiza pe studierea multiplicatorului expansiunii creditului, pe care tocmai am realizat-o în text. Aceste lucrări ale lui Mises se concentrează în întregime pe efectele disruptive ale creării creditelor fără acoperire într-o sporire a economisirii reale, precum şi pe sistemul bancar cu rezerve fracţionare care dă naştere acestei creaţii de credite pe calea generării de depozite sau de mijloace fiduciare. Reluctanţa lui Mises în a face apel la multiplicator este perfect logică, dacă avem în vedere aversiunea pe care marele economist austriac o resimţea faţă de utilizarea matematicii în teoria economică şi mai cu seamă faţă de aplicarea unor concepte care, asemenea multiplicatorului bancar, pot fi pe drept catalogate ca „mecaniciste”, adeseori inexacte sau chiar înşelătoare, în principal datorită faptului că nu iau în calcul procesul creativ antreprenorial şi curgerea timpului subiectiv. Mai mult, dintr-o perspectivă strict economică, nu este necesară deducerea matematică a multiplicatorului pentru a înţelege conceptul fundamental de expansiune a depozitelor şi creditelor şi modalitatea în care acest proces declanşează inevitabil crizele şi recesiunile economice. (Obiectivul teoretic primordial al lui Ludwig von Mises a fost acela de a ajunge la o asemenea înţelegere). Cu toate acestea, multiplicatorul bancar ne oferă posibilitatea de a simplifica şi clarifica explicarea procesului neîntrerupt al expansiunii depozitelor şi creditelor. În consecinţă, din punct de vedere didactic, multiplicatorul consolidează argumentul teoretic avansat. Herbert J. Davenport în cartea sa, The Economics of Enterprise, îndeosebi cap. 17, p. 254–331, (lucrare pe care am amintit-o deja) a inclus pentru prima dată multiplicatorul bancar într-o analiză teoretică a crizelor economice. Fără îndoială, lui F. A. Hayek i se recunoaşte meritul de a fi încorporat teoria multiplicatorului expansiunii bancare a creditelor în teoria austriacă a ciclului economic (MonetaryTheory and the Trade Cycle, p. 152 şi urm.). Vezi de asemenea n. 28, în care Marshall, în 1887, oferă o descriere detaliată a căii de a ajunge la cea mai simplificată versiune a formulei multiplicatorului bancar.

[21] Phillips, Bank Credit, p. 57-59.

[22] Există şi alte forţe ce oferă o explicaţie pentru procesul de fuziune bancară. Toate provin din tentativa băncilor de a minimiza consecinţele indezirabile pe care le suferă ca urmare a violării principiilor esenţiale ce guvernează contractul de depozit neregulat de bani, prin exercitarea privilegiului etatic corespunzător. Un avantaj dobândit de bănci în urma fuziunilor şi al achiziţiilor este dat de abilitatea de a organiza nişte rezerve de numerar centralizate, care sunt păstrate disponibile în vederea satisfacerii cererilor de retragere venind din orice locaţie unde se întâmplă să se exprime un număr de astfel de cereri mai ridicat decât media. Pe o piaţă pe care activează numeroase bănci dispare acest avantaj, întrucât fiecare bancă este, în aceste condiţii, constrânsă să păstreze rezerve de numerar distincte, relativ mai ridicate. Autorităţile publice încurajează de asemenea fuzionările rapide, sperând astfel ca prevenirea crizelor de lichiditate, implementarea politicii monetare şi reglementarea industriei bancare să devină mai facile pentru ele. Vom analiza mai târziu dorinţa stăruitoare a bancherilor de amplificare a volumului depozitelor lor, deoarece, după cum ne arată formula, suma depozitelor formează baza pe care se construieşte expansiunea multiplicată a creditelor şi depozitelor, pe care băncile le creează ex nihilo şi din care extrag atât de multe câştiguri. Despre fuziunile bancare, vezi Costantino Bresciani-Turroni, Curso de economía política, vol. 2: Problemas de economía política, Fondo de Cultura Económica, Mexic, 1961, p. 144–145. În orice caz, este important să remarcăm faptul că procesul irezistibil al fuziunii bancare decurge din intervenţia statului în sectorul financiar-bancar, precum şi din privilegiul care le permite băncilor să opereze cu rezerve fracţionare la depozitele la vedere, fapt care contravine principiilor tradiţionale de drept. Într-o economie cu piaţă liberă, din care lipseşte cu desăvârşire intervenţia statului şi în care agenţii economici sunt supuşi principiilor de drept, această tendinţă neîncetată în direcţia fuziunilor bancare ar dispărea, dimensiunile băncilor ar fi practic lipsite de importanţă şi ar apărea o tendinţă către un număr foarte ridicat de bănci pe deplin solvabile.

[23] Deşi pare că, din punctul de vedere al unei bănci izolate, banca ar acorda cu împrumut o parte din depozitele sale, realitatea este că însăşi banca izolată creează credite ex nihilo având o sumă mai mare decât ceea ce s-a depozitat iniţial. Acest lucru demonstrează faptul că principala sursă a depozitelor nu este reprezentată de deponenţi, ci, dimpotrivă, de creditele pe care băncile le creează din nimic. (Depozitele sunt o consecinţă de ordin secund a acestor credite.) Aceasta va deveni încă şi mai limpede când vom analiza sistemul bancar ca întreg. C. A. Phillips exprimă acest aspect afirmând că: „Rezultă că, pentru sistemul bancar, depozitele sunt, în principal, rezultatele creditelor”. Vezi Phillips, Bank Credit, p. 64, şi citatul din Taussig de la nota 63, capitolul 5.

[24] Metodele contabile continentale anterioare sunt mult mai complexe. Cu toate acestea, este posibil să ajungem la bilanţul (25) dacă presupunem că variabila k=0,2, în loc să se refere la procentul de fonduri împrumutate care nu sunt folosite (şi pe care, după cum ştim, acest sistem nu le evidenţiază), reprezintă proporţia din populaţie care intră cu regularitate în relaţii de afaceri cu banca şi îşi va depozita, în consecinţă, fondurile tot aici. În acest caz, se fac următoarele înregistrări:

(26)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

După acordarea cu împrumut a 900.000 u.m., banca va înregistra astfel:

Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

900.000

Credite

   

Numerar

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Presupunând că 20% din 900.000 u.m., care părăsesc tezaurul băncii, vor fi din nou depozitate la aceeaşi bancă şi că 90% din această sumă va fi din nou acordată cu împrumut, vom obţine următoarele înregistrări:

(27)            

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

180.000

Numerar

   

Depozite la vedere

180.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Când 90% din această sumă este dată cu credit:

(28)      Banca A

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

162.000

Credite

   

Numerar

162.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

32.400

Numerar

   

Depozite la vedere

32.400

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

29.160

Credite

   

Numerar

29.160

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

5.832

Numerar

   

Depozite la vedere

5.832

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

5.248

Credite

   

Numerar

5.248

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Am plecat de la ipoteza că 20% din fiecare credit acordat a revenit în seiful băncii, dat fiind faptul că destinatarii finali ai acestei fracţiuni din fondurile acordate cu credit sunt clienţi ai băncii.

În consecinţă, bilanţul întocmit potrivit sistemului continental va arăta astfel:

(29)           Banca A

Bilanţ

(potrivit sistemului continental)

c = 0,1 şi k = 0,2

Activ

   

Pasiv

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Numerar

121.824

   

Depozite la vedere

1.218.232

Credite

1.096.408

       

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Total activ

1.218.232

   

Total pasiv

1.218.232

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

               

Aceste cifre sunt practic identice cu cele din bilanţul (25). Nu se suprapun exact pentru că exemplul nostru se opreşte la a treia rundă a procesului credit-depozit. Dacă am fi continuat să urmărim procesul, numerele din bilanţul (29) ar fi devenit din ce în ce mai similare celor din (25), ajungând, în cele din urmă, să se potrivească exact.

[25] În unele cazuri, băncile achită chiar dobândă deţinătorilor lor de conturi curente, urmărind să atragă şi să păstreze noi depozite. Drept urmare, ele reduc într-un final marjele ridicate de profit reflectate în înregistrarea (15). Acest lucru nu afectează argumentul esenţial pe care l-am adus aici, nici capacitatea băncilor de a crea depozite, sursa principală de profit a acestora. După cum spune Mises, în acest proces competiţional, „unele bănci au ajuns mult prea departe şi şi-au periclitat solvabilitatea”. Mises, Human Action, p. 464.

[26] Bresciani-Turroni, Curso de economia, vol. 2: Problemas de economia politica, p. 133-138.

[27] Suma:

[9]                

Sn = a + ar + ar2 ... + arn – 1;

multiplicată cu raţia r, devine:

[10]          

rSn = ar + ar2 + ar3 ... + arn – 1 + arn;

scăzând [10] din [9], obţinem:

Sn – rSn = a – arn;

iar dând factor comun în ambii membri:

[11]            



iar când r < 1, rn tinde spre 0 şi


dacă │r│ < 1.

Ajungem la concluzia că:

[12]            

dacă │r│ < 1

Filozoful grec Zenon a fost primul care a ridicat problema adunării termenilor dintr-un şir având o aceeaşi raţie mai mică decât 1. El a studiat problema în secolul al V-lea î.H., punând celebra întrebare dacă ar fi posibil sau nu ca atletul Ahile să ajungă o broască ţestoasă. Problema nu a fost soluţionată în mod satisfăcător însă, deoarece Zenon nu a realizat că seriile infinite cu o raţie comună mai mică decât unitatea au o sumă convergentă, iar nu una divergentă, după cum considera el. Vezi The Concise Encyclopedia of Mathematics, W. Gellert, H. Kustner, M. Hellwich şi H. Kastner, ed., Van Nostrand, New York, 1975, p. 388.

[28] Iată cum prezintă Marshall procedeul care l-a condus la această formulă:

„Ar trebui să iau în calcul ce parte din depozite ar putea să acorde cu împrumut o bancă, iar apoi ce parte din creditele sale vor fi redepozitate la ea şi la alte bănci şi, invers, ce proporţie din creditele acordate de alte bănci ar fi primite de către ea în depozite. Astfel aş obţine o progresie geometrică, efectul fiind acela că fiecare bancă ar putea să ofere împrumuturi cât două treimi din depozitele sale, iar suma totală a capacităţii de creditare deţinute de către bănci ar ajunge la triplul celei ce ar fi existat altminteri. Dacă pot acorda cu împrumut patru cincimi, aceasta va fi de cinci ori mai ridicată; şi aşa mai departe. Chestiunea legată de cât de mare să fie fracţiunea din depozite sale pe care o bancă o poate acorda cu împrumut depinde în mare măsură de gradul în care diferite bănci îşi pun la comun, direct sau indirect, rezervele. Cred însă că acest raţionament nu a fost niciodată expus în public şi este foarte complex.” (Alfred Marshall, „Memoranda and Evidence before the Gold and Silver Commission”, 19 decembrie 1887, în Official Papers by Alfred Marshall, Royal Economic Society, Macmillan, Londra, 1926, p. 37)

[29] Relevantă este, de asemenea, formula pentru determinarea expansiunii maxime a creditului pe care o poate realiza o bancă izolată, bazându-se nu pe banii pe care îi primeşte ca depozite originare, ci pe rezervele păstrate, r, în exces faţă de suma impusă, cd. În acest caz, scăderea rezervelor care rezultă dintr-o nouă expansiune x(1 – k) trebuie să fie egală cu excesul de rezerve, r, minus rata rezervelor ce corespunde fracţiunii de credite neutilizate, k ∙ c ∙ x. Cu alte cuvinte:

[18]            

(1 – k)x = r k ∙ c ∙ x

k ∙ c ∙ x + (1 – k)x = r

x(kc + 1 – k)= r

[19]            

Dacă presupunem, ca în exemplul nostru, că se deschide un depozit originar de 1.000.000 u.m., c = 0,1 şi k = 0,2, excesul de rezerve este egal cu r = 900.000; prin urmare:

[20]            

Acesta este, desigur, exact răspunsul pe care l-am obţinut cu formula [4].

[30] Vezi, de pildă, Juan Torres López, Introducción a la economía política, Editorial Cívitas, Madrid, 1992, p. 236–239; şi José Casas Pardo, Curso de economía, ediţia a cincea, Madrid, 1985, p. 864–866.

[31] Acesta este exemplul ales de Bresciani-Turoni în cartea sa, Curso de economia, vol. 2, p. 133-138.

[32] Richard G. Lipsey, An Introduction to Positive Economics, ediţia a doua, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1966, p. 682-683.

[33] Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 8, p. 111-124.

[34] Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, p. 180.

[35] În aceste circumstanţe, care se aseamănă îndeaproape cu actualele condiţii ale pieţei, aserţiunea lui Phillips îşi pierde credibilitatea. El afirmă (Credit Banking, p. 64): „Rezultă că, la nivelul sistemului bancar, depozitele reprezintă, în principiu, consecinţa creditelor. Pentru o bancă individuală, creditele sunt consecinţa depozitelor.” Această a doua afirmaţie este incorectă în condiţii reale. Explicaţia stă în aceea că, dată fiind existenţa a numeroase bănci şi numeroase depozite originare şi presupunând că aceste bănci expandează simultan creditul, depozitele fiecărei bănci individuale reprezintă, de asemenea, rezultatul expansiunii creditului produse de toate băncile, concertat. În capitolul 8 vom analiza posibilitatea diferită, negată de Selgin, ca, într-un sistem al liberei întreprinderi bancare (free banking), toate băncile să poată iniţia simultan expansiunea creditului, chiar atunci când volumul depozitelor primare nu sporeşte pe ansamblu, cu alte cuvinte, printr-o scădere generalizată a ratei numerarului sau rezervelor. În acelaşi capitol, vom explica, după cum a procedat şi Mises, că, într-un sistem al liberei întreprinderi bancare, oricare bancă ce expandează unilateral creditul printr-o reducere a rezervelor sale de numerar dincolo de un nivel prudent îşi va periclita propria solvabilitate. Aceste două fenomene oferă o explicaţie pentru tendinţa universală a bancherilor de a ajunge la un consens în vederea orchestrării la unison, în general cu ajutorul unei bănci centrale, a unei rate uniforme de expansiune a creditului.

[36] Am ajuns la aceste formule urmărind procesul descris de Armen A. Alchian şi William R. Allen în University Economics, Wadsworth Publishing, Belmont, Ca., 1964, p. 675-676. Dacă rezerva minimă obligatorie ar scădea la zero, după cum se cere cu tot mai mare insistenţă, suma totală a depozitelor nete, DN, ar fi:

Iar expansiunea netă a creditului, x:

x = DN – d = 4.666.667 u.m.

Astfel, trebuie să conchidem că, dacă nici o fracţiune din oferta de bani nu ar ieşi din sistem (f = 0), iar autorităţile bancare ar elimina rezerva minimă obligatorie (c = 0), aceste autorităţi ar putea să mărească volumul expansiunii creditului oricât de mult doresc, din moment ce:

(Această expansiune ar avea numeroase efecte disruptive asupra structurii reale de producţie, asupra căreia impactul ar fi sever. Vezi capitolul 5.)

[37] Pentru a ilustra în ce măsură semnificativă pot să contribuie factorii mai sus menţionaţi la diminuarea multiplicatorului expansiunii bancare, trebuie să remarcăm mai întâi că în Spania, de pildă, oferta totală de bani constă în aproximativ 50 de trilioane de pesete (166,386 = 1 euro), şi include numerarul păstrat de populaţie, depozitele la vedere, depozitele de economii şi depozitele la termen. (În sistemul bancar spaniol, în pofida denumirii lor, depozitele la termen sunt, în general, depozite la vedere veritabile, întrucât pot să fie retrase în orice moment fără perceperea unei penalităţi sau cu o penalitate foarte redusă.) Din oferta totală de bani, doar în jur de 6,6 trilioane de pesete se găsesc sub forma numerarului aflat în buzunarele populaţiei. Aceasta înseamnă că un procent puţin mai mare de 13,2% din total reprezintă numerarul păstrat de populaţie şi, prin urmare, multiplicatorul expansiunii bancare din Spania ar fi mai mare de 7,5 (care ar corespunde unei rate a rezervelor de 13,2%). Deoarece rezerva minimă obligatorie este în prezent, în Spania, de 2% (potrivit circularei Băncii Spaniei 1/1996, din 11 octombrie, confirmată ulterior de reglementările Băncii Centrale Europene), diferenţa dintre aceasta şi 13,2% poate să fie atribuită influenţei exercitate de f, procentul de bani care iese din sistem şi intră în buzunarele cetăţenilor privaţi. Probabil că recesiunea economică trecută a avut un rol prin aceea că a sporit volumul de numerar şi depozite păstrat de bănci şi a redus temporar potenţialul acestora de alimentare a expansiunii creditului. Observaţiile noastre se bazează pe datele provizorii din iunie, publicate în august 1994 în Boletín Estadístico del Banco de España, oferit cu amabilitate de Luis Alfonso López García, inspector la Banca Spaniei.

[38] Formulele relevante sunt însă prezentate în Laurence S. Ritter şi William L. Silber, Principles of Money, Banking and Financial Markets, ediţia a treia, revizuită şi completată, Basic Books, New York, 1980, p. 44–46. Alte lucrări care acoperă în detaliu formularea teoriei multiplicatorului bancar sunt: John D. Boorman şi Thomas M. Havrilesky, Money Supply, Money Demand and Macroeconomic Models, Allyn and Bacon, Boston, 1972, îndeosebi p. 10–41; Dorothy M. Nichols, Modern Money Mechanics: A Workbook on Deposits, Currency and Bank Reserves, publicată de Federal Reserve Bank of Chicago, p. 29–31; şi cartea interesantă a lui Phillip Cagan, Determinance and Effects of Changes in the Stock of Money, 1875–1960, Columbia University Press, New York, 1965. De asemenea, José Miguel Andreu García a scris pe larg despre acest subiect al multiplicatorilor bancari şi al rezervelor minime obligatorii. Vezi, de pildă, articolul său, „En torno a la neutralidad del coeficiente de caja: el caso español”, în Revista de Economía, nr. 9, şi „El coeficiente de caja óptimo y su posible vinculación con el déficit público”, Boletín Económico de Información Comercial Española, 29 iunie-5 iulie 1987, p. 2425 şi urm.

[39] Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 9 şi 192.

[40] „Cel care a făcut o promisiune specială de a oferi diferite porţiuni dintr-un bun în schimbul unor anumite hârtii individuale nu poate emite nici o astfel de hârtie de angajament fără a deţine respectivele bunuri. Dacă procedează astfel, el va fi în permanenţă pasibil să fie condamnat pentru fraudă sau neîndeplinire a angajamentului la prezentarea unui document particular.” (Jevons, Money and the Mechanism of Exchange, p. 209)

[41] După cum vom arăta în detaliu în capitolul 8 (p. 605 şi urm. şi 625 şi urm. – ed. engleză, n.tr.),primul teoretician care a înţeles că depozitele bancare sunt bani şi că activitatea bancară cu rezerve fracţionare contribuie la creşterea ofertei de monedă a fost scolasticul spaniol Luis de Molina, Tratado sobre los cambios, editat şi prefaţat de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1991; prima ediţie a fost publicată în Cuenca în 1597. Vezi îndeosebi Disputation 409, p. 145-156, mai cu seamă p. 147. Luis de Molina nu observă însă asemănările dintre depozitele secundare şi notele neacoperite, întrucât, pe vremea sa, băncile nu începuseră încă să valorifice posibilitatea de emisiune a bancnotelor. De abia în 1797, Henry Thornton va face referire, pentru prima dată, la echivalenţa dintre note şi depozite (vezi Răspunsul său din 30 martie, 1797, în „Evidence given before the Lords’ Committee of Secrecy appointed to inquire into the courses which produced the Order of Council of the 27th February 1797”, retipărită în An Inquiry into the Nature and Effects of the Paper Credit of Great Britain, F. A. Hayek, ed., Augustus M. Kelley, Fairfield, N. J., 1978, p. 303. Câţiva ani mai târziu, la aceeaşi concluzie au ajuns Walter Boyd, James Pennington şi senatorul de Pennsylvania Condy Raguet, care credea că atât depozitele, cât şi bancnotele fac parte din oferta de monedă şi că orice bancă ce nu reuşeşte să achite neîntârziat şi la cerere valoarea bancnotelor pe care le-a emis ar trebui să îşi piardă licenţa de funcţionare, după cum ar trebui să se întâmple cu orice bancă ce nu reuşeşte să onoreze neîntârziat şi în numerar cererile de retragere a depozitelor emise de bancă (vezi „Report on Bank Charters” de Condy Raguet, inclus în Journal of the Senate, 1820–1921, Pennsylvania Legislature, p. 252–268 şi comentariile lui Murray N. Rothbard pe această temă, din cartea sa The Panic of 1819: Reactions and Policies, Columbia University Press, New York şi Londra, 1962, p. 148. Semnificativ este faptul că înşişi teoreticienii Şcolii bancare au fost primii care au insistat în mod just că este contradictoriusă încerci limitarea emisiunii de note neacoperite, fără a pleda pentru aceeaşi măsură în cazul depozitelor, dat fiind faptul că notele şi depozitele au exact aceeaşi natură economică. Vezi, de pildă, cartea lui James Wilson Capital, Currency and Banking, The Economist, Londra, 1847, p. 282; vezi, de asemenea, comentariile lui Vera Smith din cartea sa The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, p. 89. Smith face o observaţie dintre cele mai pătrunzătoare când discută despre Wilson şi grava eroare a Şcolii monetare, care a fost incapabilă să recunoască asemănările economice dintre note şi depozite:

„Explicaţia îndeobşte oferită de Şcoala monetară acestei diferenţieri a fost aceea că notele de bancă sporeau circulaţia, pe când depozitele, nu. Un asemenea argument nu a fost, desigur, satisfăcător pentru Wilson în calitatea sa de membru al Şcolii bancare, negând faptul că emisiunea notelor ar putea fi sporită într-o măsură indezirabilă atâta vreme cât convertibilitatea era strict prezervată şi, în plus, sublinia că presupusa diferenţă dintre datoriile exprimate în depozite şi note era invalidă. În numeroase cercuri continua încă să fie contestat faptul că depozitele la vedere erau incluse în circulaţie, şi probabil că acest lucru nu a căpătat o recunoaştere generală până în timpul lui MacLeod.” (p. 89)

Wilson a fost pe deplin îndreptăţit să sublinieze această contradicţie; dată fiind echivalenţa economică a bancnotelor şi a depozitelor, argumentele în favoarea reglementării emisiunii unora, în formă neacoperită, sunt direct aplicabile, mutatis mutandis, celorlalte. Mai mult, este vorba despre aceeaşi inconsecvenţă manifestată după aproape un secol de partizanii contractului de depozit neregulat de titluri de valoare, în care băncii îi este permisă folosirea depozitelor. Această controversă a apărut la începutul secolului al XX-lea şi s-a referit la practicile bancare din Barcelona; în acea perioadă, practicarea unei rezerve fracţionare la depozitele neregulate de titluri de valoare a fost pusă sub semnul întrebării şi aspru condamnată. După cum au argumentat în mod corect apărătorii acestui contract în acel moment, explicaţiile avansate împotriva acestei practici ar trebui de asemenea să fie aplicate depozitelor bancare de bani cu rezervă fracţionară (vezi observaţiile pe acest subiect în capitolul 3).

[42] Este interesant să subliniem cum bancherii implicaţi în crize reclamă în mod invariabil că, de ar primi fie şi un sprijin modic din partea cuiva (statul sau banca centrală) pentru a recăpăta încrederea propriilor clienţi, ar putea să funcţioneze în continuare fără nicio problemă şi să-şi recupereze „solvabilitatea”.

[43] Vezi, de asemenea, capitolul 5, secţiunea 4. Daunele serioase pe care bancherii le provoacă acestor clienţi, pe care îi îndeamnă să se „bucure” de noile credite şi să se implice în tranzacţii de afaceri care necesită finanţare bancară, ar trebui să fie teoretic acceptate în procesele legale în care băncilor li s-ar cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate clienţilor pe această cale. Dacă până în prezent asemenea procese nu au ajuns în faţa tribunalului, acest fapt se explică prin aceea că teoria economică nu a fost suficient de dezvoltată pentru a identifica în mod clar cauza şi natura prejudiciului. Acum însă, avansul teoretic face posibilă aplicarea teoriei în tribunal. Un caz paralel, foarte asemănător, l-ar constitui descoperirile revoluţionare din biologie pentru înlesnirea declarării legale a paternităţii, lucru imposibil cu câţiva ani în urmă.

[44] În ultimul capitol vom analiza avantajele comparative ale etalonului aur clasic bazat pe un sistem bancar supus principiilor de drept, cu alte cuvinte, cerinţa de păstrare a unei rezerve de 100%.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România