Franța își confirmă iarăși rolul de avangardist al socialsmului albastru european. Parlamentul, ca un moloh miop, se vaită acum de cărămida prea mică a milionului de euro luat câte 500.
Cărămidă, cărmidă, dar să fie mai mare, să atârne mai mult, să se vadă, să nu se mai împiedice parlamentarii în ea, să nu care cumva să răstoarne carul consumatorilor de taxe! În plus, cer politicienii francezi și ca plățile cu hârtie să fie limitate la 3000 de euro pentru persoane și 1100 pentru firme.
Această știre, ca mai toate măsurile intervenționiste, poate fi privită din două perspective radical diferite, după cum privitorul înțelege sau nu libertatea.
Pentru cel care își închipuie că se poate plăsmui așa ceva precum o lume reglementată și redistribuită conform cu planificarea centrală, ideea e chiar logică. Astfel, banul de hârtie sau plastic, această maculatură cu pretenții pe care a vârât-o socialismul monetar în buzunarele popoarelor moderne în schimbul aurului, a devenit mai nou indezirabil, pentru că libertatea, ca să vezi mon cher!, poate fi îngrădită și mai mult cu cardul. Tranzacțiile electronice pot fi monitorizate mult mai facil decât cele cu hârtie, motiv pentru ca aceia care consideră că se poate trăi fără libertate (în general, nu neapărat și în cazul lor concret) să se înfioare de plăcere la gândul obligativității plăților electronice.
Dar mai e un motiv înrudit pentru care banii de hârtie sunt indezirabili, anume că folosirea lor, chiar și atunci când e legitimă și monitorizată, înseamnă absența acelorași sume din sistemul bancar. Or, la o masă monetară dată, asta ofilește relativ multiplicatorul bancar. Nu merge creditul, coane! În tratatul despre monedă a lui Jesús Huerta de Soto, la capitolul 4, se descrie amănunțit felul în care o cantitate mai mică de monedă de bază (în cazul de față banii de hârtie) handicapează potențialul multiplicatorului bancar într-o măsură proporțională cu inversul ratei rezervelor fracționare. Cu alte cuvinte, dacă un milion de euro părăsește sistemul bancar, iar rata rezervelor este de 10%, sistemul va fi privat de posibilitatea de a crea 10 milioane de euro sub formă de credite acordabile.
Ce deranjează oare mai mult în parlamentul francez: uzul bancnotelor de 500 de euro pentru afaceri „ilicite” sau faptul bine cunoscut că sunt utilizate de populație pentru tradiționalul pus la saltea? Cert este că bancnotele de 500 de euro sunt la o așa căutare în Europa de vest încât se schimbă adesea la un curs supraunitar cu bancnote de euro mai mărunte.
Dar mai există și perspectiva cealaltă: a privitorului care înțelege libertatea. Pentru el este clar că măsuri precum aceasta nu au viață proprie, ci nu pot decât parazita schimburile libere, singurele care aduc o prosperitate autentică. Dacă s-ar recurge la retragerea bancnotelor de 500 și impunerea unui grad mai mare de plăți cu cardul, consecința ar fi probabil o însănătoșire temporară a statului (iremediabil bolnav) și o mai bună productivitate a alambicului bancar. Dar consecința unei asemenea situații nu poate fi decât o producție sporită de haos socialist și de monedă putredă. Adică mai multă sărăcie și mai multă inflație. Ridicolul propunerii s-ar vedea poate mai bine atunci când, în stil vag zimbabweian, s-ar pune în circulație bancnota de 1000 de euro, confecționată firesc din carton gudronat, pentru a face față inflației cronice.
Dincolo de durerea celor care au ghinionul de a pica sub roțile carului cu statolatri (sau, vai!, de a se sui alături de ei), piața liberă, incluzând-o pe cea neagră, își va vedea nestingherită de ale ei, suportând silniciile politicului și îndeplinindu-și rolul de intermediere a schimburilor reciproc satisfăcătoare a celor care o alcătuiesc.
În fine, nu prea se face să vorbești despre hamburgeri în absența unei piețe a hamburgerilor, sau despre bani fără o piață autentică a banilor, dar o fantezie capitalistă pentru cazul de față parcă nu se poate refuza. Ingredientele cele mai importante pentru ridiculizarea adversarului legislativ ar fi memoria, un antreprenor vizionar (cum altfel?) și internetul premium. Astfel, ar fi suficientă amintirea faptului că rolul de inamic monetar pe care il joacă în prezent hârtia l-a avut acum nu foarte multe zeci de ani aurul, care a fost mazilit la vremea sa de actuala hârtie, cu complicitatea statului.
Apoi se ajunge la un antreprenor remarcabil, James Turk, și la al său GoldMoney.com, care nu este nimic altceva decât o încercare de readucere pe piață, într-o formă nefrauduloasă, a mult abuzatei instituții a depozitului bancar. La GoldMoney se poate cumpăra din orice colț al lumii aur, ce va sta în depozitele GoldMoney la dispoziția proprietarului și în contul căruia se vor putea face plăți între clienții depozitarului. De aici și până la o monedă liberă nu mai e decât pasul ținerii posesiei și tranzacțiilor printr-un astfel de sistem departe de ochii miopi ai autorităților. Dorința depozitarului în acest sens, onestitatea lui și comunicațiile criptate pe internet ar fi ultimele trei ingrediente pentru obținerea unei monede libere (cel puțin pentru tranzacțiile cu „cărămizi”), în comparație cu care utilizarea bancnotelor de 500 de euro ar fi o biată glumă.
Și la urmă de tot, aș fi curios ce sfat ar avea parlamentarii francezi pentru congresmenii americani pornind de la scandalul celor 134 de miliarde în titluri de stat de câte 500 de milioane de dolari? Câte tone ar trebui să aibă o astfel de cărămidă, messieurs?