Mitul eficienţei

Murray N. Rothbard

Traducere de Diana Costea *

Salut iniţiativa Dr. Rizzo de a pune serios sub semnul întrebării, în cap. 4 [din Time, Uncertainty, and Disequilibrium], mult-aclamatul concept de „eficienţă”. Aş dori, în cele ce urmează, să duc critica sa încă şi mai departe.

Observaţia potrivit căreia singurul sens (valid) al conceptului de eficienţă este cel asociat urmăririi unor scopuri date reprezintă una dintre contribuţiile majore ale lui Rizzo. El face însă o concesie mult prea mare, cel puţin la începutul articolului, atunci când susţine că, „desigur, sistemul de common law este eficient” în raport cu anumite obiective specificate. Conceptul de eficienţă ca atare, aplicat instituţiilor sociale sau politicilor publice, presupune grave erori, pe multiple paliere: (1) problema nu constă numai în precizarea scopurilor, ci şi în a decide ale cui scopuri trebuie să fie urmărite; (2) obiectivele individuale sunt sortite să intre în conflict; orice concept sumativ de eficienţă socială devine, în consecinţă, lipsit de sens şi (3) nici măcar acţiunile fiecărui individ în parte nu pot fi presupuse „eficiente”; ele nu vor fi eficiente, fără îndoială. Prin urmare, conceptul de eficienţă este eronat chiar în situaţia în care este aplicat acţiunilor fiecărui individ în parte, îndreptate către atingerea scopurilor proprii. În mod necesar este un concept lipsit de sens dacă se referă la mai mult de o persoană, cu atât mai mult dacă este aplicat întregii societăţi.

Să luăm în discuţie un individ anume. De vreme ce scopurile sale personale sunt în mod evident date şi el acţionează pentru înfăptuirea lor, s-ar părea că putem spune cu certitudine că cel puţin acţiunile sale pot fi considerate eficiente. Însă nu este aşa, acţiunile nu pot fi eficiente, căci acţiunea eficientă pretinde din partea individului o cunoaştere perfectă, adică o cunoaştere perfectă a celei mai bune tehnologii, a acţiunilor şi a reacţiilor viitoare ale celorlalţi oameni şi a evenimentelor naturale viitoare. Deoarece nimeni nu poate niciodată să deţină cunoaşterea perfectă a viitorului, acţiunea nimănui nu poate fi denumită, prin urmare, „eficientă”. Să nu uităm că trăim într-o lume a incertitudinii. Eficienţa se dovedeşte, aşadar, o himeră.

Cu alte cuvinte, acţiunea reprezintă un proces de învăţare. Acţionând în vederea atingerii scopurilor sale, individul învaţă şi devine mai capabil în urmărirea lor. În acest caz însă, acţiunile sale nu puteau fi eficiente încă de la începutul lor – ba chiar nici la sfârşit – din moment ce cunoaşterea perfectă nu este niciodată atinsă, tot timpul existând câte ceva în plus de învăţat.

În plus, obiectivele individului nu sunt în realitate date, de vreme ce nu avem nici un motiv să presupunem că ele sunt bătute în cuie o dată pentru totdeauna. Pe măsură ce învaţă tot mai mult despre lume, despre natură şi despre ceilalţi oameni, valorile şi scopurile sale sunt supuse schimbării. Ţelurile individului se vor modifica o dată cu acumularea de cunoştinţe de la ceilalţi oameni, dar nu-i exclus să se schimbe din pură fantezie. Dacă scopurile se schimbă pe parcursul derulării unei acţiuni, conceptul însuşi de eficienţă -- ce poate fi definit numai drept cea mai bună combinaţie de mijloace pentru atingerea unor scopuri date – îşi pierde din nou sensul.

Dacă eficienţa, în calitate de concept, nu are nici o valoare chiar la nivelul fiecărui individ în parte, ea se găseşte în mod necesar într-o situaţie şi mai proastă atunci când economistul o utilizează sumativ pentru întreaga societate. Rizzo este extrem de amabil cu conceptul de eficienţă atunci când afirmă că eficienţa reprezintă „ceva mai mult decât maximizarea produsului naţional brut”, care „se prăbuşeşte în chiar momentul introducerii în raţionament a externalităţilor”. Chestiunea este însă mult mai profundă. Eficienţa are vreun sens doar în conexiune cu scopurile oamenilor, iar aceste obiective ale indivizilor diferă între ele, se lovesc unele de altele, intră în dezacord. Întrebarea-cheie pentru politică (sau politicile publice), aşadar, se transformă în: ale cui interese trebuie să prevaleze?

Dezinteresul gândirii economice faţă de realităţile lumii este sistematic şi este produsul filozofiei utilitariste, ce a acaparat ştiinţa economică de un secol şi jumătate. Utilitarismul susţine că toţi avem, în realitate, aceleaşi scopuri şi că, în consecinţă, orice conflict social este unul doar de ordin tehnic, pragmatic, iar acesta poate fi soluţionat o dată cu descoperirea şi aplicarea mijloacelor adecvate pentru atingerea scopurilor comune. Tocmai acest mit al scopului universal comun îl îndreptăţeşte pe economist să creadă că poate – cu „rigoare ştiinţifică” şi, chipurile, într-un mod neutru faţă de valori (value free) – să recomande măsurile politice de aplicat. Pe baza acestui pretins scop universal comun ca dată imuabilă, economistul însuşi devine sursa iluziei că el nu este nicidecum un moralist, ci un simplu tehnician profesionist, angajat într-o pură analiză neutră faţă de valori.

Aşa-numita năzuinţă comună este un standard mai ridicat de viaţă sau, cum ar spune Rizzo, un produs naţional brut maxim. Să presupunem însă că o parte din „bunul” dorit de o persoană, sau de mai multe, va fi considerată de ceilalţi în mod categoric un prejudiciu. Să luăm două exemple, ambele greu de încadrat sub denumirea blândă de „externalităţi”. Plecăm de la ideea că unii oameni urmăresc ca scop înalt dezirabil egalitatea, sau uniformitatea, obligatorie a tuturor persoanelor, incluzând aici aceleaşi condiţii de trai şi îmbrăcarea aceleiaşi haine albastre diforme. Un scop extrem de apreciat de către aceşti egalitarişti ar fi însă considerat un impediment major de către acei indivizi care nu doresc să fie făcuţi „egalii” nimănui altcuiva. Un al doilea exemplu de scopuri conflictuale, de accepţiuni contradictorii acordate conceptului de „produs” [„bun”] ar fi acela în care una sau mai multe persoane doresc cu ardoare fie sclavia, fie uciderea unei etnii neagreate sau a unui alt grup social, cu anumite caracteristici bine precizate. Urmărirea bunului de către potenţialii agresori sau ucigaşi ar fi considerată în mod cert un bun negativ, sau un prejudiciu, de către potenţialele victime. Am putea probabil să înghesuim cumva această situaţie sub umbrela externalităţilor, afirmând că grupul social sau etnic detestat reprezintă un „poluant vizual”, o externalitate negativă pentru celălalt grup şi că aceste „costuri” externe pot fi (ar trebui să fie?) internalizate, obligând grupul detestat să achite celorlalte grupuri plata rămânerii în viaţă. Ne-am întreba, desigur, cât de mult îşi doresc economiştii minimizarea costurilor sociale şi dacă soluţia recomandată ar fi într-adevăr „neutră faţă de valori”, sau nu.

Să adăugăm că, în aceste cazuri cu scopuri conflictuale, ce este „eficient” pentru un grup se transformă în necazul altui grup. Susţinătorii unui program – că este vorba de uniformitate obligatorie sau de lichidarea unui grup social delimitat – ar dori o aplicare cât de eficient posibilă a propriilor propuneri, în timp ce, pe de altă parte, grupul oprimat îşi pune nădejdea într-o urmărire cât mai ineficient posibilă a temutului obiectiv. Eficienţa, subliniază Rizzo, are sens doar în corelaţie cu un anumit scop. Dacă scopurile sunt însă contradictorii, grupul oponent va pleda pentru maximum de ineficienţă în atingerea ţelului detestat. În consecinţă, eficienţa nu va putea niciodată să fie folosită ca un criteriu utilitarist în drept sau în politica publică.

Situaţiile mai sus prezentate, de scopuri conflictuale, ne aduc în atenţie chestiunea minimizării costurilor sociale. O primă întrebare: de ce anume ar trebui minimizate costurile sociale? Sau, altfel spus, de ce ar trebui internalizate externalităţile? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt absolut deloc evidente, cu toate acestea, problemele nu au fost niciodată serios abordate, cu atât mai puţin soluţionate. Apare şi o întrebare corelată, importantă: să zicem, de dragul argumentului, că acceptăm scopul minimizării costurilor; ar trebui menţinută supremaţia acestui obiectiv, sau ar trebui să-l subordonăm -- şi dacă da, în ce grad – unor alte ţeluri? Care ar fi argumentele care susţin fiecare dintre aceste poziţii?

În primul rând, a susţine că minimizarea costurilor sociale ar trebui realizată -- sau că externalităţile ar trebui internalizate – nu este o poziţie de ordin tehnic sau neutră faţă de valori (value-free). Simpla menţionare a cuvântului „ar trebui”, simpla alunecare pe o poziţie de policy transformă automat fraza de mai sus în asumarea unei atitudini etice, ce pretinde cel puţin o justificare etică.

În al doilea rând, chiar dacă -- din nou de dragul argumentului -- am aproba obiectivul minimizării costurilor sociale, economistul mai are de luptat cu chestiunea gradului în care să i se dedice. A afirma că minimizarea costurilor sociale trebuie să fie un obiectiv absolut, sau cel puţin cel mai înalt valorizat scop, înseamnă să cădem pe aceeaşi poziţie detestată de economiştii adepţi ai calculului cost-beneficiu, când aceasta este adoptată de eticieni, şi anume, a studia dreptatea sau drepturile fără a ţine seama de analiza cost-beneficiu. În plus, cum îşi justifică el absolutismul?

În al treilea rând – chiar abstracţie făcând de aceste două probleme -- rămâne grava eroare conţinută în conceptul de „cost social”, respectiv de cost aplicat mai multor persoane. Primo, în cazul în care scopurile sunt conflictuale, iar ceea ce este „bun” pentru un individ este necaz pentru un altul, costurile nu pot fi adiţionate între aceşti indivizi. Secundo – şi de o importanţă superioară – după cum economiştii Şcolii Austriece au atras atenţia de un secol, costurile sunt subiective pentru individ, ele nu pot fi, prin urmare, supuse vreunei măsurări cantitative, nici nu pot fi a fortiori însumate sau implicate în comparaţii inter-personale. Dacă admitem că, asemenea utilităţilor, costurile sunt subiective, non-sumative şi imposibil de comparat, rezultă cu necesitate că orice concept de costuri sociale – şi includem aici costurile de tranzacţie – îşi pierde sensul. Terţio, costurile individuale nu sunt obiective, nu pot fi percepute de către nici un observator extern. Explicaţia constă în caracterul subiectiv şi efemer al costului suportat de un individ; el există doar ex ante, cu alte cuvinte, doar în momentul anterior luării deciziei. Costul oricărei alegeri a individului reprezintă propria estimare subiectivă a valorii (ierarhizate) atribuite celei mai apreciate alternative la care renunţă prin alegerea făcută. Într-adevăr, fiecare individ, în fiecare alegere întreprinsă, încearcă să-şi atingă cel mai înalt valorizat scop; el sacrifică sau renunţă la celelalte ţeluri, mai puţin valorizate (situate pe trepte inferioare în ierarhia valorilor) şi pe care le-ar fi putut atinge cu resursele disponibile. Costul său este reprezentat de scopul aflat pe poziţia secundă pe scara sa de valori, adică valoarea celui mai apreciat scop la care a renunţat pentru a atinge un scop şi mai înalt valorizat. Costul suportat în această decizie apare, aşadar, doar ex ante; o dată cu luarea deciziei, exercitarea alegerii şi implicarea resurselor sale, costul dispare, devenind un cost istoric, pentru totdeauna trecut. De vreme ce este imposibil pentru orice observator extern să exploreze la un moment ulterior, ba chiar şi la momentul cu pricina, procesele mentale ale actorului, observatorului îi este de asemenea imposibil să determine, chiar şi în principiu, care va fi fost costul vreunei decizii.

O bună parte din capitolul 4 (al vol. Time, Uncertainty, and Disequilibrium) este dedicată unei excelente analize, ce demonstrează că, în afara echilibrului general, costurile sociale obiective nu au nici un înţeles, că nu vom putea nicicând să fim într-un asemenea echilibru şi că nici nu am şti dacă l-am atinge. Rizzo subliniază că, din moment ce dezechilibrul presupune în mod necesar anticipări divergente şi inconsistente, nu putem spune pur şi simplu că aceste preţuri [existente în dezechilibru] aproximează echilibrul, existând o diferenţă esenţială, de natură, între preţurile de dezechilibru şi adevăratele preţuri de echilibru. Rizzo accentuează, de asemenea, inexistenţa vreunui criteriu care să ne permită să decidem dacă preţurile existente sunt sau nu apropiate de echilibru. Aş subscrie, cu două comentarii suplimentare. La observaţia sa că dreptul penal (tort law) nu ar fi necesar în echilibrul general, aş adăuga că infracţiunile însele nu ar mai putea fi comise într-o astfel de situaţie. Într-adevăr, o trăsătură a echilibrului general este certitudinea şi cunoaşterea perfectă a viitorului; este de presupus că, posedând o cunoaştere perfectă, nu ar mai putea avea loc nici un accident. Nici măcar o infracţiune premeditată nu s-ar mai produce, întrucât o infracţiune pe deplin anticipată ar putea fi cu siguranţă evitată de către victimă.

Acest comentariu este legat de o altă observaţie cu privire la echilibrul general. Acesta nu numai că nu a existat niciodată şi nu reprezintă un concept operaţional, dar nici nu ar putea exista. Nu ne putem cu adevărat închipui o lume în care fiecare persoană posedă o anticipare perfectă şi în care nu s-ar mai produce nici o modificare a datelor. În plus, echilibrul general este în sine un concept auto-contradictoriu. Într-adevăr, motivul pentru care cineva păstrează deţineri monetare este incertitudinea viitorului. Prin urmare, cererea de bani ar deveni nulă într-o lume a echilibrului general, în care domneşte o certitudine deplină. În consecinţă, cel puţin economia monetarizată nu s-ar putea găsi în echilibru general.

Aş adera, de asemenea, la critica adresată de Rizzo încercărilor de utilizare a teoriei probabilităţii obiective ca o modalitate de circumscriere a incertitudinii lumii reale în nişte echivalente ale certitudinii. În realitatea acţiunii umane, practic toate evenimentele istorice sunt unice şi diferite de toate celelalte evenimente istorice, chiar dacă, e adevărat, uneori sunt evenimente similare. Întrucât fiecare întâmplare este unică şi irepetabilă, aplicarea teoriei probabilităţilor obiective este inadmisibilă. Aşteptările şi previziunile devin o chestiune de estimări subiective ale evenimentelor viitoare, estimări ce nu pot fi transpuse într-o formulă obiectivă sau „ştiinţifică”. Simpla desemnare a două evenimente prin acelaşi cuvânt nu le face omogene. Astfel, două alegeri prezidenţiale sunt denumite prin aceeaşi sintagmă, ele sunt însă fără îndoială evenimente extrem de diferite, eterogene şi irepetabile, fiecare derulându-se în contexte istorice diferite. Nu este o simplă întâmplare că cercetătorii din ştiinţele sociale care pledează pentru utilizarea calculului probabilităţilor obiective aproape întotdeauna dau exemplul unei loterii. Loteria este una dintre acele puţine situaţii din viaţa socială în care rezultatele sunt într-adevăr omogene şi repetabile şi, în plus, în care evenimentele sunt aleatoare, fără ca nimeni să exercite vreo influenţă asupra persoanelor care urmează la joc.

Nu numai „eficienţa” este un mit, orice concept de cost social sau sumativ sau chiar de cost obiectiv identificabil la nivel individual cade, prin urmare, în această categorie. Întrucât costul este individual, efemer şi pur subiectiv, nu putem deduce din acest concept, sau făcând apel la acest concept, nici o concluzie de tip policy, nici vreuna de ordin juridic. Nu poate exista nici o analiză cost-beneficiu a deciziilor sau instituţiilor politice sau legale validă sau care să aibă vreun înţeles.

Să ne îndreptăm acum atenţia către discuţia lui Rizzo legată de drept şi relaţia acestuia cu eficienţa şi costurile sociale. Critica sa la adresa „economiştilor eficienţei” ar putea îmbrăca o formă mai strictă. Să luăm, bunăoară, discuţia cu privire la problema bunului samaritean. În interpretarea sa, Rizzo presupune că B l-ar putea salva pe A la „un cost minim pentru sine” şi conchide că, din punctul de vedere al „economiştilor eficienţei”, B ar putea fi acuzat de vătămarea lui A, dacă nu reuşeşte să-l salveze pe acesta. Există însă o sumedenie de probleme cu abordarea în termeni de eficienţă. Este vorba, în primul rând, de confuzia tipică acestora între costurile monetare şi cele psihice. De vreme ce costurile lui B sunt de natură pur psihică în acest caz, cum mai este posibil ca cineva, cu excepţia lui B, de pildă judecătorul, să cunoască ce costuri ar apărea pentru B? Să zicem că B este un bun înotător şi l-ar putea salva cu uşurinţă pe A, dar se descoperă că A este un vechi duşman al său, aşa încât costurile psihice asociate salvării lui A sunt foarte ridicate. Observaţia esenţială este că orice apreciere a costurilor lui B poate fi realizată doar printr-o raportare la evaluările personale ale lui B şi că nici un observator extern nu poate şti care sunt acestea[1]. Mai mult, atunci când „economiştii eficienţei” discută situaţia, după cum spune Rizzo, în termenii următori: „fără îndoială ... A ar fi fost dispus să-i plătească lui B mai mult decât suficient pentru a-i compensa acestuia costurile legate de operaţiunea de salvare”, concluzia lor nu este absolut deloc evidentă. Cum putem şti, sau cum poate judecătorul să ştie, dacă A ar fi avut banii necesari pentru a-l plăti pe B? Şi cum să afle B acest lucru, mai cu seamă dacă înţelegem că nimeni altcineva, cu excepţia lui B însuşi, nu poate cunoaşte costurile sale psihice?

În plus, chestiunea cauzalităţii poate fi pusă mult mai strict. Citatul extras de Rizzo din Mises despre inacţiune ca o formă de „acţiune” este corect din punct de vedere praxeologic, dar este irelevant din punct de vedere juridic. Într-adevăr, legea încearcă să descopere cine a agresat, în situaţia dată, persoana sau proprietatea unui terţ, dacă cineva a agresat, cu alte cuvinte cine se face vinovat de încălcarea proprietăţii altcuiva şi este, în consecinţă, pasibil de pedeapsă. O non-acţiune poate fi considerată „acţiune” dintr-o perspectivă praxeologică, fără însă a declanşa un lanţ pozitiv de consecinţe; non-acţiunea nu poate fi, prin urmare, un act agresiv. Constatăm înţelepciunea accentului pus de common law pe distincţia dintre misfeasance şi nonfeasance, dintre agresarea culpabilă a drepturilor altcuiva şi neamestecul în treburile unui terţ[2]. Vincent v. Lake Erie Transport a fost un exemplu de decizie exemplară, deoarece curtea de judecată a fost interesată să investigheze agentul cauzal implicat în acţiune -- în acest caz, ambarcaţiunea, care în mod evident s-a ciocnit de doc. Într-un anumit sens, am putea rezuma dreptul penal (tort law) astfel: „nici o răspundere (obligaţie restitutivă) în absenţa vinei, nici o vină neînsoţită de răspundere”. Importanţa crucială a teoriei răspunderii stricte a lui Richard Epstein constă în revenirea sistemului de common law la accentul său iniţial, aplicat strict asupra cauzalităţii, vinei şi răspunderii, separat de excrescenţele moderne pe marginea conceptelor de neglijenţă şi pseudo-„eficienţă”.

Conchid că nu putem lua decizii în sfera politicilor publice, a dreptului penal (tort law), a drepturilor sau a obligaţiilor, pe baza diverselor concepte de eficienţă, sau pornind de la minimizarea costurilor. Dacă nu costurile sau eficienţa, atunci care trebuie să fie punctul nostru de plecare, pe ce altceva ne putem baza? Răspunsul este că doar principiile etice pot fi criterii de evaluare a deciziilor noastre. Eficienţa nu poate servi niciodată ca fundament pentru etică. Dimpotrivă, etica trebuie să constituie linia directoare şi criteriul ultim pentru orice judecăţi de eficienţă. Etica este primordială. În sfera dreptului şi a politicilor publice, după cum notează Rizzo cu înţelepciune, consideraţia etică de bază este conceptul al cărui nume a devenit de nerostit -- conceptul de dreptate.

Un grup de persoane -- şi mă refer aici, desigur, la economişti – se vor opune negreşit concluziilor mele. Explicaţia este că, în acest domeniu, economiştii au exercitat de mult timp ceea ce George Stigler, într-un context diferit, numea „imperialism intelectual”. Economiştii ar trebui să se obişnuiască cu ideea că disciplina lor nu poate cuprinde toate aspectele vieţii. O lecţie dureroasă, e adevărat, însă îndulcită de realizarea faptului că poate fi benefic pentru sufletele noastre să ne descoperim propriile limite şi, cine ştie, să învăţăm despre etică şi despre dreptate.



* Apărut în Time, Uncertainty, and Disequilibrium, Mario Rizzo, ed., Lexington, Mass.: D.C. Heath, 1979, p. 90-95; retipărit în Murray N.Rothbard, Logic of Action I, Cheltenham, UK.: Edward Elgar, p. 266-273, sub titlul The Myth of Efficiency, cap. 12.

Translated into Romanian and e-published with Ludwig von Mises Institute permission.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.

© Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

[1] Marc A. Franklin, Injuries and Remedies (Mineola, N.Y.: Foundation Press, 1971), p. 401.

[2] „Nu există distincţie mai adânc înrădăcinată în common law şi mai esenţială ca aceea dintre misfeasance şi nonfeasance, dintre comportamentul activ greşit, ce pricinuieşte celorlalţi pagube discernabile, şi inacţiunea pasivă, adică absenţa luării de măsuri pozitive în beneficiul celorlalţi, sau a demersurilor de a-i proteja pe aceştia de un rău care nu a fost declanşat de vreun act ilegal al acuzatului”. Francis H. Bohlen, „The Moral Duty to Aid Others as a Basis of Tort Liability”, University of Pennsylvania Law Review 56, no. 4 (aprilie 1908), p. 219-221; citat în Williamson M. Evers, „The Law of Omissions and Neglect of Children”, Journal of Libertarian Studies (iarna 1978).


© Institutul Ludwig von Mises - România