Capitolul XXXIII. Sindicalismul şi corporativismul

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Ideea sindicalistă

Termenul sindicalism este întrebuinţat în două accepţiuni complet diferite.

În accepţiunea pe care i-o dau partizanii lui Georges Sorel, sindicalismul desemnează tactica revoluţionară la care trebuie să se recurgă în vederea realizării socialismului. El este asociat cu ideea că sindicatele n-ar trebui să-şi irosească puterea în încercarea de a ameliora situaţia salariaţilor în cadrul sistemului capitalist. Ei ar trebui să recurgă la action directe, la o violenţă neînduplecată, în vederea distrugerii tuturor instituţiilor capitaliste. Ele n-ar trebui nici o clipă să înceteze lupta – în sensul literal al cuvântului – pentru scopul lor ultim, care este socialismul. Proletarii nu trebuie să se lase înşelaţi de sloganurile burgheze, cum ar fi libertatea, democraţia, sau guvernul reprezentativ. Ei trebuie să-şi urmărească mântuirea prin lupta de clasă, prin răsturnări revoluţionare sângeroase şi prin anihilarea nemiloasă a burghezilor.

Această doctrină a jucat şi încă mai joacă un rol enorm în politica zilelor noastre. Ea a furnizat idei esenţiale bolşevismului rus, fascismului italian şi nazismului german. Dar ea nu este decât o chestiune pur politică, pe care analiza catalactică poate să o ignore.

A doua accepţiune a cuvântului sindicalism se referă la un program de organizare economică a societăţii. În vreme ce socialismul urmăreşte înlocuirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie cu proprietatea guvernamentală, sindicalismul doreşte să dea proprietatea fabricilor în mâinile muncitorilor angajaţi în ele. Sloganurile “căile ferate feroviarilor”, sau “minele minerilor”, indică în modul cel mai adecvat obiectivele ultime ale sindicalismului.[i]

Ideile socialismului şi cele ale sindicalismului, în sensul programului de action directe, au fost elaborate de intelectuali, pe care adepţii consecvenţi ai sectelor marxiste nu pot să-i descrie decât ca pe nişte burghezi. Însă ideea sindicalimului ca sistem de organizare socială este un produs autentic al “conştiinţei proletare”. Ea este exact lucrul pe care salariatul naiv îl consideră un mijloc drept şi eficace în vederea ameliorării propriei sale bunăstări. Eliminaţi paraziţii cei indolenţi – antreprenorii şi capitaliştii – [p.813] şi daţi muncitorilor câştigurile lor “nemuncite”! Nimic mai simplu.

Dacă cineva ar lua în serios aceste planuri, atunci nu ar trebui să se ocupe de ele în cadrul unei discuţii a problemei intervenţionismului. Persoana respectivă ar trebui să înţeleagă faptul că sindicalismul nu este nici socialism, nici capitalism, nici intervenţionism, ci un sistem diferit de aceste trei aranjamente. Numai că nimeni nu poate lua în serios programul sindicalist – şi nici nu l-a luat vreodată. Nimeni n-a fost atât de dezorientat şi de iraţional încât să pledeze explicit pentru sindicalism, ca pentru un sistem social. Sindicalismul n-a jucat un rol în discuţia problemelor economice, decât în măsura în care anumite programe conţineau în mod neintenţionat anumite elemente sindicaliste. Există elemente sindicaliste în anumite obiective ale amestecului guvernamental şi sindical în sfera fenomenelor pieţei. Există, în plus, socialismul şi corporativismul de breaslă, care pretind că ar evita omnipotenţa guvernamentală inerentă tuturor schemelor socialiste şi intervenţioniste, prin adulterarea lor cu un ingredient sindicalist.

2. Erorile sindicalismului

Rădăcina ideii sindicaliste trebuie căutată în ideea că antreprenorii şi capitaliştii sunt autocraţi iresponsabili, liberi să-şi conducă afacerile după bunul lor plac. O asemenea dictatură este intolerabilă. Mişcarea liberală, care a înlocuit despotismul regilor şi al autocraţilor ereditari cu guvernarea reprezentativă, trebuie să-şi încoroneze reuşitele prin înlocuirea tiraniei capitaliştilor şi a întreprinzătorilor ereditari cu “democraţia industrială”. Revoluţia economică trebuie să încununeze eliberarea popoarelor, care a fost inaugurată de revoluţia politică.

Eroarea fundamentală a acestui argument este evidentă. Antreprenorii şi capitaliştii nu sunt autocraţi iresponsabili. Ei sunt necondiţionat supuşi suveranităţii consumatorilor. Piaţa este o democraţie a consumatorilor. Sindicaliştii doresc să o transforme într-o democraţie a producătorilor. Această idee este eronată, deoarece singurul obiectiv şi scop al producţiei este consumul.

Ceea ce în ochii sindicalistului este cel mai grav neajuns al capitalismului şi ceea ce defaimă el ca fiind brutalitatea şi ticăloşia profitorilor autocratici, este tocmai rezultatul supremaţiei consumatorilor. În condiţiile competitive ale economiei de piaţă neobstrucţionate, antreprenorii sunt siliţi să amelioreze metodele tehnologice de producţie, fără să ţină seama de interesele împământenite ale muncitorilor. Patronul este silit să nu le plătească niciodată muncitorilor mai mult decât [p.814] echivalentul realizărilor acestora, aşa cum îl evaluează consumatorii. Dacă un angajat solicită o creştere salarială deoarece soţia sa i-a născut încă un copil, iar patronul îl refuză, sub cuvânt că nou-născutul nu contribuie la efortul unităţii productive, patronul acţionează ca un mandatar al consumatorilor. Aceşti consumatori nu sunt dispuşi să plătească mai mult pentru vreun bun, numai pentru că muncitorul are o familie mare. Naivitatea sindicaliştilor se manifestă în faptul că [în calitate de consumatori] nu le-ar acorda niciodată producătorilor acelor bunuri pe care le întrebuinţează ei aceleaşi privilegii pe care le pretind pentru ei înşişi.

Principiul sindicalist prevede ca acţiunile fiecărei corporaţii să fie confiscate de la “proprietarii absenţi” şi să fie distribuite, în mod egal, printre angajaţi; plata dobânzii şi a sumei principale stipulate ca datorii va fi întreruptă. Apoi “managementul” va fi încredinţat în mâinile unui comitet ales de muncitorii care sunt – de acum – şi acţionari. Acest mod de confiscare şi redistribuţie nu va duce la egalitate, pe scară naţională sau mondială. El ar dărui mai mult angajaţilor acelor întreprinderi în care cota de capital investit per muncitor este mai mare şi mai puţin acelora unde cota respectivă este mai redusă.

Un fapt caracteristic este acela că, atunci când se referă la aceste probleme, sindicaliştii vorbesc întotdeauna despre management şi niciodată despre activităţile antreprenoriale. În ochii funcţionarului subaltern de rând, tot ce este de făcut în ce priveşte gestionarea afacerilor, este să se îndeplinească acele sarcini secundare care, în cadrul planurilor antreprenoriale, sunt încredinţate ierarhiei manageriale. În viziunea lui, unitatea productivă, sau atelierul, aşa cum există şi funcţionează în ziua de astăzi, este un dispozitiv permanent, care nu se va schimba nicicând. El va produce întotdeauna aceleaşi produse. El ignoră complet faptul că există un flux neîncetat de modificări ale condiţiilor şi că structura industrială trebuie adaptată cotidian, pentru soluţionarea noilor probleme. Lumea, aşa cum o vede el, este staţionară. Ea nu lasă loc apariţiei de noi ramuri economice, de noi produse şi de metode noi şi mai bune de fabricare a vechilor produse. Astfel, sindicalistul nesocoteşte principalele probleme ale activităţii antreprenoriale: asigurarea capitalului pentru noile industrii şi pentru extinderea celor deja existente, reducerea echipamentelor destinate produselor la care cererea scade şi ameliorările tehnologice. Nu este o exagerare să numim sindicalismul filosofia economică a oamenilor fără orizont temporal, a acelor conservatori inflexibili, care privesc cu suspiciune orice inovaţie şi sunt atât de orbiţi de invidie, încât îi blesteamă pe cei care le furnizează produse mai multe, mai bune şi mai ieftine. Ei seamănă cu pacienţii care duşmănesc doctorul, pentru succesul acestuia în a le vindeca boala. [p.815]

3. Elemente sindicaliste în politicile curente

Popularitatea sindicalismului se manifestă în diverse postulate ale politicilor economice contemporane. Esenţa acestora constă întotdeauna în a acorda privilegii unui grup minoritar, pe seama imensei majorităţi. Rezultatul lor invariabil este reducerea avuţiei şi a veniturilor majorităţii.

Numeroase sindicate urmăresc limitarea numărului de angajaţi care lucrează în domeniul lor de activitate. În vreme ce publicul doreşte cărţi, periodice şi ziare mai multe şi mai ieftine – pe care ar putea să şi le procure, în condiţiile unei pieţe neobstrucţionate a muncii – sidicatele tipografice îi împiedică pe mulţi nou-veniţi să lucreze în tipografii. Efectul este, bineînţeles, o creştere a ratelor salariale ale sindicaliştilor. Însă corolarul este o scădere a ratelor salariale pentru cei neadmişi şi o creştere a preţului materialelor tipărite. Acelaşi efect este provocat de opoziţia sindicatelor faţă de întrebuinţarea inovaţiilor tehnologice şi de tot felul de practici de angajare sub presiune.

Sindicalismul radical urmăreşte eliminarea completă a dividendelor către acţionari şi a dobânzii către creditori. Intervenţioniştii, în entuzuasmul lor pentru soluţiile bazate pe jumătăţi de măsură, doresc să-i îmblânzească pe sindicalişti, oferindu-le salariaţilor o parte din profituri. Împărţirea profiturilor este un slogan extrem de popular. Este inutil să mai reluăm examinarea erorilor implicate în filosofia subiacentă acestuia. Este sufcient să arătăm concluziile absurde la care trebuie să conducă un asemenea sistem.

Uneori, pentru un mic magazin, sau pentru o întreprindere în care sunt angajaţi muncitori de calificare înaltă, poate fi o politică benefică să acorde o bonificaţie suplimentară angajaţilor, dacă afacerile prosperă. Însă este un non-sequitur să presupunem că ceea ce poate fi benefic, în anumite condiţii, pentru o anumită firmă, ar putea da rezultate satisfăcătoare ca sistem generalizat. Nu există nici un motiv ca un sudor să primească mai mulţi bani pentru că patronul său realizează profituri mari, în vreme ce alt sudor să primească mai puţini, deoarece patronul său realizează profituri mai mici, sau nu realizează deloc profit. Muncitorii înşişi s-ar împotrivi unui asemenea sistem de remunerare. El n-ar putea rezista nici măcar pentru scurtă vreme.

O caricatură a schemei de împărţire a profiturilor este principiul capacităţii de plată, care a fost recent introdus în programul sindicaliştilor americani. În vreme ce schema împărţirii profiturilor urmăreşte alocarea unei părţi din profiturile deja realizate către angajaţi, schema capacităţii de plată urmăreşte distribuirea unor profituri pe care consideră anumiţi observatori externi că le poate realiza patronul în viitor. Problema a fost [p.816] agravată de faptul că administraţia Truman, după ce a acceptat noua doctrină sindicală, a anunţat că va numi un comitet de “colectare a datelor”, care va avea autoritatea să examineze registrele patronilor, în vederea determinării capacităţii lor de a suporta sporuri salariale. Numai că registrele nu pot furniza informaţii decât despre costurile şi încasările din trecut – şi despre profiturile şi pierderile din trecut. Estimările volumului viitor al producţiei, ale vânzărilor viitoare, ale costurilor, profiturilor, sau ale pierderilor viitoare, nu sunt fapte, ci anticipări speculative. În legătură cu pofiturile viitoare nu există nici un fel de fapte.[1]

Nici nu poate fi vorba de realizarea idealului sindicalist, conform căruia încasările întreprinderii ar trebui să fie canalizate cu totul către angajaţi, iar pentru dobânda pe capitalul investit şi pentru profituri să nu rămână nimic. Dacă cineva doreşte să abolească ceea ce se numeşte “venit nemuncit”, acela trebuie să adopte socialismul.

4. Socialismul de breaslă şi corporatismul

Ideile socialismului de breaslă şi ale corporatismului s-au născut din două tradiţii de gândire diferite.

Apologeţii instituţiilor medievale au exaltat de multă vreme eminenţa breslelor. Pentru ştergerea cu buretele a presupuselor rele ale economiei de piaţă nu era nevoie decât să se revină la venerabilele metodele din trecut. Însă, toate aceste diatribe au rămas fără urmări. Criticii capitalismului n-au încercat niciodată să-şi particularizeze sugestiile, sau să elaboreze planuri concrete de reconstrucţie a ordinii sociale. Ei n-au trecut dicolo de a sublinia prepsupusa superioritate a vechilor adunări cvasi-reprezentative, de tipul aşa-numitelor États Généraux franceze, sau Ständische Landtage germane, în comparaţie cu corpurile parlamentare moderne. Dar, chiar şi în privinţa acestei probleme constituţionale, ideile lor erau mai degrabă vagi.

A doua sursă a socialismului de breaslă este de găsit în condiţiile politice particulare ale Marii Britanii. Când conflictul cu Germania s-a agravat şi a dus, în cele din urmă, în 1914, la război, tinerii socialişti britanici au început să fie nemulţumiţi de programul lor. Idolatria statului – caracteristică fabienilor – şi glorificarea, de către ei, a instituţiilor germne şi prusace, devenise, într-adevăr, paradoxală, într-o vreme în care propria lor ţară era implicată într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu Germania. Ce rost avea combaterea germanilor, dacă cei mai “progresişti” intelectuali din ţară tânjeau să adopte politicile sociale germane? Era, oare, posibil să fie lăudată libertatea britanică, prin comparaţie cu servitutea prusacă, dar simultan să fie recomandate metodele lui Bismarck şi ale [p.817] succesorilor săi? Socialiştii britanici simţeau nevoia unui tip de socialism specific britanic, cât mai diferit cu putinţă de tipul teutonic. Problema era de a elabora o schemă socialistă lipsită de supremaţia şi omnipotenţa statului totalitar, o varietate individualistă de colectivism.

Soluţia acestei probleme nu este mai puţin imposibilă decât construcţia unui pătrat triunghiular. Cu toate acestea, tinerii de la Oxford au încercat cu zel să o rezolve. Ei au împrumutat, pentru programul lor, numele de socialism de breaslă, de la prea puţin cunoscutul grup de apologeţi ai Evului Mediu. Ei şi-au caracterizat planul drept auto-guvernare industrială, un corolar economic al renumitului principiu de guvernare englez care este cârmuirea locală. Planurile lor acordau rolul principal celui mai puternic grup de presiune britanic – sindicatele. Astfel, ei făceau totul ca sa-şi facă ideile atractive pentru compatrioţii lor.

Totuşi, nici aceste decoraţiuni captivante, nici propaganda agresivă şi zgomotoasă, n-au reuşit să păcălească persoanele inteligente. Planul era contradictoriu şi izbitor de impracticbil. După numai câţiva ani, el a căzut în uitare completă în ţara lui de baştină.

Dar apoi a urmat renaşterea. Fasciştii italieni simţeau acut nevoia unui program economic propriu. După ce se rupseseră de gruparea internaţională a partidelor socialiste marxiste, nu mai puteau poza ca socialişti. Ca mândri descendenţi ai invincibililor legionari romani, ei nu erau pregătiţi să facă vreo concesie nici capitalismului occidental sau intervenţionismului prusac, ideologiile calpe ale barbarilor care distruseseră gloriosul lor imperiu. Ei erau în căutarea unei filosofii sociale pur şi exclusiv italiene. Este irelevant dacă au ştiut sau nu că evanghelia lor este doar o replică a socialismului britanic de breaslă. Oricum ar fi, aşa-numitul stato corporativo n-a fost nimic altceva decât o ediţie rebotezată a socialismului de breaslă. Diferenţele nu priveau decât anumite detalii secundare.

Corporatismul a fost flamboaiant promovat, de propaganda bombastică a fasciştilor, iar succesul campaniei lor publicitare a fost răsunător. Mulţi autori străini lăudau, plini de exuberanţă, miraculoasele realizări ale noului sistem. Statele austriac şi portughez au arătat că sunt ferm devotate nobilelor idealuri corporatiste. Enciclica papală Quadragesimo anno (1931) conţine pasaje care ar putea fi interpretate ca o acceptare a corporatismului (deşi aceasta nu este singura interpretare posibilă). În orice caz, este cert că o serie de autori catolici au promovat această interpretare, în cărţi publicate purtând pe ele imprimaturul autorităţii ecleziale.

Cu toate acestea, nici fasciştii italieni, nici [p.818] statele austriac şi portughez n-au făcut niciodată vreo tentativă serioasă de realizare a utopiei corporatiste. Italienii au aplicat multor instituţii eticheta de corporatiste şi au transformat catedrele de economie politică în catedre de economia politica e corporativa. Dar nu s-a pus nicicând problema mult pomenitei caracteristici esenţiale a corporatismului – auto-guvernarea diverselor ramuri economice şi industriale. Guvernul fascist s-a cramponat, iniţial, de acelaşi principiu călăuzitor al politicilor economice pe care l-au adoptat astăzi toate guvernele care nu sunt întru totul socialiste: intervenţionismul. Apoi, mai târziu, el s-a reorientat, treptat, către sistemul socialist german, adică spre controlul etatist complet al tuturor activităţilor economice.

Ideea fundamentală, atât a socialismului de breaslă, cât şi a corporatismului, este că fiecare ramură economică alcătuieşte un corp monopolist, o breaslă, sau o corporazione.[2] Această entitate se bucură de o autonomie totală; ea este liberă să-şi gestioneze toate treburile interne, fără amestecul vreunor factori externi, sau al unor oameni care nu sunt ei înşişi membri ai corporaţiei. Relaţiile reciproce dintre diversele bresle sunt stabilite prin negociere directă, de la breasă la breaslă, sau prin deciziile unei adunări generale a delegaţilor tuturor breslelor. Guvernul nu intervine deloc în mersul curent al afacerilor. Statul se implică numai în cazuri excepţionale, atunci când nu se poate ajunge la o înţelegere între diferitele bresle.[3]

Când au elaborat această schemă, socialiştii de breaslă se gândeau la condiţiile guvernării locale britanice şi relaţia dintre diferite autorităţi locale şi guvernul central al Regatului Unit. Ei vizau auto-guvernarea fiecărei ramuri industriale; ei doreau, în cuvintele soţilor Webb, “dreptul fiecărei vocaţii la auto-determinare”.[4] În acelaşi fel în care fiecare municipalitate se îngrijeşte de treburile comunităţii sale locale, iar guvernul naţional se ocupă de problemele care privesc interesele întregii ţări, breasla ar urma să aibă jurisdicţie exclusivă asupra treburilor ei interne, iar guvernul ar urma să-şi restrângă amestecul la acele probleme pe care breslele însele nu le pot rezolva.

Pe de altă parte, în cadrul sistemului de cooperare socială bazat pe diviziunea muncii, nu există lucruri care să nu-i privească decât pe cei [819] angajaţi într-o anumită fabrică, întreprindere, sau ramură industrială – şi care să nu-i privească şi pe cei din exterior. Nu există nici un fel de afaceri interne ale vreunei bresle, sau corporazione, a căror gestiune să nu afecteze ansamblul ţării. O ramură economică nu îi serveşte numai pe cei care lucrează în cadrul ei; ea sreveşte toată lumea. Dacă, în cadrul vreunei ramuri economice, există ineficienţă – o risipă a factorilor limitaţi de producţie, sau o inerţie în adoptarea celor mai adecvate metode de producţie, vor fi lezate interesele materiale ale tuturor. Deciziile privind alegerea metodelor tehnologice, sau cantitatea şi calitatea produselor, numărul orelor de muncă şi mii de alte lucruri, nu pot fi lăsate la latitudinea membrilor breslei, deoarece ele îi afectează pe cei dinafară, la fel de mult ca şi pe membrii breslei. În cadrul economiei de piaţă, în cursul luării acestor decizii antreprenorul trebuie să se supună necondiţionat legii pieţei. El este responsabil faţă de consumatori. Dacă ar sfida ordinele consumatorilor, el ar suferi pierderi şi – în foarte scurtă vreme – şi-ar pierde poziţia antreprenorială. Însă breasla monopolistă nu are de ce să se teamă de competiţie. Ea se bucură de dreptul inalienabil al exclusivităţii, în domeniul său de producţie. Dacă este lăsată în pace şi i se acordă autonomie, ea nu este servitoarea consumatorilor, ci stăpâna lor. Ea este liberă să recurgă la practici care îi favorizează pe membrii săi, pe seama restului lumii.[ii]

Nu are importanţă dacă, în cadrul breslei, cârmuiesc muncitorii înşişi, sau dacă – intr-o măsură oarecare – la managementul afacerilor cooperează şi capitaliştii şi foştii antreprenori. De asemenea, nu are importanţă dacă un număr de voturi din consiliul de guvernare al breslei le sunt sau nu acordate reprezentanţilor consumatorilor. Ceea ce contează este că breasla, dacă este autonomă, nu este supusă presiunilor care ar sili-o să-şi adapteze funcţionarea la cea mai adecvată cu putinţă satisfacere a consumatorilor. Ea are libertatea de a le acorda prioritate intereselor membriolor săi, în raport cu interesele consumatorilor. În schema de funcţionare a socialismului de breaslă şi a corporatismului nu este nimic care să ţină seama de faptul că singurul obiectiv al producţiei este consumul. Ordinea lucrurilor este răsturnată. Producţia devine un scop în sine.[iii]

Atunci când sistemul american de New Deal s-a lansat în realizarea schemei Administraţiei de Relansare Naţională, guvernul şi acest brain trust al său erau pe deplin conştienţi că ceea ce planificaseră nu era altceva decât implementarea unui aparat administrativ de control total al afacerilor. Lipsa de perspectivă a socialiştilor de breaslă şi a corporatiştilor trebuie văzută în faptul că ei credeau că breslele sau corporaţiile autonome ar putea fi considerate aranjamente comptibile cu un sistem de cooperare socială.

Este, într-adevăr, foarte uşor ca fiecare breaslă să-şi aranjeze treburile sale aşa-zis interne, [820] în aşa fel încât să le dea deplină satisfacţie membrilor săi. Ore de muncă scurte, rate salariale ridicate, nici un fel de noi ameliorări ale metodelor tehnologice sau ale calităţii produselor, care ar putea să-i deranjeze pe membrii – foarte bine! Dar ce se va întâmpla dacă toate breslele recurg la aceleaşi politici?

În cadrul sistemului de bresle nu mai există nici o piaţă. Nu mai există preţuri, în accepţiunea catalactică a termenului. Nu mai există nici preţuri competitive, nici preţuri de monopol. Acele bresle care monopolizează oferta de necesităţi vitale ajung într-o poziţie dictatorială. Producătorii de alimente indispensabile şi de benzină, sau furnizorii de curent electric şi de transport, pot abuza nepedepsiţi de toată lumea. Se aşteaptă, oare, cineva ca majoritatea să tolereze această stare de lucruri? Nu există nici un dubiu în legătură cu faptul că orice tentativă de realizare a utopiei corporatiste ar duce într-un timp foarte scurt la conflicte violente, dacă statul nu s-ar mai amesteca atunci când industriile vitale abuzează de poziţia lor privilegiată. Ceea ce doctrinarii prezintă doar ca o măsură excepţională – intervenţia statului – va deveni regulă. Socoalismul de breaslă şi corporatismul vor transforma toate activităţile productive într-un sistem de control guvernamental tolal. Ele vor aluneca spre acesl sistem prusac de Zwangswirtschaft, pe care erau ţinute să-l evite.

Este inutil să ne mai ocupăm de celelalte deficienţe fundamentale ale sistemului de breaslă. El este la fel de deficitar ca orişice alt proiect sindicalist. El nu ia în calcul necesitatea transferului de capital şi de mână de lucru de la o ramură economică la alta şi pe aceea a iniţierii de noi ramuri de producţie. El nesocoteşte complet problema economisirii şi a acumulării de capital. Pe scurt, este o absurditate.


[1] Cf. F. R. Fairchild, Profits and the Ability to Pay Wages, Irvington-on-Hudson, 1946, p. 47.

[2] Cea mai elaborată descriere a socialismului de breaslă au furnizat-o Sidney şi Beatrice Webb, în A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, Londra, 1920. Cea mai bună carte despre corporatism este Ugo Papi, Lezioni di Economia Generale e Corporativa, Vol. III, Padova, 1934.

[3] Mussolini a declarat în senat, în 13 ianuarie 1934: “Solo in uno secundo tempo, quando le categorie non abbiano trovato la via dell’ accordo e dell’ equilibrio, lo Stato potrà intervenire.” (Citat de Papi, op. cit., p. 225).

[4] Sidney şi Beatrice Webb, op. cit., pp. 227 ff.


[i] Nu este vorba, desigur, de împroprietărirea efectivă a feroviarilor şi a minerilor individuali, de exemplu ca acţionari ai unei firme feroviare sau minere private, cu acţiuni liber şi imediat tranzacţionabile pe piaţă. Aceasta n-ar fi decât o redistribuţie în cadrul unui sistem capitalist, dacă minele şi căile ferate aparţin iniţial unor patroni privaţi; iar dacă se porneşte de la un sistem socialist, ar fi cea mai echitabilă şi economică metodă de privatizare şi tranziţie la capitalism, după cum au observat M. N. Rothbard (“How and How Not to Desocialize”, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, No.1, 1992) şi discipolii săi, cu prilejul prăbuşirii comunismului de tip sovietic, la începutul anilor 1990. Dimpotrivă, aici este vorba de un “comunism la nivelul întreprinderii”, bazat, de exemplu, pe “acţiuni” netranzacţionabile imediat şi liber, după scheme de tip MEBO. În cazul în care se porneşte de la sistemul centralizat sovietic şi apare posibilitatea sifonării birocratice a “proprietăţii” colective “a sindicaliştilor”, aceasta revine la “feudalizarea comunismului”, dictatorul unic fiind înlocuit de “baronii” locali capabili să canalizeze în beneficiul propriu, pe căi arbitrare şi cu mari pierderi, substanţa economică blocată, în acest scop, de la alocarea justă şi eficientă pe piaţa liberă. Apoi ei au interesul să blocheze rivalitatea noilor veniţi, prin metoda sugerată de Mises în capitolul precedent şi prin alte forme de monopolism coercitiv, în vederea instituirii unui “fascism economic”, îndărătul paravanelor “privatizării”, “protecţiei consumatorului”, “justiţiei sociale”, etc.

[ii] Acelaşi lucru se poate spune despre orice proprietar care refuză să vândă un anumit lucru (de exemlu un tablou) la orice preţ, deci nu este în sine ceva incompatibil cu ordinea proprietăţii private sau capitalismul. Dimpotrivă, în măsura în care vreun schimb este vreodată mutual avantajos, pentru că fiecare din părţi îl preferă situaţiei în care nu l-ar fi făcut, rezultă că fiecare din parţi avea dreptul să nu îl facă, indiferent de preţ. Iar orice silire a vreuneia din parţi ar fi dus la o situaţie despre care nu se poate spune că reprezintă un spor de bunăstare pentru toţi, ci favorizarea cuiva pe seama altcuiva. Prin urmare, argumentul sustragerii de la dorinţele consumatorilor nu poate fi invocat, nici împotriva proprietarilor individuali, nici împotriva asociaţiilor voluntare de proprietari. Probema breslelor şi a corporaţiilor este, însă, că nu se mulţumesc cu autonomia bazată pe proprietate, ci pretind dreptul să le interzică altora dreptul de a-şi utiliza proprietatea pentru a rivaliza cu ei şi, de cele mai multe ori, nu se bazezază nici în interior pe relaţii contractuale între membri cu drepturi de proprietate distincte şi liber comercializabile. Asfel, cei care decid şi profită de pe urma ştirbirii proprietăţii private a altora câştigă, pe seama celor îngrădiţi astfel.

[iii] Nu autonomia, ci monopolul coercitiv este problema. Nu este nicidecum vorba de persoane care doresc autonomia pentru a trăi în mod auto-suficient, sau la marginea sistemului de diviziune a muncii. În acest sens, orice proprietar sau grup de proprietari beneficiază de autonomie, cu sau fără bresle. Contradicţia economică provine din faptul că membrii breslelor se aşteaptă să poată trăi confortabil din vânzarea unei producţii realizate în regim de monopol coercitiv, fără respectarea dorinţelor consumatorilor, adică a imperativului coordonării unui sistem complex de diviziune a muncii.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)