Proprietate şi lege

Frédéric Bastiat

Traducere de Bogdan C. Enache

Articol apărut iniţial în Journal des Économistes, numărul din 5 mai 1848; traducere după textul din ediţia originală în 7 volume (1863) ale operelor complete Frédéric Bastiat, voluml IV, pp. 275-297.

Încrederea concetăţenilor mei m-a îmbrăcat cu titlul de legislator1.

Acest titlu l-aş fi refuzat dacă l-aş fi înţeles aşa cum îl înţelegea Rousseau2.

„Cel care îndrăzneşte să întreprindă instituirea unui popor, zice el, trebuie să se simtă în stare de a schimba, ca să zic aşa, natura umană, de a transforma fiecare individ, care, prin el însuşi, este un întreg perfect şi solitar, într-o parte dintr-un mare tot din care acest individ primeşte într-un fel viaţa şi fiinţa sa; să altereze constituţia fizică a omului pentru a o întări, etc., etc....Dacă e adevărat că un mare prinţ este un om rar, ce s-ar putea spune de un mare legislator? Primul nu trebuie decât să urmeze modelul pe care celălalt trebuie să îl propună. Acesta din urmă este mecanicul care inventează maşina, cel dintâi nu este decât muncitorul care o conduce şi o face să meargă”.

Rousseau, fiind convins că starea socială era o invenţie umană, trebuia să plaseze foarte sus legea şi legislatorul. Între legislator şi restul oamenilor, el vedea distanţa sau mai degrabă prăpastia care separă mecanicul de materia inertă din care maşina este compusă.

După el, legea trebuia să transforme persoanele, să creeze sau să nu creeze proprietate. După mine, societatea, persoanele şi proprietăţile există anterior legilor, şi, pentru a mă limita la un subiect special, aş spune : Nu pentru că există legi există proprietate, ci pentru că există proprietate există legi.

Opoziţia dintre aceste două sisteme este radicală. Consecinţele care derivă din aceasta se vor îndepărta fără încetare; să-mi fie deci permis să precizez bine chestiunea.

Avertizez mai întâi că folosesc cuvântul proprietate în sensul cel mai general, şi nu în sensul restrâns de proprietate funciară. Regret, şi probabil toţi economiştii regretă cu mine, că acest cuvânt trezeşte involuntar în noi ideea de posesiune a solului. Înţeleg prin proprietate dreptul pe care îl are un muncitor asupra valorii pe care a creat-o prin munca sa.

Acestea fiind spuse, mă întreb dacă acest drept este o creaţie legală sau dacă, dimpotrivă, nu este anterior şi superior legii? Dacă a trebuit ca legea să vină să dea naştere dreptului de proprietate sau dacă, dimpotrivă, proprietatea era un fapt şi un drept preexistente care au dat naştere legii? În primul caz, legislatorul are ca misiune să organizeze, modifice şi chiar să suprime proprietatea, dacă găseşte că acest lucru este bine; în al doilea caz, atribuţiile sale se mărginesc la a o garanta, la a o face respectată.

În preambului proiectului de constituţie al unuia dintre cei mai mari gânditori a timpurilor moderne, Domnul Lamennais3, citesc aceste cuvinte:

„Poporul francez declară că recunoaşte drepturi şi datorii anterioare şi superioare tuturor legilor pozitive şi independente de ele. Aceste drepturi şi datorii, direct emanate de la Dumnezeu, se rezumă la tripla dogmă pe care o exprimă aceste trei cuvinte sacre: Egalitate, Libertate, Fraternitate.”

Mă întreb dacă dreptul de Proprietate nu este unul dintre acele drepturi care, departe de a deriva din legea pozitivă, preced legea şi constituie raţiunea sa de a fi? Nu este vorba, aşa cum am putea crede, de o chestiune subtilă şi inutilă. Este o chestiune imensă, fundamentală.

Soluţia la această chestiune interesează în cel mai înalt grad societatea, şi vă veţi fi convins de acest lucru, sper, când voi fi comparat, cu privire la originea şi la efectele lor, cele două sisteme în discuţie.

Economiştii consideră că Proprietatea este un fapt providenţial precum Persoana. Codul nu confera existenţă unuia mai mult ca celuilalt. Proprietatea este o consecinţă necesară a constituţiei omului.

În sensul deplin al cuvântului, omul se naşte proprietar, căci se naşte cu nevoi a căror satisfacţie este indispensabilă vieţii, cu organe şi facultăţi al căror exerciţiu este indispensabil satisfacerii acestor nevoi. Facultăţile nu sunt decât prelungirea persoanei; proprietatea nu este decât prelungirea facultăţilor. A separa omul de facultăţile sale, înseamnă să îl ucizi; a separa omul de produsul facultăţilor sale, înseamnă tot a-l ucide.

Există publicişti care se preocupă mult de a şti cum ar fi trebuit Dumnezeu să facă omul: noi însă studiem omul aşa cum Dumnezeu l-a făcut; noi constatăm că el nu poate să trăiască fără să îşi satisfacă nevoile; că nu poate să îşi satisfacă nevoile fără să muncească, şi că nu poate să muncească dacă nu este sigur că îşi poate satisface nevoile cu fructul muncii sale.

Iată de ce credem că Proprietatea este o instituţie divină, şi că siguranţa sau securitatea sa constituie obiectul legii umane.

Este atât de adevărat că Proprietatea este anterioară legii, încât ea este recunoscută chiar şi printre sălbatici care nici nu au legi, sau cel puţin nu au legi scrise. Când un sălbatic şi-a consacrat munca pentru a-şi construi o colibă, nimeni nu îi dispută posesiunea sau Proprietatea colibei. Fără îndoială, un alt sălbatic mai puternic poate să îl alunge din colibă, însă acest lucru nu se poate petrece fără să indigneze şi să alarmeze întreg tribul. Tocmai acest abuz al forţei este cel care dă naştere la asocierea privind o convenţie, la lege, care pune forţa publică în serviciul Proprietăţii. Deci Legea ia naştere din Proprietate şi nu Proprietatea ia naştere din Lege.

Putem spune că principiul proprietăţii este recunoscut până şi printre animale. Rândunica îţi îngrijeşte paşnic tânăra familie în cuibul pe care l-a construit prin eforturile sale.

Planta însăşi trăieşte şi se dezvoltă prin asimilare, prin apropriere. Ea îşi aproprie substanţele, gazele, sărurile care îi sunt la îndemână. Ar fi de-ajuns să fie întrerupt acest fenomen pentru ca aceasta să se usuce şi să dispară.

Omul de asemenea trăieşte şi se dezvoltă prin apropriere. Aproprierea este un fenomen natural, providenţial, esenţial vieţii, şi proprietatea nu este decât aproprierea devenită un drept prin muncă. Când munca a făcut asimilabile, apropriabile substanţe care anterior nu erau în această stare, chiar nu văd cum am putea pretinde că, de drept, fenomenul aproprierii trebuie să aibă loc în beneficiul unui alt individ decât cel care a executat munca.

Datorită acestor fapte primordiale, consecinţe necesare ale însăşi constituţiei omului, intervine Legea. Cum aspiraţia la viaţă şi dezvoltare îl poate face pe omul puternic să îl deposedeze pe omul slab, şi să îi violeze astfel dreptul la muncă, a fost convenit că forţa tuturor să fie consacrată prevenirii şi reprimării violenţei. Misiunea Legii este deci să impună respectul Proprietăţii. Nu Proprietatea este convenţională, ci Legea.

Să cercetăm acum originea sistemului opus.

Toate constituţiile noastre trecute proclamă că Proprietatea este sacră, ceea ce pare să atribuie asocierii comune libera dezvoltare, fie a individualităţilor, fie a asociaţiilor particulare, prin muncă. Acest lucru implică că Proprietatea este un drept anterior Legii, căci Legea nu ar avea alt obiect decât să garanteze Proprietatea.

Mă întreb însă dacă această declaraţie n-a fost introdusă în cartele4 noastre în mod instinctiv, ca să zic aşa, cu titlul de frazeologie, de literă moartă, şi mai ales dacă este ea la baza tuturor convingerilor sociale?

Or, dacă este adevărat, cum s-a spus, că literature este expresia societăţii, ne este permis să avem îndoieli în această privinţă; căci, cu siguranţă, niciodată publiciştii, după ce au salutat respectuos principiul proprietăţii, nu au invocat mai mult intervenţia legii, nu pentru a impune respectul Proprietăţii, ci pentru a modifica, altera, transforma, echilibra, pondera şi organiza proprietatea, creditul şi munca.

Or acest lucru presupune faptul că se atribuie Legii, şi prin urmare Legislatorului, o putere absolută asupra persoanelor şi proprietăţilor.

Putem să fim mâhniţi de acest lucru, dar nu putem fi surprinşi.

De unde ne extragem noi ideile în această privinţă şi până la noţiunea de Drept? Din cărţile latine, din Dreptul roman.

Nu am formulat o teorie proprie a Dreptului, dar îmi este de-ajuns să ştiu că aceasta este sursa teoriilor noastre pentru a afirma că ele sunt false. Romanii trebuiau să considere Proprietatea ca un fapt pur convenţional, ca un produs, ca o creaţie artificială a Legii scrise. Evident, ei nu puteau să urce, aşa cum o face economia politică, până la constituţia însăşi a omului şi să perceapă raportul şi înlănţuirea necesară care există între aceste fenomene : nevoi, facultăţi, muncă şi proprietate. Ar fi fost un contrasens şi un suicid. Cum ar fi putut ei, care trăiau din jaf, a căror proprietăţi erau toate fructul spolierii, care îşi întemeiaseră mijloacele de existenţă pe munca sclavilor, cum ar fi putut ei, fără a zgudui fundamentele societăţii lor, să introducă în legislaţie această gândire că adevăratul titlu de proprietate este munca care l-a produs ? Nu, nu puteau nici să o spună, nici să o gândească. Trebuiau să recurgă la această definiţie empirică a proprietăţii, jus utendi et abutendi5, definiţie care nu are nicio relaţie cu efectele, sau cu cauzele sau cu originile; tocmai pentru că erau forţaţi să ţină originile în umbră.

Este trist să ne gândim că ştiinţa Dreptului, la noi, în secolul XIX, este încă la ideile pe care prezenţa Sclavului trebuie să le fi suscitat în antichitate; însă acest lucru este explicabil. Învăţământul Dreptului este monopolizat în Franţa, şi monopolul exclude progresul.

Este adevărat că juriştii nu constituie întreaga opinie publică; dar trebuie spus că educaţia universitară şi clericală pregăteşte minunat tinerii francezi să primească, în aceste materii, noţiunile false ale juriştilor, căci, pentru a se asigura cât mai bine de acest lucru, ne aruncă pe toţi, pentru zece din cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre, în această atmosferă de război şi sclavie care acoperea şi penetra societatea romană.

Să nu fim deci surprinşi a vedea reprodusă, în secolul al XVIII-lea, această idee romană conform căreia proprietatea este un fapt convenţional şi instituit legal; că, departe ca Legea să fie un corolar al Proprietăţii, Proprietatea este cea care este un corolar al Legii. Ştim că, conform lui Rousseau, nu numai proprietatea, ci societatea întreagă era rezultatul unui contract, a unei invenţii nascute în mintea Legislatorului.

„Ordinea socială este un drept sacru care serveşte ca bază pentru toate celelalte. Totuşi acest drept nu vine deloc de la natură. El este deci fondat pe convenţii.”

Astfel dreptul care serveşte de bază pentru toate celelate drepturi este pur convenţional. Deci proprietatea, care este un drept posterior, este de asemenea convenţională. Ea nu vine de la natură.

Robespierre6 era înţesat de ideile lui Rousseau. În ceea ce zice elevul, se va recunoaşte teoriile şi până şi formele oratorice ale maestrului.

„Cetăţeni, vă voi propune mai întâi câteva articole necesare pentru a completa teoria voastră a proprietăţii. Să nu alarmeze pe nimeni acest cuvânt. Suflete de noroi, care nu măsuraţi decât aurul, nu doresc să mă ating de averile voastre, oricât de impură este sursa acestora…Mie mi-ar plăcea mai mult să mă nasc în cabana lui Fabricius decât în palatul lui Lucullus, etc., etc.”

Vreau să se observe aici că, atunci când se analizează noţiunea de proprietate, este iraţional şi periculos de a face din acest cuvânt sinonimul opulenţei, şi mai ales a opulenţei dobândite injust.

Cabana lui Fabricius este o proprietate tot atât cât şi palatal lui Lucullus. Dar să-mi fie permis de a face apel la atenţia cititorului asupra frazei următoare care pune punct întregului sistem :

„Definind libertatea, această primă nevoie a omului, cel mai sacru dintre drepturi, ca ceva ce ţine de natură, am spus, pe bună dreptate, că ea are ca limită dreptul celuilalt. De ce nu aţi aplicat acest principiu proprietăţii, care este o instituţie socială, ca şi cum legile eterne ale naturii erau mai puţin inviolabile decât convenţiile umane?”

După aceste preambuluri, Robespierre stabileşte principiile în aceşti termeni :

„Articolul 1. Proprietatea este dreptul pe care îl are fiecare cetăţean de a se bucura şi dispune de porţiunea de bunuri care îi este garantată de lege. Articolul 2. Dreptul de proprietatea este mărginit, ca toate celelate drepturi, de obligaţia de a respecta drepturile celuilalt.”

Astfel Robespierre pune în opoziţie Libertatea şi Proprietatea. Sunt două drepturi de origini diferite: unul vine de la natură, celălalt este instituit social. Primul este natural, al doilea este convenţional.

Limita uniformă pe care Robespierre o pune acestor două drepturi ar fi trebuit, îmi pare, să-i inducă ideea că ele au aceiaşi sursă. Fie că e vorba de libertate sau de proprietate, a respecta dreptul celuilalt nu înseamnă a distruge sau a altera dreptul, ci a-l recunoaşte şi a-l confirma. Tocmai pentru că proprietatea este un drept anterior legii, ca şi libertatea, atât unul cât şi celălalt nu există decât cu condiţia de a respecta dreptul celuilalt şi legea are ca misiune de a impune repectarea acestei limite, ceea ce înseamnă a recunoaşte şi a menţine principiul însuşi.

Oricum ar fi, este sigur că Robespierre, după exemplul lui Rousseau, considera proprietatea ca o instituţie socială, ca o convenţie. Nu o ataşa deloc veritabilului său titlu, care este munca. Este dreptul, spunea el, de a dispune de porţiunea de bunuri garantată de lege. Nu e nevoie să amintesc aici că prin intermediul lui Rousseau şi Robespierre noţiunea romană de proprietatea s-a transmis tuturor şcolilor noastre intitulate socialiste. Ştim că primul volum al lui Louis Blanc7, asupra Revoluţiei, este un ditiramb adus filozofului Genevei şi sefului Convenţiei.

Astfel, această idee că dreptul de proprietate este o instituţie socială, că este o invenţie a legislatorului, o creaţie a legii, cu alte cuvinte, că este necunoscut omului în starea de natură, această idee, zic eu, s-a transmis de la romani până la noi, prin intermediul învăţământului juridic, studiile clasice, publiciştii secolului al XVIII-lea, revoluţionarii din 93 şi organizatorii moderni.

Să trecem acum la consecinţele celor două sisteme pe care tocmai le-am pus în opoziţie, şi să începem cu sistemul jurist.

Cea dintâi consecinţă este de a deschide un câmp fără limite imaginaţiei utopiştilor.

Acest lucru este evident. Odată ce am declarat de principiu că Proprietatea îşi datorează existenţa Legii, există atâtea moduri posibile de organizare a munci câte legi posibile există în mintea visătorilor. Odată ce am declarat de principiu că legislatorul este însărcinat să aranjeze, să combine şi să fasoneze după bunul plac persoanele şi proprietăţile, nu există margini la modurile imaginabile conform cărora persoanele şi proprietăţile vor putea fi aranjate, combinate şi fasonate. În acest moment, există cu siguranţă în circulaţie, în Paris, mai mult de cinci sute de proiecte de orgnizare a muncii, fără a număra un număr egal de proiecte de orgnizare a creditului. Fără îndoială aceste planuri sunt contradictorii între ele, dar toate au în comun faptul de a se baza pe acest mod de gândire: Legea crează dreptul de proprietate; legislatorul dispune ca un stăpân absolut de muncitori şi de roadele muncii lor.

Printre aceste proiecte, cele care au atras cel mai mult atenţia publică sunt proiectele lui Fourrier, lui Saint-Simon, lui Owen, lui Cabet, lui Louis Blanc8. Însă ar fi o nebunie să crezi că nu există decât aceste cinci moduri de organizare. Numărul lor este nelimitat. Fiecare dimineaţă ar putea da naştere unui nou mod, mai seducător decât cel din ajun, şi vă las să vă gândiţi ce se va întâmpla cu umanitatea dacă, atunci când una dintre aceste invenţii i-ar fi impusă, se va găsi deodată una mai specioasă. Ea va fi redusă la alternativa de a schimba în fiecare dimineaţă modul său de existenţă sau de a persevera pentru totdeauna pe o cale recunoscută falsă prin simplul fapt că a calcat pe această cale.

O a doua consecinţă constă în a excita setea de putere în toţi visătorii. Îmi imaginez organizarea muncii. A-mi expune sistemul şi a aştepta ca oamenii să-l adopte dacă este bun ar presupune că principiul de acţiune este în ei. Dar în sistemul pe care îl examinez, principiul de acţiune rezidă în Legislator. „Legislatorul, cum zice Rousseau, trebuie să se simtă în stare să transforme natura umană.” Deci, eu trebuie să aspir la a deveni legislator pentru a impune ordinea socială pe care o inventez.

Este clar pe de altă parte că sistemele care au ca bază această idee că dreptul de proprietate este o instituţie socială, sfârşesc toate în privilegiul cel mai concentrat sau în comunismul cel mai integral, conform bunelor sau relelor intenţii ale legislatorului. Dacă are dorinţe sinistre, se va servi de lege pentru a îmbogăţi pe unii pe cheltuiala tuturor. Dacă ascultă de sentimente filantropice, va dori să egalizeze bunăstarea, şi, pentru acest lucru, se va gândi să stipuleze în favoarea fiecăruia o participare legală şi uniformă la produsele create. Rămâne de văzut dacă, în această situaţie, crearea produselor este posibilă.

În această privinţă, Luxembourg-ul9 ne-a prezentat recent un spectacol cu adevărat extraordinar. Nu s-a auzit, în plin secol al XIX-lea, câteva zile după revoluţia din Februarie, făcută în numele libertăţii, un om mai puternic decât un ministru, un membru al guvernului provizoriu, un funcţionar îmbrăcat cu o autoritate revoluţionară şi nelimitată, întrebând rece dacă, în repartiţia salariilor, este bine de a ţine cont de forţa, talentul, activitatea, abilitatea muncitorului, adică de bogăţia produsă; sau dacă, neţinând cont de aceste virtuţi personale, nici de efectul lor util, nu ar fi mai bine să se dea de acum înainte la toată lumea o remuneraţie uniformă? O întrebare care se reduce în fond la următoarea: Un metru de draperie dus la piaţă de către un leneş se va vinde ea la acelaşi preţ ca doi metri oferiţi de un om muncitor? Şi, lucru care întrece orice credinţă, acest om a proclamat că ar prefera uniformitatea profiturilor, oricare ar fi munca oferită la vânzare, şi a hotărât astfel, în înţelepciunea sa, că, deşi doi sunt doi prin natură, nu vor mai fi decât unul prin lege.

Iată unde ajungem când plecăm de la ideea că legea este mai puternică decât natura.

Auditoriul, după câte se pare, a înţeles că însăşi constituţia omului se revoltă împotriva unui astfel de arbitrariu; că niciodată nu s-ar fi putut face ca un metru de draperie să dea naştere la aceiaşi remuneraţie ca doi metri. Că dacă ar fi aşa, concurenţa pe care vrem să o nimicim ar fi fost înlocuită de o altă concurenţă, de o mie de ori mai funestă; că fiecare ar fi muncit mai puţin, ar fi depus cea mai mică activitate, căci, prin lege, recompensa ar fi întotdeauna garantată şi egală pentru toţi.

Dar cetăţeanul Blanc prevăzuse obiecţia, şi, pentru a preveni acest blând farniente, vai! atât de natural omului, când munca nu este remunerată, şi-a închipui ca în fiecare comună să fie ridicat un stâlp unde să fie înscrise numele leneşilor. Dar nu a spus dacă vor fi existând şi inchizitori pentru a descoperi păcatul lenei, tribunale pentru a-l judeca, şi jandarmi pentru a executa sentinţa. Trebuie remarcat că utopiştii nu se preocupă niciodată de imensa maşină guvernamentală fără de care nu poate fi pusă în mişcare mecanica lor legală.

Cum delegaţii de la Luxembourg se arătau întrucâtva increduli, a apărut cetăţeanul Vidal, secretarul cetăţeanului Blanc, care a desăvârşit gândirea maestrului. După exemplul lui Rousseau, cetăţeanul Vidal îşi propune nimic mai puţin decât să schimbe natura omului şi legile Providenţei.

I-a plăcut Providenţei să plaseze în individ nevoile şi consecinţele lor, facultăţile şi consecinţele lor, creând astfel interesul personal, altfel spus, instinctul de conservare şi dragostea de dezvoltare ca marele resort al umanităţii. Domnul Vidal vrea să schimbe toate acestea. A privit lucrarea lui Dumnezeu şi a văzut că nu este bună. Prin urmare, plecând de la acest principiu că legea şi legislatorul pot totul, va suprima, prin decret interesul personal. Îl înlocuişte cu angajamentul de onoare. Oamenii nu vor mai munci pentru a trăi, pentru a face să trăiască şi a creşte familiile lor, ci pentru a asculta de angajamentul de onoare, pentru a evita fatalul stâlp, ca şi cum acest nou mobil nu era doar un interes personal de altă speţă.

Domnul Vidal citează fără încetare că angajamentul de onoare face să existe armatele. Dar, vai! trebuie spus totul, şi dacă vrem să înregimentăm muncitorii, să ni se spună deci dacă Codul militar, cu cele 30 de cazuri de pedeapsă cu moartea ale sale, va deveni Codul muncitorilor?

Un efect chiar mai frapant al principiului funest pe care mă străduiesc să-l combat aici, este incertitudinea pe care o ţine totdeauna suspendată, precum sabia lui Damocles, asupra muncii, capitalului, comerţului şi industriei; şi acest lucru este atât de grav încât îndrăznesc să cer toată atenţia cititorului.

Într-o ţară ca Statele Unite, unde dreptul de Proprietate este plasat deasupra Legii, unde forţa opiniei publice nu are ca misiune decât a impune respectul faţă de acest drept natural, fiecare îşi poate consacra cu toată încrederea capitalul şi braţele sale producţiei. Nu trebuie să se teamă că planurile sale vor fi dintr-o clipă într-alta bulversate de puterea legislativă.

Dar când, dimpotrivă, declarând ca principiu că nu munca, ci Legea este fundamentul Proprietăţii şi se admite ca toţi intriganţii utopişti să îşi impună combinaţiile lor, de o manieră generală şi prin autoritatea decretelor, cine nu vede că întoarcem împotriva progresului industrial întreaga prevedere şi prudenţă pe care natura a pus-o în inima omului?

Care este în acest moment curajosul speculator care ar îndrăzni să ridice o uzină sau să pornească o întreprindre? Ieri se decretează că nu va fi permis a munci decât un număr determinat de ore. Astăzi se decretează că salariul unui anumit tip de muncă va fi fixat; cine poate prevedea decretul de mâine, cel de poimâine, cele din zilele următoare? Din moment ce legislatorul se plasează la această distanţă incomensurabilă de ceilalţi oameni; din moment ce crede, cu toată conştiinţa, că poate să dispună de timpul lor, de munca lor, de tranzacţiile lor, de toate lucrurile care sunt Proprietăţi, care om, de pe tot cuprinsul ţării, are cea mai mică cunoştinţă de poziţia forţată în care Legea îl va plasa mâine pe el şi pe profesia lui? Şi, în aceste condiţii, cine poate şi vrea să întreprindă ceva?

Nu neg că, printre nenumăratele sisteme la care acest fals principiu dă naştere, un mare număr, cel mai mare număr chiar, pleacă de la intenţii binevoitoare şi generoase. Dar ceea ce este redutabil este principiul însuşi. Scopul manifest al fiecărei combinaţii particulare este de a egaliza prosperitate. Dar efectul cel mai manifest al principiului pe care aceste combinaţii se întemeiază este de a egaliza sărăcia; nu zic destul; presupune a coborâ la rangul mizerabililor familiile înstărite, şi a decima prin boli şi inaniţie familiile sărace.

Mărturisesc că sunt îngrozit pentru viitorul ţării mele când mă gândesc la gravitatea dificultăţilor financiare pe care acest periculos principiu vine să le agraveze şi mai mult.

Pe 24 februarie10, am găsit un buget care depăşeşte proporţiile pe care Franţa le poate atinge în mod rezonabil; şi, în plus, conform ministrului actual de finanţe, datorii de aproape un milliard cu scadenţă imediată. De la această situaţie, deja atât de alarmantă, cheltuielile au crescut continuu, iar veniturile s-au diminuat fără încetare.

Şi asta nu este totul. S-a aruncat publicului, cu o risipă fără măsură, două feluri de promisiuni. După unele dintre acestea, îl vom pune în posesia unei mulţimi fără număr de instituţii binefăcătoare, dar costisitoare. După altele, vom suprima toate impozitele. Astfel, pe de-o parte, se vor multiplica creşele, sălile de azil, şcolile primare, şcolile secundare gratuite, atelierele de muncă, casele de pensii ale industriei. Se va indemniza proprietarii de sclavi; vor fi despăgubiţi sclavii însăşi; statul va întemeia instituţii de credit; va împrumuta muncitorilor instrumente de muncă; dublează armata, reorganizează marina, etc., etc, şi, pe de altă parte, suprimă impozitul pe sare, dările şi toate contribuţiile cele mai impopulare.

Cu siguranţă, orice idee ne-am face despre resursele Franţei, se va admite cel puţin că trebuie ca aceste resurse să se dezvolte pentru a face faţă acestei duble întreprinderi, atât de gigantică şi, în aparenţă, atât de contradictorie.

Dar iată că în mijlocul acestei mişcări extraordinare, şi care ar putea fi considerată ca fiind deasupra forţelor umane, chiar şi atunci când toate energiile ţării ar fi îndreptate către munca productivă, un strigăt se ridică: Dreptul de proprietate este o creaţie a legii. Ca urmare, legislatorul poate să emită în fiecare moment, şi conform teoriilor sistematice cu care mintea îi este înţesată, decrete care bulversează toate combinaţiile industriei. Muncitorul nu este proprietarul unui lucru sau a unei valori pentru că a creat-o prin muncă, ci pentru că legea de azi i-o garantează. Legea de mâine poate retrage această garanţie, şi atunci proprietatea nu mai este legitimă.

Întreb, ce se poate întâmpla ca urmare a acestui lucru? Capitalul şi munca se înspăimântă; ele nu mai pot conta pe viitor. Capitalul, sub lovitura unei astfel de doctrine, se va ascunde, va dezerta, se va nimici. Şi ce se va întâmpla atunci cu muncitorii, aceşti muncitori pentru care profesaţi o afecţiune atât de vie, atât de sinceră, dar atât de puţin luminată? Vor fi ei mai bine hrăniţi când producţia agricolă va fi oprită? Vor fi ei mai bine îmbrăcaţi când nimeni nu va îndrăzni să deschidă o fabrică? Vor avea ei mai multe locuri de muncă când capitalurile au dispărut?

Şi impozitul, de unde îl veţi mai obţine? Şi finanţele, cum se vor mai restabili ele? Cum veţi mai plăti armata? Cum vă veţi mai achita datoriile? Cu ce bani veţi împrumuta voi instrumentele de muncă? Cu ce resurse veţi susţine aceste instituţii caritabile, atât de uşor de decretat?

Mă grăbesc să abandonez aceste triste consideraţii. Îmi rămâne să examinez în privinţa consecinţelor sale principiul opus celui care prevalează astăzi, principiul economic, principiul care derivă din muncă şi nu din lege dreptul de proprietate, principiul care spune: Proprietatea există înainte de Lege; legea nu are altă misiune decât să impună respectarea proprietăţii oriunde există, oriunde ea se formează, în orice fel a creat-o cel care a muncit, izolat sau în asociere cu alte persoane, cu condiţia să fi respectat dreptul celuilalt.

Mai întâi, cum principiul juriştilor include în mod virtual sclavia, cel al economiştilor conţine libertatea. Proprietatea, dreptul de a te bucura de fructul muncii tale, dreptul de a munci, de a te dezvolta, de a-ţi exercita facultăţile, aşa cum crezi de cuviinţă, fără ca statul să intervină altfel decât prin acţiunea sa protectoare, înseamnă libertate. – Şi nu pot încă să înţeleg de ce numeroşii partizani ai sistemelor opuse lasă să subziste pe drapelul Republicii cuvântul libertate. Se spune că unii dintre ei l-au şters pentru a-l înlocui cu cuvântul solidaritate. Aceştia sunt cei mai sinceri şi mai consecvenţi. Numai că ar fi trebuit să spună comunism, şi nu solidaritate, căci solidaritatea intereselor, ca şi proprietatea, există în afara legii.

Acest principiu implică pe deasupra unitate. Aşa cum am văzut deja, dacă legislatorul crează dreptul de proprietate, există atâtea moduri de a exista a proprietăţii câte erori pot exista în mintea utopiştilor, adică un infinit. Dacă, dimpotrivă, dreptul de proprietate este un fapt providenţial, anterior oricărei legislaţii umane şi pe care legislaţia are ca scop să îl facă respectat, nu există loc pentru niciun alt sistem.

Mai înseamnă în plus securitate, şi acest lucru este absolut evident: să fie bine recunoscut în sânul unui popor, că fiecare trebuie să îşi producă propriile mijloace de existenţă, dar şi că fiecare are un drept anterior şi superior legii asupra roadelor muncii sale; că legea umană nu a fost necesară şi n-a intervenit decât pentru a garanta tuturor libertatea de a munci şi proprietatea roadelor sale; este evident că un viitor de securitate deplină se deschide în faţa umanităţii. Ea nu trebuie să se mai teamă că puterea legislativă vine, decret după decret, să-i oprească eforturile, să-i stânjenească combinaţiile, să-i deruteze prevederea. La adăpostul acestei securităţi, capitalurile se vor forma rapid. Creşterea rapidă a capitalurilor este la rândul său motivul unic al creşterii valorii muncii. Clasele muncitoare vor fi deci într-o stare fericită; ele însele vor concura la formarea noilor capitaluri. Ele vor fi capabile într-o măsură mai mare de a se elibera de munca salarială, de a se asocia în întreprinderi, de a întemeia propriile întreprinderi, de a-şi recâştiga demnitatea.

În sfârşit, principiul etern că statul nu trebuie să fie producător, ci să procure securitate producătorilor, antrenează în mod necesar economie şi ordine în finanţele publice; prin urmare, numai acest principiu face posibilă o bună şi justă repartiţie a impozitului.

Într-adevăr, statul, să nu uităm niciodată, nu are resurse proprii. Nu are nimic, nu posedă nimic în afară de ceea ce ia de la muncitori. Atunci când se amestecă în toate, înlocuieşte activitatea privată cu trista şi costisitoarea activitate desfăşurată din banii săi. Dacă s-ar recunoaşte, ca în Statele Unite, că misiunea statului este de a procura tuturor o securitate deplină, această misiune, ar putea fi îndeplinită cu câteva sute de milioane. Graţie acestei economii, combinată cu prosperitatea industrială, va fi în sfârşit posibil să fie înfiinţat impozitul direct, unic, lovind exclusiv proprietatea realizată de orice natură.

Dar pentru asta, trebuie aşteptat ca experienţe probabil crude să diminueze puţin credinţa noastră în Stat şi să crească credinţa noastră în Umanitate.

Voi încheia cu câteva cuvinte asupra Asociaţiei pentru Libertatea Schimburilor11. I s-a reproşat mult acest titlu. Avdersarii săi s-au bucurat, partizanii săi sau mâhnit de ceea ce ce atât unii cât şi ceilalţi considerau ca fiind o greşeală.

„De ce semănaţi în felul acesta nelinişte? spuneau aceştia din urmă. De ce înscrieţi pe drapelul vostru un principiu? De ce nu vă mărginiţi să reclamaţi în cea ce priveşte tarifele vamale aceste modificări înţelepte şi prudente pe care timpul le-a făcut necesare şi cărora experienţa le constată oportunitatea?”

De ce? pentru că, în ochii mei cel puţin, niciodată liberul schimb n-a fost o chestiune de vamă şi de tarif, ci o chestiune de drept, de justiţie, de ordine publică, de Proprietate. Pentru că privilegiul, sub orice formă se manifestă, implică negarea sau dispreţul proprietăţii; pentru că intervenţia statului pentru a nivela averile, pentru a creşte partea unora pe cheltuiala altora, înseamnă comunism, tot aşa cum o picătură de apă este apă ca şi întreg Oceanul; pentru că am prevăzut că, odată pus sub îndoială principiul proprietăţii sub o anumită formă, nu va trece mult timp până ce acesta va fi atăcat sub mii de diverse alte forme; pentru că nu mi-am părăsit solitudinea pentru a urmări o modificare parţială a tarifelor, care ar fi implicat adeziunea mea la această falsă noţiune conform căreia legea este anterioară proprietăţii, ci pentru a zbura în ajutorul principiului opus, compromis de regimul protecţionist; pentru că eram convins că proprietarii funciari şi capitaliştii sădiseră ei înşişi, în chestiunea tarifelor, germenul acestui comunism care îi înspăimântă acum, pentru că cereau legii suplimente de profit în prejudiciul claselor muncitoare. Vedeam că aceste clase nu vor întârzia să reclame de asemenea, în virtutea egalităţii, beneficiul legii aplicate să niveleze prosperitatea, ceea ce înseamnă comunism.

Să se citească primul document emanant de la Asociaţia noastră, programul redactat într-o şedinţă preparatoare, în 10 mai 1846; vă veţi convinge care a fost gândirea noastră dominantă:

„Schimbul este un drept natural ca şi Proprietatea. Orice cetăţean care a creat sau a achiziţionat un produs trebuie să aibă opţiunea sau de a-l aplica imediat la propriul uz, sau de a-l ceda oricui, de pe suprafaţa globului, care consimte să îi dea în schimb obiectul dorinţelor sale. A-l priva de această facultate, când nu face uz de nimic contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, şi numai pentru a satisface convenienţa unui alt cetăţean, înseamnă a legitima o spoliere, a răni legea dreptăţii.”

„Înseamnă pe deasupra a viola condiţiile ordinii; căci ce ordine poate să existe în sânul unei societăţi în care fiecare industrie, ajutată în acest scop de lege şi de forţa publică, îşi caută succesele în oprimarea succeselor tuturor celorlalţi?”

Plasam chestiunea mult deasupra tarifelor încât adăugam:

„Subsemnaţii nu contestă societăţii dreptul de a stabili, asupra mărfurilor care trec frontiera, taxe destinate cheltuielilor comune, cu condiţia ca ele să fie determinate de nevoile Trezoreriei.”

„Dar imediat ce taxa, pierzându-şi caracterul fiscal, are ca scop de a respinge produsul străin, în detrimental fiscului însuşi, pentru a ridica artificial preţul produsului naţional similar, şi de a jefui astfel comunitatea spre profitul unei clase, din acest moment Protectionismul, sau mai degrabă Spolierea, se manifestă, şi acesta este principiul pe care Asociaţia aspiră să-l ruineze în spirite şi să-l şteargă complet din legile noastre.”

Cu siguranţă, dacă nu am fi urmărit decât o modificare imediată a tarifelor, dacă am fi fost, cum s-a pretins, agenţii anumitor interese comerciale, ne-am fi păzit să înscriem pe drapelul nostru un cuvânt care implică un principiu. Credeţi că nu am presimţit obstacolele pe care ni le-ar suscita această declaraţie de război la adresa injustiţiei? Nu ştiam eu foarte bine că ocolind, ascunzând, acoperind jumătate din gândirea noastră am fi ajuns mai devreme la o astfel de victorie parţială? Dar cât ar fi degajat şi protejat aceste triumfuri, de altfel efemere, principiul Proprietăţii, pe care noi înşine l-am fi ţinut în umbră şi scos înafara cauzei?

O repet, ceream abolirea regimului protecţionist, nu ca o bună măsură guvernamentală, ci ca o măsură de justiţie, ca realizarea libertăţii, ca consecinţa riguroasă a unui drept superior legii. Ceea ce doream în fond, nu trebuia să o disimulăm în formă.

Se apropie timpul când se va recunoaşte că am avut dreptate de a nu consmiţi să punem în titulatura Asociaţiei noastre un artificiu, o capcană, o surpriză, un echivoc, ci expresia sinceră a unui principiu etern de ordine şi justiţie, căci nu există putere decât în principii; ele singure sunt flacăra inteligenţelor, punctul de raliere al convingerilor rătăcite.

În timpurile din urmă, o tresărire universală a parcurs, ca un fior de spaimă, întreaga Franţă. Doar la auzul cuvântului comunism, toate existenţele s-au alarmat. Văzându cum apar în ziua mare şi aproape oficial sistemele cele mai ciudate; văzând cum se succed decrete subversive, care pot fi urmate de decrete încă şi mai subversive, fiecare s-a întrebat pe ce cale mergem. Capitalurile s-au înspăimântat, creditele au fugit, munca a fost suspendată, fierăstrăul şi ciocanul s-au oprit la mijlocul operei lor, ca şi cum un curent electric funest şi universal ar fi paralizat dintr-o dată inteligenţele şi braţele. Şi de ce? Pentru că principiul proprietăţii, deja compromis, în esenţă, de către regimul protecţionist, a resimţit noi zguduiri, consecinţe ale celei dintâi; pentru că intervenţia Legii în materie de industrie, şi ca mijloc de a pondera valorile şi de a echilibra avuţiile, intervenţie a cărei primă manifestare a fost regimul protecţionist, ameninţă să se manifeste sub mii de forme cunoscute sau necunoscute. Da, o zic cu glas tare, proprietarii funciari, cei care sunt consideraţi proprietari prin excelenţă, sunt cei care au zguduit principiul proprietăţii pentru că ei au făcut apel la lege pentru a da terenurilor şi produselor lor o valoare falsă. Capitaliştii sunt cei care au sugerat ideea nivelării averilor prin lege. Protecţionismul a fost precursorul comunismului; ba mai mult zic, i-a fost prima manifestare. Căci, ce cer astăzi clasele în nevoie? Ele nu cer altceva decât ceea ce au cerut şi au obţinut capitaliştii şi proprietarii funciari. Ele cer intervenţia legii pentru a pondera, echilibra, egaliza avuţiile. Ceea ce ei au făcut prin vamă, ele vor să facă prin alte instituţii; însă principiul este tot acelaşi, a lua pe căi legislative unora pentru a da altora; şi, desigur pentru că voi, proprietarii şi capitaliştii, sunteţi cei care aţi făcut ca acest principiu să fie admis, să nu protestaţi cu surprindere dacă şi cei mai nefericiţi vor şi ei să beneficieze de el. Ei au cel puţin o îndreptăţire pe care voi nu o aveaţi.

Dar se deschid în sfârşit ochii, se vede către ce prăpastie ne împinge această primă atingere adusă condiţiilor esenţiale ale oricărei securităţi sociale. Nu este oare aceasta o teribilă lecţie, o dovadă sensibilă al acestei înlănţuiri de cauze şi efecte prin care a apărut într-un timp îndelungat justiţia retribuţiilor providenţiale, a vedea astăzi bogăţiile înspăimântându-se în faţa invaziei unei false doctrine căreia ei înşişi i-au pus bazele injuste şi ale cărei consecinţe credeau că le puteau face în mod paşnic să funcţioneze numai spre profitul lor? Da, prohibiţionişti, voi aţi fost promotorii comunismului. Da, proprietari, voi aţi distrus în spirite adevărata noţiune de Proprietate.

Această noţiune este dată de Economia politică şi voi aţi proscris Economia politică pentru că, în numele dreptului de proprietate, ea combătea nedreptele voastre privilegii. – Şi când şcolile moderne, aceste şcoli care vă înspăimântă atât de mult, au luat puterea, la ce s-au gândit ele, ca şi voi, prima dată? Să suprime Economia politică, căci ştiinţa economică este un protest perpetuu împotriva acestei nivelări legale pe care voi aţi căutat-o şi pe care alţii o caută astăzi după exemplul vostru. Aţi cerut Legii alt lucru şi mai mult decât trebuie cerut Legii, alt lucru şi mai mult decât Legea poate să ofere. I-aţi cerut nu securitatea (aceasta ar fi fost dreptul vostru), ci plus-valoarea a ceea ce vă aparţine, ceea ce nu putea să vă fie acordat fără a aduce atingere drepturilor celuilalt. Şi acum, nebunia pretenţiilor voastre a devenit nebunia universală. – Şi dacă doriţi să exorcizaţi furtuna care ameninţă să vă înghită, nu vă rămâne decât o resursă. Recunoaşteţi-vă eroarea; renunţaţi la privilegiile voastre; faceţi ca Legea să reintre în atribuţiile sale; reînchideţi Legislatorul în rolul său. Ne-aţi delăsat, ne-aţi atăcat, pentru că nu ne înţelegeaţi, fără îndoială. Aşa cum aţi deschis prăpastia cu propriile voastre mâini, grăbiţi-vă să vă alăturaţi nouă, în propaganda noastră în favoarea dreptului de proprietate, dând acestui cuvânt, repet, seminificaţia sa cea mai largă, incluzând aici şi facultăţile omului şi tot ceea ce ele reuşesc să producă, că e vorba de muncă sau de schimb.

Doctrina pe care o apărăm excită o anumită neîncredere datorită extremei sale simplităţi; ea se mărgineşte să ceară legii Securitate pentru toţi. Ne este greu să credem că mecanismul guvernamental ar putea fi redus la aceste proporţii. Mai mult, cum această doctrină închide Legea în limitele Justiţiei universale, îi reproşăm că exclude Fraternitatea. Economia politică nu acceptă o astfel de acuzaţie. Acesta va fi obiectul unui viitor articol12.



Note:

1 N.tr.: Aluzie la alegerea sa, în data de 27 aprilie 1848, cu doar cu câteva zile înainte de apariţia acestui articol, ca deputat în Adunarea Constituantă din partea departamentului Landes.

2 N.tr.: Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), filozof francez, unul dintre cei mai influenţi gânditori politici iluminişti şi în acelaşi timp unul dintre cei mai importanţi critici ai Iluminismului; admirator al antichităţii clasice şi critic al modernităţii liberale, Rousseau este adesea considerat astăzi precursorul gândirii totalitare.

3 N.tr.: Hugues-Félicité Robert de Lamennais (1782-1854), filozof creştin, considerat astăzi precursorul catolicismului liberal, catolicismului social sau a creştin-democraţiei ; în anul 1848 Lamennais şi Bastiat (catolic de asemenea, şi ulterior o sursă de inspiraţie, deşi într-o măsură mult mai mică, pentru doctrina socială a Bisericii catolice) sunt colegi în Adunarea Constituantă.

4 N.tr.: Carta din 4 iunie 1814, concedată de Ludovic al XVIII-lea de Bourbon (1814-1815/1815-1824) după Restaurarea monarhiei, şi Carta din 14 august 1830 proclamată de către Ludovic-Filip d’Orléans (1830-1848) după Revoluţia din iulie şi abdicarea lui Carol al X-lea de Bourdon (1824-1830). Cartele reprezintă legile fundamentale ale regatului, însă spre deosebire de o constituţie ele nu se revedincă din principiul suvernităţii poporului, ci din cel al suveranităţii monarhice.

5 N.tr.: „drepul de a uza şi de a abuza”, expresie prin care era descrisă proprietatea în dreptul civil roman.

6 N.tr.: Maximilien Robespierre (1758-1794), supranumit „Incoruptibilul”, este unul dintre cei mai cunoscuţi lideri ai Revoluţiei franceze, discipol al lui Rousseau, lider al Clubului iacobin, membru în Consiliul Salvării Naţionale şi responsabil în bună măsură de instaurarea Terorii.

7 N.tr.: Louis Blanc (1811-1882), autor şi politician socialist francez. Ca membru în Guvernul provizoriu instaurat după februarie 1848, Louis Blanc promovează dreptul la muncă şi adoptarea unei legislaţii a muncii în Adunarea Naţională; tot el este responsabil pentru experimentul Atelierelor Naţionale din Paris, întreprinderi publice create pentru a da de lucru muncitorilor şomeri din capitala franceză; după revolta acestora din urmă, în data de 15 mai 1848, Louis Blanc este nevoit sa plece în exil la Londra iar dreptul la muncă şi majoritatea legislaţiei muncii promovată de el sunt abolite.

8 N.tr.: Gânditori şi activişti socialişti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentanţi a ceea ce Karl Marx va denumi ulterior „ Şcoala socialismului utopic”.

9 N.tr.: Palais de Luxembourg, sediul Adunării Naţionale.

10 N.tr .: Data de 24 februarie 1848 marchează abdicarea regelui Ludovic-Filip d’Orléans şi proclamarea celei de-A Doua Republici franceze. Guvernul provizoriu instalat în aceiaşi zi, şi în care Louis Blanc este membru, adoptă în cursul lunilor februarie, martie şi aprilie o serie întreagă de măsuri pro-socialiste (printre care, instituirea unui drept la muncă, a zilei legale de muncă de 10 ore sau a unor Ateliere Naţionale pentru muncitori). La costurile acestora se referă Bastiat când vorbeşte de creşterea continuă a cheltuielilor publice după 24 februarie.

11 Association pour la librté des échanges este fondată de Bastiat în februarie 1846 la Bordeaux, după modelul Ligii împotriva legii cerearelor (Anti-corn Law League) creată în Marea Britanie de John Bright şi Richard Combden. Organizaţia se va extinde ulterior în mai multe departamente şi începând cu 29 noiembrie 1945 va publica hebdomenarul Le Libre Échange, sub redacţia lui Bastiat până în 13 februarie 1848.

12 N.tr .: „ Justice et Fraternité”, apărut în numărul din 15 iunie 1848 al Journal des Économistes.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. foarte bun articol
    felicitari !

    Dan · 3 martie 2008, 08:23 · #

  2. bon

    2 · 16 aprilie 2008, 10:20 · #

  3. E posibil, pe viitor, si o traducere pentru “la loi” ?

    Neatu catalin · 1 iulie 2016, 18:55 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)