Ce e mică, la negru şi fuge de stat?
Franţa îşi confirmă iarăşi rolul de avangardist al socialsmului albastru european. Parlamentul, ca un moloh miop, se vaită acum de cărămida prea mică a milionului de euro luat câte 500.
Cărămidă, cărmidă, dar să fie mai mare, să atârne mai mult, să se vadă, să nu se mai împiedice parlamentarii în ea, să nu care cumva să răstoarne carul consumatorilor de taxe! În plus, cer politicienii francezi şi ca plăţile cu hârtie să fie limitate la 3000 de euro pentru persoane şi 1100 pentru firme.
Această ştire, ca mai toate măsurile intervenţioniste, poate fi privită din două perspective radical diferite, după cum privitorul înţelege sau nu libertatea.
Pentru cel care îşi închipuie că se poate plăsmui aşa ceva precum o lume reglementată şi redistribuită conform cu planificarea centrală, ideea e chiar logică. Astfel, banul de hârtie sau plastic, această maculatură cu pretenţii pe care a vârât-o socialismul monetar în buzunarele popoarelor moderne în schimbul aurului, a devenit mai nou indezirabil, pentru că libertatea, ca să vezi mon cher!, poate fi îngrădită şi mai mult cu cardul. Tranzacţiile electronice pot fi monitorizate mult mai facil decât cele cu hârtie, motiv pentru ca aceia care consideră că se poate trăi fără libertate (în general, nu neapărat şi în cazul lor concret) să se înfioare de plăcere la gândul obligativităţii plăţilor electronice.
Dar mai e un motiv înrudit pentru care banii de hârtie sunt indezirabili, anume că folosirea lor, chiar şi atunci când e legitimă şi monitorizată, înseamnă absenţa aceloraşi sume din sistemul bancar. Or, la o masă monetară dată, asta ofileşte relativ multiplicatorul bancar. Nu merge creditul, coane! În tratatul despre monedă a lui Jesús Huerta de Soto, la capitolul 4, se descrie amănunţit felul în care o cantitate mai mică de monedă de bază (în cazul de faţă banii de hârtie) handicapează potenţialul multiplicatorului bancar într-o măsură proporţională cu inversul ratei rezervelor fracţionare. Cu alte cuvinte, dacă un milion de euro părăseşte sistemul bancar, iar rata rezervelor este de 10%, sistemul va fi privat de posibilitatea de a crea 10 milioane de euro sub formă de credite acordabile.
Ce deranjează oare mai mult în parlamentul francez: uzul bancnotelor de 500 de euro pentru afaceri „ilicite” sau faptul bine cunoscut că sunt utilizate de populaţie pentru tradiţionalul pus la saltea? Cert este că bancnotele de 500 de euro sunt la o aşa căutare în Europa de vest încât se schimbă adesea la un curs supraunitar cu bancnote de euro mai mărunte.
Dar mai există şi perspectiva cealaltă: a privitorului care înţelege libertatea. Pentru el este clar că măsuri precum aceasta nu au viaţă proprie, ci nu pot decât parazita schimburile libere, singurele care aduc o prosperitate autentică. Dacă s-ar recurge la retragerea bancnotelor de 500 şi impunerea unui grad mai mare de plăţi cu cardul, consecinţa ar fi probabil o însănătoşire temporară a statului (iremediabil bolnav) şi o mai bună productivitate a alambicului bancar. Dar consecinţa unei asemenea situaţii nu poate fi decât o producţie sporită de haos socialist şi de monedă putredă. Adică mai multă sărăcie şi mai multă inflaţie. Ridicolul propunerii s-ar vedea poate mai bine atunci când, în stil vag zimbabweian, s-ar pune în circulaţie bancnota de 1000 de euro, confecţionată firesc din carton gudronat, pentru a face faţă inflaţiei cronice.
Dincolo de durerea celor care au ghinionul de a pica sub roţile carului cu statolatri (sau, vai!, de a se sui alături de ei), piaţa liberă, incluzând-o pe cea neagră, îşi va vedea nestingherită de ale ei, suportând silniciile politicului şi îndeplinindu-şi rolul de intermediere a schimburilor reciproc satisfăcătoare a celor care o alcătuiesc.
În fine, nu prea se face să vorbeşti despre hamburgeri în absenţa unei pieţe a hamburgerilor, sau despre bani fără o piaţă autentică a banilor, dar o fantezie capitalistă pentru cazul de faţă parcă nu se poate refuza. Ingredientele cele mai importante pentru ridiculizarea adversarului legislativ ar fi memoria, un antreprenor vizionar (cum altfel?) şi internetul premium. Astfel, ar fi suficientă amintirea faptului că rolul de inamic monetar pe care il joacă în prezent hârtia l-a avut acum nu foarte multe zeci de ani aurul, care a fost mazilit la vremea sa de actuala hârtie, cu complicitatea statului.
Apoi se ajunge la un antreprenor remarcabil, James Turk, şi la al său GoldMoney.com, care nu este nimic altceva decât o încercare de readucere pe piaţă, într-o formă nefrauduloasă, a mult abuzatei instituţii a depozitului bancar. La GoldMoney se poate cumpăra din orice colţ al lumii aur, ce va sta în depozitele GoldMoney la dispoziţia proprietarului şi în contul căruia se vor putea face plăţi între clienţii depozitarului. De aici şi până la o monedă liberă nu mai e decât pasul ţinerii posesiei şi tranzacţiilor printr-un astfel de sistem departe de ochii miopi ai autorităţilor. Dorinţa depozitarului în acest sens, onestitatea lui şi comunicaţiile criptate pe internet ar fi ultimele trei ingrediente pentru obţinerea unei monede libere (cel puţin pentru tranzacţiile cu „cărămizi”), în comparaţie cu care utilizarea bancnotelor de 500 de euro ar fi o biată glumă.
Şi la urmă de tot, aş fi curios ce sfat ar avea parlamentarii francezi pentru congresmenii americani pornind de la scandalul celor 134 de miliarde în titluri de stat de câte 500 de milioane de dolari? Câte tone ar trebui să aibă o astfel de cărămidă, messieurs?
