Traducere de Diana Costea *
Decizia de a scrie despre ce se poate învăța din istoria statelor occidentale se sprijină pe convingerea că există într-adevăr acolo ceva de învățat. Dacă acceptăm această idee, se impune, prin urmare, respingerea a două perspective alternative: așa-numita teorie Whing a istoriei și istorismul[1].
Conform teoriei Whig a istoriei, omenirea mărșăluiește continuu înainte. Istoria omenirii este cronica progresului. Idei superioare le înlocuiesc pe cele mai puțin bune; idei încă și mai fericite vin apoi la rând; și așa mai departe. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu se poate învăța nimic din istorie. Tot ce putem face este să identificăm în primul rând cea mai progresistă societate, și apoi să-i imităm regulile și instituțiile. Conform teoriei Whig, popoarele Europei de Est și cele ale Lumii a treia nu au o altă soluție mai bună decât să copieze statele democratice paternaliste vest-europene și pe cel american. Nu este necesar să studiem trecutul îndepărtat, deoarece, din ipoteză, în istorie nu pot să aibă loc nici un fel de greșeli. Orice s-ar întâmpla ulterior este o îmbunătățire față de situația anterioară. Nu avem, prin urmare, nici un motiv să studiem altceva decât trecutul recent cel mai progresist al societății, cel mai avansat al tuturor timpurilor.
Conform istorismului, nu există nimic „bun” ori „rău” din punct de vedere moral, iar toate judecățile etice sunt subiective. Mai mult, cu posibila excepție a legilor logicii, matematicii și științelor naturii, nu există legi pozitive universale. Economia și sociologia sunt doar istorie, o înșiruire a acțiunilor și evenimentelor trecute, din care nu se poate învăța nimic mai mult decât că „astfel s-au petrecut lucrurile”.
Ambele viziuni, teoria Whig a istoriei și istorismul, sunt inacceptabile. În locul lor, voi pleca de la ideea că există atât adevăruri etice, cât și legi pozitive nonipotetic adevărate ale economiei și sociologiei. Aceste presupoziții permit identificarea în istoria statului occidental a unor răsturnări de situație fundamental eronate.
Lecția întâi: Împotriva centralizării
Statul este un monopol teritorial al forței – o agenție ce se poate angaja în încălcarea neîntreruptă, instituționalizată a drepturilor de proprietate și în exploatarea – sub forma exproprierii, impozitării și reglementării – proprietarilor legitimi[2]. Presupunând din partea angajaților statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, deducem că toate statele (guvernările) vor face uz de acest monopol și vor vădi astfel o tendință către accentuarea exploatării. Aceasta înseamnă, pe de o parte, sporirea exploatării interne, și nu numai pe calea impozitării; pe de altă parte înseamnă expansiune teritorială. Statele pururea vor încerca să-și lărgească posibilitățile de exploatare. Acționând în consecință, ele vor intra în conflict cu alte state concurente. Competiția dintre state, în calitatea lor de monopoliști teritoriali ai coerciției, este prin însăși natura sa o întrecere eliminatorie. Aceasta înseamnă că nu poate exista decât un singur monopolist al exploatării într-o anumită zonă; astfel, competiția dintre state este de așteptat să promoveze o tendință către amplificarea centralizării politice, iar, în cele din urmă, către un stat unic, mondial.
O privire aruncată pe istoria Apusului este suficientă pentru a ilustra adevărul acestei concluzii. La începutul acestui mileniu, de exemplu, Europa consta din mii de unități politice independente. Acum au mai rămas numai câteva duzini. Desigur, au operat și forțe ale descentralizării. Amintim dezintegrarea progresivă a Imperiului Otoman, începând din secolul al șaisprezecelea până după Primul Război Mondial, și fondarea Turciei moderne. Imperiul Habsburgic, etnic eterogen, a fost treptat dezmembrat încă de pe timpul celei mai mari expansiuni ale sale, sub Charles I, până la dispariția sa și fondarea Austriei moderne din 1918. Și foarte recent, fostul Imperiu Sovietic s-a dezintegrat sub privirile noastre. Cu toate acestea, tendința predominantă a fost în direcția opusă. De pildă, pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al șaptesprezecelea, Germania era formată din aproximativ 234 de țări, 51 de orașe libere și 1500 de domenii seniorale independente. Până la începutul secolului al nouăsprezecelea, numărul total al celor trei tipuri scade sub 50, iar pe la 1871 unificarea era înfăptuită. În Italia, scenariul a fost similar. Până și statele de mici dimensiuni au o istorie proprie a expansiunii și a centralizării. Elveția începe în 1291 ca o confederație de trei state cantonale independente, pentru ca în 1848 să fie un singur stat (federal) cu aproape două duzini de provincii cantonale.
Mai mult, dintr-o perspectivă globală, omenirea se află mai aproape ca niciodată de înființarea unui stat mondial. Chiar înainte de disoluția Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei de Vest, îndeosebi a Germaniei Federale, și asupra țărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Indiciile poziției Statelor Unite sunt: prezența trupelor americane și a bazelor militare; pactele NATO și SEATO; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internațională și a Sistemului Rezervelor Federale ca „furnizor de ultimă instanță de lichidități” pentru întreg sistemul bancar apusean; instituțiile dominate de americani, cum ar fi Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și recent înființata Organizație Mondială a Comerțului (OMC). În plus, hegemonia americană a hrănit constant integrarea politică a Europei occidentale. O dată cu înființarea unei Bănci Centrale Europene și a unei monezi europene (Euro), Comunitatea Europeană se așteaptă să fie desăvârșită la răscrucea secolului. În același timp, prin Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) s-a făcut un pas semnificativ în direcția integrării politice a continentului american. Statele Unite, în absența Imperiului Sovietic și a amenințării militare a acestuia, s-a înălțat ca superputerea militară unică și de necontestat a omenirii, ca „polițistul său fruntaș”.
În conformitate cu opinia prevalentă, centralizarea este, în general, o mișcare „bună” și progresistă, în timp ce dezintegrarea și secesiunea, cu toate că uneori inevitabile, sunt anacronice. Se pleacă de la ideea că unitățile politice mai mari, în cele din urmă, un stat unic mondial, ar presupune piețe mai largi și, prin urmare, o avuție superioară. Așa-zisa dovadă în sprijinul acesteia este că prosperitatea economică a sporit dramatic ca urmare a centralizării. Mai degrabă decât reflectând un adevăr, această perspectivă este grăitoare pentru ideea că istoria este scrisă de învingătorii săi. Nici corelația, nici coincidența temporală nu dovedesc cauzalitatea. Adevărata relație dintre prosperitatea economică și centralizare este foarte diferită de ceea ce susține mainstream-ul, în realitate aproape opusul acesteia[3].
Integrarea politică (centralizarea) și integrarea economică (piața) sunt două fenomene complet diferite. Integrarea politică implică expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita și de a reglementa proprietatea. Integrarea economică înseamnă extinderea diviziunii muncii interpersonale și inter-regionale și a participării pe piață. În principiu, prin impozitarea și reglementarea proprietarilor privați legitimi și a celor ce câștigă un venit pe piață, toate statele sunt contraproductive. Ele reduc participarea pe piață și formarea avuției. O dată cu integrarea în analiză a existenței statului, este absentă orice relație directă între mărimea teritoriului și integrarea economică. Centralizarea poate să meargă mână în mână fie cu progresul economic, fie cu regresia economică. Progresul rezultă ori de câte ori un stat ce impozitează și reglementează mai puțin își extinde teritoriul în detrimentul altuia mai exploatator. Dacă se întâmplă invers, centralizarea produce dezintegrare economică și regresiune.
Există însă o relație indirectă foarte importantă între mărime și integrarea economică. Un stat central ce împărățește peste teritorii întinse nu poate apărea din nimic. Ci toate instituțiile ce dispun de puterea de a taxa și reglementa deținătorii de proprietate privată trebuie să înceapă ca unități de mici dimensiuni. Dimensiunea mai mică contribuie la moderație, în orice caz. Un stat mic are numeroși competitori apropiați, iar dacă acesta îi taxează și reglementează pe cetățenii lui sensibil mai mult decât o fac statele concurente, este nevoit să resimtă emigrarea muncii și a capitalului și o scădere corespunzătoare a veniturilor viitoare din impozitare[4].
Contrar opiniei prevalente, tocmai faptul că Europa a posedat o structură a puterii extrem de descentralizată, compusă din numeroase unități politice independente, explică originea capitalismului în lumea apuseană. Nu este o întâmplare faptul că prima dată capitalismul a înflorit în condițiile extremei descentralizări politice, în orașele-stat nord-italiene, în sudul Germaniei și în Țările de Jos (Olanda), cele secesioniste.
Competiția între mici state pentru subiecții impozabili le aduce în conflict unele cu altele. Ca urmare a conflictelor interstatale, prelungite de-a lungul secolelor, câteva state reușesc să-și extindă teritoriul, în timp ce altele sunt eliminate ori înghițite. Care state câștigă în acest proces depinde de mulți factori, dar, pe termen lung, factorul decisiv este mărimea relativă a resurselor economice aflate la discreția statului. Taxând și reglementând, statele nu contribuie pozitiv la crearea de avuție economică, în schimb parazitează avuția existentă. Ele pot influența negativ stocul existent de avuție.
Ceteris paribus, cu cât impozitele și povara reglementării impuse de stat asupra propriei economii sunt mai scăzute, cu atât populația sa tinde să sporească, datorită unor motive interne, ca și imigrației, și cu atât mai largă va fi dimensiunea avuției produse autohton, pe care se poate baza în conflictele sale cu competitorii învecinați. Din acest motiv centralizarea este adeseori favorabilă. Statele liberale care-și impozitează și reglementează puțin economiile au șanse să învingă și să-și extindă teritoriile pe seama celor neliberale. Aceasta explică declanșarea Revoluției Industriale în Anglia și Franța centralizate. Aceasta arată de asemenea de ce, pe parcursul secolului al nouăsprezecelea, Europa occidentală a ajuns să domine restul globului și de ce colonialismul său a fost în general prielnic. În plus, este edificator pentru a arăta ridicarea Statelor Unite la rangul de superputere pe parcursul secolului XX.
Pe măsură ce avansează procesul de eliminare de către statele mai liberale a celor mai puțin liberale – adică teritorii mai întinse înseamnă concurenți rămași mai îndepărtați și mai puțini, iar migrația internațională tot mai costisitoare – cu atât se reduce incitativul statului de a continua liberalismul său intern. Apropierea de limitele unui stat unic mondial face ca orice posibilitate de a vota împotriva unui stat prin părăsirea teritoriului să dispară. Oriunde ne-am duce, se practică aceeași structură de impozitare și reglementare. Despovărarea de amenințarea emigrării îndepărtează o piedică fundamentală din calea expansiunii puterii statale. Aceasta explică evoluția din secolul XX: o dată cu primul război mondial, și încă și mai mult cu cel de-al doilea, Statele Unite au obținut hegemonia asupra Europei occidentale și au devenit moștenitorul vastelor imperii coloniale ale acesteia. Prin stabilirea unei pax Americana a fost făcut un pas decisiv în direcția unificării globale. Într-adevăr, pe parcursul întregii perioade, Statele Unite, Europa Occidentală și majoritatea restului lumii au suferit o creștere continuă și dramatică a puterii statale, a impozitării și a exproprierii prin reglementare[5].
În lumina teoriei economice și sociale și a istoriei, deducem o primă lecție: pledoaria pentru secesiune. În prima fază, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuției naționalizate de la un stat centralizat mai mare la unul de mai mici dimensiuni, local. Dacă va duce la o mai mare sau mai redusă integrare economică și prosperitate, aceasta depinde în mare măsură de politicile noului stat regional. Cu toate acestea, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producției, în măsura în care reduce sau elimină „integrarea forțată”.
Ca rezultat al secolelor de centralizare, sute de culturi distincte au fost extirpate. Procesul centralizării a dus, de asemenea, la exploatarea economică și la dominația culturală a unui anumit grup etnic, lingvistic, religios sau cultural de către un altul: de exemplu, a irlandezilor, scoțienilor și galilor de către englezi; a slovenilor și croaților de către sârbi; a estonilor, lituanienilor și letonilor de către ruși. Integrarea forțată, exemplificată de măsuri ca transport gratuit, acțiunea afirmativă și legile împotriva discriminării, creează invariabil tensiune, ură și conflict. Din contră, separarea voluntară duce la armonie socială și la pace. Sub „integrarea forțată”, orice greșeală poate fi imputată unui grup sau unei culturi „străine”, iar orice succes poate fi însușit; nu există, prin urmare, nici un motiv, ori unul redus, pentru ca o cultură să învețe de la o alta. Sub un regim al celor „separați, dar egali”, trebuie să faci față unei realități a diversității culturale și a unor poziții clar diferite de progres cultural. Dacă o populație secesionistă dorește să-și îmbunătățească ori să-și mențină statutul față de o alta, concurentă, numai învățarea selectivă o va ajuta. Ea trebuie să imite, să integreze și, dacă este posibil, să îmbunătățească abilitățile, particularitățile, obiceiurile și regulile specifice unor culturi mai avansate, așa cum va trebui să evite acele caracteristici ale unor societăți mai puțin avansate. În loc să promoveze o nivelare la un nivel inferior a culturilor, așa cum se întâmplă în cazul integrării forțate, secesiunea stimulează un proces bazat pe cooperare, al selectării culturale și al progresului.
În particular, secesiunea poate de asemenea să elimine problema imigrării, ce parazitează tot mai mult țările Europei de vest și Statele Unite. Acum, ori de câte ori statul central permite imigrația, el îi lasă pe imigranți să ajungă – la propriu, utilizând șoselele deținute de stat – până la ușa casei oricărui cetățean al său, indiferent dacă acești rezidenți doresc o asemenea apropiere de străini, sau nu. „Libera imigrație” este, într-o mare măsură, integrare forțată. Secesiunea rezolvă problema, lăsând la latitudinea teritoriilor mai mici să promoveze propriile standarde de acceptare și să determine în mod independent care sunt aceia cu care se dorește o asociere mai apropiată spațial și care cei cu care se preferă cooperarea la distanță[6].
În plus, în timp ce toate celelalte aspecte depind de politicile interne ale noului stat regional, și cum nu există nici o legătură directă între mărimea teritoriului și integrarea economică, există totuși o conexiune indirectă importantă. Așa cum centralizarea politică are tendința să promoveze în ultimă instanță dezintegrarea economică, tot astfel secesiunea tinde să favorizeze integrarea și dezvoltarea economică. Secesiunea creează întotdeauna mai multe posibilități de migrare inter-regională, astfel încât un stat secesionist este imediat confruntat cu spectrul emigrării. Pentru a evita pierderea celor mai productivi supuși ai săi, este silit să adopte intervenții pe plan intern relativ mai liberale, permițând într-o mai mare măsură proprietatea privată și impunând impozite mai scăzute și o reglementare mai permisivă decât vecinii săi. În cele din urmă, cu tot atât de multe teritorii câte gospodării, sate sau orașe separate, ocaziile pentru o emigrare justificată economic sunt maximizate, iar puterea statului asupra economiei interne, minimizată.
Mai mult, cu cât țara este mai mică, cu atât mai mare va fi presiunea înspre opțiunea liberului schimb în detrimentul protecționismului. Toate amestecurile statului în comerțul extern limitează constrângător sfera schimburilor inter-teritoriale mutual avantajoase și conduc, în consecință, la o sărăcire comparativă, atât în interior, cât și în străinătate. Cu cât teritoriul este mai redus, cu atât efectul va fi mai dramatic. O țară de dimensiunile Statelor Unite, de exemplu, poate atinge standarde de viață relativ ridicate chiar dacă ar renunța la întregul comerț extern, cu condiția să posede o piață internă de capital și o piață a bunurilor de consum nerestricționate. La polul opus să presupunem o singură gospodărie ca cea mai redusă imaginabil unitate secesionistă. Prin angajarea în comerțul liber nerestricționat, chiar și cel mai redus teritoriu poate fi pe deplin integrat pe piața mondială și poate împărtăși toate avantajele diviziunii muncii. Proprietarii săi pot foarte bine să devină cei mai bogați oameni din lume. Existența unui singur individ bogat pe glob stă mărturie. Pe de altă parte, dacă proprietarii noștri ar renunța complet la comerțul inter-regional, rezultatul ar fi sărăcia extremă sau moartea. În consecință, cu cât un teritoriu și piețele sale interne sunt mai reduse, cu atât este mai probabil ca opțiunea sa să se îndrepte către comerțul liber.
Secesiunea promovează și integrarea monetară. Procesul de centralizare a condus la formarea unui cartel internațional, dominat de statul american, al comerțului și migrației monitorizate, la state încă și mai invazive și împovărătoare, la un etatism paternalist-războinic generalizat și la standarde de viață stagnante ori chiar descrescânde. Acesta a produs, de asemenea, o dezintegrare monetară: distrugerea etalonului monedă-marfă internațional anterior – aurul – și înlocuirea sa cu un sistem de monede discreționare fluctuante ale statelor, exprimate în funcție de dolar, adică un cartel etatist falsificaționist, de orientare americană. Acest sistem de monezi de hârtie liber-fluctuante nu sunt, la urma urmei, un sistem monetar[7], ci un sistem de troc parțial, dăunător scopului monedei de a facilita schimbul. Acest lucru devine evident o dată ce se recunoaște că modului de împărțire teritorială nu i se atașează nici o semnificație economică specială. Dacă ne imaginăm o proliferare a unor teritorii încă și mai reduse, până la limita la care fiecare gospodărie reprezintă propria țară, moneda de hârtie discreționară devine mărturie a absurdității extreme pe care o reprezintă. Dacă fiecare gospodărie și-ar emite propria monedă de hârtie, omenirea ar reveni la barter. Nimeni nu ar accepta hârtia nimănui altcuiva, calculul economic ar fi imposibil, iar comerțul ar ajunge într-un potențial impas. Rezultă, din această observație teoretică, că secesiunea va promova, cu condiția să fie dusă îndeajuns de departe, integrarea monetară. Într-o lume cu sute de mii de Monaco, Andorra, San Marino, Liechtenstein, Singapore și Hong Kong, fiecare țară ar trebui să abandoneze moneda discreționară, ce poartă responsabilitatea pentru cea mai ridicată inflație mondială din istoria omenirii, și să adopte, o dată în plus, o sistem internațional al monedei-marfă, așa cum a fost etalonul aur.
Lecția a doua: Împotriva democratizării
În plus față de tendința către centralizarea politică, istoria statelor apusene, de fapt a tuturor statelor, s-a caracterizat printr-o altă schimbare structurală fundamentală: tranziția de la guvernarea monarhică la cea democratică. Conform regulii că istoria este în general scrisă de învingătorii săi, această modificare a fost de asemenea prezentată ca o evoluție progresistă. Cu toate acestea, în lumina teoriei economice elementare, această interpretare se dovedește, și ea, a fi în mare parte nefondată, iar tendința către democratizare trebuie într-adevăr interpretată ca o accentuare a tendinței către creșterea exploatării cauzată de centralizarea politică[8].
De-a lungul celei mai mari părți a istoriei sale, omenirea, în măsura în care s-a aflat sub autoritatea statală, a fost supusă autorității monarhice. Au existat câteva excepții: democrația ateniană, Roma în timpul epocii republicane până în 31 î.Hr., republicile Veneției, Florenței și Genovei în perioada renascentistă, cantoanele elvețiene începând din 1291, Provinciile Unite din 1648 până în 1673 și Anglia lui Cromwell din 1649 până în 1660. Acestea au constituit însă cazuri izolate într-o lume dominată de monarhii și au reprezentat, cu excepția Elveției, fenomene de scurtă durată. Constrânse de învecinarea cu statele monarhice, toate vechile republici au aplicat doar într-un mod imperfect condiția de acces liber la proprietatea publică. Aceasta însemna că dreptul de vot și cel de exercitare a unor atribuții statale erau limitate la un număr extrem de restrâns de „nobili”. În Atena, de pildă, doar 15.000 până la 20.000 de persoane, dintr-o populație de mai bine de 400.000, se bucurau de dreptul de a vota și de a participa la guvernare.
Tranziția de la monarhie la democrație nu a debutat până la Revoluția Franceză, și doar o dată cu sfârșitul primului război mondial omenirea părăsește în mod real perioada monarhică. Primul atac al republicanismului și al ideii de suveranitate populară asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a înfrângerii militare a lui Napoleon și a revenirii conducerii Bourbonilor în Franța. Cu toate acestea, spiritul democratic – republican al Revoluției Franceze și-a pus definitiv pecetea. De la revenirea conducerii monarhice în 1815, până la declanșarea în 1914 a primului război mondial, pe cuprinsul întregii Europe participarea și reprezentarea politică populară au fost în mod sistematic lărgite. Dreptul de vot a fost extins treptat, iar sfera de autoritate a parlamentelor alese prin votul populației a crescut pretutindeni.
În pofida subminării crescânde, principiul monarhic a rămas dominant până la evenimentele tragice ale primului război mondial. Doar două republici existau în Europa înainte de 1914: Franța și Elveția; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi încadrată în categoria sistemului parlamentar, adică acela în care puterea supremă era învestită într-un parlament ales. După doar patru ani, după ce Statele Unite (în care principiul democratic triumfase recent, ca urmare a distrugerii Confederației secesioniste de către conducerea statului centralist unionist) s-au implicat în războiul din Europa și au decis în mod hotărâtor rezultatul acestuia, toate monarhiile au dispărut, iar Europa s-a orientat către republicanismul democratic[9].
În Europa, familiile învinse Romanov, Hohenzollern și cea habsburgică au fost silite să abdice sau să renunțe la tron, iar Rusia, Germania și Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu adult universal și conduceri parlamentare. În mod asemănător, toate statele succesoare nou create, cu singura excepție a Yugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria și Cehoslovacia) au adoptat constituții republican – democratice. În Turcia și Grecia, monarhiile au fost răsturnate. Chiar și acolo unde monarhiile s-au menținut formal, ca în Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda și țările scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populația adultă, iar întreaga putere statală a fost învestită în parlamente și în funcționarii „publici”. Începuse o nouă ordine mondială – era republican-democratică sub patronajul aparatului statal dominant al Statelor Unite.
Interesant este că nici partizanii democrației, nici — și mai surprinzător de astă dată – susținătorii vechiului regim nu și-au dat seama de consecințele economice fundamentale ale acestei schimbări. Din perspectivă economică, tranziția de la monarhie la democrație a reprezentat, în esență, o trecere de la un sistem etatist aflat în proprietate privată la un altul în proprietate „publică”. Teoria economică elementară ne-ar face să bănuim că dirijarea statului și efectele politicii acestuia asupra societății civile vor diferi în mod sistematic după cum aparatul statal este proprietate privată ori publică[10].
Caracteristica definitorie a agenției statale private, exemplificată prin monarhie, este aceea că resursele expropriate și privilegiul monopolist asupra viitoarei exproprieri se află în proprietate individuală. Resursele apropriate se adaugă avuției private a conducătorului și sunt considerate o parte a acesteia, iar privilegiul monopolist al extorcărilor viitoare se alătură, ca un titlu de creanță, activelor sale, ducând la o creștere instantanee a valorii prezente a acestora. Lucrul cel mai important este că, în calitate de proprietar privat al deținerilor statale, conducătorul este îndreptățit să-și transfere posesiunile moștenitorului său personal, să angajeze sau să concedieze pe oricare dintre administratorii și salariații de pe proprietățile sale.
Dimpotrivă, în cazul unei agenții statale publice – exemplul democrației – controlul asupra aparatului statal se află în mâinile administratorului sau gestionarului său. Acesta poate utiliza angrenajul statal pentru avantaje personale, însă nu îl posedă. El nu poate vinde resursele agenției statale și să-și aproprieze veniturile, nici nu poate lăsa moștenire proprietățile acesteia. Administratorul beneficiază de utilizarea prezentă a resurselor statului, nu însă și de valoarea lor capitalizată. Mai mult, în timp ce accesul la poziția de proprietar privat al agenției statale este restricționat de voința personală a posesorului acesteia, accesul la titlul de administrator-conducător este deschis: oricine poate, în principiu, să devină administratorul statului.
Din aceste observații pot fi deduse două predicții fundamentale, corelate:
1) Proprietarul unei agenții statale private va tinde să aibă un orizont temporal de programare a acțiunilor viitoare în mod sistematic mai lung, adică intensitatea preferinței sale de timp va fi mai scăzută; în consecință, gradul de exploatare economică practicat va tinde să fie mai redus decât cel al unui administrator statal temporar
și
2) Supusă unei exploatări mai accentuate, populația împilată va fi, de asemenea, mai orientată către gratificarea prezentă sub o agenție statală publică, comparativ cu un regim al posesiei private asupra aparatului statal[11].
Proprietarul unei agenții statale private va căuta să-și maximizeze avuția totală, adică valoarea prezentă a proprietăților sale și venitul curent. El nu va dori o sporire a venitului prezent pe seama unei scăderi mai mult decât proporționale a valorii prezente a activelor sale; și, întrucât activitățile de achiziționare a venitului prezent au întotdeauna repercursiuni asupra valorii prezente a activelor (reflectând valoarea tuturor câștigurilor viitoare anticipate ale activului, actualizate cu rata preferinței de timp), exercitarea drepturilor de proprietate privată impune, prin însăși natura sa, utilizarea calculului economic și favorizează, astfel, promovarea prevederii. Aceasta implică o moderație specifică în ceea ce privește incitativul conducătorului de a exploata privilegiul său de monopol asupra exproprierii, deoarece acțiunile sale prădalnice parazitează, prin însăși natura lor, activitățile de producție anterioare ale supușilor. În consecință, interesul proprietarului privat al agenției statale va fi acela de evitare a unei exploatări atât de intense a supușilor săi, care ar diminua posibilitatea câștigurilor viitoare într-o asemenea măsură încât valoarea prezentă a proprietății sale (țara) s-ar prăbuși. Desigur, el va utiliza privilegiul de monopol, fără însă a abuza. În calitate de proprietar privat al agenției statale, își dă seama că este în interesul său să paraziteze moderat o economie tot mai productivă și prosperă.
Proprietatea privată asupra agenției statale presupune moderație și prevedere dintr-un motiv suplimentar. Toată proprietatea privată se bucură, prin definiție, de avantajul exclusivității. Cel ce deține proprietatea este îndreptățit să excludă pe oricine altcineva de la utilizarea și consumarea serviciilor acesteia. Doar familia conducătoare – și, într-o măsură redusă, prietenii, angajații și partenerii săi de afaceri – vor împărți serviciile furnizate de resursele expropriate, având posibilitatea de a duce o viață parazitară. Datorită restricționării accesului în aparatul statal, agenția statală privată stimulează dezvoltarea de către populație a unei „conștiințe de clasă” bine definite și promovează opoziția și rezistența în fața oricărei expansiuni a puterii statale opresive. Confruntați cu o barieră aproape de netrecut în calea mobilității ascendente, solidaritatea între cei conduși este întărită, iar riscul regelui de a-și pierde legitimitatea ca urmare a spolierii amplificate sporește.
Într-un contrast evident, administratorul unei agenții statale publice va încerca să maximizeze nu avuția statală totală (valorile capitalizate și venitul curent), ci doar venitul curent, fără a ține cont de valorile de capital și în detrimentul acestora. În loc să mențină și chiar să sporească valoarea proprietății statale, un administrator provizoriu al agenției statale va epuiza rapid resursele disponibile, căci, dacă nu consumă în prezent, este posibil ca niciodată să nu mai aibă această ocazie. În particular, un administrator (spre deosebire de un rege) nu are nici un motiv să nu-și ruineze țara. De ce nu ar dori el să intensifice exploatarea, din moment ce avantajul unei politici a agresiunii moderate nu poate fi apropriat, în timp ce beneficiul politicii opuse, cea a unei exploatări intense, poate fi astfel acaparat? Pentru un administrator, spre deosebire de un proprietar privat, cumpătarea are numai dezavantaje.
În cazul unei agenții statale publice, oricine poate năzui, în principiu, să devină un membru al clasei conducătoare sau chiar să acceadă la puterea supremă. Distincția dintre conducători și supuși, precum și conștiința de clasă a ultimilor se vor estompa. Apare chiar iluzia că distincția nu mai există, că în condițiile agenției statale publice nimeni nu mai este condus de nimeni, ci fiecare se autoconduce. Astfel, opoziția publică față de puterea statală este sistematic atenuată. Dacă anterior exploatarea și exproprierea ar fi putut să pară populației ca fiind în mod clar opresive, în prezent li se atribuie într-o măsură mult mai redusă aceste atribute, din moment ce oricine poate pătrunde liber în rândurile beneficiarilor.
În ceea ce privește impactul intervenției statului asupra societății civile, încălcările instituționale ale drepturilor de proprietate privată, fie că îmbracă forma impozitării, a inflației (falsificării) ori a reglementării, au un dublu efect asupra preferințelor temporale individuale. Pe de o parte, asemenea activității criminale, orice interferență statală asupra drepturilor de proprietate private reduce stocul de bunuri prezente al altei persoane și astfel duce la creșterea ratei efective a preferinței de timp a acesteia. Pe de altă parte, spre deosebire de crimă, agresiunile statale duc la creșterea simultană a intensității preferinței de timp a victimelor actuale sau potențiale, întrucât acestea presupun, de asemenea, o reducere a ofertei de bunuri viitoare (scăderea randamentului investițiilor). Cum uzurparea de către stat a drepturilor de proprietate este neîntreruptă, victimele actuale și potențiale răspund asociind în permanență tuturor activităților productive viitoare un risc sporit și ajustându-și sistematic pesimist anticipările privind randamentele tuturor investițiilor viitoare. Reducând concomitent stocul de bunuri prezente și viitoare anticipate, exproprierile statale sporesc, prin urmare, nu numai ratele preferințelor de timp (date fiind ierarhizările acestora), ci și întregul spectru al preferințelor temporale. Cum proprietarii-producători sunt, și se consideră, lipsiți de apărare în fața agresiunii viitoare din partea angajaților statului, randamentele anticipate ale activităților productive cu rezultate viitoare sunt reduse la nivel generalizat și, în consecință, toate victimele actuale și potențiale devin comparativ mai orientate către satisfacerea prezentă a preferințelor[12]. În plus, deoarece gradul de opresiune este relativ mai ridicat sub o agenție statală publică, această tendință către gratificarea prezentă va fi semnificativ mai pronunțată în cazul unei agenții statale publice decât al unei agenții private.
În lumina acestor considerente de ordin teoretic, sfârșitul primului război mondial marchează momentul în care proprietatea privată asupra aparatului statal a fost înlocuită complet de proprietatea publică asupra acestuia; pe baza acestui fapt, poate fi anticipată demararea unei tendințe sistematice către intensificarea exploatării (creșterea aparatului statal) și sporirea intensității preferinței sociale de timp (orientarea către prezent). Aceasta a fost, într-adevăr, tema principală, fundamentală a istoriei occidentale de după primul război mondial.
Referindu-ne acum la indicatorii exploatării, fără îndoială că mărimea taxelor impuse societății civile a crescut în perioada monarhică. Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, proporția veniturilor statale a rămas remarcabil de scăzută. Istoricul economiei Carlo M. Cipolla concluziona: „este dificil să ne imaginăm că, excepție făcând anumite perioade și regiuni [de pildă, războaie], puterea publică a reușit vreodată să extragă mai mult de 5 până la 8 procente din venitul național”. El menționează apoi că această proporție nu a fost sistematic depășită până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea[13]. Chiar în momentul izbucnirii primului război mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent în Produsul Intern Brut (PIB) nu depășeau, de regulă, 10 procente și doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15 procente. Într-un contrast izbitor, o dată cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent în PIB au crescut, ca regulă generală, până la 20-30 de procente de-a lungul anilor 1920 și 1930, astfel încât la mijlocul anilor ’70 au atins, în general, 50 de procente[14]. Deși angajarea forței de muncă de către stat a sporit în timpul perioadei monarhice, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depășit 3 procente din forța de muncă totală. Spre deosebire de aceasta, la mijlocul anilor ’70, ocuparea în sectorul de stat ca procent din forța de muncă totală s-a apropiat în mod caracteristic de 20 de procente[15].
O tendință similară reiese din analiza inflației și a informațiilor despre oferta de monedă. Lumea guvernării monarhice s-a caracterizat, în general, prin existența monedei-marfă, argint sau aur. Un etalon metalic îngreunează sporirea inflaționistă a masei monetare de către stat sau o face chiar imposibilă. Oricât de mult au încercat, conducătorii monarhi nu au reușit să pună bazele unor monopoluri de durată ale monedelor pur fiduciare, adică ale unor bani de hârtie guvernamentali nerambursabili. De-a lungul guvernării monarhice, prin urmare, „nivelul” prețurilor în general a scăzut și puterea de cumpărare a crescut, cu excepția perioadelor de război ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiți indici ai prețurilor pentru Anglia, de exemplu, indică faptul că prețurile erau considerabil mai mici în 1760 decât fuseseră cu o sută de ani înainte; iar în 1860 ele erau mai mici decât în 1760. De asemenea, în răstimpul de mai mult de 70 de ani între 1845 și sfârșitul primului război mondial, oferta de monedă britanică a crescut doar de șase ori. Conectate prin etalonul internațional aur, în celelalte țări evoluția a fost similară[16].
După 1918, în condițiile republicanismului democratic, s-a reușit pentru prima dată înlocuirea etalonului aur cu un pseudo-etalon aur, așa-numitul etalon aur-schimb, ce a supraviețuit până în 1971. De atunci, și pentru prima dată în istorie, lumea întreagă a adoptat un sistem al monedelor pur fiduciare, cu bani de hârtie fabricați de stat ce fluctuează nestingherit. În consecință, în schimbul unei creșteri graduale a puterii de cumpărare a banilor, s-a manifestat o tendință seculară, aparent permanentă, către inflație și depreciere monetară[17]. „Nivelul” prețurilor a crescut practic tot timpul, mai cu seamă începând din 1971, iar pe parcursul a șaptezeci de ani începând cu 1918, într-o evoluție cu corespondente pretutindeni pe plan internațional, masa monetară a SUA a crescut de mai mult de 60 de ori[18].
Pe lângă impozitare și inflație (falsificare), pentru finanțarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. În conformitate cu predicțiile teoretice, monarhii au arătat o moderație și o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat – republicani. Datoriile statului reprezentau, în perioada monarhică, în ultimă instanță, datorii legate de război. În timp ce datoria totală a avut, în timp, o tendință ascendentă, cel puțin pe timp de pace monarhii și-au redus, în mod caracteristic, datoriile. Într-un contrast izbitor, o dată cu debutul perioadei democratic – republicane, datoria publică doar a sporit, atât pe timp de război, cât și pe timp de pace, iar începând cu evenimentele inevitabile din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari ce a facilitat monetizarea datoriei statului, pur și simplu a explodat[19].
Aceeași tendință către intensificarea exploatării rezultă și din analizarea legislației și a reglementării practicate de stat. Pe parcursul perioadei monarhice, în condițiile unei diferențieri evidente între conducători și conduși, regele și asociații săi erau ținuți să se supună legii[20]. Ei aplicau legea existentă în calitate de judecători sau jurați. Ei nu creau legea. Fără nici o îndoială, monopolul regal al administrării legii a condus la creșterea prețurilor și la scăderea calității. Dar chiar și la începutul secolului XX, A.V. Dicey putea încă să susțină că, în ceea ce privește, de exemplu, Marea Britanie, legislația, ca element distinct de legea existentă, nu era prezentă[21].
Într-un contrast izbitor, în democrație, unde exercitarea puterii este învăluită în anonimat, președinții și parlamentele s-au ridicat rapid deasupra legii. Ei au devenit nu numai judecători, ci și legiuitori, creatori ai „noii” legi[22]. Printr-o evoluție asemănătoare democratizării monedei, democratizarea legii și a administrării acesteia a condus la un flux legislativ din ce în ce mai mare. În prezent, numărul actelor legislative și al reglementărilor votate de parlamente în cursul unui singur an este de ordinul a zeci de mii, acoperind sute de mii de pagini; acestea influențează toate aspectele vieții particulare și economice și conduc la o depreciere constantă a întregii legi și la sporirea incertitudinii asociate domeniului. Ca un exemplu tipic, ediția din 1994 a Codului Reglementărilor Federale, compendiul anual al reglementărilor în uz emise de guvernul federal al Statelor Unite, constă într-un total de 201 cărți, ce ocupă 8 metri pe rafturile bibliotecilor. Numai indexul Codului cuprinde 754 de pagini[23].
În ceea ce privește indicatorii preferinței sociale temporale în creștere (ai orientării către gratificarea prezentă), istoria reflectă o tendință la fel de clară. Cel mai explicit indicator al preferinței sociale de timp este rata dobânzii. Rata dobânzii reprezintă relația dintre evaluarea bunurilor prezente în raport cu cele viitoare. O rată ridicată a dobânzii dovedește o mai mare orientare către prezent, în timp ce o rată scăzută a dobânzii, o orientare mai accentuată către satisfacerea dorințelor viitoare. În condiții normale, adică presupunând standarde de viață și venituri monetare reale în creștere, se poate anticipa o scădere a ratei dobânzii, astfel încât, în cele din urmă, să se apropie de zero, dar fără să atingă vreodată acest nivel. Aceasta întrucât utilitatea marginală a banilor prezenți scade comparativ cu cea a banilor viitori, în condițiile unor venituri reale în creștere. În consecință, presupunând ceteris paribus ca fiind dat întregul spectru al preferinței de timp, rata dobânzii va scădea în mod necesar.
De fapt, o tendință către scăderea ratelor dobânzii caracterizează evoluția multiseculară a dezvoltării umanității. În secolul al XIII-lea, în Europa, cele mai scăzute rate ale dobânzii la „împrumuturile cu risc redus” erau de 8%. În secolul al XIV-lea, ele scad la aproximativ 5%; în secolul următor coboară la 4 procente, pentru ca în secolul al XVII-lea să se reducă la 3 procente. Iar la sfârșitul secolului al XIX-lea, nivelurile minime ale ratelor dobânzii au scăzut în continuare până la mai puțin de 2,5 procente[24]. Această evoluție nu a fost nicidecum lină. Ea a fost întreruptă în mod frecvent de perioade, pe parcursul războaielor și revoluțiilor, caracterizate prin sporirea ratelor dobânzii. Tendința opusă predominantă către rate ale dobânzii reduse și în scădere este o dovadă a progresului generalizat al omenirii – trecerea de la primitivism la civilizație. Pe acest fundal istoric și în conformitate cu teoria economică, se putea anticipa, prin urmare, că în secolul XX ratele dobânzii ar trebui să fie chiar mai reduse decât cele din secolul anterior. Există doar două posibile explicații ale neverificării acestui raționament. Prima posibilitate este aceea că în secolul XX veniturile reale nu au depășit veniturile din secolul precedent. Această explicație poate fi însă contrazisă fără probleme cu dovezi empirice. Rămâne, așadar, doar a doua explicație. Dacă veniturile reale sunt mai mari, dar ratele dobânzii nu au scăzut, ipoteza ceteris paribus nu mai poate fi presupusă adevărată. Mai degrabă, întreaga configurație a preferinței sociale de timp trebuie să se fi deplasat în sensul creșterii, adică, în medie, populația trebuie să fi devenit mai orientată către prezent. Aceasta pare să fie, într-adevăr, explicația.
O analiză a celor mai scăzute rate medii ale dobânzii calculate pe 10 ani pentru țările occidentale arată că, în întreaga perioadă ce a urmat primului război mondial, ratele dobânzii în Europa nu au fost niciodată la fel de scăzute sau mai mici decât cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această concluzie nu se modifică semnificativ chiar și prin luarea în considerare a faptului că ratele dobânzii din perioada contemporană, cu deosebire începând din anii ’70, includ sistematic o primă reflectată în prețuri datorată inflației. După ajustarea ratelor nominale recente ale dobânzii în funcție de inflație pentru a obține o estimare a mărimii ratei dobânzii reale, ratele contemporane ale dobânzii se dovedesc a fi în continuare substanțial superioare celor existente cu 100 de ani în urmă. În medie, nivelul minim al ratele dobânzii pe termen lung din Europa și din Statele Unite pare să depășească în prezent nivelul de 4 procente și chiar să atingă 5 procente – adică mai mult decât ratele dobânzii din Europa secolului al XVII-lea și la fel de ridicate ori chiar mai mari decât ratele dobânzii din secolul la XV-lea[25].
Paralel cu această evoluție și evidențiind un aspect cu un grad de specificitate mai ridicat al aceluiași fenomen fundamental al preferințelor sociale de timp ridicate și în creștere, indicatorii destrămării familiale au cunoscut o creștere sistematică. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea cheltuielilor statului au fost direcționate către finanțarea armatei. Sumele destinate sporirii bunăstării nu jucau aproape nici un rol. Mecanismul atingerii acesteia era considerat ca aparținând sferei responsabilității private, iar diminuarea sărăciei a fost încredințată carității voluntare. Spre deosebire de această situație, ca o consecință a egalitarismului intrinsec democrației, la sfârșitul secolului al XIX-lea și-a făcut apariția colectivizarea responsabilității individuale. Aceasta a ajuns atât de departe, încât majoritatea cheltuielilor publice este înghițită în prezent de cheltuielile asistențiale: „asigurarea”de sănătate impusă în mod coercitiv de către stat, cea împotriva bolilor profesionale, a bătrâneții, a șomajului și o întreagă listă, în permanentă expansiune, de alte „handicapuri”[26]. În consecință, prin eliberarea progresivă a indivizilor de responsabilitatea de a-și asigura prezervarea propriei sănătăți, a siguranței și a bătrâneții, sfera și orizontul temporal al acțiunilor private prevăzătoare au fost sistematic reduse. De pildă, valorizarea căsătoriei, a familiei și a copiilor s-a redus, din moment ce individul se poate sprijini pe asistența „publică”. Astfel, de la debutul perioadei democratic-republicane, s-a redus rata natalității de la 30-40 la 1000 de locuitori, ajungând la aproximativ 15-20 la 1000 de locuitori[27]. În același timp, ratele divorțurilor, ale adulterelor, ale incidenței fenomenului de părinte singur, ale celibatului și ale avorturilor au crescut în mod constant, în timp ce ratele economisirii personale au început să stagneze ori chiar să scadă, în loc să sporească proporțional sau mai mult decât proporțional cu creșterea veniturilor[28].
În plus, ca o consecință a deprecierii legii datorate procesului neîngrădit de legiferare, precum și a colectivizării responsabilității influențate de politicile bunăstării, s-a înregistrat, de asemenea, o tendință sistematic crescătoare a ratelor agresiunilor cu o gravitate sporită, de pildă omorul, atacul, jaful, furtul. Cu o evoluție „normală” a evenimentelor, adică în condițiile unor standarde de viață în creștere, este de așteptat ca protecția împotriva dezastrelor sociale de proporția crimei să cunoască o îmbunătățire continuă, așa cum s-ar putea anticipa că pre-întâmpinarea dezastrelor naturale va deveni, în timp, mai eficientă. Într-adevăr, aceasta pare să fi fost, în general, situația în întreaga lume occidentală până de curând, adică în a doua parte a secolului XX, moment în care ratele criminalității au început să urce vertiginos[29].
Există, desigur, un număr de factori, alții decât creșterea iresponsabilității și a lipsei prevederii datorate legiferării și măsurilor vizând bunăstarea, ce pot explica incidența infracțiunilor. De pildă, bărbații comit mai multe infracțiuni decât femeile, tinerii mai multe decât persoanele în vârstă, negrii mai multe decât albii, iar locuitorii orașelor mai multe decât cei ai satelor. Există, totuși, o relație sistematică între preferința temporală ridicată și criminalitate. Prin urmare, dacă rata socială a preferinței de timp ar crește, s-ar putea anticipa că îndeosebi frecvența infracțiunilor serioase va spori, ceea ce s-a și întâmplat[30].
Din perspectiva, ce se bucură de întâietate, a teoriei economice elementare și în lumina evidenței istorice se impune, așadar, o a doua lecție: o pledoarie în sprijinul de-democratizării.
Rândurile de față nu pledează pentru o reîntoarcere la „vechiul regim”. Legitimitatea autorității monarhice pare pierdută pentru totdeauna. O asemenea revenire nu ar fi însă o soluție reală, căci, în pofida avantajelor comparative pe care le oferă, monarhiile practică exploatarea și risipesc câștigurile supușilor lor. Ideea autorității republican – democratice trebuie, mai degrabă, interpretată întotdeauna ca fiind la fel de ridicolă sau chiar într-o mai mare măsură și, nu în ultimul rând, trebuie să fie identificată ca fiind sursa procesului de exploatare statală și risipă tot mai accentuată. În același timp, o alternativă preferabilă – ideea ordinii naturale – trebuie să fie descrisă și înțeleasă, iar o strategie de accedere la ea, prezentată în aspectele sale esențiale[31].
Pe de o parte, aceasta presupune recunoașterea faptului că nu exploatarea, fie monarhică,fie democratică, ci proprietatea privată, producția și schimbul voluntar constituie sursele ultime ale civilizației umane. Pe de altă parte, pentru a aborda obiectivul unei ordini sociale non-exploatatoare, pe care o putem numi ordinea proprietății private, ideea majoritanismului trebuie orientată împotriva înseși conducerii democratice. Sub orice formă de guvernământ, chiar sub democrație, clasa conducătoare conține doar un mic procent din populația totală. Dat fiind aceast fapt, devine posibilă convingerea unei majorități a alegătorilor că e pur și simplu bătaie de joc ca cei ce trăiesc din taxele plătite de alte persoane să mai și stabilească mărimea acestor impozite. Majoritatea alegătorilor poate decide, în mod democratic, retragerea dreptului la vot al tuturor angajaților statului și al tuturor celor ce beneficiază de avantaje din partea statului, fie că sunt destinatari ai programelor asistențiale, fie profesori la universitățile finanțate de către stat.
În legătură cu această strategie este necesar să recunoaștem importanța covârșitoare a secesiunii. Secesiunea implică întotdeauna separarea unei populații mai restrânse dintr-una mai largă. Este astfel vorba de un vot împotriva consolidării tendinței democrației și a majoritanismului. Dat fiind că procesul de secesiune are ca rezultat unități politice îndeajuns de reduse, devine posibil pentru câțiva indivizi ca, pe baza recunoșterii largi a independenței lor economice, a realizărilor profesionale remarcabile, a vieții personale impecabile din punct de vedere moral, a raționamentului și gustului superioare și a curajului, să se ridice la rangul de autorități naturale, voluntar identificate și să acorde legitimitate ideii de ordine naturală a judecătorilor concurenți (adică absența monopolului) și a jurisdicțiilor intersectante.O astfel de tendință există chiar și în prezent în sfera comerțului și turismului internațional, ce reprezintă o societate a legii pur private, ce poate fi instituită pe o arie mult mai largă, ca alternativă atât la monarhie, cât și la democrație.
Lecția a treia: împotriva relativismului (pozitivismului)
Nu există legi imuabile ale istoriei. Evenimentele trecutului nu sunt inevitabile, iar viitorul nostru nu este scris în stele. Ci istoria, asemenea cursului viitor al evenimentelor, a fost și va fi determinată de idei, fie ele false ori adevărate. Formarea statelor, tendința către centralizare politică, tranziția de la guvernarea monarhică la cea democratică, precum și rezistența în fața exploatării statale, răsturnarea pașnică ori violentă a guvernărilor, mișcările secesioniste și prezența continuă a unui sistem de relații non-reglementate în sfera politicii și a comerțului internațional (adică absența unui stat mondial) au fost și sunt rezultatul unor idei în permanentă schimbare și competiție, al distribuției și forței relative a acestor idei în mintea indivizilor.
Istoria occidentului și rolul covârșitor al lumii apusene în istoria umanității sunt întrețăsute cu două contribuții intelectuale apusene de excepție: raționalismul grec și creștinismul. Vestul a ajuns să încorporeze ideile grecești și creștine și apoi, ca rezultat al Renașterii, Reformei, Contrareformei, Iluminismului și Romantismului, și-au făcut prezența degenerarea și regresia, ulterioare sintezei lor în ideologia actuală a relativismului secular – pozitivismul.
Gândirea clasică greacă, ce a atins apogeul în opera lui Aristotel, a impregnat Vestului o atitudine raționalistă profundă: perceperea omului ca animal rațional, cel mai înalt respect pentru logică și gândirea logică, o credință puternică în existența legii naturale și a cognoscibilității omului și a naturii, un realism de neclintit și acest „spirit al lumescului”. Cu toate acestea, ca un produs secundar al raționalismului, Grecia a dat de asemenea naștere sofismului, scepticismului și relativismului[32].
Creștinismul mainstream, după începuturi confuze și numeroase schisme nereușite, răsărite din inconsecvențele și contradicțiile majore ale sistemului Sfintei Scripturi, a adoptat viziunea lumească grecească, cu toate că numai ca un scop temporal și tranzitoriu. Ea a girat pasajul Genezei: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”[33]. A adoptat de asemenea stima ridicată a grecilor față de raționalitate și încrederea nestrămutată în caracterul inteligibil al naturii și al omului și în posibilitatea progresului uman. Creștinismul tradițional a adus numeroase alte contribuții unice. Mai mult încă decât păgânismul grec, creștinismul monoteist a pus accent pe consecvența logică și pe ideea universalității legii și a unității gândirii. În plus, considerând pe fiecare individ ca fiind creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, creștinismul a dat ideii grecești de lege naturală o interpretare clar individualistă. Drepturile naturale ale omului au devenit drepturi umane individuale, care se aplică în egală măsură fiecărei ființe umane și care unifică ecumenic întreaga umanitate.
Mai mult, creștinismul tradițional (mainstream) se eliberează treptat de începuturile sale în mare parte rituale, când unitatea creștină de bază era o sectă, fundamentată pe proprietatea comunală, sau chiar comunistă, și controlată de un lider al cultului sau de o ierarhie de lideri. Influențată de legăturile îndelungate cu Roma și cu sistemul familial și de rudenie roman, creștinismul tradițional a acceptat familia mononucleară și gospodăria privată ca unități de bază ale vieții laice, iar proprietatea comună a fost rezervată mănăstirilor și traiului monahal. Familia a furnizat, în plus, modelul ordinii sociale creștine. Aidoma ordinii ierarhice prezente în orice familie, exista o ierarhie în interiorul comunității creștine, cu copii, părinți, preoți, episcopi, arhiepiscopi, cardinali, Papa și, în final, Dumnezeu — transcendental, ca părinte în rai. Referitor la treburile laice, societatea a fost de asemenea considerată ca o ierarhie cvasi-familială de oameni liberi, cavaleri, vasali, lorzi și regi feudali, ținuți laolaltă de un sistem complex de legături de rudenie. Și asemănător supremației valorilor spirituale în familie, puterea seculară a lorzilor și a regilor a fost menținută în subordonare și supusă autorității ultime, spiritual – intelectuale a preoților, episcopilor, Papei și, în final, a lui Dumnezeu.
De fapt, această combinare a individualismului, universalismului, înclinației familiale și de rudenie, recunoașterea ordinii sociale multistratificate și a supremației bisericii universale, suprateritoriale, asupra oricărui lord sau rege anumit au modelat creștinismul într-o armă ideologică redutabilă împotriva sporirii puterii statale[34]. Cu toate acestea, doctrina creștină, așa cum a fost ea integrată în filosofia scolastică, a suferit de o contradicție internă inevitabilă. Scolastica nu a reușit să acopere prăpastia dintre credință și dogma revelată, pe de o parte, și între cunoaștere și inteligibilitate, pe de altă parte. Acceptarea raționalismului era, în ultimă instanță, doar condiționată[35]. Ca rezultat al unei serii de provocări ideologice, sistemul scolastic încet s-a dezintegrat, iar bumerangul ideologic ce îl oferise împotriva uzurpării practicate de puterea etatistă s-a erodat treptat.
O dată cu Renașterea au revenit pe scena ideologică păgânismul grecesc și secularismul. Relativismul moral se răspândește, iar ideologii puterii nelimitate a statului, de pildă Machiavelli, câștigă în importanță, pregătind terenul intelectual pentru numeroși tirani și despoți locali. Atenția se îndepărtează de știință. Misticismul înflorește. Un accent crescând a fost acordat artelor și, ca o reflectare a nou-descoperitei „libertăți față de” constrângerile de ordin religios și moral, artele au devenit din ce în ce mai profane și senzoriale, ca în picturile cu subiect erotic ale lui Correggio și în scrierile lui Boccaccio și Rabelais[36].
Ca o reacție ideologică la aceste tendințe „decadente”, ce au afectat de asemenea biserica tradițională, Reforma aduce o revenire abruptă la religie. Noua religiozitate protestantă este însă în mod clar reacționară: antiraționalistă și egalitară. Credința, considerată a fi singura cale către mântuire, a fost văzută ca fundament al creștinismului, în timp ce această „rațiune josnică”, cum a numit-o Luther, a fost disprețuită; voia lui Dumnezeu – de neînțeles și irațională. Doctrina augustiniană a predestinării a fost resuscitată. Destinul fiecăruia este considerat a fi dependent de voința Domnului și de decizia sa impenetrabilă. În același timp, Biblia a fost ridicată la rangul de cea mai înaltă autoritate religioasă, iar ideea „preoției universale”, bazată pe citirea personală a Bibliei, nemijlocită de ierarhia spirituală a bisericii, a fost promovată. S-a ajuns ca fiecare persoană să fie văzută în egală măsură ca o autoritate independentă, religioasă, supusă doar propriei sale conștiințe. Distincția anterior stabilită între viața laică și viața religioasă, instituțional separată a preoților și a călugărilor, a fost obliterată, iar întreaga existență s-a transformat într-o practicare a credinței creștine[37].
Ca rezultat al antiraționalismului, dezvoltarea științelor a avut de suferit, iar literatura și artele au decăzut. Și mai însemnate au fost efectele egalitarismului protestant. Acesta nu numai că a dus la distrugerea unității bisericii, dar, lipsindu-i o ierarhie spirituală acceptată — adică prin democratizarea autorității religioase – mișcarea protestantă s-a dezintegrat rapid în numeroase facțiuni. Erezii de mult uitate ale creștinismului timpuriu, ca milenarismul, anabaptismul și comunismul, au ieșit din nou la lumină. Proliferarea confesiunilor religioase, a cultelor și a sectelor, incompatibile între ele, dar revendicându-se toate de la Sfânta Scriptură ca cea mai înaltă autoritate, ermetic închise oricărei cercetări raționale, a promovat dezintegrarea socială, ostilitatea reciprocă și, în final, o stare conflictuală de o amploare și o brutalitate nedepășite în Apus până la sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul XX[38]. În plus, prin ruperea unității Bisericii Catolice și prin subminarea ideii de ordine ierarhică spirituală, revoluția protestantă l-a izolat și l-a defavorizat pe individ în raporturile sale cu conducătorii laici. Conducătorii, ușurați de autoritatea sufocantă a bisericii universale și a ierarhiei acesteia, au exploatat bucuroși această ocazie de expansiune a puterii statului, înființând numeroase biserici locale și cumulând puterile laice și cele ecleziastice în propriile lor mâini.
Contrareforma a duplicat în restul lumii catolice ceea ce Reforma realizase pentru lumea protestantă. Regi feudali anterior slabi s-au transformat pretutindeni în monarhi absoluți, puternici[39]. Ulterior, ca reacție la Reformă și Contrareformă, Iluminismul a adus în secolele XVII și XVIII o reîntoacere decisivă la raționalism. Raționalismul iluminist a suferit însă, și în cele din urmă a dispărut, datorită a două erori fundamentale. Pe de o parte, ca reacție la fervoarea religioasă ațâțată de Reformă și de Contrareformă, raționalismul iluminist a fost semnificativ anti-clerical și chiar anti-creștin. Pe de altă parte, influențat de protestantism, a fost în mod hotărât un raționalism egalitar[40].
Recunoașterea supremației și autonomiei rațiunii și interesul renăscut atât pentru filosofia stoică, cât și pentru scolastica târzie (Molina, Suarez, Mariana) au condus la dezvoltarea unei noi doctrine a drepturilor naturale, laică și pur rațională, centrată pe conceptele de proprietate asupra propriei persoane, de proprietate privată și de contract: la Althusius, Grotius, Pufendorf, Locke, Thomasius și Wolff. Conducătorul laic este perceput ca fiind supus acelorași principii universale și eterne ale dreptății ca toți ceilalți, iar statul fie își derivă justificarea dintr-un „contract” între deținătorii de proprietate privată, fie nu poate fi justificat[41]. Rămân diferențe semnificative cu privire la înțelesul exact al „contractului” – îi obligă el doar pe semnatarii inițiali? Poate fi el revocat? – dar aproape sigur că, în condițiile sporirii influenței ideologice a doctrinei drepturilor naturale, puterea regelui a devenit tot mai limitată[42].
Cu toate acestea, datorită anti-clericismului (ca la Voltaire, de pildă) și egalitarismului său, care mergea atât de departe, încât nega toate diferențele înnăscute dintre ființele umane și îi considera pe toți oamenii capabili în egală măsură de gândire rațională (ca la Helvetius, de pildă, și sub auspicii empiriste, la Locke), raționalismul iluminist a comis o eroare sociologică fatală. A fost orb în fața faptului că, în realitate, acolo unde oamenii nu sunt egali, idealul său, al unei societăți pur contractuale, bazate pe instituția proprietății private, poate fi menținut și apărat împotriva atacurilor și invaziunii interne ori externe numai dacă societatea posedă o structură ierarhică discernabilă, adică o ordine ierarhică voluntar recunoscută a autorităților și a instituțiilor intermediare, interconectate orizontal și vertical. Și că creștinismul și ierarhia bisericii ar trebui să funcționeze ca una dintre cele mai importante astfel de autorități intermediare[43]. Direcționat greșit de anti-clericismul și egalitarismul său, raționalismul iluminist a hrănit tendința, inițiată o dată cu revoluția protestantă, de a-l izola pe individ de conducătorii laici, de a elimina toate autoritățile intermediare și de a supune, direct și în egală măsură, fiecare individ autorității unice a statului, promovând așadar centralizarea puterii statului.
Eroarea sociologică fundamentală a acestei viziuni a fost dezvăluită de evenimentele Revoluției Franceze. Când monarhia absolută s-a prăbușit într-un final, în aplauzele majorității filosofilor iluminiști, nu a mai rămas nimic care să umple golul de putere rămas. Autoritatea și independența economică a bisericii erau ruinate, iar toate legăturile și instituțiile feudale anterior existente, distruse. În consecință, spre consternarea celei mai mari părți a mișcării iluministe, revoluția a degenerat rapid în haos, domnia fărădelegii, teroare, dictatură, agresiune naționalistă și, în final, restaurarea vechiului regim (ancien régime).
Filosofia raționalistă a Iluminismului a fost, drept urmare, total discreditată. Ca răspuns la Revoluția Franceză și la Iluminism, Romantismul a început să câștige teren, inspirat fiind și de scriitori pre-revoluționari ca Jean-Jacques Rousseau[44]. Teoria legii naturale a fost renegată. În conformitate cu viziunea romantică asupra lumii, nu existau nici un fel de drepturi umane și legi sociale absolute și universal valide. Istoria, mai degrabă decât teoria, a captat atenția. Fiecare individ, fiecare trib, fiecare populație era văzută ca deținător al propriei sale istorii. Și cum nu existau standarde absolute ale binelui și răului, toate istoriile au fost apreciate ca în egală măsură valoroase (relativismul istoric). Prin istorie nu se intenționa nici exprimarea vreunei opinii asupra trecutului, nici învățarea a ceva pentru viitor, ci doar să se descopere diversitatea omenirii și a tradiției umane (multiculturalismul). În lipsa oricărei teorii, istoria nu avea nici un țel sau consecință practică. Era studiată de amorul artei, cu unicul scop de a produce îmbogățire intelectuală „interioară”. La fel, s-a considerat că fiecare religie deține un adevăr al ei: misticismul, platonismul, budismul, păgânismul și deismul, într-o măsură nu mai mică decât creștinismul. Și religiozitatea, de asemenea, devine o afacere pur personală, o chestiune de alegere „interioară”, fără nici o consecință practică. În loc să considere cunoașterea și credința ca unelte ale acțiunii, romantismul le vede ca instrumente ale exprimării estetice și poetice, iar atitudinea romantică față de lumea exterioară a fenomenelor fizice este una de contemplație pasivă, de liniște, de retragere, de resemnare ori chiar de fatalism. Lumea din afară era văzută ca incomprehensibilă, mânată de forțe iraționale sau mistice și, în cele din urmă, fără nici un rost. Singura chestiune cu adevărat importantă era libertatea „interioară” de gândire și imaginație a fiecărui individ.
Nu a constituit o surpriză faptul că puterea statului a sporit sub influența romantismului[45]. Dacă istoria este sursa și originea a ceea ce este „bun”, statul este negreșit „drept”; iar dacă puterea statului crește, nu poate să o facă decât printr-un „drept istoric”. Adiacent, statul și sporirea puterii statului ar trebui întotdeauna să fie întâmpinate cu o atitudine contemplativă de acceptare resemnată. Ce mesaj mai bun ar dori oare să audă un conducător? Datorită unei lacune a viziunii romantice, influența sa se evaporă încet, pentru a fi completată și în cele din urmă surclasată de pozitivism, paradigma filosofică predominantă a vremurilor noastre.
Concepția romantică suferea de un neajuns evident: chiar dacă era acceptată ca plauzibilă pentru lumea socială, ea nu putea explica existența științelor naturii și a tehnologiei. Acestea în mod evident nu își derivă justificarea din istorie, iar studiul naturii și al tehnologiei, spre deosebire de cel al societății, nu a fost dezinteresat și realizat de amorul artei. Științele naturii și tehnologia aparent se justifică mai degrabă datorită succesului lor prezent practic. Cel puțin în această sferă a existat un progres identificabil, și categoric nu era cazul ca fiecare epocă ori episod istoric să fie perceput ca fiind la fel de îndreptățit ori de valoros. Pozitivismul a oferit o cale atractivă de ieșire din aceste dificultăți teoretice.
Influențat de empirismul secolului XVIII, în special de Hume, pozitivismul secolului XX împărtășește cele mai multe din presupozițiile sale antiraționaliste cu romanticii. Asemenea romanticilor, dar în contrast clar față de iluminismul raționalist, pozitiviștii resping ideea unei etici raționale și a unei teorii a drepturilor naturale. Judecățile de valoare sunt ceva arbitrar, o chestiune de preferință personală și incapabile de justificare rațională. Rațiunea este nu stăpânul, ci sclavul pasiunilor. Teoria dreptului natural, în particular, nu a fost nimic altceva decât metafizică absurdă. Într-adevăr, în măsura în care există vreo diferență între romantism și pozitivism, aceasta a constat în faptul că relativismul moral al pozitiviștilor a fost, la prima vedere, încă și mai extremist, cu și mai multe consecințe. Cu toate că romanticii relativizau religia, ei încă mai recunoșteau valoarea unei anumite religii; iar atunci când romanticii negau existența valorilor absolute, ei încă mai valorizau istoria și tradiția. Pozitivismul, dimpotrivă, și din acest punct de vedere foarte asemănător raționalismului iluminist, a fost în mod hotărât secularist (religia este numai hocus-pocus) și anistoric (trecutul nu deține nici o însemnătate deosebită).
Pozitivismul a avut în comun cu romantismul viziunea relativistă cum că rațiunea este incapabilă să recunoască vreuna dintre legile pozitive (cauzale) necesar universale și imuabile. Într-adevăr, negarea simplei posibilități, în terminologia kantiană, a propozițiilor a priori sintetice adevărate este una dintre pietrele de temelie ale pozitivismului[46]. Conform pozitivismului, nu există așa ceva ca legi pozitive (empirice) non-ipotetic adevărate. Cu alte cuvinte, nimic despre realitate nu poate fi cunoscut a priori. Întreaga cunoaștere empirică este cunoaștere ipotetică, iar întreaga cunoaștere non-ipotetică este cunoaștere analitică, ce nu conține nici o informație empirică, ci constă doar din convenții și definiții arbitrare simbolice. Singura diferență dintre positivism și relativismul romantic a fost una de factură psihologică. Relativismul romanticilor a fost acela al artiștilor, adică al poetului, scriitorului ori istoricului, al cărui subiect era universul interior al semnificației, țelului, expresiei și emoției. Drept urmare, el a tins să vadă indivizii ca diferiți (unici) și a abordat subiectul de studiu într-un mod pasiv, pentru a-și dezvolta înțelegerea personală, empatia ori compasiunea. În contrast, relativismul positivist aparținea inginerului, fizicianului experimental ori chimistului. Subiectul său de studiu era lumea exterioară a datelor senzoriale; el tindea să-i considere pe oameni identici (egali). El abordează subiectul cu o atitudine activistă, cea a manipulării fizice și a interferenței.
De fapt, așa cum se poate vedea din concepția pozitivistă cu privire la logică, nu se poate afirma că relativismul positivist este într-o mai mică măsură relativist. În timp ce romanticii puneau pe picior de egalitate logica și raționamentul deductiv cu intuiția și revelația mistică, pozitiviștii le consideră lipsite de conținut empiric. Cu toate acestea, datorită înclinației sale activiste (experimentale), filosofia pozitivistă pare cel puțin să lase loc ideii de lege a posteriori – de încercare și eroare, presupoziție ipotetică, confirmare și respingere – și, prin urmare, posibilității progresului științific, manifestat în sfera științelor naturii[47].
Dacă relativismul contemplativ al romanticilor a fost benefic pentru starea sănătății statului și pentru creșterea puterii acestuia, influența crescândă a relativismului activist al pozitiviștilor a fost încă și mai fericită. Etica nu este o disciplină cognitivă, ne spune pozitivismul. Nici o afirmație normativă nu se bucură de un teren mai solid decât oricare alta. Dar atunci, ce este greșit când fiecare încearcă să facă acceptabile și să impună celorlalți propriile dorințe? Desigur, nimic. Totul merge. Etica este redusă la problema „cum pot să ies basma curată din asta”. Ce mesaj mai bun ar putea exista pentru cei aflați la putere?! Este exact ce vor să audă: puterea este și face ceea ce este drept!
Ei vor fi de asemenea extrem de încântați de mesajul pozitivismului privitor la științele sociale. În sfera științelor naturii, doctrina pozitivistă este relativ inofensivă; ea nu a modificat esențial cursul științelor naturii, și nici nu ar fi putut. Nu putem spune însă același lucru despre științele sociale. Sub influența crescândă a pozitivismului, îndeosebi știința economică a fost distrusă până la a nu mai putea fi recunoscută, iar această fortăreață ideologică, odinioară puternică în calea agresiunii puterii etatiste, a fost înlăturată[48].
Din Evul Mediu creștin, trecând prin scolastica spaniolă, până în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea iluministe, paralel cu dezvoltarea unei teorii „normative” a drepturilor naturale și întrețăsut cu aceasta s-a dezvoltat un corp sistematic al teoriei economice, ce a culminat în scrierile lui Cantillon și ale lui Turgot. Conform acestei tradiții intelectuale – dusă mai departe în secolul al XIX-lea de Say, Senior, Cairnes, Menger și Böhm-Bawerk, iar în secolul XX de Mises, Robbins și Rothbard – știința economică a fost înțeleasă ca „logică a acțiunii”. Pornind de la propoziții axiomatice și combinându-le cu câteva presupoziții empirice și verificabile empiric, știința economică a fost concepută ca o știință axiomatic-deductivă, iar teoriile economice ca propoziții care sunt în același timp realiste și nonipotetice ori adevărate a priori[49]. Să considerăm, de pildă, următoarele propoziții economice: în orice schimb voluntar, ambii parteneri în mod necesar anticipează că vor avea de câștigat, ei cu siguranță apreciază bunurile de schimbat ca având valori inegale și trebuie să aibă ierarhii de preferințe opuse. Sau: ori de câte ori un schimb nu este voluntar, ci coercitiv, precum tâlhăria ori impozitarea, una dintre părți are avantaje pe seama celeilalte. Sau: Ori de câte ori se aplică legi ale salariului minim ce impun rate salariale superioare celor existente pe piață, își va face apariția un șomaj involuntar. Sau: de fiecare dată când cantitatea de bani este mărită, iar cererea de monedă rămâne nemodificată, puterea de cumpărare a banilor va scădea. Sau: Orice cantitate de bani este în egală măsură „optimă”, astfel încât nici o sporire a ofertei de bani nu va îmbunătăți standardul general de trai (dar poate avea efecte redistributive). Sau: proprietatea colectivă asupra tuturor factorilor de producție face imposibilă contabilizarea costurilor, ducând la alocări permanent eronate. Sau: impozitarea producătorilor de venituri sporește, ceteris paribus, rata efectivă a preferinței lor temporale și conduce, așadar, la o producție mai scăzută a bunurilor rezultate. Aparent, aceste teoreme conțin informații privitoare la realitate, și totuși nu par a fi propoziții cu caracter ipotetic – empiric falsificabile – ci adevărate prin definiție.
Pozitivismul susține însă că aceasta nu poate fi adevărat. Atâta timp cât aceste propoziții se pretind empiric relevante, ele trebuie să se prezinte sub formă de ipoteze, permanent supuse confirmării sau falsificării empirice. Negația propozițiilor mai sus menționate poate fi formulată, fără ca prin aceasta să se afirme ceva ce poate fi recunoscut de la bun început, a priori, ca fals ori lipsit de înțeles. Experiența va decide. Astfel, pe baza doctrinei pozitiviste, tâlharul la drumul mare, perceptorul, sindicalistul ori guvernatorul Rezervelor Federale ar acționa legitim, din punct de vedere științific, atunci când susțin că impozitarea este benefică celor taxați și sporește producția, că legea salariului minim crește ocuparea, iar crearea de bani de hârtie generează o prosperitate generală. Un bun pozitivist ar trebui să recunoască faptul că acestea sunt doar ipoteze. Cu toate efectele „favorabile” previzionate, ele trebuie negreșit testate. La urma urmei, nu trebuie să închidem ochii unei experiențe noi; trebuie să fim permanenți dispuși să reacționăm flexibil și cu mintea deschisă, diferit față de rezultatul unei astfel de experiențe. Dacă însă rezultatul nu este cel presupus – și oamenii tâlhăriți ori taxații nu par să beneficieze, ocuparea de fapt se reduce, iar ciclul economic va urma, în locul prosperității generale – se poate întotdeauna recurge, „legitim din punct de vedere științific”, la varianta „imunizării” propriilor ipoteze. Indiferent de evidența empirică ce s-ar aduce împotriva lor, o dată ce îmbrățișăm pozitivismul, cazul tâlharului la drumul mare ori al perceptorului este la adăpost de o critică decisivă, căci orice eșec poate fi întotdeauna atribuit unei variabile incidente oarecare, necontrolate încă. Nici cel mai desăvârșit dirijat experiment nu ar putea schimba această situație, întrucât nu ar fi nicicând posibil să se controleze toate variabilele care ar putea avea vreo influență oarecare asupra variabilei de explicat ori asupra rezultatului de obținut. În pofida tuturor acuzațiilor aduse tâlharului, perceptorului ori guvernatorului Fed, filosofia pozitivistă va permite întotdeauna fiecăruia să mențină și să salveze „esența” propriului „program de cercetare”. Experiența doar ne informează că un anumit experiment nu și-a atins scopul, dar nu ne poate spune nicicând dacă un experiment puțin modificat se va solda cu rezultate diferite. De ce, prin urmare, să nu dorească tâlharul, perceptorul de taxe sau guvernatorul Fed să minimalizeze toate experiențele aparent invalidante drept niște accidente, atâta timp cât ei pot profita personal din conducerea propriilor experimente – tâlhărie, taxare ori creare de bani? De ce să nu dorească să interpreteze toate falsificările aparente ca fiind experiențe produse de vreo împrejurare în mod nefericit neglijată și care ar dispărea ori s-ar transforma în opusul său, astfel revelând „adevărata” relație între taxare, legea salariului minim, creația monetară și prosperitate, o dată ce aceste aspecte sunt controlate[50]?
Atitudinea față de știința economică pe care pozitivismul o alimentează este cea a inginerului social relativist, al cărui motto este „nimic nu poate fi cu certitudine demonstrat a fi imposibil în sfera științelor sociale și nu există nimic pe care cineva să nu dorească să-l încerce pe semenii săi, atâta timp cât se păstrează o minte deschisă”. Nu-i de mirare că acest mesaj a fost rapid interpretat de putere ca o armă ideologică redutabilă în urmărirea scopurilor ei de sporire a controlului asupra societății civile și de îmbogățire pe seama celorlalți. În consecință, mișcării pozitiviste i s-a acordat un sprijin neprecupețit, iar această mișcare a întors favoarea prin distrugerea eticii și a științei economice – bastioane tradiționale ale raționalismului social. Ea a șters din conștiința publică un întreg corp de cunoștințe, ce constituiseră odinioară o parte aparent permanentă din moștenirea gândirii și civilizației apusene, pavând astfel terenul ideologic al secolului XX ca „epocă a experimentării sociale nelimitate”[51].
În lumina istoriei filosofiei occidentale rezultă, așadar, o a treia lecție: o pledoarie pentru reîntoarcerea la raționalism. Aceasta nu este o odă nici pentru revenirea la raționalismul aristotelian-creștin al filosofiei tomiste și scolastice, nici pentru reanimarea raționalismului aparte al iluminismului. Dacă legitimitatea guvernării monarhice a apus, același lucru poate este adevărat și despre creștinism și biserica creștină. Cu cuvintele lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit”. Nici orientarea către trecutul creștin nu ar fi dezirabilă, căci raționalismul creștin nu a fost niciodată mai mult decât condiționat. Ar fi posibil, în schimb, să se îmbrățișeze raționalismul dezvoltat de Grotius cu mai mult de trei secole în urmă. „Nici măcar voința unei ființe atotputernice, scrie Grotius, nu poate să modifice principiile moralei și să abroge drepturile fundamentale, garantate de legea naturală. Aceste legi și-ar păstra validitatea obiectivă chiar în cazul în care s-ar presupune, prin absurd, că nu există Dumnezeu ori că acestuia nu-i pasă de treburile omenești”[52].
Spre deosebire de raționalismul iluminist, cel care va fi restaurat va trebui să fie necondiționat și în mod hotărât non-egalitar. El trebuie să fie un raționalism ce recunoaște ca un fapt primordial existența inegalităților fundamentale între ființele umane. Acest fapt ar trebui ovaționat ca fundament al diviziunii muncii și al civilizației umane. Mai mult, ca urmare a diversității abilităților umane, în orice societate de orice grad de complexitate câțiva indivizi vor câștiga statutul de „elită naturală”, ca urmare a realizărilor superioare pe tărâmul avuției, al înțelepciunii ori al unei combinații a acestora. Și ca rezultat al regulilor de selecție a partenerilor, al căsătoriei și al legilor moștenirii civile și ale eredității genetice, e foarte probabil ca statutul de elită naturală să tranziteze câteva familii, relativ puține. De asemenea, trebuie pe deplin înțeles faptul că existența ierarhiilor sociale și a pozițiilor de autoritate este nu numai logic compatibilă cu ideea universalității legilor etice și economice, ci constituie însăși presupoziția sociologică a înțelegerii lor[53].
A afirma că nu există o etică rațională nu este echivalent cu „toleranță” și „pluralism”, după cum în mod eronat susțin campioni ai pozitivismului, ca Milton Friedman, iar absolutismul moral nu implică „intoleranță” și „dictatură”[54]. Din contră, în absența valorilor absolute, „toleranța” și „pluralismul” nu ar fi altceva decât alte ideologii arbitrare, fără să existe vreun motiv pentru a le accepta pe acestea, mai degrabă decât pe altele, ca sclavia ori canibalismul. Numai dacă există valori absolute, precum dreptul de proprietate al individului asupra propriului corp, cu alte cuvinte numai dacă „pluralism” și „intoleranță” nu sunt doar unele dintre multele valori tolerabile pot fi acestea cu adevărat prezervate[55].
De asemenea, nu este adevărat, așa cum sugerează Milton Friedman, că poziția pozitivistă, ce consideră întreaga cunoaștere empirică doar ipotetică, presupune „smerenie” intelectuală, în timp ce apărătorii opiniei contrare se fac vinovați de „orgoliu” intelectual. Este exact invers. Dacă întreaga cunoaștere nonipotetică este lipsită de semnificație empirică și dacă cunoașterea analitică și întreaga cunoaștere empirică sunt ipotetice, atunci care ar mai fi oare statutul acestei propoziții? Dacă este considerată analitică, ea nu ar fi altceva decât o definiție arbitrară, fără nici un conținut empiric. Oricare altă definiție ar fi în egală măsură potrivită (sau goală de conținut). Dacă este presupusă a fi empiric relevantă, ea este o ipoteză, conform căreia cunoașterea empirică este ipotetică, iar testele empirice sunt teste ale cunoașterii ipotetice. Oricare altă ipoteză sau oricare alt test ori inferență empirică sunt, așadar, în egală măsură posibile. În sfârșit, dacă propoziția este considerată empiric semnificativă și totuși apodictic, categoric, nonipotetic, a priori adevărată, doctrina pozitivistă se transformă într-un nonsens auto-demolator. Aceasta cu greu poate fi numită modestie, mai degrabă pură indulgență intelectuală!
În schimb, dacă existența cunoașterii empirice nonipotetice este acceptată, aceasta nu ar implica faptul că întreaga ori majoritatea cunoașterii empirice este de acest tip, ci doar că se poate distinge între cele două tipuri de cunoaștere empirică și că această diferențiere și descriere a celor două tipuri de întrebări și răspunsuri empirice reprezintă ele însele o delimitare empirică nonipotetic adevărată. În plus, contrar permisivității pozitiviste de genul „nimic nu este sigur” și „totul este posibil” și a neglijării ori chiar a disprețului față de studierea istoriei, presupunerea existenței unei cunoașteri empirice nonipotetice implică modestie intelectuală de principiu. Căci dacă există legi nonipotetice, e de presupus că asemenea legi sunt „vechi” adevăruri descoperite cu mult timp în urmă. „Nou”-descoperitele legi nonipotetice, cu toate că nu imposibil, ar fi evenimente intelectuale rare, și cu cât „mai noi” par, cu atât „mai suspecte” ar fi. Atitudinea raționalistă este, prin urmare, una de smerenie intelectuală și de respect față de istoria gândirii, îndeosebi cea a filosofiei și a economiei[56]. E de presupus că cea mai mare parte a cunoașterii empirice nonipotetice deja există și, în cel mai rău caz, se simte nevoia unei redescoperiri, mai degrabă decât a unei reinventări. Aceasta înseamnă că, în sfera științelor empirice nonipotetice precum filosofia, logica, matematica, etica și economia, trebuie să prevedem că „progresul” științific va fi extrem de încet și de minuțios, iar „pericolul” nu este atât acela că nimic nou sau superior nu este adăugat corpului existent al cunoașterii, ci că acest corp deja existent al cunoașterii este doar incomplet reînvățat ori este uitat.
În acord cu această smerenie intelectuală de bază, răspunsul raționalist (aparent uitat pe scară largă ori neînvățat) la distrugerea pozitivistă a eticii – ca neștiințifică – și a economiei – fie ca empiric irelevantă, fie ca ipotetică – numai „nou” nu este și, cu toate că are implicații radicale surprinzătoare, acestea cu greutate pot fi caracterizate ca „represive” ori „extremiste”[57].
Fiecare persoană este proprietarul propriului corp, precum și al tuturor bunurilor din natură pe care el, cu ajutorul corpului său, le utilizează înaintea oricărei alte persoane. Această proprietate implică dreptul de a folosi aceste resurse în orice mod este perceput ca adecvat, atâta timp cât prin aceasta nu se modifică invaziv integritatea fizică a proprietății celuilalt ori nu se limitează controlul fizic al celuilalt asupra proprietății fără consimțământul său. În particular, o dată ce un bun a fost inițial apropriat sau homesteaded amestecând munca cu bunul (formularea lockeană), ulterior proprietatea acestuia poate fi dobândită doar prin intermediul unui transfer voluntar (contractual) al titlului său de proprietate de la proprietarul anterior la cel viitor. Aceste drepturi ale persoanei sunt absolute. Orice încălcare a lor este supusă acuzării legitime de către victimă a acestei încălcări sau a autorului ei și produce efecte în conformitate cu principiile strictei răspunderi și ale proporționalității pedepsei.
Aceste vechi principii nu sunt numai intuitiv juste. Chiar și copiii și barbarii par să nu aibă dificultăți în a le recunoaște adevărul. De fapt, nu ar fi de-a dreptul absurd să susții că o persoană nu ar trebui să fie proprietarul propriului corp și al acelor bunuri din natură pe care el le-a apropriat și le-a produs înaintea tuturor celorlalți? Cine altcineva, dacă nu el, ar trebui să le dețină? Mai mult, aceste principii pot fi „demonstrate” a fi în mod indiscutabil, adică nonipotetic, adevărate și valide. Căci dacă o persoană A nu este proprietarul propriului corp și al bunurilor original apropriate, există doar două alternative. Fie o altă persoană, B, trebuie, prin urmare, să fie considerată proprietarul lui A și al bunurilor apropriate, produse ori achiziționate contractual de A, fie ambele părți, A și B, trebuie să fie apreciate în calitate de co-proprietari egali ai celor două corpuri și bunuri. În primul caz, A ar fi sclavul lui B și obiect al exploatării. B îl posedă pe A și bunurile apropriate, produse și achiziționate de A, dar A nu îl deține pe B și bunurile apropriate, produse ori achiziționate de B. Două clase distincte de oameni sunt create prin această regulă, respectiv exploatatorii (B) și exploatații (A), cărora li se aplică „legi” diferite. În consecință, această regulă nu trece de „testul universalizabilității” și este de la bun început compromisă ca etică umană, chiar și potențială. Pentru a fi capabil să susții rangul de „lege” al unei reguli, este necesar ca acea regulă să fie universal validă pentru toți.
În al doilea caz de co-proprietate universală, cerința de drepturi egale pentru fiecare este evident satisfăcută. Cu toate acestea, această alternativă suferă de o altă eroare, literalmente fatală, întrucât fiecare activitate a unei persoane necesită utilizarea unor bunuri rare, cel puțin corpul persoanei și spațiul pe care îl ocupă acesta. Dacă toate bunurile ar fi însă în proprietate colectivă, atunci nimeni, nicicând și nicăieri, nu ar putea să facă nimic cu nimic, doar dacă el ar avea permisiunea anterioară a tuturor celorlalți de a face ceea ce dorește. Și cum poate cineva să acorde această permisiune, dacă nu este nici măcar proprietarul unic al propriului corp, al propriilor corzi vocale? Dacă s-ar urmări această regulă, omenirea ar muri instantaneu. Orice ar fi aceasta, cu siguranță nu este o etică umană. Astfel, rămânem cu principiul inițial de proprietate asupra propriului corp și cu cel al primului venit, primul proprietar (apropriere originară, homesteading). Ele trec testul universalizării, adică sunt valabile pentru toți în mod egal și, în același timp, pot să garanteze supraviețuirea omenirii. Ele, și numai ele, sunt, prin urmare, reguli etice, nonipotetic valide.
În mod asemănător, răspunsul raționalist adresat economiei pozitiviste este străvechi și clar. Atâta timp cât persoanele acționează în conformitate cu principiile proprietății asupra propriului corp și ale aproprierii originare, „bunăstarea socială” va fi în mod necesar „optimă” (maximă). Aproprierea originară a unor resurse încă nedeținute, realizată de o persoană ce posedă proprietatea asupra propriului corp, îi sporește bunăstarea (cel puțin ex ante), altfel nu ar mai fi fost realizată. În același timp, această operațiune nu prejudiciază pe nimeni altcineva, căci aproprierea acelor resurse nu presupune deposedarea nimănui. Desigur, alții și-ar fi putut apropria aceste resurse, dacă le-ar fi considerat rare și folositoare. Cu toate acestea, ei nu au făcut acest lucru, fapt ce demonstrează că ei nu au atașat resurselor nici o valoare. Nu se poate spune astfel nici că ei au suferit o scădere a bunăstării datorită acestei acțiuni. Plecând de la această bază, orice act ulterior de producție ce utilizează corpul și resursele apropriate stabilește drepturile de proprietate asupra produselor create din acestea, în condițiile în care nu prejudiciază agresiv integritatea fizică a corpului și resursele apropriate, ori produse cu bunuri apropriate, de către alții. Producătorul câștigă în utilitate și nimeni altcineva nu pierde în utilitate. În cele din urmă, orice schimb voluntar clădit pe aceste baze va avea loc doar dacă ambele părți anticipează că vor beneficia de pe urma acestui schimb. Condiția ca numai primii utilizatori ai unui bun să dobândească proprietatea garantează că eforturile productive vor fi întotdeauna cât se poate de ridicate. Iar condiția ca doar integritatea fizică a proprietății să fie protejată și că unei persoane îi este imputată doar distrugerea sau restricționarea fizică a proprietății altora garantează faptul că fiecare proprietar are un incitativ constant de a spori valoarea proprietății sale fizice (și să evite pierderile valorice), prin acțiuni fizic controlate și calculate.
Orice deviere de la aceste principii implică o redistribuție a titlurilor de proprietate de la producătorii și contractorii legitimi ai bunurilor către non-producători și non-contractori. Cei din urmă, exploatatorii, își sporesc oferta de bunuri, și astfel bunăstarea, în detrimentul unei diminuări corespunzătoare a avuției și a bunăstării exploataților. Un nivel mai scăzut al „bunăstării sociale” rezultă prin urmare. Printre cei exploatați va fi relativ mai puțină apropriere originară a resurselor a căror raritate este recunoscută, o producție mai scăzută de noi bunuri, o întreținere mai redusă a bunurilor existente și mai puțin comerț mutual avantajos. Iar printre exploatatori această regulă creează un incitativ permanent în direcția lipsei de prevedere și a risipei. Dacă unui grup de oameni i se permite să-și suplimenteze venitul viitor prin exproprierea bunurilor apropriate, produse sau achiziționate voluntar de alții, preferința acestui grup pentru consumul prezent versus economisire (consum viitor) va fi sistematic întărită, iar probabilitatea alocării eronate, a calculelor distorsionate și a pierderilor va fi într-o continuă sporire.
O dată ce aceste vechi principii raționaliste ale eticii și economiei sunt redescoperite de sub pâcla pozitivistă și se recunoaște din nou că ele sunt absolut – nonipotetic, apodictic, categoric, a priori – adevărate, tendințele către centralizare, democratizare și creșterea puterii etatiste pot fi serios puse sub semnul întrebării. În lumina acestor principii, statele centrale pot fi pretutindeni în lume recunoscute drept ceea ce sunt în realitate: amenințări omniprezente la adresa dreptății și a eficienței economice. În absența dreptății, aceste instituții sunt, cum preciza Sf. Augustin, nimic altceva decât bande de tâlhari. Dacă, și numai dacă, pe terenul opiniei publice prevalează această identificare a statelor (guvernărilor) ca fundamental nedrepte și risipitoare, puterea statelor centrale va reveni unor teritorii din ce în ce mai mici și va face loc unui sistem al libertății ordonate.
* Articol apărut sub titlul The Western State as a Paradigm: Learning from History în Paul Gottfried, ed., Politics & Regimes. Religion & Public Life, vol. 30 (New Brunswick and London: Transaction Publishers, 1997), p. 1- 26.
Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.
© 2005, Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.
[1] Vezi de asemenea R. Nisbet, History of the Idea of Progress (New York: Basic Books, 1980); Ludwig von Mises, Theory and History (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1985); Murray N. Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith. An Austrian Perspective on the History of Economic Thought 1 (Albershot: Edward Elgar, 1995); idem, Classical Economics. An Austrian Perspective on the History of Economic Thought 2 (Albershot: Edward Elgar, 1995).
[2] Despre teoria statului vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem. The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press, 1982); idem, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen,: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989) (traducere în limba română Teoria socialismului și a capitalismului, www.misesromania.org); idem, The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer, 1993); de asemenea, Albert J. Nock, Our Enemy, the State (Delevan.: Hallberg Publishing, 1983); Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914); idem, System der Soziologie, vol. Der Staat (Stuttgart: Gustav Fischer, 1964).
[3] Despre economia politică a centralizării și a descentralizării, vezi și J. Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s, 1976), îndeosebi cap. 7; H.H. Hoppe, „Against Centralization”, Salisbury Review (June 1993); idem „Migrazione, centralismo e secessione nell’Europa contemporanea”, Biblioteca della liberta nr. 118 (1992).
[4] Competiția politică este un instrument cu mult mai eficient decât stavilele constituționale interne în limitarea dorinței firești a statului de a-și expanda puterile exploatatoare. Într-adevăr, demersurile unor teoreticieni public choice și ale „economiei constituționale” de făurire a constituțiilor liberale perfecte ne izbesc ca incurabil naive. Și aceasta întrucât tribunalele constituționale sunt parte integrantă a aparatului statal, ale cărui puteri, zice-se, le limitează. De ce oare ar mai dori ele să îngrădească puterea a înseși instituției care le oferă locuri de muncă, bani și prestigiu? O asemenea presupoziție este din punct de vedere teoretic inconsecventă, adică incompatibilă cu presupoziția interesului personal. Abordarea constituționalistă, naivă, este în egală măsură lipsită de suport istoric. În pofida limitării explicite a puterii statului central conținută în amendamentul 10 al Constituției SUA, Curtea Supremă a SUA a deposedat de fapt amendamentul de orice conținut.
[5] Pe această temă, vezi P. Johnson, Modern Times (New York: Harper & Row, 1983); R. Nisbet, The Present Age (New York: Harper & Row, 1988).
[6] Despre problema imigrării, vezi Murray N. Rothbard, „Nations by Consent: Decomposing the Nation-State”, Journal of Libertarian Studies 11, nr 1 (1994); H.H. Hoppe, „Free Imigration or Forced Integration?”, Chronicles, (iunie 1995).
[7] Vezi Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1991); idem, The Case Against the Fed (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1995); H.H. Hoppe, „How is Fiat Money Possible? – or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics 7, nr.2 (1994) – traducerea în limba română Cum sunt posibili banii discreționari? – sau Degenerarea banilor și a creditului, www.misesromania.org
[8] Despre cele ce urmează, vezi H.H. Hoppe, „Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization. From Monarchy to Democracy”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 5, nr. 4 (1994).
[9] Vezi G. Ferrero, Peace and War (Freeport: Books for Libraries Press, 1969), cap.3; idem, Macht (Bern: A. Francke, 1944); B. de Jouvenel, On Power (New York: Viking, 1949); E. v. Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited (Washington D.C.: H. Regnery, 1990); R. Bendix, Kings or People (Berkeley: University of California Press, 1978); R.R. Palmer and J. Colton, A History of the Modern World (New York: A. Knopf, 1992), îndeosebi cap. XIV, XVIII.
[10] Vezi Rothbard, Power and Market, cap. 5; G. Hardin and J. Baden, ed., Managing the Commons (San Francisco: W.H. Freeman, 1977).
[11] Despre teoria preferinței de timp, vezi în special Ludwig von Mises, Human Action (Chicago: H.Regnery, 1966), cap. XVIII și XIX – traducerea în limba română Acțiunea umană, www.misesromania.org; de asemenea William Stanley Jevons, Theory of Political Economy (New York: A. Kelley, 1965); Eugen von Boehm-Bawerk, Capital and Interest (South Holland: Libertarian Press, 1959); Frank Fetter, Capital, Interest, and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Murray Rothbard, Man, Economy, and State, 2 vol. (Los Angeles: Nash, 1970), cap. 5-7.
[12] Vezi Rothbard, Power and Market, cap. 4; A.T. Smith, Time and Public Policy (Knoxville: University of Tennessee Press, 1988); Hoppe, „Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization. From Monarchy to Democracy”.
[13] C.M. Cipolla, Before the Industrial Revolution. European Society and Economy, 1000-1700 (New York: W.W. Norton, 1980), p. 48.
[14] Vezi P. Flora, State, Economy and Society in Western Europe 1 (Campus: Frankfurt, 1983), p. 258-259.
[15] Flora, State, Economy and Society in Western Europe, cap. 8.
[16] Vezi B.R. Mitchell, Abstract of British Historical Statistics (Cambridge: Cambridge University Press, 1962), p. 468 și următoarele; idem, European Historical Statistics 1750-1970 (New York: Columbia University Press, 1978), p. 388 și următoarele.
[17] Vezi Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money? (Auburn, Ala: Ludwig von Mises Institute, 1990) — traducere în limba română Ce le-a făcut Statul banilor noștri?, www. misesromania.org; idem, The Mystery of Banking (New York: Richardson & Snyder, 19830; idem, The Case Against the Fed; R. Paul și L. Lehrmann, The Case for Gold: A Minority Report to the U.S. Gold Commision (Washington, D.C.: Cato Institute, 1982).
[18] Vezi Milton Friedman și Anna Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), p. 702-722; și Economic Report of the President (Washington D.C.: Government Printing Office, 1992).
[19] Vezi Sidney Homer și Richard Sylla, A History of Interest Rates (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1991), p. 188 și 437; Jonathan Hughes, American Economic History (Glenview: Scott, Forseman, 1990), p. 432, 498 și 589.
[20] Vezi B. de Jouvenel, Sovereignty (Chicago: University of Chicago Press, 1957); de asemenea, Fritz Kern, Kingship and Law in the Middle Ages (Greenwich and New York: Greenwood Press, 1985), Bernhard Rehfeld, Die Wurzeln des Rechts (Berlin, 1951).
[21] Vezi A.V. Dicey, Lectures on the Relations between Law and Public Opinion in England during the Nineteenth Century (London: Macmillan, 1903); de asemenea, F.A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1973), cap. 4 și 6; B. Leoni, Freedom and the Law (Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1991).
[22] Vezi și R. Nisbet, Community and Power (New York: Oxford University Press, 1962), cap.5.
[23] Vezi D. Boudreaux, „The World’s Biggest Government”, Free Market (November 1994).
[24] Vezi Homer și Sylla, A History of Interest Rates, p. 557-558.
[25] Ibid., p. 554-555; Cipolla, Before the Industrial Revolution, p. 39.
[26] Ibid., p. 54-55; Flora, State, Economy, and Society in Western Europe, cap. 8 și p. 454.
[27] Vezi Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970, p. 16 și următoarele.
[28] Vezi Allan C. Carlson, Family Questions: Reflections on the American Social Crises (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1992); idem, The Swedish Experiment in Family Politics (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1993); idem, „What has Government done to Our Families?” Essays in Political Economy 13 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Charles Murray, Losing Ground (New York: Basic Books, 1984); de asemenea, Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper, 1942), cap 14.
[29] Vezi J.Q. Wilson și R.J. Herrnstein, Crime and Human Nature (New York: Simon & Schuster, 1985) p. 408-409; despre amplitudinea sporirii activității infracționale declanșate de republicanismul democratic și de paternalismul etatist în ultimii 100 de ani, R.D. McGrath, Gunfighters, Highwaymen, and Vigilantes (Berkeley: University of California Press, 1984), îndeosebi cap.13.
[30]Despre relația dintre preferința de timp ridicată și agresiune, Edward C. Banfield, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown & Company, 1974) îndeosebi cap. 3 și 8; idem, „Present-Orientedness and Crime”, în Assessing the Criminal, Randy E. Barnett și John Hagel, ed. (Cambridge, Mass.: Ballinger, 1977); Wilson și Herrnstein, Crime and Human Nature, p. 414-424.
[31] Vezi H.H. Hoppe, „The Political Economy of Monarchy and Democracy and the Idea of a Natural Order”, Journal of Libertarian Studies 11, nr. 2 (1995) – traducere în limba română Economia politică a monarhiei și democrației și ideea ordinii naturale, www.misesromania.org
[32] Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 1.
[33] Fac.1, 28. (n. trad.) ediția 1988.
[34] Vezi Lord Acton, Essays in the History of Liberty (Indianapolis: Liberty Fund, 1985), cap. 2; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 2-4; R. Nisbet, Prejudices, (Cambridge: Harvard University Press, 1982), p. 110 și următoarele.
[35] Vezi L. von Mises, Theory and History (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1985), p. 44 și următoarele; E. Cassirer, The Myth of the State (New Haven: Yale University Press), cap. VII.
[36] Vezi A. Ruestow, Freedom and Domination. A Historical Critique of Civilization (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1980), p. 256-267; Nisbet, Prejudices, p. 261 și următoarele; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 6; Q. Skinner, The Foundations of Modern Political Thought 1 (Cambridge: Cambridge University Press, 1978).
[37] Vezi Rustow, Freedom and Domination, p. 267-287.
[38] Vezi J.F.C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo, 1992), cap.1.
[39] Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, cap. 5.
[40] Vezi Ruestow, Freedom and Domination, p. 301-326; Cassirer, The Myth of the State, cap. XIV.
[41] Vezi Cassirer, The Myth of the State, cap. XIII; Ruestow, Freedom and Domination, p. 301-326.
[42] Vezi și J. Tuck, Natural Rights Theories (Cambridge: Cambridge University Press, 1979); Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, îndeosebi p. 369 și următoarele.
[43] Vezi W. Roepke, Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart (Erlenbach: E. Rentsch, 1942), cap.4, îndeosebi p. 74 și următoarele; de asemenea, Mises, Theory and History, p. 47 și următoarele.
[44] Vezi Ruestow, Freedom and Domination, p.343; Cassirer, The Myth of the State, cap. XIV; Mises, Theory and History, cap. 40.
[45] Vezi L. von Mises, Socialism (Indianapolis: Liberty Fund, 1981), îndeosebi p. 419 și următoarele; Murray Rothbard, Freedom, Inequality, Primitivism, and the Division of Labor (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1991).
[46] Vezi L. Kolakowski, Die Philosophie des Positivismus (Muenchen: Piper, 1971); H.H. Hoppe, Kritik des kausalwissenschaftlichen Sozialforschung (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1983); idem, The Economics and Ethics of Private Property, partea a II-a; Mises, Theory and History, cap. 11; idem, The Ultimate Foundation of Economic Science (Kansas City, Kans.: Sheed, Andrews & McMeel, 1978); B. Blanshard, Reason and Analysis (LaSalle: Open Court, 1964).
[47] Strict vorbind, chiar și această impresie este eronată. Căci cum este posibil ca două sau mai multe experiențe observaționale să fie considerate ca falsificându-se sau confirmându-se reciproc decât ca o simplă experiență izolată?
[48] Vezi H.H. Hoppe, „Austrian Rationalism in the Age of the Decline of Positivism”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 2, nr. 2/3 (1991).
[49] Vezi Murray N. Rothbard, Individualism and the Philosophy of the Social Sciences (San Francisco, Calif.: Cato Institute, 1979); H.H. Hoppe, Praxeology and Economic Science (Auburn: Ludwig von Mises Institute, 1988).
[50] Vezi Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989), cap. 6 – Teoria socialismului și a capitalismului, www.misesromania.org
[51] Vezi Mises, Human Action, p. 7 – Acțiunea umană, www.misesromania.org; idem, The Ultimate Foundation of Economic Science, îndeosebi cap. 5-8, ce se încheie cu următorul verdict: „Atâta timp cât principiul empirist al pozitivismului logic se referă la metodele experimentale ale științelor naturii, el doar afirmă ceea ce nu este contestat de către nimeni. În măsura în care el respinge principiile epistemologice ale științelor acțiunii umane, nu este numai total eronat, ci subminează cu bună știință și intenționat fundamentul intelectual al civilizației apusene” (133).
[52] Vezi Cassirer, The Myth of the State, p. 172; Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 72.
[53] Vezi W. Roepke, Jenseits von Angebot und Nachfrage (Bern: P. Haupt, 1979), p. 191-199; idem, Die Gesellschaftskrise der Gegenwart, p. 52 și următoarele; Jouvenel, On Power, cap. 17; Hoppe, „The Political Economy of Monarchy and Democracy and the Idea of Natural Order” — Economia politică a monarhiei și democrației și ideea ordinii naturale, www.misesromania.org
[54] Despre afirmațiile lui Friedman, vezi M. Friedman, „Say No to Intolerence”, Liberty 4, nr. 6 (iulie 1991); de asemenea, J. D. Hammond, „An Interview with Milton Friedman on Methodology”, Research in the History of Economic Thought and Methodology 10 (Greenwood: JAI Press, 1992), îndeosebi p. 100-102; un alt eminent partizan al aceleiași opinii, T. W. Hutchison, The Politics and Philosophy of Economics (New York: New York University Press, 1981), mai cu seamă p. 196-197.
[55] Milton Friedman, nu țintele atacurilor sale – „extremiștii” și „intoleranții” Ludwig von Mises și Murray Rothbard – se găsește în compania dictatorilor. Astfel scria Benito Mussolini în 1921: „Dacă relativismul semnifică disprețuirea categoriilor neschimbătoare și a oamenilor ce se proclamă purtători ai adevărului obiectiv, nepieritor…atunci nimic nu este mai relativist decât atitudinile și activitatea fascistă…Din faptul că toate ideologiile posedă o valoare egală, că toate ideologiile sunt doar scorneli, relativiștii moderni trag concluzia că oricine are dreptul să fabrice pentru sine propria ideologie și să țintească, cu toată energia de care este capabil, spre aplicarea sa.” Citat în H. B. Veatch, Rational Man. A Modern Interpretation of Aristotelian Ethics (Bloomington: Indiana University Press, 1962), p. 41.
[56] Despre umilința intelectuală a raționalismului, vezi E. Cassirer, The Myth of the State, cap. XIII.
[57] Reprezentativ pentru operele a doi raționaliști sociali de marcă ai secolului XX, vezi Mises, Human Action – Acțiunea umană, www.misesromania.org — și Theory and History; Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash, 1972); The Ethics of Liberty; Economic Thought Before Adam Smith; și Classical Economics.
