Modelul statului occidental: lecţia istoriei

Hans-Hermann Hoppe

Traducere de Diana Costea *

Decizia de a scrie despre ce se poate învăţa din istoria statelor occidentale se sprijină pe convingerea că există într-adevăr acolo ceva de învăţat. Dacă acceptăm această idee, se impune, prin urmare, respingerea a două perspective alternative: aşa-numita teorie Whing a istoriei şi istorismul[1].

Conform teoriei Whig a istoriei, omenirea mărşăluieşte continuu înainte. Istoria omenirii este cronica progresului. Idei superioare le înlocuiesc pe cele mai puţin bune; idei încă şi mai fericite vin apoi la rând; şi aşa mai departe. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu se poate învăţa nimic din istorie. Tot ce putem face este să identificăm în primul rând cea mai progresistă societate, şi apoi să-i imităm regulile şi instituţiile. Conform teoriei Whig, popoarele Europei de Est şi cele ale Lumii a treia nu au o altă soluţie mai bună decât să copieze statele democratice paternaliste vest-europene şi pe cel american. Nu este necesar să studiem trecutul îndepărtat, deoarece, din ipoteză, în istorie nu pot să aibă loc nici un fel de greşeli. Orice s-ar întâmpla ulterior este o îmbunătăţire faţă de situaţia anterioară. Nu avem, prin urmare, nici un motiv să studiem altceva decât trecutul recent cel mai progresist al societăţii, cel mai avansat al tuturor timpurilor.

Conform istorismului, nu există nimic „bun” ori „rău” din punct de vedere moral, iar toate judecăţile etice sunt subiective. Mai mult, cu posibila excepţie a legilor logicii, matematicii şi ştiinţelor naturii, nu există legi pozitive universale. Economia şi sociologia sunt doar istorie, o înşiruire a acţiunilor şi evenimentelor trecute, din care nu se poate învăţa nimic mai mult decât că „astfel s-au petrecut lucrurile”.

Ambele viziuni, teoria Whig a istoriei şi istorismul, sunt inacceptabile. În locul lor, voi pleca de la ideea că există atât adevăruri etice, cât şi legi pozitive nonipotetic adevărate ale economiei şi sociologiei. Aceste presupoziţii permit identificarea în istoria statului occidental a unor răsturnări de situaţie fundamental eronate.

Lecţia întâi: Împotriva centralizării

Statul este un monopol teritorial al forţei – o agenţie ce se poate angaja în încălcarea neîntreruptă, instituţionalizată a drepturilor de proprietate şi în exploatarea – sub forma exproprierii, impozitării şi reglementării – proprietarilor legitimi[2]. Presupunând din partea angajaţilor statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, deducem că toate statele (guvernările) vor face uz de acest monopol şi vor vădi astfel o tendinţă către accentuarea exploatării. Aceasta înseamnă, pe de o parte, sporirea exploatării interne, şi nu numai pe calea impozitării; pe de altă parte înseamnă expansiune teritorială. Statele pururea vor încerca să-şi lărgească posibilităţile de exploatare. Acţionând în consecinţă, ele vor intra în conflict cu alte state concurente. Competiţia dintre state, în calitatea lor de monopolişti teritoriali ai coerciţiei, este prin însăşi natura sa o întrecere eliminatorie. Aceasta înseamnă că nu poate exista decât un singur monopolist al exploatării într-o anumită zonă; astfel, competiţia dintre state este de aşteptat să promoveze o tendinţă către amplificarea centralizării politice, iar, în cele din urmă, către un stat unic, mondial.

O privire aruncată pe istoria Apusului este suficientă pentru a ilustra adevărul acestei concluzii. La începutul acestui mileniu, de exemplu, Europa consta din mii de unităţi politice independente. Acum au mai rămas numai câteva duzini. Desigur, au operat şi forţe ale descentralizării. Amintim dezintegrarea progresivă a Imperiului Otoman, începând din secolul al şaisprezecelea până după Primul Război Mondial, şi fondarea Turciei moderne. Imperiul Habsburgic, etnic eterogen, a fost treptat dezmembrat încă de pe timpul celei mai mari expansiuni ale sale, sub Charles I, până la dispariţia sa şi fondarea Austriei moderne din 1918. Şi foarte recent, fostul Imperiu Sovietic s-a dezintegrat sub privirile noastre. Cu toate acestea, tendinţa predominantă a fost în direcţia opusă. De pildă, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al şaptesprezecelea, Germania era formată din aproximativ 234 de ţări, 51 de oraşe libere şi 1500 de domenii seniorale independente. Până la începutul secolului al nouăsprezecelea, numărul total al celor trei tipuri scade sub 50, iar pe la 1871 unificarea era înfăptuită. În Italia, scenariul a fost similar. Până şi statele de mici dimensiuni au o istorie proprie a expansiunii şi a centralizării. Elveţia începe în 1291 ca o confederaţie de trei state cantonale independente, pentru ca în 1848 să fie un singur stat (federal) cu aproape două duzini de provincii cantonale.

Mai mult, dintr-o perspectivă globală, omenirea se află mai aproape ca niciodată de înfiinţarea unui stat mondial. Chiar înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei de Vest, îndeosebi a Germaniei Federale, şi asupra ţărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Indiciile poziţiei Statelor Unite sunt: prezenţa trupelor americane şi a bazelor militare; pactele NATO şi SEATO; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internaţională şi a Sistemului Rezervelor Federale ca „furnizor de ultimă instanţă de lichidităţi” pentru întreg sistemul bancar apusean; instituţiile dominate de americani, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi recent înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC). În plus, hegemonia americană a hrănit constant integrarea politică a Europei occidentale. O dată cu înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene şi a unei monezi europene (Euro), Comunitatea Europeană se aşteaptă să fie desăvârşită la răscrucea secolului. În acelaşi timp, prin Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) s-a făcut un pas semnificativ în direcţia integrării politice a continentului american. Statele Unite, în absenţa Imperiului Sovietic şi a ameninţării militare a acestuia, s-a înălţat ca superputerea militară unică şi de necontestat a omenirii, ca „poliţistul său fruntaş”.

În conformitate cu opinia prevalentă, centralizarea este, în general, o mişcare „bună” şi progresistă, în timp ce dezintegrarea şi secesiunea, cu toate că uneori inevitabile, sunt anacronice. Se pleacă de la ideea că unităţile politice mai mari, în cele din urmă, un stat unic mondial, ar presupune pieţe mai largi şi, prin urmare, o avuţie superioară. Aşa-zisa dovadă în sprijinul acesteia este că prosperitatea economică a sporit dramatic ca urmare a centralizării. Mai degrabă decât reflectând un adevăr, această perspectivă este grăitoare pentru ideea că istoria este scrisă de învingătorii săi. Nici corelaţia, nici coincidenţa temporală nu dovedesc cauzalitatea. Adevărata relaţie dintre prosperitatea economică şi centralizare este foarte diferită de ceea ce susţine mainstream-ul, în realitate aproape opusul acesteia[3].

Integrarea politică (centralizarea) şi integrarea economică (piaţa) sunt două fenomene complet diferite. Integrarea politică implică expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita şi de a reglementa proprietatea. Integrarea economică înseamnă extinderea diviziunii muncii interpersonale şi inter-regionale şi a participării pe piaţă. În principiu, prin impozitarea şi reglementarea proprietarilor privaţi legitimi şi a celor ce câştigă un venit pe piaţă, toate statele sunt contraproductive. Ele reduc participarea pe piaţă şi formarea avuţiei. O dată cu integrarea în analiză a existenţei statului, este absentă orice relaţie directă între mărimea teritoriului şi integrarea economică. Centralizarea poate să meargă mână în mână fie cu progresul economic, fie cu regresia economică. Progresul rezultă ori de câte ori un stat ce impozitează şi reglementează mai puţin îşi extinde teritoriul în detrimentul altuia mai exploatator. Dacă se întâmplă invers, centralizarea produce dezintegrare economică şi regresiune.

Există însă o relaţie indirectă foarte importantă între mărime şi integrarea economică. Un stat central ce împărăţeşte peste teritorii întinse nu poate apărea din nimic. Ci toate instituţiile ce dispun de puterea de a taxa şi reglementa deţinătorii de proprietate privată trebuie să înceapă ca unităţi de mici dimensiuni. Dimensiunea mai mică contribuie la moderaţie, în orice caz. Un stat mic are numeroşi competitori apropiaţi, iar dacă acesta îi taxează şi reglementează pe cetăţenii lui sensibil mai mult decât o fac statele concurente, este nevoit să resimtă emigrarea muncii şi a capitalului şi o scădere corespunzătoare a veniturilor viitoare din impozitare[4].

Contrar opiniei prevalente, tocmai faptul că Europa a posedat o structură a puterii extrem de descentralizată, compusă din numeroase unităţi politice independente, explică originea capitalismului în lumea apuseană. Nu este o întâmplare faptul că prima dată capitalismul a înflorit în condiţiile extremei descentralizări politice, în oraşele-stat nord-italiene, în sudul Germaniei şi în Ţările de Jos (Olanda), cele secesioniste.

Competiţia între mici state pentru subiecţii impozabili le aduce în conflict unele cu altele. Ca urmare a conflictelor interstatale, prelungite de-a lungul secolelor, câteva state reuşesc să-şi extindă teritoriul, în timp ce altele sunt eliminate ori înghiţite. Care state câştigă în acest proces depinde de mulţi factori, dar, pe termen lung, factorul decisiv este mărimea relativă a resurselor economice aflate la discreţia statului. Taxând şi reglementând, statele nu contribuie pozitiv la crearea de avuţie economică, în schimb parazitează avuţia existentă. Ele pot influenţa negativ stocul existent de avuţie.

Ceteris paribus, cu cât impozitele şi povara reglementării impuse de stat asupra propriei economii sunt mai scăzute, cu atât populaţia sa tinde să sporească, datorită unor motive interne, ca şi imigraţiei, şi cu atât mai largă va fi dimensiunea avuţiei produse autohton, pe care se poate baza în conflictele sale cu competitorii învecinaţi. Din acest motiv centralizarea este adeseori favorabilă. Statele liberale care-şi impozitează şi reglementează puţin economiile au şanse să învingă şi să-şi extindă teritoriile pe seama celor neliberale. Aceasta explică declanşarea Revoluţiei Industriale în Anglia şi Franţa centralizate. Aceasta arată de asemenea de ce, pe parcursul secolului al nouăsprezecelea, Europa occidentală a ajuns să domine restul globului şi de ce colonialismul său a fost în general prielnic. În plus, este edificator pentru a arăta ridicarea Statelor Unite la rangul de superputere pe parcursul secolului XX.

Pe măsură ce avansează procesul de eliminare de către statele mai liberale a celor mai puţin liberale – adică teritorii mai întinse înseamnă concurenţi rămaşi mai îndepărtaţi şi mai puţini, iar migraţia internaţională tot mai costisitoare – cu atât se reduce incitativul statului de a continua liberalismul său intern. Apropierea de limitele unui stat unic mondial face ca orice posibilitate de a vota împotriva unui stat prin părăsirea teritoriului să dispară. Oriunde ne-am duce, se practică aceeaşi structură de impozitare şi reglementare. Despovărarea de ameninţarea emigrării îndepărtează o piedică fundamentală din calea expansiunii puterii statale. Aceasta explică evoluţia din secolul XX: o dată cu primul război mondial, şi încă şi mai mult cu cel de-al doilea, Statele Unite au obţinut hegemonia asupra Europei occidentale şi au devenit moştenitorul vastelor imperii coloniale ale acesteia. Prin stabilirea unei pax Americana a fost făcut un pas decisiv în direcţia unificării globale. Într-adevăr, pe parcursul întregii perioade, Statele Unite, Europa Occidentală şi majoritatea restului lumii au suferit o creştere continuă şi dramatică a puterii statale, a impozitării şi a exproprierii prin reglementare[5].

În lumina teoriei economice şi sociale şi a istoriei, deducem o primă lecţie: pledoaria pentru secesiune. În prima fază, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuţiei naţionalizate de la un stat centralizat mai mare la unul de mai mici dimensiuni, local. Dacă va duce la o mai mare sau mai redusă integrare economică şi prosperitate, aceasta depinde în mare măsură de politicile noului stat regional. Cu toate acestea, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producţiei, în măsura în care reduce sau elimină „integrarea forţată”.

Ca rezultat al secolelor de centralizare, sute de culturi distincte au fost extirpate. Procesul centralizării a dus, de asemenea, la exploatarea economică şi la dominaţia culturală a unui anumit grup etnic, lingvistic, religios sau cultural de către un altul: de exemplu, a irlandezilor, scoţienilor şi galilor de către englezi; a slovenilor şi croaţilor de către sârbi; a estonilor, lituanienilor şi letonilor de către ruşi. Integrarea forţată, exemplificată de măsuri ca transport gratuit, acţiunea afirmativă şi legile împotriva discriminării, creează invariabil tensiune, ură şi conflict. Din contră, separarea voluntară duce la armonie socială şi la pace. Sub „integrarea forţată”, orice greşeală poate fi imputată unui grup sau unei culturi „străine”, iar orice succes poate fi însuşit; nu există, prin urmare, nici un motiv, ori unul redus, pentru ca o cultură să înveţe de la o alta. Sub un regim al celor „separaţi, dar egali”, trebuie să faci faţă unei realităţi a diversităţii culturale şi a unor poziţii clar diferite de progres cultural. Dacă o populaţie secesionistă doreşte să-şi îmbunătăţească ori să-şi menţină statutul faţă de o alta, concurentă, numai învăţarea selectivă o va ajuta. Ea trebuie să imite, să integreze şi, dacă este posibil, să îmbunătăţească abilităţile, particularităţile, obiceiurile şi regulile specifice unor culturi mai avansate, aşa cum va trebui să evite acele caracteristici ale unor societăţi mai puţin avansate. În loc să promoveze o nivelare la un nivel inferior a culturilor, aşa cum se întâmplă în cazul integrării forţate, secesiunea stimulează un proces bazat pe cooperare, al selectării culturale şi al progresului.

În particular, secesiunea poate de asemenea să elimine problema imigrării, ce parazitează tot mai mult ţările Europei de vest şi Statele Unite. Acum, ori de câte ori statul central permite imigraţia, el îi lasă pe imigranţi să ajungă – la propriu, utilizând şoselele deţinute de stat – până la uşa casei oricărui cetăţean al său, indiferent dacă aceşti rezidenţi doresc o asemenea apropiere de străini, sau nu. „Libera imigraţie” este, într-o mare măsură, integrare forţată. Secesiunea rezolvă problema, lăsând la latitudinea teritoriilor mai mici să promoveze propriile standarde de acceptare şi să determine în mod independent care sunt aceia cu care se doreşte o asociere mai apropiată spaţial şi care cei cu care se preferă cooperarea la distanţă[6].

În plus, în timp ce toate celelalte aspecte depind de politicile interne ale noului stat regional, şi cum nu există nici o legătură directă între mărimea teritoriului şi integrarea economică, există totuşi o conexiune indirectă importantă. Aşa cum centralizarea politică are tendinţa să promoveze în ultimă instanţă dezintegrarea economică, tot astfel secesiunea tinde să favorizeze integrarea şi dezvoltarea economică. Secesiunea creează întotdeauna mai multe posibilităţi de migrare inter-regională, astfel încât un stat secesionist este imediat confruntat cu spectrul emigrării. Pentru a evita pierderea celor mai productivi supuşi ai săi, este silit să adopte intervenţii pe plan intern relativ mai liberale, permiţând într-o mai mare măsură proprietatea privată şi impunând impozite mai scăzute şi o reglementare mai permisivă decât vecinii săi. În cele din urmă, cu tot atât de multe teritorii câte gospodării, sate sau oraşe separate, ocaziile pentru o emigrare justificată economic sunt maximizate, iar puterea statului asupra economiei interne, minimizată.

Mai mult, cu cât ţara este mai mică, cu atât mai mare va fi presiunea înspre opţiunea liberului schimb în detrimentul protecţionismului. Toate amestecurile statului în comerţul extern limitează constrângător sfera schimburilor inter-teritoriale mutual avantajoase şi conduc, în consecinţă, la o sărăcire comparativă, atât în interior, cât şi în străinătate. Cu cât teritoriul este mai redus, cu atât efectul va fi mai dramatic. O ţară de dimensiunile Statelor Unite, de exemplu, poate atinge standarde de viaţă relativ ridicate chiar dacă ar renunţa la întregul comerţ extern, cu condiţia să posede o piaţă internă de capital şi o piaţă a bunurilor de consum nerestricţionate. La polul opus să presupunem o singură gospodărie ca cea mai redusă imaginabil unitate secesionistă. Prin angajarea în comerţul liber nerestricţionat, chiar şi cel mai redus teritoriu poate fi pe deplin integrat pe piaţa mondială şi poate împărtăşi toate avantajele diviziunii muncii. Proprietarii săi pot foarte bine să devină cei mai bogaţi oameni din lume. Existenţa unui singur individ bogat pe glob stă mărturie. Pe de altă parte, dacă proprietarii noştri ar renunţa complet la comerţul inter-regional, rezultatul ar fi sărăcia extremă sau moartea. În consecinţă, cu cât un teritoriu şi pieţele sale interne sunt mai reduse, cu atât este mai probabil ca opţiunea sa să se îndrepte către comerţul liber.

Secesiunea promovează şi integrarea monetară. Procesul de centralizare a condus la formarea unui cartel internaţional, dominat de statul american, al comerţului şi migraţiei monitorizate, la state încă şi mai invazive şi împovărătoare, la un etatism paternalist-războinic generalizat şi la standarde de viaţă stagnante ori chiar descrescânde. Acesta a produs, de asemenea, o dezintegrare monetară: distrugerea etalonului monedă-marfă internaţional anterior – aurul – şi înlocuirea sa cu un sistem de monede discreţionare fluctuante ale statelor, exprimate în funcţie de dolar, adică un cartel etatist falsificaţionist, de orientare americană. Acest sistem de monezi de hârtie liber-fluctuante nu sunt, la urma urmei, un sistem monetar[7], ci un sistem de troc parţial, dăunător scopului monedei de a facilita schimbul. Acest lucru devine evident o dată ce se recunoaşte că modului de împărţire teritorială nu i se ataşează nici o semnificaţie economică specială. Dacă ne imaginăm o proliferare a unor teritorii încă şi mai reduse, până la limita la care fiecare gospodărie reprezintă propria ţară, moneda de hârtie discreţionară devine mărturie a absurdităţii extreme pe care o reprezintă. Dacă fiecare gospodărie şi-ar emite propria monedă de hârtie, omenirea ar reveni la barter. Nimeni nu ar accepta hârtia nimănui altcuiva, calculul economic ar fi imposibil, iar comerţul ar ajunge într-un potenţial impas. Rezultă, din această observaţie teoretică, că secesiunea va promova, cu condiţia să fie dusă îndeajuns de departe, integrarea monetară. Într-o lume cu sute de mii de Monaco, Andorra, San Marino, Liechtenstein, Singapore şi Hong Kong, fiecare ţară ar trebui să abandoneze moneda discreţionară, ce poartă responsabilitatea pentru cea mai ridicată inflaţie mondială din istoria omenirii, şi să adopte, o dată în plus, o sistem internaţional al monedei-marfă, aşa cum a fost etalonul aur.

Lecţia a doua: Împotriva democratizării

În plus faţă de tendinţa către centralizarea politică, istoria statelor apusene, de fapt a tuturor statelor, s-a caracterizat printr-o altă schimbare structurală fundamentală: tranziţia de la guvernarea monarhică la cea democratică. Conform regulii că istoria este în general scrisă de învingătorii săi, această modificare a fost de asemenea prezentată ca o evoluţie progresistă. Cu toate acestea, în lumina teoriei economice elementare, această interpretare se dovedeşte, şi ea, a fi în mare parte nefondată, iar tendinţa către democratizare trebuie într-adevăr interpretată ca o accentuare a tendinţei către creşterea exploatării cauzată de centralizarea politică[8].

De-a lungul celei mai mari părţi a istoriei sale, omenirea, în măsura în care s-a aflat sub autoritatea statală, a fost supusă autorităţii monarhice. Au existat câteva excepţii: democraţia ateniană, Roma în timpul epocii republicane până în 31 î.Hr., republicile Veneţiei, Florenţei şi Genovei în perioada renascentistă, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite din 1648 până în 1673 şi Anglia lui Cromwell din 1649 până în 1660. Acestea au constituit însă cazuri izolate într-o lume dominată de monarhii şi au reprezentat, cu excepţia Elveţiei, fenomene de scurtă durată. Constrânse de învecinarea cu statele monarhice, toate vechile republici au aplicat doar într-un mod imperfect condiţia de acces liber la proprietatea publică. Aceasta însemna că dreptul de vot şi cel de exercitare a unor atribuţii statale erau limitate la un număr extrem de restrâns de „nobili”. În Atena, de pildă, doar 15.000 până la 20.000 de persoane, dintr-o populaţie de mai bine de 400.000, se bucurau de dreptul de a vota şi de a participa la guvernare.

Tranziţia de la monarhie la democraţie nu a debutat până la Revoluţia Franceză, şi doar o dată cu sfârşitul primului război mondial omenirea părăseşte în mod real perioada monarhică. Primul atac al republicanismului şi al ideii de suveranitate populară asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a înfrângerii militare a lui Napoleon şi a revenirii conducerii Bourbonilor în Franţa. Cu toate acestea, spiritul democratic – republican al Revoluţiei Franceze şi-a pus definitiv pecetea. De la revenirea conducerii monarhice în 1815, până la declanşarea în 1914 a primului război mondial, pe cuprinsul întregii Europe participarea şi reprezentarea politică populară au fost în mod sistematic lărgite. Dreptul de vot a fost extins treptat, iar sfera de autoritate a parlamentelor alese prin votul populaţiei a crescut pretutindeni.

În pofida subminării crescânde, principiul monarhic a rămas dominant până la evenimentele tragice ale primului război mondial. Doar două republici existau în Europa înainte de 1914: Franţa şi Elveţia; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi încadrată în categoria sistemului parlamentar, adică acela în care puterea supremă era învestită într-un parlament ales. După doar patru ani, după ce Statele Unite (în care principiul democratic triumfase recent, ca urmare a distrugerii Confederaţiei secesioniste de către conducerea statului centralist unionist) s-au implicat în războiul din Europa şi au decis în mod hotărâtor rezultatul acestuia, toate monarhiile au dispărut, iar Europa s-a orientat către republicanismul democratic[9].

În Europa, familiile învinse Romanov, Hohenzollern şi cea habsburgică au fost silite să abdice sau să renunţe la tron, iar Rusia, Germania şi Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu adult universal şi conduceri parlamentare. În mod asemănător, toate statele succesoare nou create, cu singura excepţie a Yugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria şi Cehoslovacia) au adoptat constituţii republican – democratice. În Turcia şi Grecia, monarhiile au fost răsturnate. Chiar şi acolo unde monarhiile s-au menţinut formal, ca în Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda şi ţările scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populaţia adultă, iar întreaga putere statală a fost învestită în parlamente şi în funcţionarii „publici”. Începuse o nouă ordine mondială – era republican-democratică sub patronajul aparatului statal dominant al Statelor Unite.

Interesant este că nici partizanii democraţiei, nici -- şi mai surprinzător de astă dată – susţinătorii vechiului regim nu şi-au dat seama de consecinţele economice fundamentale ale acestei schimbări. Din perspectivă economică, tranziţia de la monarhie la democraţie a reprezentat, în esenţă, o trecere de la un sistem etatist aflat în proprietate privată la un altul în proprietate „publică”. Teoria economică elementară ne-ar face să bănuim că dirijarea statului şi efectele politicii acestuia asupra societăţii civile vor diferi în mod sistematic după cum aparatul statal este proprietate privată ori publică[10].

Caracteristica definitorie a agenţiei statale private, exemplificată prin monarhie, este aceea că resursele expropriate şi privilegiul monopolist asupra viitoarei exproprieri se află în proprietate individuală. Resursele apropriate se adaugă avuţiei private a conducătorului şi sunt considerate o parte a acesteia, iar privilegiul monopolist al extorcărilor viitoare se alătură, ca un titlu de creanţă, activelor sale, ducând la o creştere instantanee a valorii prezente a acestora. Lucrul cel mai important este că, în calitate de proprietar privat al deţinerilor statale, conducătorul este îndreptăţit să-şi transfere posesiunile moştenitorului său personal, să angajeze sau să concedieze pe oricare dintre administratorii şi salariaţii de pe proprietăţile sale.

Dimpotrivă, în cazul unei agenţii statale publice – exemplul democraţiei - controlul asupra aparatului statal se află în mâinile administratorului sau gestionarului său. Acesta poate utiliza angrenajul statal pentru avantaje personale, însă nu îl posedă. El nu poate vinde resursele agenţiei statale şi să-şi aproprieze veniturile, nici nu poate lăsa moştenire proprietăţile acesteia. Administratorul beneficiază de utilizarea prezentă a resurselor statului, nu însă şi de valoarea lor capitalizată. Mai mult, în timp ce accesul la poziţia de proprietar privat al agenţiei statale este restricţionat de voinţa personală a posesorului acesteia, accesul la titlul de administrator-conducător este deschis: oricine poate, în principiu, să devină administratorul statului.

Din aceste observaţii pot fi deduse două predicţii fundamentale, corelate:

1) Proprietarul unei agenţii statale private va tinde să aibă un orizont temporal de programare a acţiunilor viitoare în mod sistematic mai lung, adică intensitatea preferinţei sale de timp va fi mai scăzută; în consecinţă, gradul de exploatare economică practicat va tinde să fie mai redus decât cel al unui administrator statal temporar

şi

2) Supusă unei exploatări mai accentuate, populaţia împilată va fi, de asemenea, mai orientată către gratificarea prezentă sub o agenţie statală publică, comparativ cu un regim al posesiei private asupra aparatului statal[11].

Proprietarul unei agenţii statale private va căuta să-şi maximizeze avuţia totală, adică valoarea prezentă a proprietăţilor sale şi venitul curent. El nu va dori o sporire a venitului prezent pe seama unei scăderi mai mult decât proporţionale a valorii prezente a activelor sale; şi, întrucât activităţile de achiziţionare a venitului prezent au întotdeauna repercursiuni asupra valorii prezente a activelor (reflectând valoarea tuturor câştigurilor viitoare anticipate ale activului, actualizate cu rata preferinţei de timp), exercitarea drepturilor de proprietate privată impune, prin însăşi natura sa, utilizarea calculului economic şi favorizează, astfel, promovarea prevederii. Aceasta implică o moderaţie specifică în ceea ce priveşte incitativul conducătorului de a exploata privilegiul său de monopol asupra exproprierii, deoarece acţiunile sale prădalnice parazitează, prin însăşi natura lor, activităţile de producţie anterioare ale supuşilor. În consecinţă, interesul proprietarului privat al agenţiei statale va fi acela de evitare a unei exploatări atât de intense a supuşilor săi, care ar diminua posibilitatea câştigurilor viitoare într-o asemenea măsură încât valoarea prezentă a proprietăţii sale (ţara) s-ar prăbuşi. Desigur, el va utiliza privilegiul de monopol, fără însă a abuza. În calitate de proprietar privat al agenţiei statale, îşi dă seama că este în interesul său să paraziteze moderat o economie tot mai productivă şi prosperă.

Proprietatea privată asupra agenţiei statale presupune moderaţie şi prevedere dintr-un motiv suplimentar. Toată proprietatea privată se bucură, prin definiţie, de avantajul exclusivităţii. Cel ce deţine proprietatea este îndreptăţit să excludă pe oricine altcineva de la utilizarea şi consumarea serviciilor acesteia. Doar familia conducătoare – şi, într-o măsură redusă, prietenii, angajaţii şi partenerii săi de afaceri – vor împărţi serviciile furnizate de resursele expropriate, având posibilitatea de a duce o viaţă parazitară. Datorită restricţionării accesului în aparatul statal, agenţia statală privată stimulează dezvoltarea de către populaţie a unei „conştiinţe de clasă” bine definite şi promovează opoziţia şi rezistenţa în faţa oricărei expansiuni a puterii statale opresive. Confruntaţi cu o barieră aproape de netrecut în calea mobilităţii ascendente, solidaritatea între cei conduşi este întărită, iar riscul regelui de a-şi pierde legitimitatea ca urmare a spolierii amplificate sporeşte.

Într-un contrast evident, administratorul unei agenţii statale publice va încerca să maximizeze nu avuţia statală totală (valorile capitalizate şi venitul curent), ci doar venitul curent, fără a ţine cont de valorile de capital şi în detrimentul acestora. În loc să menţină şi chiar să sporească valoarea proprietăţii statale, un administrator provizoriu al agenţiei statale va epuiza rapid resursele disponibile, căci, dacă nu consumă în prezent, este posibil ca niciodată să nu mai aibă această ocazie. În particular, un administrator (spre deosebire de un rege) nu are nici un motiv să nu-şi ruineze ţara. De ce nu ar dori el să intensifice exploatarea, din moment ce avantajul unei politici a agresiunii moderate nu poate fi apropriat, în timp ce beneficiul politicii opuse, cea a unei exploatări intense, poate fi astfel acaparat? Pentru un administrator, spre deosebire de un proprietar privat, cumpătarea are numai dezavantaje.

În cazul unei agenţii statale publice, oricine poate năzui, în principiu, să devină un membru al clasei conducătoare sau chiar să acceadă la puterea supremă. Distincţia dintre conducători şi supuşi, precum şi conştiinţa de clasă a ultimilor se vor estompa. Apare chiar iluzia că distincţia nu mai există, că în condiţiile agenţiei statale publice nimeni nu mai este condus de nimeni, ci fiecare se autoconduce. Astfel, opoziţia publică faţă de puterea statală este sistematic atenuată. Dacă anterior exploatarea şi exproprierea ar fi putut să pară populaţiei ca fiind în mod clar opresive, în prezent li se atribuie într-o măsură mult mai redusă aceste atribute, din moment ce oricine poate pătrunde liber în rândurile beneficiarilor.

În ceea ce priveşte impactul intervenţiei statului asupra societăţii civile, încălcările instituţionale ale drepturilor de proprietate privată, fie că îmbracă forma impozitării, a inflaţiei (falsificării) ori a reglementării, au un dublu efect asupra preferinţelor temporale individuale. Pe de o parte, asemenea activităţii criminale, orice interferenţă statală asupra drepturilor de proprietate private reduce stocul de bunuri prezente al altei persoane şi astfel duce la creşterea ratei efective a preferinţei de timp a acesteia. Pe de altă parte, spre deosebire de crimă, agresiunile statale duc la creşterea simultană a intensităţii preferinţei de timp a victimelor actuale sau potenţiale, întrucât acestea presupun, de asemenea, o reducere a ofertei de bunuri viitoare (scăderea randamentului investiţiilor). Cum uzurparea de către stat a drepturilor de proprietate este neîntreruptă, victimele actuale şi potenţiale răspund asociind în permanenţă tuturor activităţilor productive viitoare un risc sporit şi ajustându-şi sistematic pesimist anticipările privind randamentele tuturor investiţiilor viitoare. Reducând concomitent stocul de bunuri prezente şi viitoare anticipate, exproprierile statale sporesc, prin urmare, nu numai ratele preferinţelor de timp (date fiind ierarhizările acestora), ci şi întregul spectru al preferinţelor temporale. Cum proprietarii-producători sunt, şi se consideră, lipsiţi de apărare în faţa agresiunii viitoare din partea angajaţilor statului, randamentele anticipate ale activităţilor productive cu rezultate viitoare sunt reduse la nivel generalizat şi, în consecinţă, toate victimele actuale şi potenţiale devin comparativ mai orientate către satisfacerea prezentă a preferinţelor[12]. În plus, deoarece gradul de opresiune este relativ mai ridicat sub o agenţie statală publică, această tendinţă către gratificarea prezentă va fi semnificativ mai pronunţată în cazul unei agenţii statale publice decât al unei agenţii private.

În lumina acestor considerente de ordin teoretic, sfârşitul primului război mondial marchează momentul în care proprietatea privată asupra aparatului statal a fost înlocuită complet de proprietatea publică asupra acestuia; pe baza acestui fapt, poate fi anticipată demararea unei tendinţe sistematice către intensificarea exploatării (creşterea aparatului statal) şi sporirea intensităţii preferinţei sociale de timp (orientarea către prezent). Aceasta a fost, într-adevăr, tema principală, fundamentală a istoriei occidentale de după primul război mondial.

Referindu-ne acum la indicatorii exploatării, fără îndoială că mărimea taxelor impuse societăţii civile a crescut în perioada monarhică. Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, proporţia veniturilor statale a rămas remarcabil de scăzută. Istoricul economiei Carlo M. Cipolla concluziona: „este dificil să ne imaginăm că, excepţie făcând anumite perioade şi regiuni [de pildă, războaie], puterea publică a reuşit vreodată să extragă mai mult de 5 până la 8 procente din venitul naţional”. El menţionează apoi că această proporţie nu a fost sistematic depăşită până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea[13]. Chiar în momentul izbucnirii primului război mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent în Produsul Intern Brut (PIB) nu depăşeau, de regulă, 10 procente şi doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15 procente. Într-un contrast izbitor, o dată cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent în PIB au crescut, ca regulă generală, până la 20-30 de procente de-a lungul anilor 1920 şi 1930, astfel încât la mijlocul anilor ’70 au atins, în general, 50 de procente[14]. Deşi angajarea forţei de muncă de către stat a sporit în timpul perioadei monarhice, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depăşit 3 procente din forţa de muncă totală. Spre deosebire de aceasta, la mijlocul anilor ’70, ocuparea în sectorul de stat ca procent din forţa de muncă totală s-a apropiat în mod caracteristic de 20 de procente[15].

O tendinţă similară reiese din analiza inflaţiei şi a informaţiilor despre oferta de monedă. Lumea guvernării monarhice s-a caracterizat, în general, prin existenţa monedei-marfă, argint sau aur. Un etalon metalic îngreunează sporirea inflaţionistă a masei monetare de către stat sau o face chiar imposibilă. Oricât de mult au încercat, conducătorii monarhi nu au reuşit să pună bazele unor monopoluri de durată ale monedelor pur fiduciare, adică ale unor bani de hârtie guvernamentali nerambursabili. De-a lungul guvernării monarhice, prin urmare, „nivelul” preţurilor în general a scăzut şi puterea de cumpărare a crescut, cu excepţia perioadelor de război ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiţi indici ai preţurilor pentru Anglia, de exemplu, indică faptul că preţurile erau considerabil mai mici în 1760 decât fuseseră cu o sută de ani înainte; iar în 1860 ele erau mai mici decât în 1760. De asemenea, în răstimpul de mai mult de 70 de ani între 1845 şi sfârşitul primului război mondial, oferta de monedă britanică a crescut doar de şase ori. Conectate prin etalonul internaţional aur, în celelalte ţări evoluţia a fost similară[16].

După 1918, în condiţiile republicanismului democratic, s-a reuşit pentru prima dată înlocuirea etalonului aur cu un pseudo-etalon aur, aşa-numitul etalon aur-schimb, ce a supravieţuit până în 1971. De atunci, şi pentru prima dată în istorie, lumea întreagă a adoptat un sistem al monedelor pur fiduciare, cu bani de hârtie fabricaţi de stat ce fluctuează nestingherit. În consecinţă, în schimbul unei creşteri graduale a puterii de cumpărare a banilor, s-a manifestat o tendinţă seculară, aparent permanentă, către inflaţie şi depreciere monetară[17]. „Nivelul” preţurilor a crescut practic tot timpul, mai cu seamă începând din 1971, iar pe parcursul a şaptezeci de ani începând cu 1918, într-o evoluţie cu corespondente pretutindeni pe plan internaţional, masa monetară a SUA a crescut de mai mult de 60 de ori[18].

Pe lângă impozitare şi inflaţie (falsificare), pentru finanţarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. În conformitate cu predicţiile teoretice, monarhii au arătat o moderaţie şi o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat – republicani. Datoriile statului reprezentau, în perioada monarhică, în ultimă instanţă, datorii legate de război. În timp ce datoria totală a avut, în timp, o tendinţă ascendentă, cel puţin pe timp de pace monarhii şi-au redus, în mod caracteristic, datoriile. Într-un contrast izbitor, o dată cu debutul perioadei democratic – republicane, datoria publică doar a sporit, atât pe timp de război, cât şi pe timp de pace, iar începând cu evenimentele inevitabile din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari ce a facilitat monetizarea datoriei statului, pur şi simplu a explodat[19].

Aceeaşi tendinţă către intensificarea exploatării rezultă şi din analizarea legislaţiei şi a reglementării practicate de stat. Pe parcursul perioadei monarhice, în condiţiile unei diferenţieri evidente între conducători şi conduşi, regele şi asociaţii săi erau ţinuţi să se supună legii[20]. Ei aplicau legea existentă în calitate de judecători sau juraţi. Ei nu creau legea. Fără nici o îndoială, monopolul regal al administrării legii a condus la creşterea preţurilor şi la scăderea calităţii. Dar chiar şi la începutul secolului XX, A.V. Dicey putea încă să susţină că, în ceea ce priveşte, de exemplu, Marea Britanie, legislaţia, ca element distinct de legea existentă, nu era prezentă[21].

Într-un contrast izbitor, în democraţie, unde exercitarea puterii este învăluită în anonimat, preşedinţii şi parlamentele s-au ridicat rapid deasupra legii. Ei au devenit nu numai judecători, ci şi legiuitori, creatori ai „noii” legi[22]. Printr-o evoluţie asemănătoare democratizării monedei, democratizarea legii şi a administrării acesteia a condus la un flux legislativ din ce în ce mai mare. În prezent, numărul actelor legislative şi al reglementărilor votate de parlamente în cursul unui singur an este de ordinul a zeci de mii, acoperind sute de mii de pagini; acestea influenţează toate aspectele vieţii particulare şi economice şi conduc la o depreciere constantă a întregii legi şi la sporirea incertitudinii asociate domeniului. Ca un exemplu tipic, ediţia din 1994 a Codului Reglementărilor Federale, compendiul anual al reglementărilor în uz emise de guvernul federal al Statelor Unite, constă într-un total de 201 cărţi, ce ocupă 8 metri pe rafturile bibliotecilor. Numai indexul Codului cuprinde 754 de pagini[23].

În ceea ce priveşte indicatorii preferinţei sociale temporale în creştere (ai orientării către gratificarea prezentă), istoria reflectă o tendinţă la fel de clară. Cel mai explicit indicator al preferinţei sociale de timp este rata dobânzii. Rata dobânzii reprezintă relaţia dintre evaluarea bunurilor prezente în raport cu cele viitoare. O rată ridicată a dobânzii dovedeşte o mai mare orientare către prezent, în timp ce o rată scăzută a dobânzii, o orientare mai accentuată către satisfacerea dorinţelor viitoare. În condiţii normale, adică presupunând standarde de viaţă şi venituri monetare reale în creştere, se poate anticipa o scădere a ratei dobânzii, astfel încât, în cele din urmă, să se apropie de zero, dar fără să atingă vreodată acest nivel. Aceasta întrucât utilitatea marginală a banilor prezenţi scade comparativ cu cea a banilor viitori, în condiţiile unor venituri reale în creştere. În consecinţă, presupunând ceteris paribus ca fiind dat întregul spectru al preferinţei de timp, rata dobânzii va scădea în mod necesar.

De fapt, o tendinţă către scăderea ratelor dobânzii caracterizează evoluţia multiseculară a dezvoltării umanităţii. În secolul al XIII-lea, în Europa, cele mai scăzute rate ale dobânzii la „împrumuturile cu risc redus” erau de 8%. În secolul al XIV-lea, ele scad la aproximativ 5%; în secolul următor coboară la 4 procente, pentru ca în secolul al XVII-lea să se reducă la 3 procente. Iar la sfârşitul secolului al XIX-lea, nivelurile minime ale ratelor dobânzii au scăzut în continuare până la mai puţin de 2,5 procente[24]. Această evoluţie nu a fost nicidecum lină. Ea a fost întreruptă în mod frecvent de perioade, pe parcursul războaielor şi revoluţiilor, caracterizate prin sporirea ratelor dobânzii. Tendinţa opusă predominantă către rate ale dobânzii reduse şi în scădere este o dovadă a progresului generalizat al omenirii – trecerea de la primitivism la civilizaţie. Pe acest fundal istoric şi în conformitate cu teoria economică, se putea anticipa, prin urmare, că în secolul XX ratele dobânzii ar trebui să fie chiar mai reduse decât cele din secolul anterior. Există doar două posibile explicaţii ale neverificării acestui raţionament. Prima posibilitate este aceea că în secolul XX veniturile reale nu au depăşit veniturile din secolul precedent. Această explicaţie poate fi însă contrazisă fără probleme cu dovezi empirice. Rămâne, aşadar, doar a doua explicaţie. Dacă veniturile reale sunt mai mari, dar ratele dobânzii nu au scăzut, ipoteza ceteris paribus nu mai poate fi presupusă adevărată. Mai degrabă, întreaga configuraţie a preferinţei sociale de timp trebuie să se fi deplasat în sensul creşterii, adică, în medie, populaţia trebuie să fi devenit mai orientată către prezent. Aceasta pare să fie, într-adevăr, explicaţia.

O analiză a celor mai scăzute rate medii ale dobânzii calculate pe 10 ani pentru ţările occidentale arată că, în întreaga perioadă ce a urmat primului război mondial, ratele dobânzii în Europa nu au fost niciodată la fel de scăzute sau mai mici decât cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această concluzie nu se modifică semnificativ chiar şi prin luarea în considerare a faptului că ratele dobânzii din perioada contemporană, cu deosebire începând din anii ’70, includ sistematic o primă reflectată în preţuri datorată inflaţiei. După ajustarea ratelor nominale recente ale dobânzii în funcţie de inflaţie pentru a obţine o estimare a mărimii ratei dobânzii reale, ratele contemporane ale dobânzii se dovedesc a fi în continuare substanţial superioare celor existente cu 100 de ani în urmă. În medie, nivelul minim al ratele dobânzii pe termen lung din Europa şi din Statele Unite pare să depăşească în prezent nivelul de 4 procente şi chiar să atingă 5 procente – adică mai mult decât ratele dobânzii din Europa secolului al XVII-lea şi la fel de ridicate ori chiar mai mari decât ratele dobânzii din secolul la XV-lea[25].

Paralel cu această evoluţie şi evidenţiind un aspect cu un grad de specificitate mai ridicat al aceluiaşi fenomen fundamental al preferinţelor sociale de timp ridicate şi în creştere, indicatorii destrămării familiale au cunoscut o creştere sistematică. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea cheltuielilor statului au fost direcţionate către finanţarea armatei. Sumele destinate sporirii bunăstării nu jucau aproape nici un rol. Mecanismul atingerii acesteia era considerat ca aparţinând sferei responsabilităţii private, iar diminuarea sărăciei a fost încredinţată carităţii voluntare. Spre deosebire de această situaţie, ca o consecinţă a egalitarismului intrinsec democraţiei, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi-a făcut apariţia colectivizarea responsabilităţii individuale. Aceasta a ajuns atât de departe, încât majoritatea cheltuielilor publice este înghiţită în prezent de cheltuielile asistenţiale: „asigurarea”de sănătate impusă în mod coercitiv de către stat, cea împotriva bolilor profesionale, a bătrâneţii, a şomajului şi o întreagă listă, în permanentă expansiune, de alte „handicapuri”[26]. În consecinţă, prin eliberarea progresivă a indivizilor de responsabilitatea de a-şi asigura prezervarea propriei sănătăţi, a siguranţei şi a bătrâneţii, sfera şi orizontul temporal al acţiunilor private prevăzătoare au fost sistematic reduse. De pildă, valorizarea căsătoriei, a familiei şi a copiilor s-a redus, din moment ce individul se poate sprijini pe asistenţa „publică”. Astfel, de la debutul perioadei democratic-republicane, s-a redus rata natalităţii de la 30-40 la 1000 de locuitori, ajungând la aproximativ 15-20 la 1000 de locuitori[27]. În acelaşi timp, ratele divorţurilor, ale adulterelor, ale incidenţei fenomenului de părinte singur, ale celibatului şi ale avorturilor au crescut în mod constant, în timp ce ratele economisirii personale au început să stagneze ori chiar să scadă, în loc să sporească proporţional sau mai mult decât proporţional cu creşterea veniturilor[28].

În plus, ca o consecinţă a deprecierii legii datorate procesului neîngrădit de legiferare, precum şi a colectivizării responsabilităţii influenţate de politicile bunăstării, s-a înregistrat, de asemenea, o tendinţă sistematic crescătoare a ratelor agresiunilor cu o gravitate sporită, de pildă omorul, atacul, jaful, furtul. Cu o evoluţie „normală” a evenimentelor, adică în condiţiile unor standarde de viaţă în creştere, este de aşteptat ca protecţia împotriva dezastrelor sociale de proporţia crimei să cunoască o îmbunătăţire continuă, aşa cum s-ar putea anticipa că pre-întâmpinarea dezastrelor naturale va deveni, în timp, mai eficientă. Într-adevăr, aceasta pare să fi fost, în general, situaţia în întreaga lume occidentală până de curând, adică în a doua parte a secolului XX, moment în care ratele criminalităţii au început să urce vertiginos[29].

Există, desigur, un număr de factori, alţii decât creşterea iresponsabilităţii şi a lipsei prevederii datorate legiferării şi măsurilor vizând bunăstarea, ce pot explica incidenţa infracţiunilor. De pildă, bărbaţii comit mai multe infracţiuni decât femeile, tinerii mai multe decât persoanele în vârstă, negrii mai multe decât albii, iar locuitorii oraşelor mai multe decât cei ai satelor. Există, totuşi, o relaţie sistematică între preferinţa temporală ridicată şi criminalitate. Prin urmare, dacă rata socială a preferinţei de timp ar creşte, s-ar putea anticipa că îndeosebi frecvenţa infracţiunilor serioase va spori, ceea ce s-a şi întâmplat[30].

Din perspectiva, ce se bucură de întâietate, a teoriei economice elementare şi în lumina evidenţei istorice se impune, aşadar, o a doua lecţie: o pledoarie în sprijinul de-democratizării.

Rândurile de faţă nu pledează pentru o reîntoarcere la „vechiul regim”. Legitimitatea autorităţii monarhice pare pierdută pentru totdeauna. O asemenea revenire nu ar fi însă o soluţie reală, căci, în pofida avantajelor comparative pe care le oferă, monarhiile practică exploatarea şi risipesc câştigurile supuşilor lor. Ideea autorităţii republican – democratice trebuie, mai degrabă, interpretată întotdeauna ca fiind la fel de ridicolă sau chiar într-o mai mare măsură şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie identificată ca fiind sursa procesului de exploatare statală şi risipă tot mai accentuată. În acelaşi timp, o alternativă preferabilă – ideea ordinii naturale – trebuie să fie descrisă şi înţeleasă, iar o strategie de accedere la ea, prezentată în aspectele sale esenţiale[31].

Pe de o parte, aceasta presupune recunoaşterea faptului că nu exploatarea, fie monarhică,fie democratică, ci proprietatea privată, producţia şi schimbul voluntar constituie sursele ultime ale civilizaţiei umane. Pe de altă parte, pentru a aborda obiectivul unei ordini sociale non-exploatatoare, pe care o putem numi ordinea proprietăţii private, ideea majoritanismului trebuie orientată împotriva înseşi conducerii democratice. Sub orice formă de guvernământ, chiar sub democraţie, clasa conducătoare conţine doar un mic procent din populaţia totală. Dat fiind aceast fapt, devine posibilă convingerea unei majorităţi a alegătorilor că e pur şi simplu bătaie de joc ca cei ce trăiesc din taxele plătite de alte persoane să mai şi stabilească mărimea acestor impozite. Majoritatea alegătorilor poate decide, în mod democratic, retragerea dreptului la vot al tuturor angajaţilor statului şi al tuturor celor ce beneficiază de avantaje din partea statului, fie că sunt destinatari ai programelor asistenţiale, fie profesori la universităţile finanţate de către stat.

În legătură cu această strategie este necesar să recunoaştem importanţa covârşitoare a secesiunii. Secesiunea implică întotdeauna separarea unei populaţii mai restrânse dintr-una mai largă. Este astfel vorba de un vot împotriva consolidării tendinţei democraţiei şi a majoritanismului. Dat fiind că procesul de secesiune are ca rezultat unităţi politice îndeajuns de reduse, devine posibil pentru câţiva indivizi ca, pe baza recunoşterii largi a independenţei lor economice, a realizărilor profesionale remarcabile, a vieţii personale impecabile din punct de vedere moral, a raţionamentului şi gustului superioare şi a curajului, să se ridice la rangul de autorităţi naturale, voluntar identificate şi să acorde legitimitate ideii de ordine naturală a judecătorilor concurenţi (adică absenţa monopolului) şi a jurisdicţiilor intersectante.O astfel de tendinţă există chiar şi în prezent în sfera comerţului şi turismului internaţional, ce reprezintă o societate a legii pur private, ce poate fi instituită pe o arie mult mai largă, ca alternativă atât la monarhie, cât şi la democraţie.

Lecţia a treia: împotriva relativismului (pozitivismului)

Nu există legi imuabile ale istoriei. Evenimentele trecutului nu sunt inevitabile, iar viitorul nostru nu este scris în stele. Ci istoria, asemenea cursului viitor al evenimentelor, a fost şi va fi determinată de idei, fie ele false ori adevărate. Formarea statelor, tendinţa către centralizare politică, tranziţia de la guvernarea monarhică la cea democratică, precum şi rezistenţa în faţa exploatării statale, răsturnarea paşnică ori violentă a guvernărilor, mişcările secesioniste şi prezenţa continuă a unui sistem de relaţii non-reglementate în sfera politicii şi a comerţului internaţional (adică absenţa unui stat mondial) au fost şi sunt rezultatul unor idei în permanentă schimbare şi competiţie, al distribuţiei şi forţei relative a acestor idei în mintea indivizilor.

Istoria occidentului şi rolul covârşitor al lumii apusene în istoria umanităţii sunt întreţăsute cu două contribuţii intelectuale apusene de excepţie: raţionalismul grec şi creştinismul. Vestul a ajuns să încorporeze ideile greceşti şi creştine şi apoi, ca rezultat al Renaşterii, Reformei, Contrareformei, Iluminismului şi Romantismului, şi-au făcut prezenţa degenerarea şi regresia, ulterioare sintezei lor în ideologia actuală a relativismului secular – pozitivismul.

Gândirea clasică greacă, ce a atins apogeul în opera lui Aristotel, a impregnat Vestului o atitudine raţionalistă profundă: perceperea omului ca animal raţional, cel mai înalt respect pentru logică şi gândirea logică, o credinţă puternică în existenţa legii naturale şi a cognoscibilităţii omului şi a naturii, un realism de neclintit şi acest „spirit al lumescului”. Cu toate acestea, ca un produs secundar al raţionalismului, Grecia a dat de asemenea naştere sofismului, scepticismului şi relativismului[32].

Creştinismul mainstream, după începuturi confuze şi numeroase schisme nereuşite, răsărite din inconsecvenţele şi contradicţiile majore ale sistemului Sfintei Scripturi, a adoptat viziunea lumească grecească, cu toate că numai ca un scop temporal şi tranzitoriu. Ea a girat pasajul Genezei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”[33]. A adoptat de asemenea stima ridicată a grecilor faţă de raţionalitate şi încrederea nestrămutată în caracterul inteligibil al naturii şi al omului şi în posibilitatea progresului uman. Creştinismul tradiţional a adus numeroase alte contribuţii unice. Mai mult încă decât păgânismul grec, creştinismul monoteist a pus accent pe consecvenţa logică şi pe ideea universalităţii legii şi a unităţii gândirii. În plus, considerând pe fiecare individ ca fiind creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, creştinismul a dat ideii greceşti de lege naturală o interpretare clar individualistă. Drepturile naturale ale omului au devenit drepturi umane individuale, care se aplică în egală măsură fiecărei fiinţe umane şi care unifică ecumenic întreaga umanitate.

Mai mult, creştinismul tradiţional (mainstream) se eliberează treptat de începuturile sale în mare parte rituale, când unitatea creştină de bază era o sectă, fundamentată pe proprietatea comunală, sau chiar comunistă, şi controlată de un lider al cultului sau de o ierarhie de lideri. Influenţată de legăturile îndelungate cu Roma şi cu sistemul familial şi de rudenie roman, creştinismul tradiţional a acceptat familia mononucleară şi gospodăria privată ca unităţi de bază ale vieţii laice, iar proprietatea comună a fost rezervată mănăstirilor şi traiului monahal. Familia a furnizat, în plus, modelul ordinii sociale creştine. Aidoma ordinii ierarhice prezente în orice familie, exista o ierarhie în interiorul comunităţii creştine, cu copii, părinţi, preoţi, episcopi, arhiepiscopi, cardinali, Papa şi, în final, Dumnezeu -- transcendental, ca părinte în rai. Referitor la treburile laice, societatea a fost de asemenea considerată ca o ierarhie cvasi-familială de oameni liberi, cavaleri, vasali, lorzi şi regi feudali, ţinuţi laolaltă de un sistem complex de legături de rudenie. Şi asemănător supremaţiei valorilor spirituale în familie, puterea seculară a lorzilor şi a regilor a fost menţinută în subordonare şi supusă autorităţii ultime, spiritual – intelectuale a preoţilor, episcopilor, Papei şi, în final, a lui Dumnezeu.

De fapt, această combinare a individualismului, universalismului, înclinaţiei familiale şi de rudenie, recunoaşterea ordinii sociale multistratificate şi a supremaţiei bisericii universale, suprateritoriale, asupra oricărui lord sau rege anumit au modelat creştinismul într-o armă ideologică redutabilă împotriva sporirii puterii statale[34]. Cu toate acestea, doctrina creştină, aşa cum a fost ea integrată în filosofia scolastică, a suferit de o contradicţie internă inevitabilă. Scolastica nu a reuşit să acopere prăpastia dintre credinţă şi dogma revelată, pe de o parte, şi între cunoaştere şi inteligibilitate, pe de altă parte. Acceptarea raţionalismului era, în ultimă instanţă, doar condiţionată[35]. Ca rezultat al unei serii de provocări ideologice, sistemul scolastic încet s-a dezintegrat, iar bumerangul ideologic ce îl oferise împotriva uzurpării practicate de puterea etatistă s-a erodat treptat.

O dată cu Renaşterea au revenit pe scena ideologică păgânismul grecesc şi secularismul. Relativismul moral se răspândeşte, iar ideologii puterii nelimitate a statului, de pildă Machiavelli, câştigă în importanţă, pregătind terenul intelectual pentru numeroşi tirani şi despoţi locali. Atenţia se îndepărtează de ştiinţă. Misticismul înfloreşte. Un accent crescând a fost acordat artelor şi, ca o reflectare a nou-descoperitei „libertăţi faţă de” constrângerile de ordin religios şi moral, artele au devenit din ce în ce mai profane şi senzoriale, ca în picturile cu subiect erotic ale lui Correggio şi în scrierile lui Boccaccio şi Rabelais[36].

Ca o reacţie ideologică la aceste tendinţe „decadente”, ce au afectat de asemenea biserica tradiţională, Reforma aduce o revenire abruptă la religie. Noua religiozitate protestantă este însă în mod clar reacţionară: antiraţionalistă şi egalitară. Credinţa, considerată a fi singura cale către mântuire, a fost văzută ca fundament al creştinismului, în timp ce această „raţiune josnică”, cum a numit-o Luther, a fost dispreţuită; voia lui Dumnezeu – de neînţeles şi iraţională. Doctrina augustiniană a predestinării a fost resuscitată. Destinul fiecăruia este considerat a fi dependent de voinţa Domnului şi de decizia sa impenetrabilă. În acelaşi timp, Biblia a fost ridicată la rangul de cea mai înaltă autoritate religioasă, iar ideea „preoţiei universale”, bazată pe citirea personală a Bibliei, nemijlocită de ierarhia spirituală a bisericii, a fost promovată. S-a ajuns ca fiecare persoană să fie văzută în egală măsură ca o autoritate independentă, religioasă, supusă doar propriei sale conştiinţe. Distincţia anterior stabilită între viaţa laică şi viaţa religioasă, instituţional separată a preoţilor şi a călugărilor, a fost obliterată, iar întreaga existenţă s-a transformat într-o practicare a credinţei creştine[37].

Ca rezultat al antiraţionalismului, dezvoltarea ştiinţelor a avut de suferit, iar literatura şi artele au decăzut. Şi mai însemnate au fost efectele egalitarismului protestant. Acesta nu numai că a dus la distrugerea unităţii bisericii, dar, lipsindu-i o ierarhie spirituală acceptată -- adică prin democratizarea autorităţii religioase – mişcarea protestantă s-a dezintegrat rapid în numeroase facţiuni. Erezii de mult uitate ale creştinismului timpuriu, ca milenarismul, anabaptismul şi comunismul, au ieşit din nou la lumină. Proliferarea confesiunilor religioase, a cultelor şi a sectelor, incompatibile între ele, dar revendicându-se toate de la Sfânta Scriptură ca cea mai înaltă autoritate, ermetic închise oricărei cercetări raţionale, a promovat dezintegrarea socială, ostilitatea reciprocă şi, în final, o stare conflictuală de o amploare şi o brutalitate nedepăşite în Apus până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX[38]. În plus, prin ruperea unităţii Bisericii Catolice şi prin subminarea ideii de ordine ierarhică spirituală, revoluţia protestantă l-a izolat şi l-a defavorizat pe individ în raporturile sale cu conducătorii laici. Conducătorii, uşuraţi de autoritatea sufocantă a bisericii universale şi a ierarhiei acesteia, au exploatat bucuroşi această ocazie de expansiune a puterii statului, înfiinţând numeroase biserici locale şi cumulând puterile laice şi cele ecleziastice în propriile lor mâini.

Contrareforma a duplicat în restul lumii catolice ceea ce Reforma realizase pentru lumea protestantă. Regi feudali anterior slabi s-au transformat pretutindeni în monarhi absoluţi, puternici[39]. Ulterior, ca reacţie la Reformă şi Contrareformă, Iluminismul a adus în secolele XVII şi XVIII o reîntoacere decisivă la raţionalism. Raţionalismul iluminist a suferit însă, şi în cele din urmă a dispărut, datorită a două erori fundamentale. Pe de o parte, ca reacţie la fervoarea religioasă aţâţată de Reformă şi de Contrareformă, raţionalismul iluminist a fost semnificativ anti-clerical şi chiar anti-creştin. Pe de altă parte, influenţat de protestantism, a fost în mod hotărât un raţionalism egalitar[40].

Recunoaşterea supremaţiei şi autonomiei raţiunii şi interesul renăscut atât pentru filosofia stoică, cât şi pentru scolastica târzie (Molina, Suarez, Mariana) au condus la dezvoltarea unei noi doctrine a drepturilor naturale, laică şi pur raţională, centrată pe conceptele de proprietate asupra propriei persoane, de proprietate privată şi de contract: la Althusius, Grotius, Pufendorf, Locke, Thomasius şi Wolff. Conducătorul laic este perceput ca fiind supus aceloraşi principii universale şi eterne ale dreptăţii ca toţi ceilalţi, iar statul fie îşi derivă justificarea dintr-un „contract” între deţinătorii de proprietate privată, fie nu poate fi justificat[41]. Rămân diferenţe semnificative cu privire la înţelesul exact al „contractului” - îi obligă el doar pe semnatarii iniţiali? Poate fi el revocat? – dar aproape sigur că, în condiţiile sporirii influenţei ideologice a doctrinei drepturilor naturale, puterea regelui a devenit tot mai limitată[42].

Cu toate acestea, datorită anti-clericismului (ca la Voltaire, de pildă) şi egalitarismului său, care mergea atât de departe, încât nega toate diferenţele înnăscute dintre fiinţele umane şi îi considera pe toţi oamenii capabili în egală măsură de gândire raţională (ca la Helvetius, de pildă, şi sub auspicii empiriste, la Locke), raţionalismul iluminist a comis o eroare sociologică fatală. A fost orb în faţa faptului că, în realitate, acolo unde oamenii nu sunt egali, idealul său, al unei societăţi pur contractuale, bazate pe instituţia proprietăţii private, poate fi menţinut şi apărat împotriva atacurilor şi invaziunii interne ori externe numai dacă societatea posedă o structură ierarhică discernabilă, adică o ordine ierarhică voluntar recunoscută a autorităţilor şi a instituţiilor intermediare, interconectate orizontal şi vertical. Şi că creştinismul şi ierarhia bisericii ar trebui să funcţioneze ca una dintre cele mai importante astfel de autorităţi intermediare[43]. Direcţionat greşit de anti-clericismul şi egalitarismul său, raţionalismul iluminist a hrănit tendinţa, iniţiată o dată cu revoluţia protestantă, de a-l izola pe individ de conducătorii laici, de a elimina toate autorităţile intermediare şi de a supune, direct şi în egală măsură, fiecare individ autorităţii unice a statului, promovând aşadar centralizarea puterii statului.

Eroarea sociologică fundamentală a acestei viziuni a fost dezvăluită de evenimentele Revoluţiei Franceze. Când monarhia absolută s-a prăbuşit într-un final, în aplauzele majorităţii filosofilor iluminişti, nu a mai rămas nimic care să umple golul de putere rămas. Autoritatea şi independenţa economică a bisericii erau ruinate, iar toate legăturile şi instituţiile feudale anterior existente, distruse. În consecinţă, spre consternarea celei mai mari părţi a mişcării iluministe, revoluţia a degenerat rapid în haos, domnia fărădelegii, teroare, dictatură, agresiune naţionalistă şi, în final, restaurarea vechiului regim (ancien régime).

Filosofia raţionalistă a Iluminismului a fost, drept urmare, total discreditată. Ca răspuns la Revoluţia Franceză şi la Iluminism, Romantismul a început să câştige teren, inspirat fiind şi de scriitori pre-revoluţionari ca Jean-Jacques Rousseau[44]. Teoria legii naturale a fost renegată. În conformitate cu viziunea romantică asupra lumii, nu existau nici un fel de drepturi umane şi legi sociale absolute şi universal valide. Istoria, mai degrabă decât teoria, a captat atenţia. Fiecare individ, fiecare trib, fiecare populaţie era văzută ca deţinător al propriei sale istorii. Şi cum nu existau standarde absolute ale binelui şi răului, toate istoriile au fost apreciate ca în egală măsură valoroase (relativismul istoric). Prin istorie nu se intenţiona nici exprimarea vreunei opinii asupra trecutului, nici învăţarea a ceva pentru viitor, ci doar să se descopere diversitatea omenirii şi a tradiţiei umane (multiculturalismul). În lipsa oricărei teorii, istoria nu avea nici un ţel sau consecinţă practică. Era studiată de amorul artei, cu unicul scop de a produce îmbogăţire intelectuală „interioară”. La fel, s-a considerat că fiecare religie deţine un adevăr al ei: misticismul, platonismul, budismul, păgânismul şi deismul, într-o măsură nu mai mică decât creştinismul. Şi religiozitatea, de asemenea, devine o afacere pur personală, o chestiune de alegere „interioară”, fără nici o consecinţă practică. În loc să considere cunoaşterea şi credinţa ca unelte ale acţiunii, romantismul le vede ca instrumente ale exprimării estetice şi poetice, iar atitudinea romantică faţă de lumea exterioară a fenomenelor fizice este una de contemplaţie pasivă, de linişte, de retragere, de resemnare ori chiar de fatalism. Lumea din afară era văzută ca incomprehensibilă, mânată de forţe iraţionale sau mistice şi, în cele din urmă, fără nici un rost. Singura chestiune cu adevărat importantă era libertatea „interioară” de gândire şi imaginaţie a fiecărui individ.

Nu a constituit o surpriză faptul că puterea statului a sporit sub influenţa romantismului[45]. Dacă istoria este sursa şi originea a ceea ce este „bun”, statul este negreşit „drept”; iar dacă puterea statului creşte, nu poate să o facă decât printr-un „drept istoric”. Adiacent, statul şi sporirea puterii statului ar trebui întotdeauna să fie întâmpinate cu o atitudine contemplativă de acceptare resemnată. Ce mesaj mai bun ar dori oare să audă un conducător? Datorită unei lacune a viziunii romantice, influenţa sa se evaporă încet, pentru a fi completată şi în cele din urmă surclasată de pozitivism, paradigma filosofică predominantă a vremurilor noastre.

Concepţia romantică suferea de un neajuns evident: chiar dacă era acceptată ca plauzibilă pentru lumea socială, ea nu putea explica existenţa ştiinţelor naturii şi a tehnologiei. Acestea în mod evident nu îşi derivă justificarea din istorie, iar studiul naturii şi al tehnologiei, spre deosebire de cel al societăţii, nu a fost dezinteresat şi realizat de amorul artei. Ştiinţele naturii şi tehnologia aparent se justifică mai degrabă datorită succesului lor prezent practic. Cel puţin în această sferă a existat un progres identificabil, şi categoric nu era cazul ca fiecare epocă ori episod istoric să fie perceput ca fiind la fel de îndreptăţit ori de valoros. Pozitivismul a oferit o cale atractivă de ieşire din aceste dificultăţi teoretice.

Influenţat de empirismul secolului XVIII, în special de Hume, pozitivismul secolului XX împărtăşeşte cele mai multe din presupoziţiile sale antiraţionaliste cu romanticii. Asemenea romanticilor, dar în contrast clar faţă de iluminismul raţionalist, pozitiviştii resping ideea unei etici raţionale şi a unei teorii a drepturilor naturale. Judecăţile de valoare sunt ceva arbitrar, o chestiune de preferinţă personală şi incapabile de justificare raţională. Raţiunea este nu stăpânul, ci sclavul pasiunilor. Teoria dreptului natural, în particular, nu a fost nimic altceva decât metafizică absurdă. Într-adevăr, în măsura în care există vreo diferenţă între romantism şi pozitivism, aceasta a constat în faptul că relativismul moral al pozitiviştilor a fost, la prima vedere, încă şi mai extremist, cu şi mai multe consecinţe. Cu toate că romanticii relativizau religia, ei încă mai recunoşteau valoarea unei anumite religii; iar atunci când romanticii negau existenţa valorilor absolute, ei încă mai valorizau istoria şi tradiţia. Pozitivismul, dimpotrivă, şi din acest punct de vedere foarte asemănător raţionalismului iluminist, a fost în mod hotărât secularist (religia este numai hocus-pocus) şi anistoric (trecutul nu deţine nici o însemnătate deosebită).

Pozitivismul a avut în comun cu romantismul viziunea relativistă cum că raţiunea este incapabilă să recunoască vreuna dintre legile pozitive (cauzale) necesar universale şi imuabile. Într-adevăr, negarea simplei posibilităţi, în terminologia kantiană, a propoziţiilor a priori sintetice adevărate este una dintre pietrele de temelie ale pozitivismului[46]. Conform pozitivismului, nu există aşa ceva ca legi pozitive (empirice) non-ipotetic adevărate. Cu alte cuvinte, nimic despre realitate nu poate fi cunoscut a priori. Întreaga cunoaştere empirică este cunoaştere ipotetică, iar întreaga cunoaştere non-ipotetică este cunoaştere analitică, ce nu conţine nici o informaţie empirică, ci constă doar din convenţii şi definiţii arbitrare simbolice. Singura diferenţă dintre positivism şi relativismul romantic a fost una de factură psihologică. Relativismul romanticilor a fost acela al artiştilor, adică al poetului, scriitorului ori istoricului, al cărui subiect era universul interior al semnificaţiei, ţelului, expresiei şi emoţiei. Drept urmare, el a tins să vadă indivizii ca diferiţi (unici) şi a abordat subiectul de studiu într-un mod pasiv, pentru a-şi dezvolta înţelegerea personală, empatia ori compasiunea. În contrast, relativismul positivist aparţinea inginerului, fizicianului experimental ori chimistului. Subiectul său de studiu era lumea exterioară a datelor senzoriale; el tindea să-i considere pe oameni identici (egali). El abordează subiectul cu o atitudine activistă, cea a manipulării fizice şi a interferenţei.

De fapt, aşa cum se poate vedea din concepţia pozitivistă cu privire la logică, nu se poate afirma că relativismul positivist este într-o mai mică măsură relativist. În timp ce romanticii puneau pe picior de egalitate logica şi raţionamentul deductiv cu intuiţia şi revelaţia mistică, pozitiviştii le consideră lipsite de conţinut empiric. Cu toate acestea, datorită înclinaţiei sale activiste (experimentale), filosofia pozitivistă pare cel puţin să lase loc ideii de lege a posteriori – de încercare şi eroare, presupoziţie ipotetică, confirmare şi respingere – şi, prin urmare, posibilităţii progresului ştiinţific, manifestat în sfera ştiinţelor naturii[47].

Dacă relativismul contemplativ al romanticilor a fost benefic pentru starea sănătăţii statului şi pentru creşterea puterii acestuia, influenţa crescândă a relativismului activist al pozitiviştilor a fost încă şi mai fericită. Etica nu este o disciplină cognitivă, ne spune pozitivismul. Nici o afirmaţie normativă nu se bucură de un teren mai solid decât oricare alta. Dar atunci, ce este greşit când fiecare încearcă să facă acceptabile şi să impună celorlalţi propriile dorinţe? Desigur, nimic. Totul merge. Etica este redusă la problema „cum pot să ies basma curată din asta”. Ce mesaj mai bun ar putea exista pentru cei aflaţi la putere?! Este exact ce vor să audă: puterea este şi face ceea ce este drept!

Ei vor fi de asemenea extrem de încântaţi de mesajul pozitivismului privitor la ştiinţele sociale. În sfera ştiinţelor naturii, doctrina pozitivistă este relativ inofensivă; ea nu a modificat esenţial cursul ştiinţelor naturii, şi nici nu ar fi putut. Nu putem spune însă acelaşi lucru despre ştiinţele sociale. Sub influenţa crescândă a pozitivismului, îndeosebi ştiinţa economică a fost distrusă până la a nu mai putea fi recunoscută, iar această fortăreaţă ideologică, odinioară puternică în calea agresiunii puterii etatiste, a fost înlăturată[48].

Din Evul Mediu creştin, trecând prin scolastica spaniolă, până în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea iluministe, paralel cu dezvoltarea unei teorii „normative” a drepturilor naturale şi întreţăsut cu aceasta s-a dezvoltat un corp sistematic al teoriei economice, ce a culminat în scrierile lui Cantillon şi ale lui Turgot. Conform acestei tradiţii intelectuale – dusă mai departe în secolul al XIX-lea de Say, Senior, Cairnes, Menger şi Böhm-Bawerk, iar în secolul XX de Mises, Robbins şi Rothbard – ştiinţa economică a fost înţeleasă ca „logică a acţiunii”. Pornind de la propoziţii axiomatice şi combinându-le cu câteva presupoziţii empirice şi verificabile empiric, ştiinţa economică a fost concepută ca o ştiinţă axiomatic-deductivă, iar teoriile economice ca propoziţii care sunt în acelaşi timp realiste şi nonipotetice ori adevărate a priori[49]. Să considerăm, de pildă, următoarele propoziţii economice: în orice schimb voluntar, ambii parteneri în mod necesar anticipează că vor avea de câştigat, ei cu siguranţă apreciază bunurile de schimbat ca având valori inegale şi trebuie să aibă ierarhii de preferinţe opuse. Sau: ori de câte ori un schimb nu este voluntar, ci coercitiv, precum tâlhăria ori impozitarea, una dintre părţi are avantaje pe seama celeilalte. Sau: Ori de câte ori se aplică legi ale salariului minim ce impun rate salariale superioare celor existente pe piaţă, îşi va face apariţia un şomaj involuntar. Sau: de fiecare dată când cantitatea de bani este mărită, iar cererea de monedă rămâne nemodificată, puterea de cumpărare a banilor va scădea. Sau: Orice cantitate de bani este în egală măsură „optimă”, astfel încât nici o sporire a ofertei de bani nu va îmbunătăţi standardul general de trai (dar poate avea efecte redistributive). Sau: proprietatea colectivă asupra tuturor factorilor de producţie face imposibilă contabilizarea costurilor, ducând la alocări permanent eronate. Sau: impozitarea producătorilor de venituri sporeşte, ceteris paribus, rata efectivă a preferinţei lor temporale şi conduce, aşadar, la o producţie mai scăzută a bunurilor rezultate. Aparent, aceste teoreme conţin informaţii privitoare la realitate, şi totuşi nu par a fi propoziţii cu caracter ipotetic – empiric falsificabile – ci adevărate prin definiţie.

Pozitivismul susţine însă că aceasta nu poate fi adevărat. Atâta timp cât aceste propoziţii se pretind empiric relevante, ele trebuie să se prezinte sub formă de ipoteze, permanent supuse confirmării sau falsificării empirice. Negaţia propoziţiilor mai sus menţionate poate fi formulată, fără ca prin aceasta să se afirme ceva ce poate fi recunoscut de la bun început, a priori, ca fals ori lipsit de înţeles. Experienţa va decide. Astfel, pe baza doctrinei pozitiviste, tâlharul la drumul mare, perceptorul, sindicalistul ori guvernatorul Rezervelor Federale ar acţiona legitim, din punct de vedere ştiinţific, atunci când susţin că impozitarea este benefică celor taxaţi şi sporeşte producţia, că legea salariului minim creşte ocuparea, iar crearea de bani de hârtie generează o prosperitate generală. Un bun pozitivist ar trebui să recunoască faptul că acestea sunt doar ipoteze. Cu toate efectele „favorabile” previzionate, ele trebuie negreşit testate. La urma urmei, nu trebuie să închidem ochii unei experienţe noi; trebuie să fim permanenţi dispuşi să reacţionăm flexibil şi cu mintea deschisă, diferit faţă de rezultatul unei astfel de experienţe. Dacă însă rezultatul nu este cel presupus – şi oamenii tâlhăriţi ori taxaţii nu par să beneficieze, ocuparea de fapt se reduce, iar ciclul economic va urma, în locul prosperităţii generale – se poate întotdeauna recurge, „legitim din punct de vedere ştiinţific”, la varianta „imunizării” propriilor ipoteze. Indiferent de evidenţa empirică ce s-ar aduce împotriva lor, o dată ce îmbrăţişăm pozitivismul, cazul tâlharului la drumul mare ori al perceptorului este la adăpost de o critică decisivă, căci orice eşec poate fi întotdeauna atribuit unei variabile incidente oarecare, necontrolate încă. Nici cel mai desăvârşit dirijat experiment nu ar putea schimba această situaţie, întrucât nu ar fi nicicând posibil să se controleze toate variabilele care ar putea avea vreo influenţă oarecare asupra variabilei de explicat ori asupra rezultatului de obţinut. În pofida tuturor acuzaţiilor aduse tâlharului, perceptorului ori guvernatorului Fed, filosofia pozitivistă va permite întotdeauna fiecăruia să menţină şi să salveze „esenţa” propriului „program de cercetare”. Experienţa doar ne informează că un anumit experiment nu şi-a atins scopul, dar nu ne poate spune nicicând dacă un experiment puţin modificat se va solda cu rezultate diferite. De ce, prin urmare, să nu dorească tâlharul, perceptorul de taxe sau guvernatorul Fed să minimalizeze toate experienţele aparent invalidante drept nişte accidente, atâta timp cât ei pot profita personal din conducerea propriilor experimente – tâlhărie, taxare ori creare de bani? De ce să nu dorească să interpreteze toate falsificările aparente ca fiind experienţe produse de vreo împrejurare în mod nefericit neglijată şi care ar dispărea ori s-ar transforma în opusul său, astfel revelând „adevărata” relaţie între taxare, legea salariului minim, creaţia monetară şi prosperitate, o dată ce aceste aspecte sunt controlate[50]?

Atitudinea faţă de ştiinţa economică pe care pozitivismul o alimentează este cea a inginerului social relativist, al cărui motto este „nimic nu poate fi cu certitudine demonstrat a fi imposibil în sfera ştiinţelor sociale şi nu există nimic pe care cineva să nu dorească să-l încerce pe semenii săi, atâta timp cât se păstrează o minte deschisă”. Nu-i de mirare că acest mesaj a fost rapid interpretat de putere ca o armă ideologică redutabilă în urmărirea scopurilor ei de sporire a controlului asupra societăţii civile şi de îmbogăţire pe seama celorlalţi. În consecinţă, mişcării pozitiviste i s-a acordat un sprijin neprecupeţit, iar această mişcare a întors favoarea prin distrugerea eticii şi a ştiinţei economice – bastioane tradiţionale ale raţionalismului social. Ea a şters din conştiinţa publică un întreg corp de cunoştinţe, ce constituiseră odinioară o parte aparent permanentă din moştenirea gândirii şi civilizaţiei apusene, pavând astfel terenul ideologic al secolului XX ca „epocă a experimentării sociale nelimitate”[51].

În lumina istoriei filosofiei occidentale rezultă, aşadar, o a treia lecţie: o pledoarie pentru reîntoarcerea la raţionalism. Aceasta nu este o odă nici pentru revenirea la raţionalismul aristotelian-creştin al filosofiei tomiste şi scolastice, nici pentru reanimarea raţionalismului aparte al iluminismului. Dacă legitimitatea guvernării monarhice a apus, acelaşi lucru poate este adevărat şi despre creştinism şi biserica creştină. Cu cuvintele lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit”. Nici orientarea către trecutul creştin nu ar fi dezirabilă, căci raţionalismul creştin nu a fost niciodată mai mult decât condiţionat. Ar fi posibil, în schimb, să se îmbrăţişeze raţionalismul dezvoltat de Grotius cu mai mult de trei secole în urmă. „Nici măcar voinţa unei fiinţe atotputernice, scrie Grotius, nu poate să modifice principiile moralei şi să abroge drepturile fundamentale, garantate de legea naturală. Aceste legi şi-ar păstra validitatea obiectivă chiar în cazul în care s-ar presupune, prin absurd, că nu există Dumnezeu ori că acestuia nu-i pasă de treburile omeneşti”[52].

Spre deosebire de raţionalismul iluminist, cel care va fi restaurat va trebui să fie necondiţionat şi în mod hotărât non-egalitar. El trebuie să fie un raţionalism ce recunoaşte ca un fapt primordial existenţa inegalităţilor fundamentale între fiinţele umane. Acest fapt ar trebui ovaţionat ca fundament al diviziunii muncii şi al civilizaţiei umane. Mai mult, ca urmare a diversităţii abilităţilor umane, în orice societate de orice grad de complexitate câţiva indivizi vor câştiga statutul de „elită naturală”, ca urmare a realizărilor superioare pe tărâmul avuţiei, al înţelepciunii ori al unei combinaţii a acestora. Şi ca rezultat al regulilor de selecţie a partenerilor, al căsătoriei şi al legilor moştenirii civile şi ale eredităţii genetice, e foarte probabil ca statutul de elită naturală să tranziteze câteva familii, relativ puţine. De asemenea, trebuie pe deplin înţeles faptul că existenţa ierarhiilor sociale şi a poziţiilor de autoritate este nu numai logic compatibilă cu ideea universalităţii legilor etice şi economice, ci constituie însăşi presupoziţia sociologică a înţelegerii lor[53].

A afirma că nu există o etică raţională nu este echivalent cu „toleranţă” şi „pluralism”, după cum în mod eronat susţin campioni ai pozitivismului, ca Milton Friedman, iar absolutismul moral nu implică „intoleranţă” şi „dictatură”[54]. Din contră, în absenţa valorilor absolute, „toleranţa” şi „pluralismul” nu ar fi altceva decât alte ideologii arbitrare, fără să existe vreun motiv pentru a le accepta pe acestea, mai degrabă decât pe altele, ca sclavia ori canibalismul. Numai dacă există valori absolute, precum dreptul de proprietate al individului asupra propriului corp, cu alte cuvinte numai dacă „pluralism” şi „intoleranţă” nu sunt doar unele dintre multele valori tolerabile pot fi acestea cu adevărat prezervate[55].

De asemenea, nu este adevărat, aşa cum sugerează Milton Friedman, că poziţia pozitivistă, ce consideră întreaga cunoaştere empirică doar ipotetică, presupune „smerenie” intelectuală, în timp ce apărătorii opiniei contrare se fac vinovaţi de „orgoliu” intelectual. Este exact invers. Dacă întreaga cunoaştere nonipotetică este lipsită de semnificaţie empirică şi dacă cunoaşterea analitică şi întreaga cunoaştere empirică sunt ipotetice, atunci care ar mai fi oare statutul acestei propoziţii? Dacă este considerată analitică, ea nu ar fi altceva decât o definiţie arbitrară, fără nici un conţinut empiric. Oricare altă definiţie ar fi în egală măsură potrivită (sau goală de conţinut). Dacă este presupusă a fi empiric relevantă, ea este o ipoteză, conform căreia cunoaşterea empirică este ipotetică, iar testele empirice sunt teste ale cunoaşterii ipotetice. Oricare altă ipoteză sau oricare alt test ori inferenţă empirică sunt, aşadar, în egală măsură posibile. În sfârşit, dacă propoziţia este considerată empiric semnificativă şi totuşi apodictic, categoric, nonipotetic, a priori adevărată, doctrina pozitivistă se transformă într-un nonsens auto-demolator. Aceasta cu greu poate fi numită modestie, mai degrabă pură indulgenţă intelectuală!

În schimb, dacă existenţa cunoaşterii empirice nonipotetice este acceptată, aceasta nu ar implica faptul că întreaga ori majoritatea cunoaşterii empirice este de acest tip, ci doar că se poate distinge între cele două tipuri de cunoaştere empirică şi că această diferenţiere şi descriere a celor două tipuri de întrebări şi răspunsuri empirice reprezintă ele însele o delimitare empirică nonipotetic adevărată. În plus, contrar permisivităţii pozitiviste de genul „nimic nu este sigur” şi „totul este posibil” şi a neglijării ori chiar a dispreţului faţă de studierea istoriei, presupunerea existenţei unei cunoaşteri empirice nonipotetice implică modestie intelectuală de principiu. Căci dacă există legi nonipotetice, e de presupus că asemenea legi sunt „vechi” adevăruri descoperite cu mult timp în urmă. „Nou”-descoperitele legi nonipotetice, cu toate că nu imposibil, ar fi evenimente intelectuale rare, şi cu cât „mai noi” par, cu atât „mai suspecte” ar fi. Atitudinea raţionalistă este, prin urmare, una de smerenie intelectuală şi de respect faţă de istoria gândirii, îndeosebi cea a filosofiei şi a economiei[56]. E de presupus că cea mai mare parte a cunoaşterii empirice nonipotetice deja există şi, în cel mai rău caz, se simte nevoia unei redescoperiri, mai degrabă decât a unei reinventări. Aceasta înseamnă că, în sfera ştiinţelor empirice nonipotetice precum filosofia, logica, matematica, etica şi economia, trebuie să prevedem că „progresul” ştiinţific va fi extrem de încet şi de minuţios, iar „pericolul” nu este atât acela că nimic nou sau superior nu este adăugat corpului existent al cunoaşterii, ci că acest corp deja existent al cunoaşterii este doar incomplet reînvăţat ori este uitat.

În acord cu această smerenie intelectuală de bază, răspunsul raţionalist (aparent uitat pe scară largă ori neînvăţat) la distrugerea pozitivistă a eticii – ca neştiinţifică – şi a economiei – fie ca empiric irelevantă, fie ca ipotetică – numai „nou” nu este şi, cu toate că are implicaţii radicale surprinzătoare, acestea cu greutate pot fi caracterizate ca „represive” ori „extremiste”[57].

Fiecare persoană este proprietarul propriului corp, precum şi al tuturor bunurilor din natură pe care el, cu ajutorul corpului său, le utilizează înaintea oricărei alte persoane. Această proprietate implică dreptul de a folosi aceste resurse în orice mod este perceput ca adecvat, atâta timp cât prin aceasta nu se modifică invaziv integritatea fizică a proprietăţii celuilalt ori nu se limitează controlul fizic al celuilalt asupra proprietăţii fără consimţământul său. În particular, o dată ce un bun a fost iniţial apropriat sau homesteaded amestecând munca cu bunul (formularea lockeană), ulterior proprietatea acestuia poate fi dobândită doar prin intermediul unui transfer voluntar (contractual) al titlului său de proprietate de la proprietarul anterior la cel viitor. Aceste drepturi ale persoanei sunt absolute. Orice încălcare a lor este supusă acuzării legitime de către victimă a acestei încălcări sau a autorului ei şi produce efecte în conformitate cu principiile strictei răspunderi şi ale proporţionalităţii pedepsei.

Aceste vechi principii nu sunt numai intuitiv juste. Chiar şi copiii şi barbarii par să nu aibă dificultăţi în a le recunoaşte adevărul. De fapt, nu ar fi de-a dreptul absurd să susţii că o persoană nu ar trebui să fie proprietarul propriului corp şi al acelor bunuri din natură pe care el le-a apropriat şi le-a produs înaintea tuturor celorlalţi? Cine altcineva, dacă nu el, ar trebui să le deţină? Mai mult, aceste principii pot fi „demonstrate” a fi în mod indiscutabil, adică nonipotetic, adevărate şi valide. Căci dacă o persoană A nu este proprietarul propriului corp şi al bunurilor original apropriate, există doar două alternative. Fie o altă persoană, B, trebuie, prin urmare, să fie considerată proprietarul lui A şi al bunurilor apropriate, produse ori achiziţionate contractual de A, fie ambele părţi, A şi B, trebuie să fie apreciate în calitate de co-proprietari egali ai celor două corpuri şi bunuri. În primul caz, A ar fi sclavul lui B şi obiect al exploatării. B îl posedă pe A şi bunurile apropriate, produse şi achiziţionate de A, dar A nu îl deţine pe B şi bunurile apropriate, produse ori achiziţionate de B. Două clase distincte de oameni sunt create prin această regulă, respectiv exploatatorii (B) şi exploataţii (A), cărora li se aplică „legi” diferite. În consecinţă, această regulă nu trece de „testul universalizabilităţii” şi este de la bun început compromisă ca etică umană, chiar şi potenţială. Pentru a fi capabil să susţii rangul de „lege” al unei reguli, este necesar ca acea regulă să fie universal validă pentru toţi.

În al doilea caz de co-proprietate universală, cerinţa de drepturi egale pentru fiecare este evident satisfăcută. Cu toate acestea, această alternativă suferă de o altă eroare, literalmente fatală, întrucât fiecare activitate a unei persoane necesită utilizarea unor bunuri rare, cel puţin corpul persoanei şi spaţiul pe care îl ocupă acesta. Dacă toate bunurile ar fi însă în proprietate colectivă, atunci nimeni, nicicând şi nicăieri, nu ar putea să facă nimic cu nimic, doar dacă el ar avea permisiunea anterioară a tuturor celorlalţi de a face ceea ce doreşte. Şi cum poate cineva să acorde această permisiune, dacă nu este nici măcar proprietarul unic al propriului corp, al propriilor corzi vocale? Dacă s-ar urmări această regulă, omenirea ar muri instantaneu. Orice ar fi aceasta, cu siguranţă nu este o etică umană. Astfel, rămânem cu principiul iniţial de proprietate asupra propriului corp şi cu cel al primului venit, primul proprietar (apropriere originară, homesteading). Ele trec testul universalizării, adică sunt valabile pentru toţi în mod egal şi, în acelaşi timp, pot să garanteze supravieţuirea omenirii. Ele, şi numai ele, sunt, prin urmare, reguli etice, nonipotetic valide.

În mod asemănător, răspunsul raţionalist adresat economiei pozitiviste este străvechi şi clar. Atâta timp cât persoanele acţionează în conformitate cu principiile proprietăţii asupra propriului corp şi ale aproprierii originare, „bunăstarea socială” va fi în mod necesar „optimă” (maximă). Aproprierea originară a unor resurse încă nedeţinute, realizată de o persoană ce posedă proprietatea asupra propriului corp, îi sporeşte bunăstarea (cel puţin ex ante), altfel nu ar mai fi fost realizată. În acelaşi timp, această operaţiune nu prejudiciază pe nimeni altcineva, căci aproprierea acelor resurse nu presupune deposedarea nimănui. Desigur, alţii şi-ar fi putut apropria aceste resurse, dacă le-ar fi considerat rare şi folositoare. Cu toate acestea, ei nu au făcut acest lucru, fapt ce demonstrează că ei nu au ataşat resurselor nici o valoare. Nu se poate spune astfel nici că ei au suferit o scădere a bunăstării datorită acestei acţiuni. Plecând de la această bază, orice act ulterior de producţie ce utilizează corpul şi resursele apropriate stabileşte drepturile de proprietate asupra produselor create din acestea, în condiţiile în care nu prejudiciază agresiv integritatea fizică a corpului şi resursele apropriate, ori produse cu bunuri apropriate, de către alţii. Producătorul câştigă în utilitate şi nimeni altcineva nu pierde în utilitate. În cele din urmă, orice schimb voluntar clădit pe aceste baze va avea loc doar dacă ambele părţi anticipează că vor beneficia de pe urma acestui schimb. Condiţia ca numai primii utilizatori ai unui bun să dobândească proprietatea garantează că eforturile productive vor fi întotdeauna cât se poate de ridicate. Iar condiţia ca doar integritatea fizică a proprietăţii să fie protejată şi că unei persoane îi este imputată doar distrugerea sau restricţionarea fizică a proprietăţii altora garantează faptul că fiecare proprietar are un incitativ constant de a spori valoarea proprietăţii sale fizice (şi să evite pierderile valorice), prin acţiuni fizic controlate şi calculate.

Orice deviere de la aceste principii implică o redistribuţie a titlurilor de proprietate de la producătorii şi contractorii legitimi ai bunurilor către non-producători şi non-contractori. Cei din urmă, exploatatorii, îşi sporesc oferta de bunuri, şi astfel bunăstarea, în detrimentul unei diminuări corespunzătoare a avuţiei şi a bunăstării exploataţilor. Un nivel mai scăzut al „bunăstării sociale” rezultă prin urmare. Printre cei exploataţi va fi relativ mai puţină apropriere originară a resurselor a căror raritate este recunoscută, o producţie mai scăzută de noi bunuri, o întreţinere mai redusă a bunurilor existente şi mai puţin comerţ mutual avantajos. Iar printre exploatatori această regulă creează un incitativ permanent în direcţia lipsei de prevedere şi a risipei. Dacă unui grup de oameni i se permite să-şi suplimenteze venitul viitor prin exproprierea bunurilor apropriate, produse sau achiziţionate voluntar de alţii, preferinţa acestui grup pentru consumul prezent versus economisire (consum viitor) va fi sistematic întărită, iar probabilitatea alocării eronate, a calculelor distorsionate şi a pierderilor va fi într-o continuă sporire.

O dată ce aceste vechi principii raţionaliste ale eticii şi economiei sunt redescoperite de sub pâcla pozitivistă şi se recunoaşte din nou că ele sunt absolut nonipotetic, apodictic, categoric, a priori adevărate, tendinţele către centralizare, democratizare şi creşterea puterii etatiste pot fi serios puse sub semnul întrebării. În lumina acestor principii, statele centrale pot fi pretutindeni în lume recunoscute drept ceea ce sunt în realitate: ameninţări omniprezente la adresa dreptăţii şi a eficienţei economice. În absenţa dreptăţii, aceste instituţii sunt, cum preciza Sf. Augustin, nimic altceva decât bande de tâlhari. Dacă, şi numai dacă, pe terenul opiniei publice prevalează această identificare a statelor (guvernărilor) ca fundamental nedrepte şi risipitoare, puterea statelor centrale va reveni unor teritorii din ce în ce mai mici şi va face loc unui sistem al libertăţii ordonate.



* Articol apărut sub titlul The Western State as a Paradigm: Learning from History în Paul Gottfried, ed., Politics & Regimes. Religion & Public Life, vol. 30 (New Brunswick and London: Transaction Publishers, 1997), p. 1- 26.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.

© 2005, Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

[1] Vezi de asemenea R. Nisbet, History of the Idea of Progress (New York: Basic Books, 1980); Ludwig von Mises, Theory and History (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1985); Murray N. Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith. An Austrian Perspective on the History of Economic Thought 1 (Albershot: Edward Elgar, 1995); idem, Classical Economics. An Austrian Perspective on the History of Economic Thought 2 (Albershot: Edward Elgar, 1995).

[2] Despre teoria statului vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem. The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press, 1982); idem, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen,: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989) (traducere în limba română Teoria socialismului şi a capitalismului, www.misesromania.org); idem, The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer, 1993); de asemenea, Albert J. Nock, Our Enemy, the State (Delevan.: Hallberg Publishing, 1983); Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914); idem, System der Soziologie, vol. Der Staat (Stuttgart: Gustav Fischer, 1964).

[3] Despre economia politică a centralizării şi a descentralizării, vezi şi J. Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s, 1976), îndeosebi cap. 7; H.H. Hoppe, „Against Centralization”, Salisbury Review (June 1993); idem „Migrazione, centralismo e secessione nell’Europa contemporanea”, Biblioteca della liberta nr. 118 (1992).

[4] Competiţia politică este un instrument cu mult mai eficient decât stavilele constituţionale interne în limitarea dorinţei fireşti a statului de a-şi expanda puterile exploatatoare. Într-adevăr, demersurile unor teoreticieni public choice şi ale „economiei constituţionale” de făurire a constituţiilor liberale perfecte ne izbesc ca incurabil naive. Şi aceasta întrucât tribunalele constituţionale sunt parte integrantă a aparatului statal, ale cărui puteri, zice-se, le limitează. De ce oare ar mai dori ele să îngrădească puterea a înseşi instituţiei care le oferă locuri de muncă, bani şi prestigiu? O asemenea presupoziţie este din punct de vedere teoretic inconsecventă, adică incompatibilă cu presupoziţia interesului personal. Abordarea constituţionalistă, naivă, este în egală măsură lipsită de suport istoric. În pofida limitării explicite a puterii statului central conţinută în amendamentul 10 al Constituţiei SUA, Curtea Supremă a SUA a deposedat de fapt amendamentul de orice conţinut.

[5] Pe această temă, vezi P. Johnson, Modern Times (New York: Harper & Row, 1983); R. Nisbet, The Present Age (New York: Harper & Row, 1988).

[6] Despre problema imigrării, vezi Murray N. Rothbard, „Nations by Consent: Decomposing the Nation-State”, Journal of Libertarian Studies 11, nr 1 (1994); H.H. Hoppe, „Free Imigration or Forced Integration?”, Chronicles, (iunie 1995).

[7] Vezi Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1991); idem, The Case Against the Fed (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1995); H.H. Hoppe, „How is Fiat Money Possible? – or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics 7, nr.2 (1994) – traducerea în limba română Cum sunt posibili banii discreţionari? – sau Degenerarea banilor şi a creditului, www.misesromania.org

[8] Despre cele ce urmează, vezi H.H. Hoppe, „Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization. From Monarchy to Democracy”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 5, nr. 4 (1994).

[9] Vezi G. Ferrero, Peace and War (Freeport: Books for Libraries Press, 1969), cap.3; idem, Macht (Bern: A. Francke, 1944); B. de Jouvenel, On Power (New York: Viking, 1949); E. v. Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited (Washington D.C.: H. Regnery, 1990); R. Bendix, Kings or People (Berkeley: University of California Press, 1978); R.R. Palmer and J. Colton, A History of the Modern World (New York: A. Knopf, 1992), îndeosebi cap. XIV, XVIII.

[10] Vezi Rothbard, Power and Market, cap. 5; G. Hardin and J. Baden, ed., Managing the Commons (San Francisco: W.H. Freeman, 1977).

[11] Despre teoria preferinţei de timp, vezi în special Ludwig von Mises, Human Action (Chicago: H.Regnery, 1966), cap. XVIII şi XIX – traducerea în limba română Acţiunea umană, www.misesromania.org; de asemenea William Stanley Jevons, Theory of Political Economy (New York: A. Kelley, 1965); Eugen von Boehm-Bawerk, Capital and Interest (South Holland: Libertarian Press, 1959); Frank Fetter, Capital, Interest, and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Murray Rothbard, Man, Economy, and State, 2 vol. (Los Angeles: Nash, 1970), cap. 5-7.

[12] Vezi Rothbard, Power and Market, cap. 4; A.T. Smith, Time and Public Policy (Knoxville: University of Tennessee Press, 1988); Hoppe, „Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization. From Monarchy to Democracy”.

[13] C.M. Cipolla, Before the Industrial Revolution. European Society and Economy, 1000-1700 (New York: W.W. Norton, 1980), p. 48.

[14] Vezi P. Flora, State, Economy and Society in Western Europe 1 (Campus: Frankfurt, 1983), p. 258-259.

[15] Flora, State, Economy and Society in Western Europe, cap. 8.

[16] Vezi B.R. Mitchell, Abstract of British Historical Statistics (Cambridge: Cambridge University Press, 1962), p. 468 şi următoarele; idem, European Historical Statistics 1750-1970 (New York: Columbia University Press, 1978), p. 388 şi următoarele.

[17] Vezi Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money? (Auburn, Ala: Ludwig von Mises Institute, 1990) -- traducere în limba română Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, www. misesromania.org; idem, The Mystery of Banking (New York: Richardson & Snyder, 19830; idem, The Case Against the Fed; R. Paul şi L. Lehrmann, The Case for Gold: A Minority Report to the U.S. Gold Commision (Washington, D.C.: Cato Institute, 1982).

[18] Vezi Milton Friedman şi Anna Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), p. 702-722; şi Economic Report of the President (Washington D.C.: Government Printing Office, 1992).

[19] Vezi Sidney Homer şi Richard Sylla, A History of Interest Rates (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1991), p. 188 şi 437; Jonathan Hughes, American Economic History (Glenview: Scott, Forseman, 1990), p. 432, 498 şi 589.

[20] Vezi B. de Jouvenel, Sovereignty (Chicago: University of Chicago Press, 1957); de asemenea, Fritz Kern, Kingship and Law in the Middle Ages (Greenwich and New York: Greenwood Press, 1985), Bernhard Rehfeld, Die Wurzeln des Rechts (Berlin, 1951).

[21] Vezi A.V. Dicey, Lectures on the Relations between Law and Public Opinion in England during the Nineteenth Century (London: Macmillan, 1903); de asemenea, F.A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1973), cap. 4 şi 6; B. Leoni, Freedom and the Law (Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1991).

[22] Vezi şi R. Nisbet, Community and Power (New York: Oxford University Press, 1962), cap.5.

[23] Vezi D. Boudreaux, „The World’s Biggest Government”, Free Market (November 1994).

[24] Vezi Homer şi Sylla, A History of Interest Rates, p. 557-558.

[25] Ibid., p. 554-555; Cipolla, Before the Industrial Revolution, p. 39.

[26] Ibid., p. 54-55; Flora, State, Economy, and Society in Western Europe, cap. 8 şi p. 454.

[27] Vezi Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970, p. 16 şi următoarele.

[28] Vezi Allan C. Carlson, Family Questions: Reflections on the American Social Crises (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1992); idem, The Swedish Experiment in Family Politics (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1993); idem, „What has Government done to Our Families?” Essays in Political Economy 13 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Charles Murray, Losing Ground (New York: Basic Books, 1984); de asemenea, Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper, 1942), cap 14.

[29] Vezi J.Q. Wilson şi R.J. Herrnstein, Crime and Human Nature (New York: Simon & Schuster, 1985) p. 408-409; despre amplitudinea sporirii activităţii infracţionale declanşate de republicanismul democratic şi de paternalismul etatist în ultimii 100 de ani, R.D. McGrath, Gunfighters, Highwaymen, and Vigilantes (Berkeley: University of California Press, 1984), îndeosebi cap.13.

[30]Despre relaţia dintre preferinţa de timp ridicată şi agresiune, Edward C. Banfield, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown & Company, 1974) îndeosebi cap. 3 şi 8; idem, „Present-Orientedness and Crime”, în Assessing the Criminal, Randy E. Barnett şi John Hagel, ed. (Cambridge, Mass.: Ballinger, 1977); Wilson şi Herrnstein, Crime and Human Nature, p. 414-424.

[31] Vezi H.H. Hoppe, „The Political Economy of Monarchy and Democracy and the Idea of a Natural Order”, Journal of Libertarian Studies 11, nr. 2 (1995) – traducere în limba română Economia politică a monarhiei şi democraţiei şi ideea ordinii naturale, www.misesromania.org

[32] Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 1.

[33] Fac.1, 28. (n. trad.) ediţia 1988.

[34] Vezi Lord Acton, Essays in the History of Liberty (Indianapolis: Liberty Fund, 1985), cap. 2; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 2-4; R. Nisbet, Prejudices, (Cambridge: Harvard University Press, 1982), p. 110 şi următoarele.

[35] Vezi L. von Mises, Theory and History (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1985), p. 44 şi următoarele; E. Cassirer, The Myth of the State (New Haven: Yale University Press), cap. VII.

[36] Vezi A. Ruestow, Freedom and Domination. A Historical Critique of Civilization (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1980), p. 256-267; Nisbet, Prejudices, p. 261 şi următoarele; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 6; Q. Skinner, The Foundations of Modern Political Thought 1 (Cambridge: Cambridge University Press, 1978).

[37] Vezi Rustow, Freedom and Domination, p. 267-287.

[38] Vezi J.F.C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo, 1992), cap.1.

[39] Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 5.

[40] Vezi Ruestow, Freedom and Domination, p. 301-326; Cassirer, The Myth of the State, cap. XIV.

[41] Vezi Cassirer, The Myth of the State, cap. XIII; Ruestow, Freedom and Domination, p. 301-326.

[42] Vezi şi J. Tuck, Natural Rights Theories (Cambridge: Cambridge University Press, 1979); Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, îndeosebi p. 369 şi următoarele.

[43] Vezi W. Roepke, Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart (Erlenbach: E. Rentsch, 1942), cap.4, îndeosebi p. 74 şi următoarele; de asemenea, Mises, Theory and History, p. 47 şi următoarele.

[44] Vezi Ruestow, Freedom and Domination, p.343; Cassirer, The Myth of the State, cap. XIV; Mises, Theory and History, cap. 40.

[45] Vezi L. von Mises, Socialism (Indianapolis: Liberty Fund, 1981), îndeosebi p. 419 şi următoarele; Murray Rothbard, Freedom, Inequality, Primitivism, and the Division of Labor (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1991).

[46] Vezi L. Kolakowski, Die Philosophie des Positivismus (Muenchen: Piper, 1971); H.H. Hoppe, Kritik des kausalwissenschaftlichen Sozialforschung (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1983); idem, The Economics and Ethics of Private Property, partea a II-a; Mises, Theory and History, cap. 11; idem, The Ultimate Foundation of Economic Science (Kansas City, Kans.: Sheed, Andrews & McMeel, 1978); B. Blanshard, Reason and Analysis (LaSalle: Open Court, 1964).

[47] Strict vorbind, chiar şi această impresie este eronată. Căci cum este posibil ca două sau mai multe experienţe observaţionale să fie considerate ca falsificându-se sau confirmându-se reciproc decât ca o simplă experienţă izolată?

[48] Vezi H.H. Hoppe, „Austrian Rationalism in the Age of the Decline of Positivism”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 2, nr. 2/3 (1991).

[49] Vezi Murray N. Rothbard, Individualism and the Philosophy of the Social Sciences (San Francisco, Calif.: Cato Institute, 1979); H.H. Hoppe, Praxeology and Economic Science (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1988).

[50] Vezi Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989), cap. 6 – Teoria socialismului şi a capitalismului, www.misesromania.org

[51] Vezi Mises, Human Action, p. 7 – Acţiunea umană, www.misesromania.org; idem, The Ultimate Foundation of Economic Science, îndeosebi cap. 5-8, ce se încheie cu următorul verdict: „Atâta timp cât principiul empirist al pozitivismului logic se referă la metodele experimentale ale ştiinţelor naturii, el doar afirmă ceea ce nu este contestat de către nimeni. În măsura în care el respinge principiile epistemologice ale ştiinţelor acţiunii umane, nu este numai total eronat, ci subminează cu bună ştiinţă şi intenţionat fundamentul intelectual al civilizaţiei apusene” (133).

[52] Vezi Cassirer, The Myth of the State, p. 172; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 72.

[53] Vezi W. Roepke, Jenseits von Angebot und Nachfrage (Bern: P. Haupt, 1979), p. 191-199; idem, Die Gesellschaftskrise der Gegenwart, p. 52 şi următoarele; Jouvenel, On Power, cap. 17; Hoppe, „The Political Economy of Monarchy and Democracy and the Idea of Natural Order” -- Economia politică a monarhiei şi democraţiei şi ideea ordinii naturale, www.misesromania.org

[54] Despre afirmaţiile lui Friedman, vezi M. Friedman, „Say No to Intolerence”, Liberty 4, nr. 6 (iulie 1991); de asemenea, J. D. Hammond, „An Interview with Milton Friedman on Methodology”, Research in the History of Economic Thought and Methodology 10 (Greenwood: JAI Press, 1992), îndeosebi p. 100-102; un alt eminent partizan al aceleiaşi opinii, T. W. Hutchison, The Politics and Philosophy of Economics (New York: New York University Press, 1981), mai cu seamă p. 196-197.

[55] Milton Friedman, nu ţintele atacurilor sale – „extremiştii” şi „intoleranţii” Ludwig von Mises şi Murray Rothbard – se găseşte în compania dictatorilor. Astfel scria Benito Mussolini în 1921: „Dacă relativismul semnifică dispreţuirea categoriilor neschimbătoare şi a oamenilor ce se proclamă purtători ai adevărului obiectiv, nepieritor…atunci nimic nu este mai relativist decât atitudinile şi activitatea fascistă…Din faptul că toate ideologiile posedă o valoare egală, că toate ideologiile sunt doar scorneli, relativiştii moderni trag concluzia că oricine are dreptul să fabrice pentru sine propria ideologie şi să ţintească, cu toată energia de care este capabil, spre aplicarea sa.” Citat în H. B. Veatch, Rational Man. A Modern Interpretation of Aristotelian Ethics (Bloomington: Indiana University Press, 1962), p. 41.

[56] Despre umilinţa intelectuală a raţionalismului, vezi E. Cassirer, The Myth of the State, cap. XIII.

[57] Reprezentativ pentru operele a doi raţionalişti sociali de marcă ai secolului XX, vezi Mises, Human ActionAcţiunea umană, www.misesromania.org -- şi Theory and History; Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash, 1972); The Ethics of Liberty; Economic Thought Before Adam Smith; şi Classical Economics.


© Institutul Ludwig von Mises - România