Capitolul XXXIV. Teoria economică a războiului

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Războiul total

Economia de piaţă se bazează pe cooperarea paşnică. Ea se dezintegrează atunci când cetăţenii se transformă în războinici şi, în loc să tranzacţioneze bunuri şi servicii, se luptă unii cu alţii.

Războaiele purtate de triburile primitive nu afectau cooperarea în cadrul diviziunii muncii. În general, o asemenea cooperare nici nu exista între părţile beligerante înaintea declanşării ostilităţilor. Războaiele respective erau nelimitate, sau războaie totale. Obiectivul lor era victoria totală şi înfrângerea totală. Învinşii erau fie exterminaţi, fie alungaţi din locurile lor de baştină, fie luaţi în sclavie. Ideea că vreun conflict ar putea fi soluţionat printr-un tratat şi că ar putea face cu putinţă ca ambele părţi să trăiască paşnic, în condiţii de bună vecinătate, nu era prezentă în minţile războinicilor.

Spiritul de cucerire nu cunoaşte restricţii, altele decât acelea impuse de o putere care rezistă cu succes. Principiul imperialist este de a extinde sfera supremaţiei cât mai departe cu putinţă. Marii cuceritori asiatici şi împăraţii romani nu se opreau decât când nu mai puteau mărşălui mai departe. Atunci, ei amânau agresiunile următoare pentru mai târziu. Ei nu abandonau planurile lor ambiţioase şi nu considerau statele străine independente drept nimic altceva decât nişte ţinte pentru expansiunile viitoare.

Filosofia cuceririi nelimitate îi anima şi pe cârmuitorii Europei medievale. Şi ei urmăreau, în primul rând, extinderea la maximum a teritoriilor pe care le stăpâneau. Însă insituţiile feudale nu le furnizau decât mijoace modeste pentru război. Vasalii nu aveau obligaţia de a lupta pentru seniorii lor mai mult decât un interval de timp limitat. Egoismul vasalilor, care insistau asupra respectării drepturilor lor, limita agresivitatea regilor. Aşa s-a născut coexistenţa paşnică a unui număr de state suverane. În secolul al XVI-lea, francezul [Jean] Bodin a elaborat o teorie a suveranităţii naţionale. În secolul al XVII-lea, un olandez, Grotius, i-a adăugat acesteia o teorie a relaţiilor inernaţionale de război şi de pace.

Odată cu dezintegrarea feudalismului, suveranii au încetat de mai fi în măsură să se bizuie pe vasalii lor. Ei au “naţionalizat” forţele armate ale ţărilor lor. De acum înainte, luptătorii erau mercenari ai regelui. [822] Organizarea, echiparea şi susţinerea unor astfel de trupe erau mai degrabă costisitoare şi impuneau o povară grea pentru veniturile cârmuitorului. Ambiţiile prinţilor erau nelimitate, însă considerentele financiare îi sileau să-şi modereze aspiraţiile. Acum ei nu mai plănuiau cucerirea întregii ţări. Nu urmăreau decât cucerirea câtorva oraşe, sau provincii. Realizarea de scopuri mai ambiţioase ar fi fost lipsită de înţelepciune politică, deoarece puterile europene se sileau să nu permită nici uneia dintre ele să devină prea puternică şi să le ameninţe siguranţa. Un cuceritor prea impetuos trebuie să se teamă întotdeauna de coaliţia tuturor acelora cărora proporţiile sale le provoacă teamă.

Efectul combinat al circumstanţelor militare, financiare şi politice a produs războiul limitat, care a predominat în Europa în cei trei sute de ani dinaintea Revoluţiei Franceze. Războaiele erau purtate de armate relativ mici şi de soldaţi profesionişti. Războiul nu-i privea pe oamenii de rând; el nu-i privea decât pe cârmuitori. Cetăţenii detestau războiul, care lor le provoca neplăceri şi îi împovăra cu impozite şi contribuţii. Însă ei se considerau victimele unor evenimente, la care nu participau activ. Chiar şi armatele beligerante respectau “neutralitatea” civililor. În concepţia lor, ele combăteau conducătorul militar suprem al forţelor ostile, dar nu şi pe supuşii non-combatanţi ai duşmanului. În cursul războaielor purtate pe continentul european, proprietatea civililor era considerată inviolabilă. În 1856, Congresul de la Paris a făcut o încercare de a extinde acest principiu şi la bătăliile navale. Din ce în ce mai mult, minţile eminente discutau despre posibilitatea eliminării complete a războiului.

Reflectând la condiţiile care se conturaseră în condiţiile războiului limitat, filosofii au socotit că războiul este inutil. El provoacă uciderea sau schilodirea oamenilor şi distrugerea avuţiei, iar ţările sunt devastate, în beneficiul exclusiv al regilor şi al oligarhiilor cârmuitoare. Popoarele însele nu beneficiază cu nimic de pe urma victoriei. Cetăţenii individuali nu se înavuţesc dacă stăpânii lor îşi extind domeniul, prin anexarea vreunei provincii. Războaiele nu sunt rentabile pentru popor. Singurul motiv al conflictelor armate este lăcomia autocraţilor. Înlocuirea despotismului regal cu guverne reprezentative va aboli complet războiul. Democraţiile sunt paşnice. Pentru ele nu contează dacă suveranitatea ţării lor se întinde pe un teritoriu mai mare sau mai mic. Ele vor trata problemele teritoriale fără părtinire sau patimă şi le vor soluţiona pe cale paşnică. Pentru a aduce pacea durabilă este necesară detronarea despoţilor. Bineînţeles că aceasta nu poate fi realizată pe cale paşnică. Este necesară zdrobirea mercenarilor regelui. Însă războiul revoluţionar al poporului împotriva tiranilor va fi ultimul război, războiul care va aboli războaiele pe veci. [823]

Această idee se conturase deja vag în mintea liderilor revoluţionari francezi, atunci când, după respingerea armatelor invadatoare a Prusiei şi a Austriei, s-au lansat într-o campanie de agresiune. Bineînţeles că, sub conducerea lui Napoleon, foarte curând au adoptat ei înşişi cele mai nemiloase metode de expansiune şi de anexiune nelimitată, până când ambiţiile le-au fost frustrate de către o coaliţie de puteri europene. Însă ideea de pace durabilă a reapărut curând. Ea constituia unul dintre principalele puncte ale programului liberal din secolul al XIX-lea, aşa cum a fost acesta sistematic elaborat, în sensul mult dispreţuitelor principii ale Şcolii de la Manchester.

Liberalii britanici şi prietenii lor de pe continent erau suficient de ageri pentru a realiza că ceea ce este necesar pentru asigurarea unei păci durabile nu este doar guvernarea de către popor, ci guvernarea de către popor în condiţii de laissez faire nelimitat. În ochii lor, liberul schimb, atât în afacerile interne cât şi în comerţul internaţional, era condiţia prealabilă necesară pentru prezervarea păcii. Într-o asemenea lume, fără bariere în calea comerţului sau a migraţiei, nu mai rămân nici un fel de motive pentru râzboi şi pentru cuceriri. Deplin încredinţaţi de puterea irepresibilă de convingere a ideilor liberale, ei au renunţat la ideea de ultim război în vederea abolirii tuturor războaielor. Toate popoarele vor recunoaşte de bunăvoie binecuvântările liberului schimb şi ale păcii şi îşi vor stăvili despoţii naţionali fără nici un ajutor din străinătate.

Majoritatea istoricilor nu reuşesc deloc să identifice factorii care au dus la înlocuirea războaielor “limitate” ale Vechiului Regim, cu războiul “nelimitat” al vremurilor noastre. În opinia lor, schimbarea se datorează trecerii de la forma dinastică de stat la cea naţională – şi a fost o consecinţă a Revoluţiei Franceze. Ei observă doar fenomenele secudare şi confundă cauzele cu efectele. Ei vorbesc despre compoziţia armatelor, despre principiile strategice şi tactice, despre armament şi despre facilităţile de transport, precum şi despre multe alte probleme de artă militară şi despre aspecte ale tehnicii administrative.[1] Însă nimic din toate acestea nu explică de ce naţiunile contemporane îi preferă păcii agresiunea.

Referitor la faptul că războiul total este o consecinţă a naţionalismului agresiv există un acord deplin. Dar acesta nu este decât un raţionament circular. Numim naţionalism agresiv acea ideologie care provoacă războiul total modern. Naţionalismul agresiv reprezintă consecinţa necesară a politicilor intervenţionismului şi a planificării naţionale. În vreme ce sistemul laissez faire elimină cauzele conflictului internaţional, amesctecul guvernului în afaceri şi socialismul crează conflicte pentru [824] care nu se poate găsi nici o soluţie paşnică. În vreme ce în condiţii de liber schimb şi de libertate de migraţie nici un individ nu se preocupă de întinderea teritorială a ţării sale, în condiţiile măsurilor protecţioniste aproape fiecare cetăţean devine substanţial interesat de aceste probleme teritoriale. Creşterea teritoriului supus cârmuirii propriului său guvern aduce, pentru el, o ameliorare materială, sau, cel puţin, o eliberare de restricţiile impuse asupra bunăstării sale de către un guvern străin. Ceea ce a transformat războiul limitat dintre armatele regale într-un război total, într-o ciocnire între popoare, nu sunt aspectele tehnice ale artei militare, ci înlocuirea statului de tip laissez-faire cu statul asistenţial.

Dacă Napoleon I şi-ar fi atins ţelul, Imperiul Francez s-ar fi exitins dincolo de limitele sale din 1815. Spania şi Neapole ar fi fost stăpânite de regi din familia Bonaparte-Murat, în loc de a fi stăpânite de regi dintr-o altă familie franceză – casa de Bourbon. Palatul de la Kassel ar fi fost ocupat de un crai francez, în locul scandaloşilor electori din familia Hesse. Nimic din toate acestea nu i-ar fi făcut pe cetăţenii francezi mai prosperi. Nici cetăţenii prusaci n-au avut nimic de câştigat din faptul că, în 1866, regele lor i-a alungat pe verii săi de Hanovra, Hesse-Kassel şi Nassau, din luxoasele lor reşedinţe. Însă, dacă Hitler şi-ar fi realizat planurile, Germanii s-ar fi aşteptat să se bucure ne un nivel mai ridicat de trai. Ei erau convinşi că anihilarea francezilor, a polonezilor şi a cehilor i-ar fi făcut mai bogaţi pe toţi membrii rasei germane. Lupta pentru mai mult Lebensraum au purtat-o pentru ei înşişi.

În condiţii de laissez faire este posibilă coexistenţa unei multitudini de naţiuni suverane. În condiţii de control guvernamental al afacerilor, acest lucru este imposibil. Eroarea tragică a preşedintelui Wilson a fost de a fi ignorat acest punct esenţial. Războiul total modern nu are nimic în comun cu războaiele limitate ale dinastiilor de pe vremuri. Este un război împotriva comerţului şi a barierelor ridicate în calea migraţiei, un război al ţărilor relativ suprapopulate împotriva celor relativ subpopulate. Este un război purtat în vederea abolirii acelor instituţii care împiedică apariţia unei tendinţe către egalizarea ratelor salariale din întreaga lume. Este un război al fermierilor care cultivă pământ sărac împotriva guvernelor care le împiedică accesul la solul mult mai ferit, care zace necultivat. Pe scurt, este un război al salariaţilor şi al fermierilor, care se descriu pe ei înşişi ca nişte “lipsiţi” neprivilegiaţi, împotriva acelor salariaţi şi agricultori din alte ţări, pe care îi consideră nişte “avuţi” privilegiaţi.

Recunoaşterea acestui lucru nu sugerează că războaiele victorioase ar eradica, într-adevăr, acele rele de care se plâng agresorii. Aceste conflicte legate de interese vitale nu pot fi eliminate [825] decât de înlocuirea generalizată şi necondiţionată a actualelor idei dominante, referitoare la antagonismele aşa-zis ireconciliabile dintre diversele subdiviziuni sociale, politice, religioase, lingvistice şi rasiale ale omenirii, cu filosofia cooperării mutuale.

Este inutil să ne punem încrederea în tratate, conferinţe şi în organizaţii birocratice ca Liga Naţiunilor şi Naţiunile Unite. Plenipotenţiarii, funcţionarii de pe lângă birouri şi experţii oferă un spectacol de slabă calitate, în privinţa luptei ideologice. Spiritul de cucerire nu poate fi domolit de birocraţie. Ceea ce este necesar este o modificare radicală a ideologiilor şi a politicilor economice.

2. Războiul şi economia de piaţă

Economia de piaţă, afirmă socialiştii şi intervenţioniştii, este cel mai dezirabil sistem ce poate fi tolerat în vreme de pace. Dar, când începe războiul, nu ne mai putem permite acest lux. El ar compromite interesele vitale ale ţării, în beneficiul exclusiv al intereselor egoiste ale capitaliştilor şi antreprenorilor. Războiul – şi în tot cazul războiul total modern – necesită peremptoriu controlul guvernamental al afacerilor.

Practic nimeni n-a avut curajul să conteste această dogmă. Ea a servit în ambele războaie mondiale, drept un pretext comod pentru nenumărate măsuri de amestec guvernamental în afaceri, care, în multe ţări, au dus – pas cu pas – spre un “socialism de război” complet. Când au încetat ostilităţile, s-a lansat un nou slogan. Perioada de tranziţie de la război la pace şi de “reconversie” se spunea că necesită încă şi mai mult control guvernamental decât perioada de război. În plus, de ce s-ar mai întoarce vreodată cineva la un sistem social care nu poate funcţiona decât, cel mult, în intervalul dintre două războaie? Ideea cea mai bună ar fi să rămânem permanent la controlul guvernamental, pentru a fi pregătiţi cum se cuvine pentru orice posibilă situaţie de urgenţă.

O privire asupra problemelor cu care s-au confruntat Statele Unite în timpul celui de al Doilea Război Mondial ne arată limpede cât de eronat este acest raţionament.

Ceea ce-i trebuia Americii ca să învingă era o conversie radicală a tuturor activităţilor productive. Întregul consum civil care nu era absolut indispensabil trebuia eliminat. Fabricile şi fermele trebuiau, de acum înainte, să producă numai un număr minim de bunuri cu altă destinaţie decât cea militară. În rest, ele trebuiau să se dedice complet sarcinii de a alimenta forţele armate.

Realizarea acestui program nu necesita impunerea de controale şi de priorităţi. Dacă statul ar fi prelevat toate fondurile necesare pentru desfăşurarea războiului prin impozitare şi prin împrumuturi de la cetăţeni, toată lumea ar fi fost silită să-şi reducă [826] drastic consumul. Antreprenorii şi fermierii şi-ar fi orientat producţia către stat, deoarece vânzarea de bunuri către cetăţenii privaţi ar fi scăzut. Statul, devenit acum cel mai capabil cumpărător de pe piaţă, datorită fluxului bănesc provenit din impozite şi împrumuturi, ar fi fost în măsură să obţină tot ce ar fi dorit. Nici chiar faptul că guvernul a optat pentru finanţarea unei mari părţi din cheltuielile de război prin augmentarea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie şi prin împrumuturi de la băncile comerciale n-ar fi modificat situaţia. Bineînţeles că inflaţia trebuie să provoace o tendinţă marcată de creştere a a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor. Statul ar fi trebuit să plătească preţuri nominale mai ridicate. Dar el ar fi continuat să fie cel mai solvabil cumpărător de pe piaţă. El ar fi avut posibilitatea să liciteze mai intens decât cetăţenii care, pe de o parte, nu aveau dreptul să confecţioneze banii de care aveau nevoie şi, pe de alta, şi-ar fi văzut puterea de cumpărare amputată de impozite enorme.

Însă statul a adoptat în mod deliberat o politică menită să îl pună în imposibilitatea de a se bizui pe funcţionarea pieţei neobstrucţionate. El a recurs la controlul preţurilor şi a proscris ridicarea preţurilor la mărfuri. Mai mult, el a întârziat foarte mult impozitarea veniturilor amplificate de inflaţie. El s-a înclinat în faţa pretenţiei sindicatelor, ca salariul real cu care pleacă acasă muncitorii să rămână la un nivel care să le permită acestora să-şi păstreze nivelul de viaţă dinaintea războiului. De fapt, clasa cea mai numeroasă din ţară, clasa care în vreme de pace consumase cea mai mare parte din ansamblul bunurilor consumate, a ajuns să aibă atâţia bani în buzunare încât puterea de cumpărare şi de consum a acestor oameni era mai mare decât în vreme de pace. Salariaţii – şi într-o anumită măsură şi fermierii şi proprietarii fabricilor care produceau pentru stat – ar fi zădărnicit tentativele guvernului de a direcţiona industriile spre producerea de echipament de război. Ei ar fi determinat afaceriştii să producă mai multe – nu mai puţine – din acele bunuri care, în vreme de război, sunt considerate bunuri de lux inutile. Aceasta a fost împrejurarea care a silit administraţia să recurgă la sisteme de priorităţi şi de raţionalizare. Dezavantajele metodelor adoptate în vederea finanţării războiului au făcut ca să fie necesar controlul guvernamental al afacerilor.Dacă nu s-ar fi provocat inflaţie şi dacă fiscalitatea ar fi redus veniturile (de după impozitare) ale tuturor cetăţenilor, nu doar ale celor care se bucură de venituri mai mari, la o fracţiune din veniturile lor din vreme de pace, aceste controale ar fi fost inutile. Adoptarea doctrinei conform căreia venitul real al salariaţilor trebuie să fie, în vreme de război, chiar mai mare decât cel din vreme de pace, a făcut ca ele să fie inevitabile. [827]

Nu decretele guvernamentale şi hârţogăria unei multitudini de oameni aflaţi pe ştatul de plată al statului, ci eforturile liberei iniţiative au produs acele bunuri care au făcut cu putinţă ca forţele armate americane să învingă în război şi să furnizeze tot echipamentul material necesar pentru cooperarea aliaţilor săi. Economistul nu inferează nimic din aceste fapte istorice. Dar este util ca ele să fie menţionate, deoarece intervenţioniştii ar dori să credem că un decret de interzicere a utilizării oţelului în construcţia de apartamente de locuit produce automat avioane şi nave de război maritime.

Ajustarea activităţilor productive la o modificare a cererii consumatorilor este sursa profiturilor. Cu cât este mai mare discrepanţa dintre starea anterioară a activităţilor productive şi cea adecvată noii structuri a cererii, cu atât mai mari sunt ajustările necesare şi cu atât mai mari sunt profiturile realizate de către cei ce reuşesc să contribuie mai mult la aceste ajustări. Tranziţia bruscă de la pace la război revoluţionează întreaga structură a pieţei, făcând să devină indispensabile o serie de reajustări radicale şi, prin aceasta, devine pentru mulţi o sursă de profituri semnificative. Planificatorii şi intervenţioniştii privesc aceste profituri ca pe un scandal. După cum văd ei lucrurile, prima datorie a statului pe timp de război este să preîntâmpine apariţia unor noi milionari. Este nedrept, spun ei, ca anumiţi oameni să se înavuţească, în vreme ce alţii să fie ucişi sau schilodiţi.

În război nimic nu este drept. Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu este de partea batalioanelor mari şi că cei ce sunt mai bine echipaţi îi înfrâng pe adversarii lor mai prost echipaţi. Nu este vorba doar de faptul că cei din linia întâi îşi varsă sângele neştiuţi de nimeni, în vreme ce comandanţii, cantonaţi confortabil în cartierele lor generale, la sute de mile îndărătul tranşeelor, dobândesc glorie şi faimă. Nu este vorba doar de faptul că John este ucis şi că Mark este schilodit pentru tot restul vieţii sale, în vreme ce Paul se întoarce acasă deplin sănătos şi se bucură de toate privilegiile acordate veteranilor.

Putem admite că nu este “drept” ca războiul să augmenteze profiturile acelor antreprenori care contribuie cel mai mult la echiparea forţelor armate. Dar ar fi o prostie să negăm faptul că sistemul bazat pe profit produce cel mai bun armament. Nu Rusia socialistă a ajutat America cea capitalistă cu împrumuturi; ruşii sufereau înfrângeri lamentabile înainte ca bombele fabricate în America să cadă peste Germania şi înainte să primească armamentul fabricat de marii afacerişti americani. În război, lucrul cel mai important nu este să evităm apariţia de profituri mari, ci să le asigurăm cel mai bun echipament cu putinţă soldaţilor şi marinarilor ţării noastre. Cei mai mari duşmani ai unei ţări sunt acei demagogi pizmaşi care ar acorda prioritate propriei lor invidii, mai degrabă decât intereselor vitale ale cauzei ţării lor. [p.828]

Bineînţeles că, pe termen lung, războiul şi prezervarea economiei de piaţă sunt incompatibile. Capitalismul este, în esenţă, un aranjament destinat ţărilor paşnice. Însă aceasta nu înseamnă că o ţară silită să respingă agresorii străini trebuie să înlocuiască iniţiativa privată prin controlul guvernamental. Dacă ar face lucrul acesta, s-ar lipsi de cel mai eficace mijloc de apărare. Nu există nici o menţiune istorică a vreunei ţări socialiste care să fi învins o ţară capitalistă. În ciuda mult lăudatului lor socialism de război, germanii au fost înfrânţi în ambele războaie mondiale.

Adevărata semnificaţie a incompatibilităţii dintre război şi capitalism este că războiul şi o civilizaţie avansată sunt incompatibile. Dacă eficienţa capitalismului este direcţionată de către guverne către producţia de instrumente de distrugere, ingeniozitatea întreprinderii private crează armamente suficient de puternice pentru a distruge totul. Ceea ce face ca războiul şi capitalismul să fie incompatibile este tocmai eficienţa fără echivalent a modului capitalist de producţie.

Economia de piaţă, subordonată suveranităţii consumatorilor individuali, crează produse care fac mai plăcută viaţa indivizilor. Ea se îngrijeşte de cererea indivizilor pentru mai mult confort. Acesta este elementul care a făcut capitalismul să apară josnic, în ochii apostolilor violenţei. Ei se închinau “eroului”, distrugătorului şi ucigaşului, dispreţuind burghezul şi “mentalitatea sa de tarabagiu” (Sombart). În prezent, omenirea culege fructele crescute din seminţele semănate de aceşti oameni.

3. Războiul şi autarhia

Dacă un om care este economic auto-suficient declanşează o feudă împotriva altui om autarhic, nu se manifestă nici una dintre problemele specifice “economiei de război”. Dar, dacă croitorul porneşte la război împotriva brutarului, el trebuie, de acum înainte, să-şi producă singur pâinea. Dacă neglijează acest lucru, va ajunge la mizerie înaintea adversarului său, brutarul. Într-adevăr, brutarul poate aştepta mai mult pentru un costum nou decât poate aştepta croitorul pâinea. Problema economică a purtării războaielor se pune, aşadar, în mod diferit pentru brutar şi pentru croitor.

Diviziunea internaţională a muncii a fost creată în ipoteza că nu vor mai exista războaie. În cadrul filosofiei Şcolii de la Manchester, liberul schimb şi pacea sunt considerate ca fiind reciproc intercondiţionate. Afaceristul care a internaţionalizat comerţul n-a luat în calcul posibilitatea unor noi războaie. Nici comandamentele generale şi cercetătorii artei războiului n-au acordat vreo atenţie modificărilor de condiţii pe care le adusese diviziunea internaţională a muncii. Metoda ştiinţei militare constă în a cerceta experienţa războaielor purtate în trecut şi în a extrage [p.829] din ea reguli generale. Nici chiar cea mai scrupuloasă atenţie acordată campaniilor din Turenne ale lui Napoleon I nu poate sugera o problemă care era absentă, în epocile în care nu exista, practic, o diviziune internaţională a muncii.

Experţii militari europeni au neglijat studiul Războiului Civil american. În ochii lor, acest război nu era instructiv. El a fost purtat de trupe neregulate, conduse de comandanţi neprofesionişti. În desfăşurarea operaţiunilor se amestecau civili ca Lincoln. Experţii considerau că din această experienţă se putea învăţa prea puţin. Însă Războiul Civil este cel în care, pentru prima oară, problemele legate de diviziunea internaţională a muncii au jucat un rol decisiv. Sudul era predominant agricol; industriile sale de procesare erau neglijabile. Confederaţii depindeau de importul de bunuri fabricate din Europa. Deoarece forţele navale ale Uniunii au fost suficient de puternice pentru a le impune o blocadă a porturilor, Confederaţia a început curând să resimtă lipsa echipamentului necesar.

În ambele Războaie Mondiale, Germanii au fost nevoiţi să se confrunte cu acceeaşi situaţie. Ei depindeau de oferta de hrană şi de materii prime sosite pe cale maritimă. Dar nu au reuşit să spargă blocada britanică. În ambele războaie, rezultatul a fost decis de bătăliile Atlanticului. Germanii au pierdut datorită faptului că au dat greş în eforturile lor de a izola Insulele Britaice de la accesul la piaţa mondială şi nu şi-au putut proteja propriile lor linii de aprovizionare maritimă. Problema strategică a fost determinată de condiţiile diviziunii internaţionale a muncii.

Incitatorii germani la război urmăreau adoptarea unor politici care, după cum sperau ei, aveau să facă posibil efortul de război al Germaniei, în ciuda handicapului acesteia în privinţa situaţiei comerţului internaţional. Panaceul lor era un Ersatz, un substitut.

Substitutul este un bun care este fie mai puţin adecvat, fie mai scump, fie şi mai puţin adecvat şi mai scump, decât bunul propriu-zis, pe care este menit să îl înlocuiască. Ori de câte ori tehnologia reuşeşte să fabrice, sau să descopere ceva ce este fie mai adecvat, fie mai ieftin decât ceea ce era folosit în prealabil, acest lucru nou reprezintă o inovaţie tehnologică; este vorba de o ameliorare, nu de un Ersatz. Caracteristica esenţială a unui Ersatz, în accepţiunea în care este acest termen întrebuinţat în docrina economico-militară, este fie calitatea inferioară, fie costul mai mare, fie prezenţa simultană a acestor doi factori.[2]

Doctrina germană a ecnomiei de război, numită Wehrwirtschaftslehre, afirmă că, în condiţii de război, nici costul de producţie şi nici calitatea nu contează. Afacerile bazate pe realizarea de profit se preocupă de costurile de producţie şi de calitatea produselor. Dar [830] spiritul eroic al unei rase superioare nu se preocupă de asemenea umbre ale spiritului achizitiv. Singurul lucru care contează este pregătirea de război. O ţară belicoasă trebuie să urmărească autarhia, pentru a fi independentă de comerţul extern. Ea trebuie să determine producţia de substitute, independent de orice consideraţii mamoniste. Ea nu se poate mulţumi decât cu controlul deplin al producţiei, deoarece egoismul cetăţenilor individuali ar zădărnici planurile conducătorului. Chiar şi în vreme de pace, comandatului-şef trebuie să i se încredinţeze dictatura economică.

Ambele teoreme ale doctrinei aşa-numitului Ersatz sunt eronate.

În primul rând, nu este adevărat că nu are importanţă calitatea şi adecvarea substitutului. Dacă soldaţii sunt trimişi la bătălie prost hrăniţi şi echipaţi cu armament fabricat din materiale de calitate inferioară, şansele lor de victorie sunt reduse. Acţiunea lor va fi mai puţin eficace şi vor suferi pierderi mai mari. Conştientizarea inferiorităţii lor tehnice îi va împovăra mental. Un Ersatz periclitează atât forţa materială, cât şi moralul trupelor.

Nu mai puţin incorectă este teorema conform căreia costurile mai ridicate de producţie ale substitutelor nu ar conta. Costurile mai mari de producţie înseamnă că, în vederea producerii aceluiaşi efect pe care adversarul, întrebuinţând factorii adecvaţi, îl obţine cu cheltuieli mai mici, trebuie consumate mai multă muncă şi mai mulţi factori de producţie. Aceasta revine la risipirea factorilor limitaţi de producţie, atât materiali, cât şi umani. În condiţii de pace, o astfel de risipă are drept consecinţă scăderea nivelului de trai, iar în condiţii de război, reducerea aprovizionării cu bunuri necesare pentru desfăşurarea operaţiunilor. În actuala stare a cunoştinţelor tehnologice, nu este decât o mică exagerare să afirmăm că orice se poate produce din orice. Dar ceea ce contează este să se aleagă, din multitudinea de metode posibile, acelea pentru care outputul este cel mai mare, per unitatea de input. Orice deviere de la acest principiu se auto-penalizează. Consecinţele sunt la fel de rele în vreme de război, ca şi în vreme de pace.

Într-o ţară ca Statele Unite, care depinde numai într-o măsură relativ neglijabilă de importul de materii prime din străinătate, nivelul de pregătire pentru război poate fi ameliorat prin recurgerea la la producţia unor substitute, cum ar fi cauciucul sintetic. Consecinţele dezavantajoase ar fi reduse, în comparaţie cu efectele benefice. Dar o ţară ca Germania a comis o eroare gravă presupunând că ar fi putut izbândi cu benzină sintetică, cauciuc sintetic, Ersatz de textile şi Ersatz de grăsimi. În ambele războaie mondiale, Germania s-a situat în poziţia croitorului care se luptă împotriva furnizorului său de pâine. Toată brutalitatea naziştilor nu a putut schimba acest fapt. [p.831]

4. Inutilitatea războiului

Ceea ce îl distinge pe om de animale este înţelegerea de către el a avantajelor derivabile de pe urma cooperării în condiţii de diviziune a muncii. Omul îşi stăvileşte instinctele înnăscute de agresiune, pentru a coopera cu alte fiinţe umane. Cu cât doreşte mai mult să-şi amelioreze bunăstarea materială, cu atât trebuie să extindă mai mult sistemul de diviziune a muncii. Concomitent, el trebuie tot mai mult să restrângă sfera în care regurge la acţiuni militare. Emergenţa diviziunii internaţionale a muncii necesită abolirea totală a războiului. Aceasta este esenţa filosofiei laissez-faire de la Manchester.

Bineînţeles că această filosofie este incompatibilă cu statolatria. În acest context statului, aparatului social de opresiune violentă, i se încredinţează protecţia netedei funcţionări a economiei de piaţă, împotriva asalturilor bandelor şi al indivizilor antisociali. Funcţia îndeplinită de către el este indispensabilă şi benefică, dar este doar o funcţie secundară. Nu există nici un motiv să idolatrizăm puterea poliţienească şi să-i atribuim omnipotenţă şi atotcunoaştere. Există lucruri pe care ştim cu certitudine că nu le poate realiza. Ea nu poate aboli raritatea factorilor de producţie, nu-i poate face pe oameni mai prosperi, nu poate ridica productivitatea muncii. Tot ce poate realiza este să-i împiedice pe gangsteri să frustreze eforturile acelor oameni care doresc să promoveze bunăstarea materială.

Filosofia liberală a lui Bentham şi Bastiat nu îşi îndeplinise încă sarcina, de îndepărtare a barierelor vamale şi a amestecului guvernamental în afaceri, atunci când a început să prindă rădăcini teologia contrafăcută a statului divin. Tentativele de ameliorare prin decret guvernamental a condiţiilor salariaţilor şi ale micilor fermieri au făcut să fie necesară slăbirea tot mai multor legături, dintre cele care legau economia internă a fiecărei ţări cu economiile altor ţări. Naţionalismul economic, complementul indispensabil al intervenţionsimului intern, lezează interesele popoarelor străine şi generează, în felul acesta, conflicte internaţionale. El sugerează ideea rectificării prin război a acestei situaţii nesatisfăcătoare. De ce ar tolera o ţară mai puternică sfidarea uneia mai puţin puternice? Nu este oare o insolenţă, din partea micuţei Laputania, să aducă prejudicii cetăţenilor din marea Ruritania, prin intermediul unor tarife vamale, bariere puse în calea migraţiei, controale ale schimburilor valutare, restricţii calitative impuse asupra comerţului şi prin exproprieri ale investiţiilor Ruritane din Laputania? N-ar fi, oare, foarte uşor ca armatele Ruritaniei să strivească mizerablele forţe armate ale Laputaniei?

Astfel suna ideologia incitatorilor la război germani, italieni şi japonezi. Trebuie să recunoaştem că ei erau consecvenţi, din punctul [832] de vedere al noilor învăţături “neortodoxe”. Intervenţionismul generează naţionalism economic, iar naţionalismul eonomic generează belicozitate. Dacă oamenii şi mărfurile sunt împiedicaţi să traverseze graniţele, de ce să nu încerce armatele să le deschidă drumul?

Începând din ziua când Italia a atacat Turcia, în 1911, conflictele n-au mai încetat. Aproape în permanenţă existau împuşcături, undeva în lume. Tratatele de pace încheiate n-au fost, practic, decât nişte înţelegeri de armistiţiu. Mai mult, ele nu priveau decât armatele marilor puteri. Unele dintre naţiunile mai mici erau în permanenţă în stare de război. În plus, existau războaie civile şi revoluţii, care nu erau mai puţin vătămătoare.

Cât de mult ne-am îndepărtat astăzi de regulile dreptului internaţional, elaborate în epoca războiului limitat! Războiul modern este nemilos, el nu cruţă femeile gravide sau copiii; el constă în ucideri şi distrugeri fără nici o deosebire. El nu respectă drepturile celor ce se declară neutrii. Milioane de oameni sunt ucişi, înrobiţi, sau alungaţi din lăcaşurile lor, în care strămoşii lor au locuit vreme de secole. Nimeni nu poate prezice ce se va întâmpla în următorul capitol al acestei lupte fără de sfârşit.

Lucrul acesta are prea puţin de-a face cu bomba atomică. Rădăcina răului nu este construcţia de armamente mai noi şi mai terifiante. Ea este spiritul de cucerire. Probabil că oamenii de ştiinţă vor descoperi vreo metodă de protecţie împotriva bombei atomice. Dar aceasta nu va modifica situaţia; ea nu va face decât să prelungească, pentru scurtă vreme, procesul de distrugere completă a civilizaţiei.

Filosofia modernă este un produs al filosofiei laissez-faire. Ea nu poate supravieţui în condiţiile domniei ideologiei omnipotenţei statale. Statolatria datorează mult doctrinelor lui Hegel. Dar putem trece cu vederea multe dintre greşelile acestuia de neiertat, deoarece el este şi cel care a consacrat cuvintele “inutilitatea victoriei” (die Ohnmacht des Sieges).[3] Pentru a-i înfrânge pe agresori nu este suficient să de încheie o pace durabilă. Lucrul cel mai important este delegitimarea ideologiei care generează războiul.


[1] Cea mai bună prezentare a intrepretării tradiţionale este furnizată de cartea Makers of Modern Strategy, Military Thought from Machiavelli to Hitler, ed. E. M. Earle, Princeton University Press, 1944; cf. îndeosebi contribuţia lui R. R. Palmer, pp. 49-53.

[2] În acest sens, grâul produs pe teritoriul Reichului datorită protecţieie unui tarif vamal la import este tot un Ersatz: el este produs la costuri mai ridicate decât grâul din străinătate. Noţiunea de Ersatz este o noţiune catalactică – şi nu trebuie definită prin referire la proprietăţile tehnologice şi fizice ale articolelor.

[3] Cf. Hegel, Vorlesungen über die Philosophie der Weltgeischtichte, ed. Lasson, Leipzig, 1920, IV, 930-931.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)