Băncile centrale şi sistemul de free-banking cu rezerve fracţionare

Jesús Huerta de Soto Băncile centrale şi sistemul de free-banking cu rezerve fracţionare. O analiză critică din perspectiva Şcolii Austriece

Traducere de Octavian Vasilescu *

În pragul secolului al XXI-lea, teoria banilor, a creditului bancar şi a pieţelor financiare constituie cea mai importantă provocare teoretică a ştiinţei economice. Fără a exagera, putem spune că, o dată acoperit „golul teoretic” reprezentat de analiza socialismului, domeniul cel mai puţin cunoscut şi totuşi cel mai important rămâne cel monetar. După cum a evidenţiat Friedrich A. Hayek [1] , greşelile metodologice, lipsa cunoaşterii teoretice şi, ca o consecinţă a acestora, practicile coercitive sistematice de origine guvernamentală abundă în acest domeniu. Problema este că relaţiile sociale în care moneda este implicată sunt, de departe, cele mai abstracte şi mai dificil de înţeles. Cu alte cuvinte, cunoaşterea socială generată şi implicată astfel este cea mai vastă, mai complexă şi mai greu de definit. Aceasta explică de ce coerciţia sistematică practicată de guverne şi de băncile centrale în acest domeniu este de departe cea mai nocivă şi cea mai prejudiciabilă. De asemenea, această întârziere intelectuală a teoriei monetare şi bancare a avut efecte serioase asupra evoluţiei economiei mondiale. În prezent, în ciuda tuturor sacrificiilor făcute în scopul reorganizării economiilor occidentale după criza anilor 1970, aceleaşi greşeli, datorate absenţei controlului financiar şi monetar, au fost inevitabil comise, ducând inexorabil la apariţia unei noi recesiuni economice mondiale, de dimensiuni considerabile.

Faptul că abuzurile monetare şi financiare recente şi-au avut originea, în principal, în politicile aplicate în a doua parte a anilor ’80 de administraţiile aşa-zis liberale ale SUA şi Marii Britanii accentuează şi mai mult importanţa realizării unor progrese teoretice, pentru a împiedica, chiar în tabăra liberală, ca lideri politici precum Ronald Reagan şi Margaret Thatcher să comită aceleaşi erori. Este important ca astfel de lideri să fie capabili să identifice clar singurul sistem monetar şi bancar cu adevărat compatibil cu o societate liberă. Pe scurt, este vorba de a dezvolta un program de cercetare complet, orientat către conceperea a ceea ce ar trebui să fie sistemul monetar şi bancar al unei societăţi non-intervenţioniste – un sistem pe care este evident că mulţi liberali nu îl văd deloc clar [2] .

În articolul de faţă propunem o nouă abordare a analizei problemelor teoriei monetare şi bancare. Scopul nostru este de a provoca o reluare a dezbaterii intelectuale asupra anumitor aspecte ale controversei doctrinare dintre adepţii sistemului de free-banking şi cei care apără sistemul bancar centralizat. Vom examina, de asemenea, motivele pentru care putem considera că instituţia băncii centrale nu este un rezultat spontan şi evolutiv apărut pe piaţă, pentru a spune, în concluzie, care ar trebui să fie, după părerea noastră, sistemul monetar şi bancar într-o societate liberă. Sperăm, în plus, ca aceste consideraţii ale noastre să aducă o oarecare clarificare a numeroaselor probleme concrete de politică economică de mare actualitate, printre care figurează – fără nici o îndoială, pe primul loc – evoluţia viitoare a sistemului monetar european.

Dezbaterea dintre teoreticienii free-bankingului şi cei ai băncii centrale

Începând cu controversa doctrinară dintre suporterii băncii centrale şi cei care favorizează libera activitate bancară sau free-banking-ul [3] , este necesar, mai întâi, să remarcăm că analiza noastră nu coincide în totalitate cu controversa din secolul al XIX-lea dintre teoreticienii Şcolii monetare [4] („Currency School”) şi cei ai Şcolii bancare [5] („Banking School”). De fapt, mulţi dintre cei care apărau free-banking-ul îşi construiau raţionamentele pe argumentele inflaţioniste, eronate şi incomplete, ale Şcolii bancare, în timp ce majoritatea adepţilor Şcolii monetare urmărea să îşi atingă obiectivele de solvabilitate financiară şi stabilitate economică prin crearea unei bănci centrale, care ar opri abuzurile monetare.

Încă de la început totuşi, câţiva teoreticieni importanţi ai Şcolii monetare au considerat imposibilă şi utopică ideea că o bancă centrală nu ar agrava aceste probleme. Ei erau conştienţi că cel mai bun mod de a limita crearea de instrumente fiduciare şi de a obţine stabilitatea monetară era printr-un sistem de free-banking supus, ca orice alt agent economic, principiilor tradiţionale ale dreptului civil şi comercial. Dar, paradoxal, majoritatea celor care apărau postulatele Şcolii bancare au sfârşit prin a accepta, mulţumiţi, înfiinţarea unei bănci centrale, care, în calitate de furnizor de împrumuturi de ultimă instanţă („last resort lender”), garanta şi perpetua privilegiile expansioniste ale băncilor private. Aceşti bancheri privilegiaţi au încercat, în acest fel, să se sustragă angajamentelor şi să se dedice lucrativei „întreprinderi” de creare a monedei fiduciare prin expansiunea creditului, fără a fi nevoiţi să-şi facă prea multe griji în privinţa problemelor de lichiditate, mulţumită sprijinului oferit de înfiinţarea unei bănci centrale.

Este important de subliniat faptul că cei mai mulţi dintre teoreticienii Şcolii monetare, chiar dacă esenţa contribuţiei lor teoretice era corectă, au fost incapabili să observe că aceleaşi defecte pe care le atribuiseră în mod corect libertăţii băncilor de a emite monedă fiduciară sub forma bancnotelor apăreau integral şi identic, dar într-un mod mai disimulat şi, în consecinţă, periculos, în „afacerea” de acordare expansionistă de credite pe seama depozitelor la vedere ale băncilor. În plus, aceşti teoreticieni au comis greşeala de a susţine că cea mai potrivită politică consta în stabilirea unei legislaţii ce nu suprima decât libertatea de emisiune a biletelor neacoperite, creând, în acelaşi timp, o bancă centrală pentru a apăra principiile monetare cele mai sănătoase.

Doar Ludwig von Mises, urmând tradiţia lui Cernuschi, Hübner şi Michaelis, a fost capabil să-şi dea seama că recomandările teoreticienilor Şcolii monetare în favoarea unei bănci centrale erau greşite şi că cel mai bun – şi singurul, de altfel – mod de a respecta principiile monetare serioase ale şcolii era prin intermediul unui sistem de free-banking supus, fără nici un privilegiu, dreptului privat. Acest eşec al majorităţii teoreticienilor Şcolii monetare a fost fatal, el făcând ca legea lui Peel din 1844 [6] , în ciuda bunelor sale intenţii şi a faptului că a eliminat libera emisiune de bancnote, să nu elimine crearea de credite fiduciare. În fapt, legea lui Peel a dus la crearea unui sistem bancar centralizat, care, ulterior, mai ales datorită influenţei negative a teoreticienilor Şcolii bancare, precum Marshall şi Keynes, a fost folosit pentru a justifica şi a promova politici lipsite de control monetar şi conţinând abuzuri financiare mult mai grave decât cele pe care încercase să le remedieze [7] .

Evoluţia sistemului bancar şi banca centrală

Banca centrală nu este un produs natural al dezvoltării sistemului bancar [8] . Dimpotrivă, ea este impusă coercitiv, din afara pieţei, ca un rezultat al acţiunii statului. Astfel de acţiuni, ca o consecinţă a unei serii de împrejurări istorice, au dat naştere unui sistem monetar şi financiar foarte diferit de cel care ar fi apărut spontan într-un sistem de free-banking supus, fără privilegii, dreptului privat, şi nu controlat sau dominat de guvern prin banca centrală. Este imposibil de ştiut ce cunoaştere şi ce instituţii ar fi creat antreprenorii bancari în mod liber, dacă erau subiecţii principiilor generale ale dreptului, şi nu ai oricărui gen de coerciţie statală [9] . Ne putem totuşi imagina un sistem generalizat de fonduri de investiţii în care „depozitele” curente ar fi investite, având o lichiditate mare, dar fără garanţia de a reprimi valoarea nominală (care ar fi supusă evoluţiei valorii de piaţă a unităţilor respective); o reţea de unităţi oferind servicii de plată şi contabilitate etc., în regim de liberă concurenţă, fiind plătite pentru serviciile prestate; şi, separat, fără nici o legătură cu activitatea de creditare, o serie de instituţii private consacrate extragerii, prelucrării şi oferirii de tipuri diferite de monede private (încasând o mică sumă pentru serviciile prestate) [10] .

De fapt, actualul sistem bancar centralizat este doar rezultatul logic şi inevitabil al unei introduceri graduale şi clandestine, de către bancherii privaţi în complicitate istorică cu guvernele, a unui sistem bancar bazat pe rezerve fracţionare. Este esenţial aici să nu cădem în aceeaşi capcană intelectuală ca majoritatea teoreticienilor care au apărat sistemul de free-banking. Cu onorabila excepţie a lui Mises şi a altor câţiva [11] , ei nu înţeleg că singurul mod de a obţine un adevărat sistem de free-banking este restabilirea principiului legal conform căruia este necesară păstrarea unei rezerve de 100% la sumele de bani primite ca depozite la vedere.

În ultimă analiză, problema constă în aplicarea în domeniul bancar şi monetar a ideii remarcabile a lui Hayek conform căreia, ori de câte ori o regulă tradiţională de conduită este violată, fie prin coerciţia instituţionalizată a guvernului, fie prin acordarea de către acesta de privilegii speciale unor anumite persoane sau anumitor organisme, vor apărea, mai devreme sau mai târziu, consecinţe dăunătoate şi nedorite, ce prejudiciază serios procesul spontan de cooperare socială.

Regula tradiţională de conduită violată în cazul afacerilor bancare este principiul de drept conform căruia, în contractul de depozitare de bani fungibili (numit şi depozit non-standard – „irregular deposit”), obligaţia tradiţională de custodie, element esenţial al tuturor depozitelor nefungibile, cere ca, în orice moment, să fie păstrată o rezervă de 100% din suma de bani fungibili primiţi în depozit. Aceasta înseamnă că orice act care face uz de aceşti bani, mai ales acordarea de credite pe seama lor, este o violare a acestui principiu şi, pe scurt, un act ilegitim de însuşire frauduloasă.

În tradiţia juridică europeană continentală, există un principiu bine stabilit, care datează încă din timpul vechiului drept roman, conform căruia custodia în depozitele non-standard constă în obligaţia de a avea întotdeauna la dispozţia deponentului o sumă egală cu cea primită. Custodele unui depozit trebuie „să aibă întotdeauna la dispoziţie lucrurile în cantitatea şi de calitatea primită”, indiferent dacă ele sunt reînnoite sau substituite în mod continuu. Această cerinţă este echivalentă, pentru bunuri fungibile precum banii, cu existenţa continuă a lucrului in individuo în cazul bunurilor nefungibile [12] . Acest principiu legal general care cere o rezervă bancară de 100% a fost susţinut, chiar şi în acest secol, de jurisprudenţa franceză şi cea spaniolă.

O hotărâre a Tribunalului din Paris din 12 iunie 1927 a condamnat un bancher pentru delictul de apropriere frauduloasă, deoarece folosise, conform practicii bancare uzuale, fondurile primite spre depozitare de la clienţii săi. O altă decizie a aceluiaşi tribunal, datată 4 ianuarie 1934, prevedea aceeaşi sentinţă; dar şi mai remarcabilă este sentinţa Tribunalului de Primă Instanţă care s-a ocupat de falimentul Băncii din Barcelona, sentinţă conform căreia capacitatea de a emite cecuri, ce aparţine deponentului, implică pentru depozitar obligaţia de a avea întotdeauna fonduri la dispoziţia titularului de cont curent, ceea ce face inacceptabil ca fondurile depuse în numerar într-un cont curent să poată fi considerate de către bancă ca aparţinându-i în exclusivitate [13] . Trebuie adăugat că „însuşirea frauduloasă” se produce când se comite actul ilicit (împrumutarea sumei depuse), şi nu atunci când, după mult timp, este descoperit (în general de către deponent, la ghişeul unei bănci ce nu îi poate înapoia banii depuşi). Mai mult, nu putem accepta argumentul desuet conform căruia „legea numerelor mari” ar permite băncii să acţioneze în siguranţă cu o rezervă fracţionară, deoarece probabilitatea unei retrageri atipice a depozitelor nu este, din cauza naturii sale, un risc asigurabil.

Teoria austriacă a ciclurilor economice a explicat perfect modalitatea în care însuşi sistemul bancar cu rezerve fracţionare generează, endogen şi recurent, recesiuni economice şi, de aici, necesitatea lichidării proiectelor de investiţii greşit iniţiate, a rambursării împrumuturilor fiduciare şi a retragerii masive a depozitelor. Şi, cum ştiu toţi teoreticienii asigurărilor, consecinţele unui eveniment (o retragere neobişnuită de depozite) care nu este total independent de „asigurarea“ însăşi (rezervă fracţionară) nu sunt tehnic asigurabile, din cauza hazardului moral [14] .

În decursul istoriei, bancherii au fost foarte devreme tentaţi să violeze regula tradiţională de conduită mai sus menţionată, folosind în beneficiul lor banii deponenţilor [15] . La început, aceasta s-a petrecut într-un mod ruşinat şi secret, deoarece bancherii aveau încă sentimentul că acţionează incorect. Aceasta s-a întâmplat, de exemplu, cu Banca din Amsterdam, care, din motivul menţionat anterior, îşi desfăşura activităţile, după spusele lui Sir James Steuart, „în cea mai mare taină” [16] . Trebuie spus că întregul prestigiu al Băncii Amsterdam se baza pe convingerea că ea menţine o rezervă de 100%, un principiu pe care, cu doar 15 ani înainte, David Hume îl credea în vigoare [17] . Şi în 1776, Adam Smith menţiona că, la acel moment, Banca din Amsterdam continua să spună că menţine o rată a lichidităţii de 100% [18] .

Mai târziu, bancherii au obţinut ca violarea acestui principiu tradiţional de drept să se facă deschis şi legal, atunci când ei au fost suficient de norocoşi să obţină de la guvern privilegiul folosirii unei părţi din banii deponenţilor în beneficiul lor (în general sub forma creditelor, de cele mai multe ori acordate, în primă fază, chiar guvernului). În acest fel, a apărut relaţia de complicitate şi coaliţia de interese care există acum tradiţional între guverne şi bănci, explicând perfect relaţia de „înţelegere” şi „cooperare” intimă care există între cele două tipuri de instituţii şi care, în zilele noastre, poate fi observată, cu foarte puţine nuanţe, în toate ţările occidentale, la orice nivel. În plus, bancherii îşi vor da seama curând că violarea sus-menţionatului principiu legal tradiţional dă naştere unei activitaţi financiare foarte profitabile pentru ei, dar care necesită întotdeauna existenţa unui furnizor de împrumuturi de ultimă instanţă, sau bancă centrală, care să ofere lichidităţile necesare în momentele dificile care, după cum arăta experienţa, apăreau neîncetat [19] .

Sistemul bancar cu rezerve fracţionare, banca centrală şi teoria ciclurilor economice

Consecinţele sociale nefericite ale acestui privilegiu acordat bancherilor (şi nici unui alt individ sau grup) nu au fost înţelese pe deplin decât o dată cu elaborarea de către Mises şi Hayek a teoriei austriece a ciclurilor economice [20] . Pe scurt, teoreticienii şcolii austriece au demonstrat că stăruinţa în a urmări obiectivul teoretic imposibil (din punct de vedere legal-contractual şi tehnic-economic) de a oferi un contract care încearcă să combine simultan cele mai bune caracteristici ale fondurilor de investiţii – în special posibilitatea de a obţine dobândă pentru „depozite” – cu contractul de depozit tradiţional (care, prin definiţie, trebuie să permită retragerea valorii sale nominale în orice moment) va conduce inexorabil, mai devreme sau mai târziu, la creşterea necontrolată a ofertei monetare, la inflaţie şi la o alocare greşită generală a resurselor productive la nivel microeconomic. În ultimă analiză, vor rezulta o recesiune, o corectare a erorilor introduse în structura de producţie de expansiunea anterioară a creditului, şi un şomaj masiv.

Este necesar să observăm că privilegiul acordat băncilor, de a-şi putea desfăşura activitatea cu o rezervă fracţionară, implică un atac evident din partea autorităţilor guvernamentale asupra definirii corecte şi a apărării drepturilor de proprietate ale deponenţilor. Aceasta generează inevitabil, ca întotdeauna când drepturile de proprietate nu sunt definite în mod corespunzător, efectul tipic de „tragedie a comunelor”, în virtutea căruia băncile sunt predispuse să o ia una înaintea celeilalte, pentru a-şi mări baza de creditare mai rapid şi mai mult decât concurenţii lor. Din această cauză, un sistem bancar bazat pe rezerve fracţionare va tinde întotdeauna către expansiunea, mai mult sau mai puţin necontrolată, a cantităţii de monedă, chiar dacă o bancă centrală se preocupă serios de limitarea şi controlarea ei, în măsura în care vrea şi poate să o facă. În această privinţă, Anna J. Schwartz ajunge la concluzia că mulţi teoreticieni moderni ai sistemului free-banking nu înţeleg că sistemul caselor de compensare interbancară, pe care aceştia îl propun, nu acţionează ca o frână în calea expansiunii creditului dacă toate băncile decid să-şi extindă simultan creditele, într-o măsură mai mare sau mai mică [21] . Acest fenomen, care fusese deja descris de Ludwig von Mises în strălucita sa expunere a sistemului de free-banking [22] , ne-a făcut să căutăm explicarea lui printr-un proces tipic de „tragedie a comunelor”: întregul proces expansionist îşi are originea, după cum am văzut, într-un privilegiu care contravine drepturilor de proprietate. Fiecare bancă internalizează toate profiturile obţinute din expansiunea creditului său, iar costurile corespunzătoare acestora le transmite diluat asupra întregului sistem bancar. Din acest motiv, este uşor de înţeles că un mecanism de compensare interbancară sau de birouri de clearing poate opri iniţiative individuale, izolate, de expansiune a creditului într-un sistem de free-banking cu rezerve fracţionare, dar este nefolositor dacă toate băncile, într-o măsură mai mare sau mai mică, se lasă purtate de „optimism” în acordarea de credite.

Propunerea de constituire a unui sistem bancar cu rezervă 100% a fost deja inclusă în prima ediţie a Teoriei banilor şi creditului publicată de Mises în 1912, în care autorul ajunge la concluzia că „este evident că singurul mod de a elimina influenţa umană asupra sistemului de creditare este de a suprima orice emisiune ulterioară de mijloace fiduciare. Ideea de bază a Legii lui Peel trebuie reafirmată şi implementată mai cuprinzător decât a fost în Anglia timpului său, prin includerea emisiunii de credit pe seama soldurilor băncii între interdicţiile legale” [23] . Mises revine apoi asupra acestui subiect într-un mod şi mai explicit în 1928 [24] şi, în special, în apendicele despre „Reconstrucţia monetară” pe care îl încorporează în ediţia engleză a Teoriei banilor şi creditului din 1953, unde subliniază că „lucrul central este ca guvernul să nu mai fie în poziţia de a creşte cantitatea de bani în circulaţie şi suma de bani scripturali ce nu sunt în întregime – adică 100% - acoperiţi de depozite plătite de public” [25] . Hayek se referă deja la această propunere în 1937 şi este evident că Hayek, ca şi Mises, propune libera alegere a sistemului bancar şi monetar ca mijloc de atingere, în ultimă analiză, a sistemului bancar bazat pe o rată a lichidităţii de 100% [26] . După Mises, autorul care a susţinut recent, cu cea mai mare hotărâre şi strălucire, eliminarea sistemului bancar aşa cum îl cunoaştem astăzi este, fără îndoială, Murray N. Rothbard [27] .

De asemenea, recent, Maurice Allais a apărat principiul rezervei de 100%, deşi este adevărat că el îl apără ca un mijloc de a facilita politicile monetare ale guvernelor, prevenind expansiunea lor elastică şi distorsionată, datorată sistemului bancar cu rezerve fracţionare [28] . Maurice Allais nu face decât să urmeze, în acest sens, tradiţia, acum abandonată, a şcolii din Chicago, favorabilă ratei lichidităţii de 100%, în scopul de a face politicile monetare guvernamentale mai eficiente şi mai predictibile [29] . Deşi politica monetară ar fi mai predictibilă cu o rată a lichidităţii de 100%, toţi teoreticienii de la Chicago sunt excesiv de naivi dacă cred că guvernul poate şi doreşte să practice o politică monetară stabilă. Această ingenuitate este similară cu cea manifestată de teoreticienii moderni ai sistemului de free-banking cu rezerve fracţionare, atunci când cred că mecanismul spontan al caselor de compensare poate frâna expansiunea simultană şi concertată a unei majorităţi a băncilor. Singura soluţie corectă pentru o societate liberă de privilegii şi cicluri economice este, în consecinţă, aceea a unei activităţi bancare libere, dar supuse dreptului, adică cu o rezervă bancară de 100%.

Sistemul bancar şi monetar într-o societate liberă

Pe scurt, principala eroare a majorităţii teoreticienilor care apără free-banking-ul este incapacitatea lor de a observa că cererea pentru o rezervă bancară obligatorie de 100% este, teoretic, inseparabilă de propunerea lor. În particular, ei nu ţin cont de faptul că toate defectele pe care adepţii băncii centrale le atribuie sistemului de free-banking îşi pierd potenţialul nociv şi dispar complet dacă acesta este pus în practică pe baza unui principiu legal tradiţional. Sau, altfel spus, folosind cuvintele lui Mises, problema constă în a supune băncile principiilor tradiţionale de drept civil şi comercial, conform cărora fiecare individ şi fiecare firmă trebuie să-şi indeplinească obligaţiile în strictă concordanţă cu litera contractului [30] .

Această eroare este generalizată şi afectează în special ampla şi interesanta literatură ce s-a dezvoltat pornind de la marele ecou pe care l-a avut publicarea cărţii lui Hayek despre Denaţionalizarea banilor şi de la importantele crize economice şi financiare de la sfârşitul anilor ’70. Cel mai important comentariu pe care îl am de făcut despre toată această literatură este că, în afara câtorva excepţii, ea utilizează apărarea sistemului de free-banking pentru a prezenta fantezii teoretice tipice vechii Şcoli bancare, ale cărei principii au fost demonstrate, de mult timp, ca fiind greşite. Pe deasupra, toată această literatură, animată mai ales de lucrările lui White, Selgin şi Dowd [31] , uită că, aşa cum am susţinut, singurul mod de a scăpa de banca centrală şi de excesele sale este de a elimina privilegiul rezervelor fracţionare, de care profită în prezent băncile private.

Dacă cineva doreşte să apere un sistem monetar si financiar cu adevărat stabil pentru secolul următor, unul care imunizează economiile noastre împotriva crizelor şi recesiunilor, atât cât este omeneşte posibil, este necesar să se îndeplinească trei condiţii: 1) libertate completă de alegere a monedei; 2) un sistem de free-banking; şi 3) cel mai important, toţi agenţii angrenaţi în sistemul free-banking să fie supuşi şi să respecte, în general, principiile şi regulile legale tradiţionale şi, în special, principiul conform căruia nimeni, nici chiar bancherii, nu trebuie să se bucure de privilegiul de a putea împrumuta ceva ce a fost depus la ei sub forma unui depozit la vedere (adică să se menţină un sistem bancar cu rezervă obligatorie de 100%).

Teoreticienii moderni ai free-banking-ului consideră, în mod greşit (datorită, printre altele, lipsei de pregătire juridică), că obligaţia unei rezerve bancare de 100% ar fi o interferenţă administrativă inadmisibilă în libertatea individuală. Ei nu înţeleg că, departe de a implica sistematic coerciţia administrativă din partea guvernului, o astfel de regulă, aşa cum am văzut, este doar o aplicare a principiului tradiţional al drepturilor de proprietate. Cu alte cuvinte, ei nu ţin cont că faimoasa frază anonimă a unui american citat de Tooke, care spune că „Free-banking-ul este echivalent cu libera exercitare a escrocheriilor” [32] se aplică free-banking-ului care nu este supus legii (şi care are, în acest fel, rezerve fracţionare). În ultimă instanţă, apărarea free-banking-ului trebuie făcută nu ca un mijloc de a exploata posibilităţile de profit ale expansiunii creditului, ci ca unul indirect, de a se apropia de modelul ideal de free-banking cu rezervă obligatorie de 100% care, în plus, trebuie aplicat direct, cu toate mijloacele juridice disponibile în fiecare circumstanţă istorică [33] .

Deşi recomandările anterioare în materie de politică economică ar putea părea utopice şi foarte îndepărtate de problemele practice cu care ne confruntăm – în special privind construcţia şi conducerea unui sistem monetar european – ele indică în orice moment cel puţin direcţia corectă pe care reforma trebuie să o ia şi pericolele ce trebuie evitate. Astfel, apare clar că ar trebui să respingem atât un sistem de monede naţionale monopolistice ce concurează între ele într-un mediu haotic de rate de schimb flexibile, cât şi încercările de creare a unei bănci centrale europene.

Banca centrală propusă de proiectul european ar împiedica competiţia între monede într-un spaţiu economic larg, nu ar face faţă provocărilor reformei bancare, nu ar garanta o stabilitate monetară cel puţin la fel de mare ca aceea a monedei naţionale cea mai stabilă în fiecare moment şi, pe scurt, s-ar constitui într-un obstacol definitiv în realizarea reformelor în direcţia cea bună.

Poate că modelul cel mai practicabil şi cel mai potrivit pe termen scurt şi mediu este, în consecinţă, de a introduce în toată Europa o libertate completă de alegere a monedelor publice şi private din interiorul şi exteriorul Comunităţii, legând monedele naţionale, utilizate încă din motive de tradiţie istorică, printr-un sistem de rate de schimb fixe. Aceste rate ar disciplina politica monetară a fiecărei ţări după cea a ţării care, în orice moment istoric, duce politica monetară cea mai solvabilă şi mai stabilă. În acest fel, uşa ar rămâne cel puţin deschisă pentru ca un stat-naţiune al CEE să aibă posibilitatea să se dezvolte conform celor trei linii de reformă monetară şi bancară indicate [34] , forţându-şi partenerii din Comunitate să urmeze leadership-ul său monetar în direcţia bună (aceasta şi nimic altceva pare să fi fost esenţa proiectului apărat de Margaret Thatcher şi de grupul, incorect numit „de eurosceptici”, care o urmează, în care autorul este inclus, pentru viitorul monetar al CEE).

Este evident că lucrarea definitivă asupra teoriei monetare şi bancare, în lumina controversei istorice ce are loc între partizanii free-banking-ului şi cei ce susţin banca centrală, nu a fost scrisă încă [35] . Mă tem, din acest motiv, că nu este nerealist să credem că lumea va continua să sufere recurent recesiuni economice foarte periculoase, atâta timp cât băncile centrale îşi menţin monopolul asupra emisiunii de monedă, iar privilegiul acordat bancherilor de către guvernanţi nu este abolit. Şi, similar cu începutul acestui articol, îndrăznim să spunem că principala provocare teoretică, după prăbuşirea istorică şi teoretică a socialismului, căreia trebuie să îi facă faţă în secolul următor atât economiştii profesionişti, cât şi iubitorii de libertate, va fi lupta din toate puterile împotriva instituţiei băncii centrale şi a menţinerii privilegiilor actuale de care se bucură cei ce desfăşoară activităţi bancare private.

BIBLIOGRAFIE

Allais, M., „Le retour ŕ l’État du privilčge monétaire exclusif de la création monétaire”, în L’impôt sur le capital et la réforme, Hermann Editeurs, Paris, 1985.

Allais, M., „Les conditions monétaires d’une économie de marché: des enseignements du passé aux reformes de demain”, Revue d’économie politique, No. 3 , mai-juin (103), 1993.

Alonso Ortiz, J.,Ensayo economico sobre el sistema de la moneda-papel y sobre el credito publico, Madrid, 1796.

Anes R., „El Banco de Espana (1874-1914): un banco nacional”, în La banca espanola en la Restauracion, Vol. 1, Servicio de Estudios del Banco de Espana, 1974.

Chafuen, A., Christians for Freedom: Late Scholastic Economics, San Francisco, Ignatius Press, 1986.

Coppa-Zuccari, P., Il Deposito Irregolare, Modena, 1901.

Coronel de Palma, L., La Evolucion de un Banco Central, Real Academia de Jurisprudencia Y Legislacion, Madrid, 1976.

Dowd, K., The State and the Monetary System, St. Martin’s Press, New York, 1989.

Dowd, K., Laissez Faire Banking, Routledge, Londra, 1993.

El Digesto de Justiniano, Tome 1, ed. Aranzadi, Pamplona,1968.

Fernandez Marugan, F. şi Schwartz P., „El ensayo de José Alonso Ortiz: Monetarismo Smithiano en la Espana de los Vales Reales”, în Dinero y credito (siglo XVI al XIX), A. Otazu (ed.), Moneda y Credito, Madrid, 1978.

Fisher, I., 100% Money, Adelphi Company, New York, 1936.

Friedman, M., A Program for Monetary Stability, Fordham University Press, New York, 1960.

Garrigues, J., Contratos Bancarios, a doua ediţie, Madrid, 1975.

Hart, A.G., „The Chicago Plan of Banking Reform”, în Review of Economic Studies, nr. 2, 1935.

Hayek , F. A., Prices and Production, Routledge, Londra, 1931.

Hayek , F. A., Monetary Nationalism and International Stability, Augustus M. Kelley, New York, 1971 (prima ediţie în 1937).

Hayek, F.A., Denationalization of Money: The Argument Refined, second extended edition, Institute of Economic Affairs, Londra, 1978.

Hayek, F.A., „The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economics and Economic History”, în W. W. Bartley III şi Stephen Kresge (eds.), The Collected Works of F.A. Hayek, Vol. III, Londra, 1991.

Hayek, F.A., The Fatal Conceit: The Errors of Socialism, W.W.Bartley III (ed.), The University of Chicago Press, Chicago, 1993.

Huerta de Soto, J., „La teoria austriaca del ciclo economico”, în Lecturas de Economia Politica, Union Editorial, Madrid, 1986.

Huerta de Soto, J., Socialismo, calculo economico y funcion empresarial, Union Editorial, Madrid, 1992.

Huerta de Soto, J., Dinero, crédito bancario y ciclos económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998.

Hume, D., Essays: Moral, Political and Literary, Liberty Classics, Indianapolis, 1985.

Kirzner, I., Discovery and the Capitalist Process, The University of Chicago Press, Chicago,1985.

Mises, L. von, „Monetary stabilization and Cyclical Policy”, în On the Manipulation of Money and Credit, Free Market Books, Irvigton-on-Hudson, New York, 1978.

Mises, L. von, The Theory of Money and Credit, Liberty Press, Indianapolis, 1980.

Mises, L. von, Human Action: A Treatise on Economics, a treia ediţie revizuită, Henry Regnery, Chicago, 1966.

Ricardo, D., Minor papers on the Currency Question 1805-1823, Jacob Hollander (ed.), The John Hopkins University Press, Baltimore, 1932.

Rothbard, M. N., The Panic of 1819: Reactions and Policies, Columbia Univ. Press, New York, 1962.

Rothbard, M.N., The Mistery of Banking, Richardson & Snyder, New York, 1983.

Rothbard, M.N., „The Myth of Free Banking in Scotland”, în Review of Austrian Economics, nr. 2, 1988.

Rothbard, M.N., The Case for a One Hundred Percent Gold Dollar, The Ludwig von Mises Institute, Auburn Univ., ediţia a doua, 1991.

Rothbard, M.N., „Aurophobia or Free Banking on What Standard?”, în Review of Austrian Economics, Vol. 1, nr.6, 1992.

Schwartz, P., „El monopolio del banco central en la historia del pensamiento economico: un siglo de miopia en Inglaterra”, în Homenage a Lucas Beltran, ed. Moneda y Credito, Madrid, 1982.

Schwartz, P., „Macro y Micro”, în Cinco Dias, luni 12 aprilie, Madrid, 1993.

Selgin, G.A., The Theory of Free Banking: Money Supply under Competitive Note Issue, Rowman & Littlefield, Totowa, New Jersey, 1988.

Selgin, G.A., The Experience of Free Banking, ed. împreună cu K. Dowd, Routledge, Londra, 1992.

Simons, H.C., „Rules versus Authorities in Monetary Policy”, în Journal of Political Economy, Vol. XLIV, nr. 1 februarie, 1936.

Smith, A., The Wealth of Nations, W. Strahan and T. Cadell in the Strand, Londra, 1776.

Smith, V.C., The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, Liberty Press, Indianapolis,1990. Prima ediţie 1936.

Steuart, Sir J., An Inquiry into the Principles of Political Economy: being an Essay on The Science of Domestic Policy in Free Nation, A. Millar and T. Cadell in the Strand, Londra, 1767.

Tedde de Lorca, P., „La banca privada espanola duranta la Restauracion (1874-1914)”, în La banca espanola en la Restauracion, Vol.1, Sevicio de Estudios del Banco de Espana, 1974.

White, L.H., Free Banking in Britain: Theory, Experience and Debate, 1800-1845, Cambridge Univ. Press, 1984.

White, L.H., Competition and Currency: Essays on Free Banking and Money, New York Univ. Press, New York, 1989. 



[1] „Lumea monedei şi a creditului (împreună cu limbajul şi morala) este una dintre ordinile spontane care rezistă cel mai mult investigaţiei. Altfel spus, până şi astăzi diferenţele care îi separă pe specialişti rămân semnificative… Procesele de selecţie au fost controlate în acest domeniu mai mult decât în oricare altul: selecţia prin evoluţie a fost total eliminată de monopolul guvernelor care împiedică orice experiment competitiv…Istoria comportamentului guvernului relativ la monedă este un şir nesfârşit de fraude şi de înşelătorii. Guvernele s-au dovedit în această privinţă mult mai imorale decât oricare instituţie privată care ar fi putut oferi o monedă competitivă.” (Hayek, 1993, p. 102-103).

[2] În acest context de reconstrucţie teoretică a analizei economice a băncii şi monedei, pe care o apăr, reeditarea cărţii deja clasice a Verei C. Smith (Smith, 1990) a fost extrem de oportună şi importantă. Prima ediţie din 1936 era deja epuizată de mult timp. Este vorba de o teză de doctorat făcută sub conducerea lui F. A. Hayek de către cea care va deveni mai târziu Vera Lutz. De fapt, Hayek scria de o bucată de vreme o carte despre bancă şi monedă când, după ce susţinuse faimosul ciclu de conferinţe la London School of Economics ce va da naştere cărţii sale Prices and Production (Hayek, 1931), a trebuit să-şi întrerupă cercetările, fiind numit profesor la această instituţie prestigioasă. Hayek terminase patru capitole ale cărţii sale consacrate, respectiv, experienţei scoţiene a free-banking-ului, situaţiei monedei în Franţa în secolul al XIX-lea, banilor de hârtie în Anglia şi controversei dintre Şcolile monetară şi bancară, când a decis să dea ceea ce scrisese până atunci, precum şi notele pentru un al cincilea capitol, uneia dintre cele mai strălucite studente ale sale, cea care era atunci domnişoara Vera Smith. Aceasta le va dezvolta în teza de doctorat care va deveni cartea menţionată. Din fericire, manuscrisul capitolelor şi notelor lui Hayek a fost recent recuperat de Alfred Bosche şi Reinhold Veit, tradus în engleză de Grete Heinz şi publicat în Hayek, 1991, capitolele 9, 10, 11, 12, p. 127-244.

[3] Această dezbatere este prezentată în cartea Verei C. Smith citată în nota precedentă. Aportul spaniol a fost destul de redus în secolul al XIX-lea. În orice caz, trebuie să atragem atenţia asupra cărţii primului traducător în spaniolă al lui Adam Smith, José Alonso Ortiz (Alonzo Ortiz, 1796, citat la nr. 312, în „Biblioteca de Economistas Espanoles” de Manuel Colmeiro). În această lucrare, Alonso Ortiz, pretinzând totuşi că respectă doctrinele lui Adam Smith în materie monetară, nu reuşeşte să înţeleagă că deprecierea bonurilor regale („vales reales”) se datora emisiunii lor excesive, şi nu conjuncturii externe. Vezi, în plus, lucrarea lui F. Fernandez Marugan şi Pedro Schwartz (Fernandez şi Schwartz, 1978, p. 391-435). Despre evoluţia doctrinei favorabile băncii centrale şi despre influenţa ei asupra procesului de formare a băncii centrale spaniole, se poate citi Luis Coronel de Palma (Coronel de Palma, 1976) şi bibliografia citată acolo, precum şi lucrările lui Rafael Anes (Anes, 1974) şi ale lui Pedro Tedde de Lorca (Tedde de Lorca, 1974). În ciuda preţioaselor referinţe doctrinare incluse în lucrările anterioare, rămâne încă de făcut o istorie definitivă a gândirii economice spaniole asupra controversei bancă centrală -- bancă liberă.

[4] Şcoala monetară. Grup de economişti britanici, inspiraţi de scrierile lui David Ricardo (1772-1823), ce s-au opus Şcolii bancare. „Doctrina circulaţiei” elaborată de ei susţinea că orice schimbări viitoare în cantitatea de bani a unei naţiuni ar trebui să corespundă, în mod exact, cu schimbările în cantitatea de metal monetar (după 1853, doar aur) deţinută de acea naţiune. În general, Şcoala monetară se opunea principiilor free-banking-ului şi oricăror sancţiuni legale pentru creşterea sau scăderea discreţionară a cantităţii de bani aparţinând unei naţiuni, care, în opinia lor, includea bancnotele, dar nu şi depozitele la cerere supuse transferului sau retragerii prin cec. Pe scurt, Şcoala se opunea practicilor de emitere a monedei fiduciare acoperită în efecte comerciale şi titluri de valoare guvernamentale şi urmărea interzicerea oricăror noi emisiuni de bancnote în afara celor acoperite 100% în rezerve-aur. Şcoala monetară a reuşit să includă aceste idei în Legea Băncii (a lui Peel) din 1844. Totuşi, această lege, deşi interzicea orice altă emisiune de monedă fiduciară, permitea o mare expansiune a circulaţiei creditului sub forma depozitelor la cerere. În consecinţă, legea nu a reuşit limitarea creşterii cantităţii de mijloace de schimb fiduciare, pe care Şcoala monetară o anticipase. (n.t. – adaptare după P. L. Greaves, Mises Made Easier, Free Market Books, 1990).

[5] Şcoala bancară. Grupare opusă Şcolii monetare în timpul controversei din secolul al XIX-lea asupra legilor după care trebuia să funcţioneze Banca Angliei şi să formeze baza sistemului monetar britanic. Bazându-se pe scrierile lui Adam Smith (1723-1790), Şcoala bancară a îmbrăţişat ceea ce mai târziu va deveni „Principiul băncii” sau „Principiul lui Fullarton”. Acest principiu susţine că, atâta timp cât o bancă menţine convertibilitatea bancnotelor sale în monedă metalică (aur), lucru pentru care păstrează rezerve „adecvate”, este imposibil ca aceasta să supraemită bancnotele sale acoperite în efecte comerciale scadente pe termen scurt, prestabilit (90 de zile sau mai puţin). Şcoala bancară considera că, în aceste condiţii, emiterea de astfel de bancnote sprijinea activitatea comercială, nu creştea preţurile şi astfel cantitatea de monedă ce se putea emite ar fi fost determinată independent, limitată de nevoile comerciale (de afaceri), mai curând decât de dorinţele băncii emitente. Ei susţineau că deţinătorii bancnotelor vor prezenta prompt spre răscumpărare orice bancnotă emisă în exces faţă de nevoile comerţului (ale afacerilor), conform aşa numitei „legi a refluxului”. Câţiva au susţinut că Principiul băncii era valid chiar dacă convertibilitatea nu era păstrată. Adepţii Şcolii bancare nu şi-au dat seama că băncile erau libere să stimuleze cererea pentru moneda lor fiduciară prin reducerea ratei dobânzii aferente împrumuturilor bancare. Legea lui Peel din 1844 interzicea emiterea de către Banca Angliei a oricăror bancnote ce nu erau acoperite 100% în aur. Totuşi, legea permitea expansiunea depozitelor la cerere care puteau fi transferate sau retrase prin cec, acoperite în efecte comerciale de tipul celor aprobate de Principiul băncii. Aceasta a deschis drumul popularelor teorii bancare contemporane, bazate pe rezerve fracţionare, „monedă elastică”, credit de circulaţie şi expansiune a creditului. (n.t. – adaptare după P. L. Greaves, Mises Made Easier, Free Market Books, 1990).

[6] Legea-cadru a Băncii Angliei, numită astfel după susţinătorul ei, Sir Robert Peel (1788-1850), lider politic al Şcolii monetare, prim ministru şi ministru de finanţe. Legea a reglementat funcţionarea Băncii Angliei, aflată atunci în proprietate privată, până la primul război mondial. Banca era împărţită în două departamente separate, unul pentru emiterea de bancnote şi celălalt pentru operaţiuni de depozite bancare. Creşterile suplimentare ale emisiunii de bancnote erau limitate la cele acoperite de depozite în aur. Această prevedere ce împiedica emisiunea suplimentrară de mijloace fiduciare sub forma bancnotelor a fost suspendată de trei ori (1847, 1857 şi 1866) înainte de primul război mondial (1914-1918). Obligaţia acoperirii în aur nu se aplica departamentului pentru operaţiuni de depozite bancare, care a extins prea mult depozitele sale acoperite în împrumuturi bancare, blocând astfel eforturile Şcolii monetare de prevenire a expansiunii creditului.

[7] Suntem în întregime de acord cu Pedro Schwartz asupra clasificării lui Marshall şi Keynes ca teoreticieni aparţinând Şcolii bancare, dar apărători ai sistemului bancar centralizat (tocmai pentru a atinge „flexibilitatea” maximă în scopul creşterii ofertei monetare). Vezi Schwartz, 1982, p. 685-729, în particular p. 729.

[8] Smith, 1990, capitolul 12.

[9] Kirzner, 1985, p.168.

[10] F. A. Hayek conchide: „Mă aştept ca în curând să se descopere că afacerea de producere a banilor nu se împacă bine cu controlul unor mari portofolii de investiţii sau chiar cu controlul unor largi părţi din industrie”. (Hayek, 1978, p. 119-120). Mă tem, totuşi, că Hayek nu acordă suficientă atenţie faptului – central în teoria banilor a lui Mises – că banii pieţei libere trebuie să fie bani- marfă şi că diferite tipuri de bani în competiţie induc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte chiar scopul unui mijloc de efectuare a schimburilor, aşa încât piaţa liberă întotdeauna generează o tendinţă către o singură monedă-marfă, universal folosită.

[11] Înaintea lui Mises, cel mai distins autor care a apărat cerinţa rezervei 100% a fost David Hume în eseul său „Of Money” (1752), unde declară că „nici o bancă nu ar putea fi mai avantajoasă decât aceea care ţine sub cheie toţi banii pe care îi primeşte şi niciodată nu creşte moneda în circulaţie, cum se obişnuieşte, returnând o parte din această comoară în comerţ.” (Hume, 1985, p. 284-285).

[12] Pentru consideraţii juridice asupra principiului legal tradiţional în chestiune vezi atât Titlul 3, Cartea 16, din Digeste, în special paragrafele 7 şi 8 asupra falimentului bancherilor (El Digesto de Justiniano 1 – 1968, p. 606-617, mai ales p. 612), cât şi argumentul subtil al iezuitului spaniol Luis de Molina, pentru care bancherul ce practică rezerve fracţionare „păcătuieşte prin periclitarea propriei sale capacităţi de a-şi achita datoriile, chiar dacă pe termen lung nu sufere nici o dificultate legală, deoarece speculaţiile sale cu fondurile clientului au fost reuşite” (citat din De Iustitia et Iure, Maguntiae (1614), în A. Chafuen, 1986, p. 146 n. 1-7). Vezi, de asemenea, concluziile rafinate ale lui Pasquale Coppa-Zuccari incluse în lucrarea sa Il Deposito Irregolare (Coppa Zuccari, 1901), citat, printre alţii, de Garrigues, 1975, p. 365. Aceste consideraţii se aplică, de asemenea, aşa-numitelor operaţiuni financiare cu convenţie de răscumpărare în orice moment la valoarea nominală (şi nu la un preţ ulterior al pieţei, care este fluctuant), pentru că ele ascund, folosind legea în mod fraudulos, adevărate contracte de depozit.

[13] Garrigues, 1975, p. 367-368.

[14] În ceea ce priveşte distincţia esenţială între probabilitatea de clasă (obiectivă), care poate fi asigurată, şi probabilitatea evenimentului unic, influenţat şi determinat de acţiunea umană (care nu poate fi asigurat), vezi Mises, 1966, p. 106-115 şi Huerta de Soto, 1992, p. 46-48.

[15] Tentaţia era imensă şi aproape irezistibilă, dată fiind profitabilitatea ei. Trebuie ţinut minte că, în ultimă analiză, sistemul bancar cu rezerve fracţionare constă în a da credite din nimic, cu cerinţa ca debitorii să le ramburseze în bani reali şi, pe deasupra, cu dobândă!

[16] Steuart, 1767, Vol. 2, p. 301.

[17] Hume, 1985, p. 284.

[18] „Banca Amsterdamului susţine că nu împrumută nimic din ceea ce este depozitat la ea şi că, pentru fiecare florin pe care îl dă credit în registrele sale, păstrează în depozitele sale valoarea corespunzătoare unui florin, fie în bani, fie în lingouri.” (Smith, 1776, Vol.2, Cartea 4, Cap.3, p.72).

[19] Este interesant de notat cum bancherii şi-au folosit toată influenţa şi puterea lor socială (enormă, având în vedere numărul mare al persoanelor ce primeau împrumuturi sau erau deţinători de acţiuni bancare), pentru a împiedica şi descuraja depunătorii să-şi retragă depozitele, sperând în zadar să evite criza. Astfel, senatorul Condy Raguet de Pennsylvania conchidea că presiunea era aproape irezistibilă şi că „un om independent, care nu era nici acţionar, nici debitor şi care s-ar fi aventurat să constrângă bancile să facă dreptate, ar fi fost persecutat ca un inamic al societăţii”. (Scrisoare de la Raguet către Ricardo datată 18 aprilie 1821, publicată în Ricardo, 1932, p. 199-201; citată în Rothbard, 1962, p. 10-11).

[20] O expunere concisă a teoriei austriece a ciclurilor economice, împreună cu bibliografia semnificativă pentru acest subiect, poate fi găsită în articolul meu, Huerta de Soto, 1986 (1980), p. 241-256. Este greu de înţeles cum un autor de inteligenţa si sagacitatea lui Pedro Schwartz este încă nehotărât în ceea ce priveşte efectele pe care le produce caracterul „elastic” al banilor asupra economiei reale şi continuă să ignore că dispunem de o teorie, teoria austriacă a ciclurilor economice, care nu numai că integrează perfect aspectele „micro” şi „macro” ale economiei, dar explică de asemenea maniera în care expansiunea creditului, care îşi are originea în sistemul bancar cu rezerve fracţionare, dă naştere inevitabil unei alocări greşite a factorilor de producţie la nivel microeconomic, ceea ce duce în final la o recesiune macroeconomică.

[21] Vezi articolul ei, „The Theory of Free-Banking”, prezentat la întâlnirea regională a Societătii Mont Pélérin la Rio de Janeiro în septembrie 1993, în special pagina 5.

[22] Mises, 1966, p. 648-688

[23] Mises, 1980, p. 447.

[24] Mises, 1978, p. 167-168.

[25] Mises, 1980, p. 481.

[26] Hayek, 1971, p. 119-120.

[27] Rothbard, 1991; Rothbard, 1988, p. 229-245; Rothbard, 1992, p. 99-108.

[28] Vezi Allais, 1985, p. 200-210; si Allais, 1993, pp. 319-367.

[29] Această tradiţie a fost iniţiată de un pamflet anonim de 26 de pagini despre „Banking and Currency Reform” făcut să circule în 1933 de Henry C. Simons, Aaron Director, Frank H. Knight, Henry Schultz, Paul H. Douglas, A. G. Hart şi alţii, ulterior articulat de Henry C. Simons (Simons, 1936, p. 1-30), Albert G. Hart (Hart, 1935, p. 104-116) şi Irving Fischer (Fischer, 1936), culminând cu publicarea cărţii lui Milton Friedman (Friedman, 1960, în special p. 104-105).

[30] Mises, 1966, p. 443. Pe scurt, potrivit lui Mises, se pune problema înlocuirii actualei încâlceli de legislaţie bancară de tip administrativ cu articole clare şi simple ale codului comercial şi penal.

[31] Astfel, de exemplu, cărţile lui Lawrence H. White (White, 1984 şi White 1989), cele ale lui George A. Selgin (Selgin, 1988 si Selgin 1992) şi cele ale lui Kevin Dowd (Dowd, 1989, Dowd, 1993).

[32] Citat de Mises în Human Action, p. 446.

[33] Numai în acest sens, al unei apropieri indirecte de ideal, trebuie înţeleasă poziţia lui Cernuschi, menţionată de Mises (citat în Mises, 1966, p. 446) când, în 1865, spunea: „Cred că ceea ce este numită libertate a activitaţii bancare ar duce la totala dispariţie a bancnotelor în Franţa. Doresc să dau tuturor dreptul de a emite bancnote, în aşa fel încât nimeni să nu mai accepte bancnote de acum înainte”.

[34] Problemele practice, pe care le pune trecerea sistemului monetar şi bancar actual la un sistem în care crearea de monedă şi afacerile bancare ar fi total separate de stat, au fost analizate şi rezolvate teoretic, printre alţii, de Murray N. Rothbard (Rothbard, 1983, p. 249-269).

[35] Suntem actualmente în plină elaborare a unui proiect de cercetare în scopul de a analiza, a actualiza şi a sintetiza literatura existentă cu privire la aceste subiecte. [V. acum şi J. Huerta de Soto, 1998 – n. ed.]

 * Apărut iniţial în Journal des économistes et des études humaines vol. 5, nr. 2-3, 1994, sub titlul „Banques centrales ou banques libres: le débat théorique sur les réserves fractionnaires”. Prof. Jesús Huerta de Soto dedică acest articol lui James M. Buchanan. Traducerea românească a ţinut seama şi de varianta englezească apărută în Review of Austian Economics, vol. 8, nr. 2, 1995.

© Translated and published online with the author's permission.

© 2003 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România