9. Producţia capitalistă şi problema monopolului

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

Capitolele anterioare au demonstrat că nu poate fi formulat nici un argument economic, şi nici unul moral în favoarea socialismului. Socialismul este, din perspectivă economică şi morală, inferior capitalismului. Ultimul capitol a arătat de ce socialismul este, cu toate aceste, un sistem social viabil, şi a analizat caracteristicile socio-psihologice ale statului -instituţia care întruchipează socialismul. Existenţa, stabilitatea şi creşterea sa sunt fondate pe agresiune şi pe sprijinul public pe statul reuşeşte să-l provoace pentru agresiunea sa. Dar el obţine acest lucru, în primul rând, printr-o politică de discriminare populară; adică o politică de mituire a unor oameni, prin acordarea de favoruri, pentru sprijinirea exploatării continue a altora; iar în al doilea rând, printr-o politică a participării populare la elaborarea politicilor, adică prin coruperea publicului şi prin convingerea lui să joace jocul agresiunii, acordând potenţialilor deţinători de putere oportunitatea consolidată de a-şi pune în aplicare schemele lor specifice de exploatare cu prilejul uneia dintre modificările viitoare ale politicilor.

Ne vom reîntoarce acum la economie, şi vom analiza funcţionarea unui sistem capitalist de producţie -o economie de piaţă- ca alternativă la socialism, rotunjind astfel constructiv argumentul împotriva socialismului. În vreme ce capitolul final va fi dedicat problemei modului în care capitalismul rezolvă problema producţiei aşa-numitelor "bunuri publice", capitolul de faţă va explica ceea ce putem numi funcţionarea normală a producţiei capitaliste şi o va pune în contrast cu funcţionarea normală a unui sistem al producţiei sociale sau de stat. Vom trece apoi la ceea ce se crede în general a fi o problemă specială, despre care se pretinde că ar arăta o deficienţă economică specifică într-un sistem de producţie pur capitalist: aşa-numita problemă a producţiei monopoliste.

Ignorând pentru moment problemele speciale ale producţiei monopoliste şi ale producţiei de bunuri publice, vom oferi trei motive structurale pentru care capitalismul este superior din punct de vedere economic în comparaţie cu alternativa socialistă. În primul rând, doar capitalismul poate aloca raţional (adică în funcţie de evaluările consumatorilor) mijloacele de producţie; în al doilea rând, doar capitalismul ne poate asigura că, date fiind calitatea oamenilor şi alocarea resurselor, calitatea bunurilor produse va atinge nivelul optim, judecat din nou din perspectiva evaluărilor consumatorilor; iar în al treilea rând, presupunând alocarea factorilor de producţie şi calitatea produselor ca date, şi judecând din nou din perspectiva evaluărilor consumatorilor, doar un sistem al pieţei poate să garanteze faptul că valoarea factorilor de producţie va fi eficient conservată în timp. [1]

Atâta vreme cât produce pentru piaţă, adică în vederea schimbului cu alţi oameni sau alte firme, şi supusă fiind regulii non-agresiunii împotriva proprietarilor naturali, fiecare firmă obişnuită îşi va folosi resursele pentru producţia unor astfel de bunuri, şi în acele cantităţi care, prin anticipaţie, promit un beneficiu din vânzări care să depăşească cu cât mai mult costurile presupuse de utilizarea resurselor. Dacă beneficiul nu ar depăşi costurile, atunci firma şi-ar folosi resursele pentru producerea acelor bunuri în alte cantităţi sau pentru producerea altor bunuri. Şi fiecare asemenea firmă trebuie să decidă în mod repetat daca o alocare sau o utilizare dată a mijloacelor sale de producţie ar trebui sau nu să fie menţinută sau dacă, datorită unei modificări a cererii sau anticipării unei astfel de modificări, este nevoie de o realocare a lor pentru alte utilizări. Întrebarea dacă resursele au fost sau nu utilizate astfel încât să producă maximum de valoare (maximum de profit), sau dacă o realocare dată ar fi cea mai economică, poate, desigur, să primească un răspuns, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în orice sistem economic ori social imaginabil, deoarece este întotdeauna nevoie de timp pentru a produce un bun şi a-l aduce pe piaţă. Totuşi, iar acest lucru este unul decisiv, există pentru fiecare firmă un criteriu obiectiv pentru a decide măsura în care deciziile sale alocaţionale anterioare au fost sau nu corecte. Contabilitatea ne informează -şi în principiu oricine doreşte acest lucru poate să verifice aceste informaţii- dacă o alocare dată a factorilor de producţie este sau nu economic raţională, şi în ce măsură, nu doar pentru firmă în întregul ei, ci şi pentru fiecare din subunităţile acesteia, atâta vreme cât există preţuri de piaţă pentru factorii de producţie utilizaţi. Cum criteriul profitului şi pierderilor este un criteriu ex post, şi trebuie cu necesitate să fie astfel în orice sistem de producţie datorită factorului timp implicat în producţie, nu poate fi de nici un ajutor pentru a decide ex ante alocările viitoare. Cu toate acestea, din punctul de vedere al consumatorilor, procesul alocării şi realocării resurselor poate fi conceput ca raţional, deoarece orice decizie alocaţională este testată constant prin criteriul profitului şi al pierderilor. Orice firmă care nu satisface acest criteriu este condamnată, într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, să se micşoreze sau chiar să fie eliminată total de pe piaţă, şi doar acele afaceri care reuşesc să satisfacă criteriul profitului şi al pierderilor pot rămâne pe piaţă şi, eventual, pot să crească şi să prospere. Fără îndoială, instituţionalizarea acestui criteriu nu ne asigură (aşa cum nici un alt criteriu nu ne-ar putea vreodată asigura) că fiecare decizie particulară a firmei se va dovedi, în termenii evaluărilor consumatorilor, raţională. Totuşi, prin eliminarea celor cu o slabă capacitate anticipativă şi prin întărirea poziţiei celor care reuşesc constant anticipări corecte, ea ne asigură că schimbările structurale ale întregului sistem de producţie, care au loc în timp, pot fi descrise ca mişcări constante înspre o utilizare mai raţională a resurselor şi ca un proces nesfârşit de direcţionare şi redirecţionare a factorilor de producţie din domeniile de producţie mai puţin profitabile înspre cele care au, pentru consumator, o mai mare valoare. [2]

Situaţia se schimbă în întregime odată cu intrarea în scenă a statului, iar raţionalitatea este înlocuită, din punctul de vedere al consumatorului (pentru care, să ne amintim, are loc producţia) cu arbitrariul. Fiind diferit de firmele obişnuite prin aceea că i se permite să obţină venituri prin mijloace non-contractuale, statul nu este forţat să evite pierderile dacă doreşte să supravieţuiască, aşa cum trebuie să facă restul producătorilor. Mai curând, pentru că îi este permis să stabilească impozite şi reglementări, statul este în poziţia de a determina unilateral dacă să subvenţioneze sau nu, în ce măsură, şi pentru ce perioadă de timp, propriile activităţi productive. De asemenea, statul poate decide unilateral ce competitor potenţial poate să concureze cu el. În esenţă, aceasta înseamnă că statul devine independent de criteriul cost-profit. Dar dacă nu mai este forţat să testeze continuu prin acest criteriu diferitele utilizări pe care le dă resurselor, adică dacă nu mai este nevoit să-şi reajusteze cu succes alocările resurselor la schimbările în cererea consumatorilor pentru a supravieţui ca producător, atunci succesiunea deciziilor alocative în întregul ei poate fi privit ca un proces decizional arbitrar, iraţional. Nu mai există, pur şi simplu, un mecanism de selecţie care să elimine acele "mutaţii" alocative care ignoră constant, sau prezintă o nepotrivire faţă de cererea consumatorilor. [3] A spune că procesul alocării resurselor devine arbitrar în absenţa funcţionării eficiente a criteriului profitului şi pierderilor nu înseamnă că deciziile care trebuie să fie, într-un fel sau altul, luate, nu sunt supuse nici unei constrângeri, ci sunt pur întâmplătoare. Nu sunt, şi fiecare astfel de decizie înfruntă anumite constrângeri impuse celui care o ia. Dacă, de exemplu, alocarea factorilor de producţie este decisă democratic, atunci este evident că ea trebuie să facă apel la majoritate. Dar, fie că o decizie este supusă unor astfel de constrângeri sau este luată în mod autocratic, respectând starea opiniei publice aşa cum este ea văzută de autocrat, ea este totuşi arbitrară din punctul de vedere al consumatorilor care cumpără sau nu cumpără, voluntar, produsul în cauză. [4] Astfel, alocarea resurselor în aceste condiţii, oricare ar fi ea şi oricum s-ar modifica în timp, presupune o utilizare risipitoare a unor mijloace rare. Eliberat de necesitatea de a obţine profituri pentru a supravieţui ca instituţie deservindu-i pe consumatori, statul înlocuieşte în mod necesar raţionalitatea cu haosul alocaţional. M. Rothbard rezumă precis problema, după cum urmează:

Cum poate el (guvernul, statul) să ştie dacă e cazul să construiască drumul A sau drumul B, dacă să investească într-un drum sau într-o şcoală -de fapt, cât de mult să cheltuiască pentru fiecare din activităţile sale? Nu există un mod raţional de a aloca fondurile, şi nici măcar de a decide ce fonduri să aloce. Atunci când există o criză de profesori, de săli de clasă, de poliţişti sau de străzi, guvernământul şi susţinătorii săi au un singur răspuns: mai mulţi bani. De ce acest răspuns nu este niciodată dat pe piaţa liberă? Motivul este că banii trebuie să fie retraşi din alte utilizări în investiţii sau în consum...iar această retragere trebuie să fie justificată. Această justificare este dată de testul profitului şi al pierderii: indicaţia că sunt satisfăcute cele mai urgente nevoi ale consumatorilor. Dacă o firmă sau un produs realizează profituri mari pentru proprietari, iar aceste profituri este de aşteptat să continue, vor fi investiţi bani suplimentari; dacă nu, şi dacă apar pierderi, vor fi retraşi bani din acea industrie. Testul profitului şi al pierderii serveşte ca un ghid critic pentru direcţionarea fluxului de servicii productive. Nu există un astfel de test la dispoziţia guvernământului, care nu are nici o modalitate raţională de a decide cât de mulţi bani să cheltuiască, fie în total, fie într-un domeniu de producţie specific. Cu cât cheltuieşte mai mult, cu atât mai multe servicii poate să ofere -dar unde să se oprească? [5]

În afara alocării defectuoase a factorilor de producţie, ce rezultă din decizia de a acorda statului dreptul special de a apropria venituri în mod non-contractual, producţia de stat implică o reducere a calităţii bunurilor produse, oricare ar fi ele. Din nou, o firmă obişnuită, orientată înspre profit, poate să-şi menţină dimensiunile sau chiar să crească doar dacă îşi poate vinde produsele la un astfel de preţ şi într-o astfel de cantitate care să-i permită cel puţin să-şi recupereze costurile de producţie. De vreme ce cererea pentru bunurile sau serviciile produse depinde fie de calitatea lor relativă, fie de preţ -acesta fiind unul dintre multele criterii ale calităţii- aşa cum sunt percepute ele de consumatori, producătorii trebuie să se preocupe constant de "calitatea percepută a produsului" sau de "cât de ieftin este produsul". O firmă este dependentă, pentru continuarea existenţei sale, doar de achiziţiile voluntare ale consumatorilor, deci nu există pentru o firmă capitalistă nici un standard de calitate definit arbitrar (inclusiv aşa-numitele standarde ştiinţifice sau tehnologice de calitate) de către un pretins expert sau comitet de experţi. Pentru ea, nu există decât calitatea aşa cum este percepută de consumatori. Încă o dată, acest criteriu nu garantează inexistenţa unor produse sau servicii de slabă calitate sau prea scumpe oferite pe piaţă, deoarece producţia necesită timp, iar testul vânzărilor vine abia după ce produsele au apărut pe piaţă. Iar lucrurile trebuie să stea aşa în orice sistem al producerii de bunuri. Cu toate acestea, faptul că fiecare firmă capitalistă trebuie să se supună acestui test şi să-l treacă pentru a evita eliminarea sa de pe piaţă garantează o poziţie suverană pentru consumatori şi pentru evaluările lor. Doar dacă calitatea produselor este constant îmbunătăţită şi ajustată la gusturile consumatorilor, poate o firmă să supravieţuiască şi să prospere.

Povestea se schimbă imediat ce statul se implică în producerea de bunuri. Odată ce beneficiile viitoare devin independente de vânzări care să acopere costurile -aşa cum stau în mod tipic lucrurile atunci când statul produce un bun- nu mai există nici un motiv pentru care un astfel de producător să fie preocupat de calitatea produsului, în acelaşi mod în care ar trebui să fie preocupată o instituţie dependentă de vânzări. Dacă venitul viitor al producătorului poate fi asigurat, indiferent dacă produsele sau serviciile oferite îşi merită sau nu banii (din perspectiva evaluărilor consumatorilor), de ce să facă acesta eforturi speciale pentru a îmbunătăţi ceva? Mai precis, chiar dacă presupunem că angajaţii statului ca intreprindere productivă cu dreptul de a impozita şi de a reglementa unilateral competitivitatea potenţialilor săi rivali sunt, în medie, la fel de interesaţi sau de dezinteresaţi de munca lor ca şi cei care lucrează într-o firmă dependentă de profituri [6] şi, în plus, că ambele grupuri de angajaţi şi de muncitori sunt în medie la fel de interesate sau de dezinteresate de creşterea sau scăderea propriilor venituri, calitatea produselor, măsurată în termenii cererii consumatorilor şi relevată de cantitatea cumpărată, trebuie totuşi să fie mai slabă într-o intreprindere de stat decât într-o firmă privată, deoarece venitul angajaţilor de stat ar fi mult mai puţin dependent de calitatea produselor. În consecinţă, ei vor tinde să dedice relativ mai puţine eforturi pentru a produce produse de calitate, şi mai mult timp şi efort vor fi dedicate pentru a face ceea ce lor, dar nu în mod necesar şi consumatorilor, le-ar plăcea să se întâmple. [7] Numai dacă cei ce lucrează la stat ar fi supraoameni sau îngeri, în timp ce toţi ceilalţi ar fi oameni obişnuiţi, inferiori lor, ar putea rezultatul fi unul diferit. Dar acelaşi rezultat, adică o inferioritate a calităţii bunurilor produse de stat, ar fi obţinut şi dacă rasa umană în general ar suferi cumva o îmbunătăţire: dacă ar lucra într-o intreprindere de stat, până şi îngerii ar produce bunuri de o mai slabă calitate decât cele produse de colegii lor îngeri care ar lucra în firmele private, dacă munca ar presupune pentru ei fie şi cele mai mici costuri.

În fine, în afara faptului că doar un sistem al pieţei poate asigura o alocare raţională a resurselor rare, şi că doar firmele capitaliste pot garanta o producţie despre a cărei calitate să se poată spune că este una optimă, există şi un al treilea motiv structural pentru superioritatea economică, chiar pentru eficienţa de nedepăşit a unui sistem de producţie capitalist. Numai prin operaţiile forţelor pieţei este posibilă utilizarea eficientă a resurselor în timp, în orice alocare dată, adică este posibilă evitarea suprautilizării şi a subutilizării resurselor. Această problemă a fost deja discutată în cap.3, cu referire la socialismul în stil rus. Care sunt constrângerile instituţionale asupra deciziilor unei firme orientate către profit, în privinţa gradului de exploatare sau de conservare a resurselor sale în domeniul de producţie în care sunt ele utilizate? Evident, proprietarul unei astfel de firme ar ar fi şi proprietarul factorilor de producţie sau al resurselor, la fel ca şi al produselor pentru a căror producţie sunt ele utilizate. Astfel, venitul său (cuvânt folosit aici într-un sens mai larg) constă din două părţi: venitul obţinut din vânzarea produselor, după scăderea diverselor costuri de operare; şi valoarea factorilor de producţie, care poate fi transpusă în venit curent, dacă proprietarul s-ar decide să-i vândă. Instituţionalizarea unui sistem capitalist -o ordine socială bazată pe proprietatea privată- implică astfel stabilirea unei structuri a iniţiativei în care oamenii ar încerca să-şi maximizeze venitul, în privinţa ambelor componente. Ce înseamnă acest lucru? [8] Fiecare act de producţie afectează evident ambele dimensiuni menţionate ale venitului. Pe de altă parte, atâta vreme cât factorii de producţie nu sunt nelimitaţi, adică atâta vreme cât ei sunt bunuri rare, şi nu libere, fiecare act de producţie implică o deterioare a valorii factorilor de producţie. Presupunând că există proprietate privată, se produce o situaţie în care fiecare firmă încearcă în mod constant să nu permită costurilor marginale de producţie (adică scăderii valorii factorilor de producţie ce rezultă din utilizarea lor) să devină mai mari decât beneficiile marginale, şi în care există, cu ajutorul contabilităţii, un instrument de verificare a succesului sau eşecului unor astfel de încercări. Dacă un producător nu ar reuşi să-şi îndeplinească obiectivul şi dacă scăderea valorii capitalului ar fi mai mare decât creşterea venitului obţinut din vânzări, atunci venitul total (în sensul larg al termenului) al proprietarului s-ar reduce. Astfel, proprietatea privată este un instrument instituţional pentru prevenirea supraexploatării capitalului sau, dacă aceasta se întâmplă, pentru pedepsirea, prin pierderi de venit, a proprietarului care a permis să se întâmple. Acest lucru face posibil ca valorile produse să fie mai mari decât cele pierdute în timpul producţiei. În special, proprietatea privată este o instituţie prin care este stabilită o iniţiativă de a ajusta eficient gradul de conservare sau de consum al unei cantităţi date de capital dintr-un domeniu specific de producţie la schimbările anticipate ale preţului. Dacă, de exemplu, preţul viitor al petrolului ar fi de aşteptat să crească deasupra nivelului curent, atunci valoarea capitalului utilizat pentru producţia de petrol ar creşte imediat, la fel ca şi costul marginal presupus de producţia unităţii marginale de produs. Astfel, firma ar fi imediat îmboldită să reducă producţia şi să sporească în concordanţă gradul de conservare, deoarece utilitatea marginală a produsului pe piaţa prezentă se află încă la un nivel nemodificat. Pe de altă parte, dacă ar fi de aşteptat ca preţurile viitoare ale petrolului să scadă sub nivelul prezent, rezultatul ar fi o scădere imediată a valorii capitalului şi a costurilor marginale, iar firma ar începe imediat să-şi utilizeze mai intens capitalul disponibil, deoarece preţurile pe piaţa prezentă ar fi încă relativ mai mari. Şi, fără îndoială, ambele reacţii sunt exact cele dezirabile din punctul de vedere al consumatorilor.

Dacă este comparat modul de funcţionare al unui sistem capitalist de producţie cu situaţia instituţionalizată ori de câte ori statul ia în grija sa mijloacele de producţie, vom vedea că există diferenţe izbitoare. Acest lucru este adevărat mai ales dacă statul este o democraţie parlamentară modernă. In acest caz, managerii unei firme pot avea dreptul de a primi benficiile obţinute din vânzări (după scăderea costurilor de operare) dar, cel mai important lucru, ei nu au dreptul de a-şi apropria privat sumele provenite dintr-o posibilă vânzare a factorilor de producţie. În acest context, iniţiativa de a folosi economic în timp un capital dat este drastic redusă. De ce? Deoarece dacă cineva are dreptul de a-şi apropria privat venitul din vânzarea producţiei, dar nu are dreptul de a-şi apropria câştigurile sau pierderile în valoarea capitalului, care rezultă dintr-un grad dat de utilizare a capitalului, atunci structura instituţionalizată a iniţiativei nu este aceea de a maximiza venitul total -adică avuţia socială totală în termenii evaluărilor consumatorilor- ci mai curând aceea de a maximiza venitul obţinut din vânzări pe seama unor pierderi în valoarea capitalului. De ce, de exemplu, ar trebui un funcţionar guvernamental să reducă gradul de exploatare al unei cantităţi date de capital şi să treacă la o politică de conservare atunci când se aşteaptă ca preţurile bunurilor produse să crească în viitor? Evident, avantajul unei astfel de politici de conservare (valoarea sporită a capitalului ce rezultă de aici) nu poate fi exploatat privat. Pe de altă parte, prin adoptarea unei astfel de politici, venitul său din vânzări ar scădea, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ar renunţa la conservare. Pe scurt, a conserva capitalul ar însemna a avea toate dezavantajele şi nici un avantaj. Prin urmare, dacă managerii de stat nu sunt supra-oameni, ci fiinţe umane preocupate de propriile avantaje, trebuie să tragem concluzia că suprautilizarea capitalului existent şi scăderea nivelului de viaţă al consumatorilor sunt consecinţe necesare ale oricărei producţii de stat, în comparaţie cu situaţia existentă în capitalism.

Este destul de sigur că, în acest punct, cineva ar putea argumenta că, deşi nu se îndoieşte de ceea ce s-a spus până acum, lucrurile ar sta de fapt diferit, iar deficienţele unui sistem pur al pieţei libere ar ieşi la lumină imediat ce s-ar examina cazul special al producţiei monopoliste. Iar producţia monopolistă va apărea cu necesitate în capitalism, cel puţin pe termen lung. Nu doar criticii marxişti, ci şi economiştii ortodocşi formulează adesea acest pretins contra-argument. [9] Ca răspuns la această teză, vom formula patru obiecţii. În primul rând, experienţa istorică arată că, contrar tezei criticilor, nu există o tendinţă de lărgire a monopolurilor într-un sistem neîngrădit al pieţei. În plus, există temeiuri teoretice pentru a ne îndoi că o astfel de tendinţă ar deveni vreodată dominantă pe o piaţă liberă. În al treilea rând, chiar dacă ar avea loc, dintr-un motiv sau altul, un astfel de proces al monopolizării crescânde, el ar fi inofensiv din punctul de vedere al consumatorilor, cu condiţia ca intrarea liberă pe piaţă să fie într-adevăr asigurată. Iar în al patrulea rând, conceptul de preţuri de monopol ca distincte de şi în contrast cu preţurile concurenţiale este, într-o economie capitalistă, iluzoriu.

În ceea ce priveşte dovezile istorice, dacă teza criticilor capitalismului ar fi adevărată, ar trebui să ne aşteptăm la o tendinţă mai pronunţată de monopolizare într-un capitalism de tip laissez-faire relativ mai liber, mai neîngrădit şi mai puţin reglementat decât într-un sistem relativ mai strict reglementat al capitalismului "bunăstării" sau al capitalismului "social". Totuşi, istoria ne oferă dovezi exact pentru rezultatul contrar. Există un acord general privitor la evaluarea perioadei istorice dintre 1867 şi primul război mondial ca fiind o perioadă relativ mai capitalistă a istoriei Statelor Unite, şi a perioadei ulterioare ca fiind, comparativ, una a înmulţirii reglementărilor economice şi a creşterii legislaţiei privitoare la asistenţa oferită de stat. Totuşi, la o analiză comparativă, vom vedea nu doar că în prima perioadă evoluţia înspre monopolizare şi concentrarea afacerilor a fost mai puţin pregnantă, ci şi că s-a putut observa tot atunci o tendinţă constantă de creştere a severităţii concurenţei şi de scădere aproape continuă a preţurilor. [10] Iar această tendinţă a fost stopată şi inversată doar atunci când, în decursul timpului, sistemul pieţei a devenit din ce în ce mai obstrucţionat şi a fost distrus de intervenţia statului. Monopolizarea crescândă s-a instalat doar atunci când oamenii de afaceri importanţi au reuşit să convingă guvernul să intervină în sistemul dur al concurenţei şi să adopte o legislaţie regulativă, impunând un sistem al concurenţei "ordonate" pentru a proteja marile firme existente de competiţia ucigătoare care se năştea în jurul lor. [11] G. Kolko, un teoretician de stânga şi deci un martor cu siguranţă de încredere, cel puţin pentru criticii de stânga, îşi rezumă cerecetările asupra problemei după cum urmează:

A existat în timpul acestei (prime) perioade o tendinţă dominantă de creştere a concurenţei. Concurenţa era inacceptabilă pentru mulţi oameni de afaceri şi lideri financiari importanţi, iar mişcarea de concentrare a fost în mare măsură o reflexie a încercărilor nereuşite ale marilor firme de a aduce sub control tendinţe irezistibile...Pe măsură ce apăreau noi competitori, iar puterea economică se difuza în rândurile unei naţiuni în expansiune, a devenit evident pentru mulţi oameni de afaceri importanţi că doar guvernul central ar putea (controla şi stabiliza) economia...Ca o ironie, contrar consensului istoricilor, nu existenţa monopolurilor a cauzat intervenţia guvernului în economie, ci lipsa lor. [12]

Aceste concluzii, care se află în clară contradicţie cu multe dintre opiniile comune asupra subiectului, sunt susţinute, în plus, de consideraţii teoretice. [13] Monopolizarea înseamnă că un anumit factor de producţie este retras din sfera pieţei. Nu există comerţ cu acel factor, ci proprietarul lui se angajează tocmai în restrângerea comerţului. Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu există preţuri de piaţă pentru factorul de producţie monopolizat. Dar dacă nu există un preţ de piaţă pentru el, atunci proprietarul lui nu mai poate evalua costurile monetare presupuse de retragerea de pe piaţă şi de utilizarea acelui factor într-un mod oarecare. Cu alte cuvinte, proprietarul nu-şi mai poate calcula profiturile şi nu se mai poate asigura, fie şi doar ex post facto, că obţine într-adevăr cele mai mari profituri posibile din investiţiile sale. Astfel, presupunând că antreprenorul este cu adevărat interesat în a realiza cel mai mare profit posibil (lucru pe care, fără îndoială, criticii îl asumă întotdeauna), el ar trebui să ofere continuu pe piaţă factorii de producţie monopolizaţi, pentru a fi sigur că îi utilizează în cel mai profitabil mod şi că nu există o altă utilizare mai profitabilă, care să facă mai profitabilă vânzarea factorilor decât păstrarea lor. Se pare, deci, că am ajunge la rezultatul paradoxal că monopolistul, pentru a-şi maximiza profiturile, trebuie să aibă un interes permanent de a renunţa la poziţia sa de proprietar al factorului de producţie retras de pe piaţă şi, în schimb, să-i dorească includerea în sfera pieţei.

Mai mult, cu fiecare act suplimentar de monopolizare, problema proprietarului factorilor de producţie monopolizaţi -aceea că, datorită imposibilităţii calculului economic, nu se mai poate asigura că acei factori sunt într-adevăr utilizaţi în cel mai profitabil mod- devine tot mai acută. Lucrurile stau aşa, în special, pentru că trebuie să facem asumpţia realistă că monopolistul nu doar că nu este omniscient, ci şi că cunoaşterea sa privitoare la bunurile şi serviciile concurente viitoare disponibile pentru consumatori pe pieţe viitoare devine tot mai limitată pe măsură ce procesul de monopolizare avansează. Pe măsură ce factorii de producţie sunt retraşi de pe piaţă, şi pe măsură ce se lărgeşte cercul consumatorilor deserviţi de bunurile produse cu aceşti factori, devine tot mai puţin probabil ca monopolistul, incapabil să mai utilizeze calculul economic, să mai poată stăpâni toate informaţiile relevante necesare pentru a detecta cea mai profitabilă utilizare a factorilor săi de producţie. Devine, în schimb, mai probabil ca, în cursul unui astfel de proces de monopolizare, alţi oameni sau alte grupuri de oameni să perceapă, dată fiind dorinţa lor de a realiza profituri angajându-se în producţie, moduri mai profitabile de a utiliza factorii monopolizaţi. [14] Nu neapărat pentru că ei ar fi antreprenori mai buni, ci pur şi simplu pentru că ei ocupă poziţii diferite în timp şi spaţiu, devenind astfel tot mai conştienţi de oportunităţile antreprenoriale a căror detectare devine tot mai dificilă şi mai costisitoare pentru monopolist, cu fiecare nou pas pe calea monopolizării. De aceea, probabilitatea ca monopolistul să fie convins să-şi vândă factorii de producţie altor producători -nota bene: cu scopul de a-şi spori astfel profiturile- creşte cu fiecare pas suplimentar către monopolizare. [15]

Să presupunem însă că se întâmplă totuşi, dintr-un motiv sau altul, ceea ce experienţa istorică, la fel ca şi teoria, dovedeşte că este improbabil să se întâmple. Şi să presupunem direct cazul cel mai extrem care poate fi imaginat: cel în care există o singură firmă, un super-monopolist, ca să spunem aşa, care oferă toate bunurile şi serviciile disponibile pe piaţă, şi care este unicul cumpărător de forţă de muncă. Ce implică această stare de lucruri cu privire la satisfacerea consumatorilor presupunând, desigur, că super-monopolistul şi-a câştigat şi menţinut poziţia fără a face apel la utilizarea agresiunii? În primul rând, acest lucru înseamnă, evident, că nimeni nu poate avea nici o revendicare validă împotriva proprietarului acestei firme; ea îi aparţine în întregime şi în mod legitim. În al doilea rând, înseamnă că nu există nici o limitare a dreptului cuiva de a boicota orice schimb posibil. Nimeni nu este obligat să muncească pentru monopolist sau să cumpere ceva de la el, şi fiecare poate face orice doreşte cu câştigurile pe care le-a obţinut din muncă. Le poate consuma sau le poate economisi, le poate folosi pentru scopuri productive sau non-productive, sau se poate asocia cu alţii pentru a-şi uni fondurile pentru orice afacere comună. Dar, dacă lucrurile stau aşa, atunci existenţa monopolurilor nu ne-ar permite să spunem decât atât: este clar că monopolistul în cauză nu a văzut nici o posibilitate de a-şi spori venitul vânzându-şi mijloacele de producţie, sau o parte dintre ele, căci altfel ar fi făcut-o. Şi nimeni altcineva nu a sesizat vreo şansă de a-şi spori venitul licitând pentru factorii de producţie ai monopolistului sau devenind la rândul său un capitalist economisind, transformând avuţia privată folosită non-productiv în capital productiv sau unindu-şi forţele cu ale altora, căci altfel ar fi făcut-o. Dar atunci, dacă nimeni nu a sesizat, vreo şansă de a-şi spori venitul fără a face apel la agresiune, ar fi evident greşit să vezi ceva în neregulă la un astfel de super-monopol. Dacă el ar lua fiinţă într-adevăr în cadrul creat de o economie de piaţă, acest lucru nu ar dovedi decât că super-monopolistul a oferit într-adevăr consumatorilor bunurile şi serviciile cele mai intens dorite, în cel mai eficient mod.

Rămâne însă problema preţurilor de monopol. [16] Nu implică oare un preţ de monopol o ofertă suboptimală de bunuri pentru consumatori, şi nu constituie acest lucru o excepţie importantă de la funcţionarea în general economic superioară a capitalismului? Într-un fel, la această întrebare s-a răspuns deja prin explicaţia de mai sus că nici chiar un super-monopolist, dacă apare prin funcţionarea pieţei, nu poate fi considerat ca dăunător pentru consumatori. Dar, în orice caz, teoria care pretinde că preţurile de monopol sunt categoric diferite de preţurile concurenţiale a fost prezentată într-un limbaj diferit, tehnic, şi prin urmare merită un tratament special. Rezultatul acestei analize, cu nimic surprinzător acum, nu face decât să întărească ceea ce am spus deja: monopolul nu constituie o problemă specială care ne oblige să amendăm regula generală că o economie de piaţă este cu necesitate mai eficientă decât orice sistem socialist sau etatist. Care este definiţia "preţurilor de monopol" şi, prin contrast, a "preţurilor concurenţiale", conform ortodoxiei economice (care, în această problemă, include şi aşa-numita şcoală austriacă de economie, reprezentată de L. v. Mises)? Definiţia care urmează este una tipică:

Monopolul este o precondiţie pentru apariţia preţurilor de monopol, dar nu este singura precondiţie. Este necesară îndeplinirea unei condiţii suplimentare, mai precis a unei forme anume a curbei cererii. Simpla existenţă a monopolului nu înseamnă nimic în această privinţă. Editorul unei cărţi cu copyright este un monopolist. Dar el ar putea să nu reuşească să vândă nici măcar un singur exemplar, oricât de mic ar fi preţul cerut. Nu orice preţ la care un monopolist vinde o marfă monopolizată este un preţ de monopol. Preţurile de monopol sunt doar acele preţuri la care este mai avantajos pentru monopolist să restrângă cantitatea totală ce urmează a fi vândută, decât să-şi extindă vânzările până la limita pe care ar permite-o o piaţă concurenţială. [17]

Oricât de plauzibilă ar părea această distincţie, vom argumenta că nici producătorul însuşi, nici vreun observator neutru nu ar putea vreodată să decidă dacă preţurile obţinute în realitate pe piaţă sunt preţuri de monopol sau concurenţiale, pe baza criteriului "ofertei restrânse sau extinse" oferit prin definiţia de mai sus. Pentru a înţelege acest lucru, să presupunem că există un monopolist, în sensul de "unic producător al unui bun dat". Intrebarea dacă un bun dat este diferit sau identic cu alte bunuri produse de alte firme nu este una la care se poate răspunde ex ante pe baza unor analize comparative ale acestor bunuri în termenii proprietăţilor lor fizice sau chimice, ci la care trebuie întotdeauna să se răspundă ex post facto, pe baza tratamentului şi evaluărilor diferite sau identice pe care le primesc aceste bunuri din partea cumpărătorilor pe pieţe viitoare. Astfel, fiecare producător, indiferent ce ar produce, poate fi considerat, în momentul luării deciziilor, un monopolist potenţial în acest sens al termenului. Care este,atunci, decizia pe care el, la fel ca şi toţi ceilalţi producători, trebuie să o ia? El trebuie să decidă cât de mult să producă din bunul în cauză, pentru a-şi maximiza venitul monetar (consideraţiile privind alte venituri, non-monetare, considerându-se a fi date). Pentru a putea face acest lucru, el trebuie să anticipeze care va fi forma curbei cererii pentru produsul în cauză, atunci când acesta va ajunge pe piaţă, şi trebuie să ia în considerare diferitele costuri de producţie aferente producerii unor cantităţi diferite din acel bun. Pasul următor va fi să stabilească cantitatea pe care o va produce la acel punct în care beneficiile obţinute din vânzări, adică cantitatea de bunuri produsă înmulţită cu preţul unei unităţi de bun, din care se scad costurile de producţie implicate de producerea acelei cantităţi, vor fi maxime. Să presupunem că se întâmplă acest lucru şi că se întâmplă de asemenea ca monopolistul să aibă dreptate în privinţa curbei viitoare a cererii, prin aceea că întreaga cantitate de pe piaţă va fi vândută la preţul cerut. Acum, se pune întrebarea dacă acest preţ este unul concurenţial sau unul de monopol. Aşa cum a arătat M.N. Rothbard în analiza sa deschizătoare de drumuri dar îndelung neglijată a problemei monopolurilor, nu avem cum să ştim acest lucru. A fost cantitatea de bunuri produsă "restrânsă" pentru a profita de cererea inelastică şi deci a fost vorba despre un preţ de monopol, sau preţul obţinut a fost unul concurenţial stabilit pentru a vinde o cantitate de bunuri extinsă "până la punctul pe care l-ar permite o piaţă concurenţială"? Nu avem nici un mod de a decide. [18] În mod clar, fiecare producător va încerca întotdeauna să fixeze cantitatea produsă la nivelul deasupra căruia cererea ar deveni elastică, iar beneficiile sale ar fi mai mici datorită preţurilor reduse. El se angajează astfel în practici restrictive. În acelaşi timp, pe baza estimărilor sale privitoare la forma curbelor viitoare ale cererii, fiecare producător va încerca întotdeauna să-şi extindă producţia până la punctul în care costul marginal de producţie (costul de oportunitate al non-producerii unei unităţi dintr-un bun alternativ cu ajutorul factorilor rari de producţie blocaţi în procesul producerii unei noi unităţi din x) va egala preţul unei unităţi din x pe care se aşteaptă să-l obţină la nivelul respectiv al ofertei. Atât restrângerea, cât şi expansiunea, sunt parte a maximizării profitului şi a formării preţurilor de piaţă, şi nici unul dintre aceste două aspecte nu poate fi separat de celălat pentru a opera o distincţie validă între acţiunea monopolistă şi cea concurenţială.

Să presupunem acum că, la următorul punct de luare a deciziilor, monopolistul decide să reducă cantitatea de bunuri produsă de la un nivel mai înalt la unul mai jos, şi să presupunem că el reuşeşte într-adevăr să-şi asigure astfel beneficii mai mari decât anterior. Nu ar fi acesta un exemplu clar de preţ de monopol? Iarăşi, răspunsul trebuie să fie negativ. De data aceasta, motivul va fi imposibilitatea de a distinge între această "restricţie" realocativă şi o realocare "normală" care să ţină cont de schimbările în structura cererii. Orice eveniment care poate fi interpretat într-un fel poate fi interpretat şi în celălalt, şi nu există nici un mijloc de a decide deoarece, încă o dată, cele două sunt în esenţă două aspecte ale unuia şi aceluiaşi lucru: ale acţiunii, ale alegerii. Acelaşi rezultat, adică o restrângere a ofertei, însoţită nu de preţuri mai mari, ci de preturi suficient de mari pentru a spori benficiul total obţinut din vânzări, ar fi obţinut dacă monopolistul care, de exemplu, produce un sortiment unic de mere se confuntă cu creşterea cererii pentru merele sale (o formă ascendentă a curbei cererii) şi simultan cu o creştere chiar mai pronunţată a cererii de portocale (o pantă ascendentă chiar mai abruptă a curbei cererii). Ïn această situaţie, de asemenea, el ar obţine beneficii mai mari reducând cantitatea de mere, deoarece între timp preţul de piaţă anterior pentru merele sale a devenit unul subconcurenţial. Iar dacă doreşte să-şi maximizeze profiturile, în loc să-şi extindă pur şi simplu producţia de mere până la limita pe care ar permite-o cererea sporită, ar trebui să utilizeze acum pentru producţia de portocale o parte dintre factorii de producţie pe care-i folosise pentru a produce mere, deoarece între timp au apărut schimbări în sistemul preţurilor relative. Ce se întâmplă însă dacă monopolistul care-şi restrânge producţia de mere nu se angajează în producţia de portocale cu factorii acum disponibili, ci pur şi simplu nu face nimic cu aceştia? Din nou, acest lucru ar indica faptul că, în afara creşterii cererii pentru mere, între timp a avut loc o creştere chiar mai mare a cererii pentru un alt bun -pentru timpul liber (mai precis, a cererii pentru timp liber din partea monopolistului, care este la rândul său un consumator). Explicaţia ofertei restrânse de mere poate fi găsită în modificarea preţului relativ al timpului liber (în locul preţului portocalelor) în comparaţie cu cel al altor bunuri.

Nici din perspectiva monopolistului însuşi, nici din cea a unui observator neutru, nu se poate distinge conceptual o acţiune restrictivă de o realocare normală care urmează schimbărilor anticipate în structura cererii. Întotdeauna când monopolistul se angajează în activităţi restrictive urmate de creşterea preţurilor, el trebuie prin definiţie să utilizeze factorii de producţie disponibilizaţi pentru un scop considerat mai valoros, ceea ce înseamnă că se adaptează la schimbările în cererea relativă. După cum rezumă M.N. Rothbard:

Nu putem utiliza "restrângerea producţiei" ca test pentru preţul de monopol în contrast cu cel concurenţial. Trecerea de la un preţ sub-concurenţial la unul concurenţial implică de asemenea o restrângere a producţiei acelui bun însoţită, desigur, de o creştere a producţiei în alte domenii, cu ajutorul factorilor disponibilizaţi. Nu există nici un mod de a distinge o astfel de restrângere şi expansiunea corelată de pretinsa situaţie a "preţului de monopol". Dacă restrângerea este însoţită de creşterea timpului liber al proprietarului factorului muncă, mai curând decât de creşterea producţiei unui alt bun de pe piaţă, este totuşi vorba despre creşterea cererii pentru un bun de consum -timpul liber. Nu există nici un mod de a determina dacă "restrângerea" a avut ca rezultat un preţ "de monopol" sau unul "concurenţial", sau în ce măsură a fost implicat motivul creşterii timpului liber. A defini preţul de monopol ca preţ obţinut prin vânzarea unei cantităţi mai mici dintr-un produs la un preţ mai mare este prin urmare fără sens, de vreme ce aceeaşi definiţie se aplică atât preţului "concurenţial" cât şi celui "subconcurenţial". [19]

Analiza problemei monopolului, deci, nu ne oferă nici un temei pentru a modifica descrierea făcută mai sus modului normal de funcţionare al unei economii a pieţei pure şi superiorităţii sale faţă de orice sistem de producţie socialist sau etatist. Nu doar că este extrem de improbabil, empiric şi teoretic, să aibă loc un proces de monopolizare ci, chiar dacă ar avea loc, ar fi inovensiv din punctul de vedere al consumatorilor. În cadrul creat de un sistem al pieţei, preţul de monopol nu poate fi distins de o creştere normală de preţ rezultată din creşterea cererii şi din modificarea preţurilor realtive. Iar cum fiecare acţiune restrictivă este simultan una de extindere, a spune că o restrângere a producţiei într-un domeniu, însoţită de o creştere a venitului total, implică o alocare defectuoasă a factorilor de producţie şi exploatarea consumatorilor, este pur şi simplu un non-sens. Neînţelegerea prezentă într-un astfel de raţionament a fost evidenţiată cu acurateţe în următorul pasaj, dintr-o lucrare târzie a lui L. v. Mises, în care el respinge implicit propria sa poziţie ortodoxă asupra problemei preţurilor de monopol, citată mai sus. El spune:

Un antreprenor care are la dispoziţie 100 de unităţi de capital foloseşte, de exemplu, 50 de unităţi pentru a produce p şi 50 de unităţi pentru a produce q. Dacă ambele domenii sunt profitabile, este straniu să-l condamnăm că nu a folosit mai mult, să spunem 75 de unităţi, pentru a produce p. El ar putea să crească producţia de p doar reducând corespunzător producţia lui q. Dar am putea găsi acelaşi nod şi în papura producţiei lui q. Dacă cineva îl condamnă pe antreprenor că nu a produs mai mult p, trebuie să-l condamne şi pentru a nu fi produs mai mult q. Ceea ce înseamnă că antreprenorul este condamnat pentru existenţa unei rarităţi a factorilor de producţie şi pentru faptul că pământul nu este ţara unde curge lapte şi miere. [20]

Nu există o problemă a monopolului ca problemă specială pentru a cărei rezolvare este cerută acţiunea statului. [21] De fapt, doar atunci când intră statul în scenă se naşte o problemă reală, neiluzorie, a monopolului şi a preţurilor de monopol. Statul este singura organizaţie ale cărei preţuri şi practici de afaceri pot fi conceptual distinse de alte preţuri şi practici, şi ale cărei preţuri şi practici pot fi numite "prea mari" şi "exploatatoare" într-un mod complet obiectiv, non-arbitrar. Acestea sunt preţuri şi practici pe care consumatorii nu sunt dispuşi să le plătească şi să le accepte voluntar, ci care le sunt impuse prin ameninţări cu recurgerea la violenţă. Şi doar pentru o instituţie atât de privilegiată cum este statul este normal să ne aşteptăm şi la un proces permanent de creştere a monopolizării şi concentrării. Prin comparaţie cu toate celelalte intreprinderi, care sunt supuse controlului consumatorilor care le cumpără sau nu, voluntar, produsele, intreprinderea "stat" este o organizaţie care îi poate impozita pe oameni fără a avea nevoie de acceptul lor, şi care poate impune reglementări asupra utilizării pe care o dau oamenii proprietăţii lor, fără a avea nevoie de consimţământul acestora pentru a o face. Acest lucru conferă evident statului, în comparaţie cu alte instituţii, un enorm avantaj în competiţia pentru resurse rare. Dacă presupunem doar că reprezentaţii statului sunt la fel de motivaţi de profit ca şi oricine altcineva, rezultă din această poziţie privilegiată că organizaţia "stat" trebuie să prezinte o tendinţă relativ mai pronunţată de creştere decât orice altă organizaţie. Intr-adevăr, deşi nu există dovezi pentru teza că un sistem de piaţă ar provoca o tendinţă de creştere monopolistă, teza că un sistem etatist ar face acest lucru este susţinută de ample dovezi istorice.


[1] Asupra acestui punct, cf. de asemenea cap. 3 mai sus şi cap.10 mai jos.

[2] Despre funcţia profitului şi a pierderii, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.15; şi "Profit and Loss" în Planning for Freedom, South Holland,1974; M.N.Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.8.

[3] Despre economia guvernământului, cf. în special M.N.Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.5.

[4] În ceea ce priveşte controlul democratic al alocărilor, diferitele sale deficienţe au devenit destul de evidente. De exemplu, J. Buchanan şi R. Wagner (The Consequences of Mr. Keynes, London, 1978, p.19) scriu: "Concurenţa pe piaţă este continuă; la fiecare produs cumpărat, cumpărătorul poate alege între vânzători aflaţi în concurenţă. Concurenţa politică este intermitentă; în general, consecinţele unei decizii durează pentru un număr determinat de ani. Concurenţa pe piaţă permite mai multor competitori să supravieţuiască simultan...Competiţia politică are un rezultat de tip"totul sau nimic"...În condiţiile concurenţei pe piaţă, cumpărătorul poate avea în mod rezonabil o certitudune cu privire la ceea ce cumpără. În condiţiile concurenţei politice, cumpărătorul cumpără de fapt serviciile unui agent pe care nu-l poate controla...Mai mult, pentru că politicianul trebuie să-şi asigure cooperarea unei majorităţi de politicieni, sensul votului dat unui politician este mai puţin clar decât al 'votului' pentru o firmă privată." (Asupra acestui punct, cf. de asemenea J. Buchanan, "Individual Choice in Voting and the Market", în Fiscal Theory and Political Economy, Chapel Hill, 1962; pentru un tratament mai general al problemei, vezi J. Buchanan şi G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962.)

Ceea ce s-a trecut de obicei cu vederea, totuşi -în special de către cei care încearcă să facă o virtute din faptul că democraţia dă fiecăruia o putere de vot egală, pe când suveranitatea consumatorului permite "voturi" inegale- este deficienţa cea mai importantă: aceea că într-un sistem al suveranităţii consumatorului oamenii pot avea voturi inegale dar, în orce caz, ei îşi exercită controlul exclusiv asupra acelor lucruri pe care le-au dobândit prin apropriere originară sau prin contract, şi prin urmare sunt obligaţi să se comporte moral. Într-o democraţie a producţiei, se presupune că fiecare ar avea ceva de spus în privinţa unor lucruri pe care nu le-a dobândit astfel, şi prin urmare are interesul nu doar de a crea instabilitate legală, cu toate efectele sale negative asupra formării capitalului, ci, mai mult, de a acţiona imoral. Asupra acestui punct, cf. de asemenea L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, cap.31; de asemenea cf. cap.8 de mai sus.

[5] M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, p.176

[6] Aceasta este, fără îndoială, o asumpţie foarte generoasă, deoarece este aproape cert că aşa-zisul sector public de producţie atrage dintru început un tip diferit de persoane şi se mândreşte cu un număr neobişnuit de mare de angajaţi ineficienţi, leneşi şi incompetenţi.

[7] Cf. L.v. Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944; Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.172 ş.u.; şi For A New Liberty, New York, 1978, cap.10; de asemenea M. şi R., The Tiranny of the Status Quo, New York, 1984, pp.34-51.

[8] Pentru ceea ce urmează, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.23.6; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.7, în special 7, 4-6; "Conservation in the Free Market", în Egalitarianism As A Revolt Against Nature, Washington, 1974; şi For A New Liberty, New York, 1978, cap.13.

[9] Pentru aceasta şi pentru ce urmează, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2

[10] J.W. McGuire (Business and Society, New York, 1963, pp.38-39), spune astfel: "Din 1865 până în 1897, preţurile an de an în scădere au făcut dificilă planificarea viitorului de către oamenii de afaceri. În multe domenii, noile legături feroviare au avut ca rezultat naţionalizarea pieţei la est de Mississippi, şi chiar micile firme din oraşele mici au fost obligate să concureze cu alte firme, adesea mai mari, din alte locuri. Pe scurt, era o epocă minunată pentru consumatori şi înspăimântătoare pentru producători, mai cu seamă deoarece concurenţa devenea din ce în ce mai severă."

[11] Asupra acestui punct, cf. G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967; şi Railroads and Regulations, Princeton, 1965; J. Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State, Boston, 1968; M.N. Rothbard şi R. Radosh (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.

[12] G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967, pp.4-5; cf. de asemenea cercetărilor lui M. Olson, The Logic of Collective Action, Cambridge, 1965, în măsura în care organizaţiile de masă (în special sindicatele) nu sunt nici ele fenomene de piaţă, ci îşi datorează existenţa acţiunii legislative.

[13] Pentru ceea ce urmează, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2; şi Human Action, Chicago, 1966, cap.25-26; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.544 ş.u.; pp.585 ş.u.; şi "Ludwig von Mises and Economic Calculation under Socialism", în L. Moss (ed.), The Economics of Ludwig von Mises, Kansas City, 1976, pp.75-76.

[14] Cf. F.A. Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, în special cap.9; I. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, Chicago, 1973.

[15] În privinţa marilor proprietăţi, în special asupra pământului, Mises observă că ele sun create şi menţinute de forţe din afara pieţei; de violenţa coercitivă şi de un sistem legal aplicat de stat care scoate în afara legii sau îngreunează vinderea pământului. "Niciunde şi nicicând nu au luat fiinţă marile proprietăţi asupra pământului prin funcţionarea forţelor economice ale pieţei. Fondate pe violenţă, ele au fost menţinute numai prin violenţă. Imediat ce latifundiile sunt atrase în sfera tranzacţiilor de pe piaţă, ele încep să se sfărâme, până când în cele din urmă dispar cu totul...Că este greu chiar şi azi să fie menţinute latifundiile într-o economie de piaţă, este demonstrat de încercările de a crea instituţii legislative de cum ar fi 'Fideikomiss' şi instituţii legale corelate cum ar fi "moştenirea prin substituţie" în Anglia...Nicicând nu a fost proprietatea asupra mijloacelor de producţie mai puternic concentrată decât în timpul lui Pliniu, atunci când jumătate din provincia Africa era deţinută de şase oameni, sau decât în perioada merovingiană, atunci când biserica poseda cea mai mare parte a pământului francez. Şi nicăieri în lume nu este marea proprietate asupra pământului mai puţin prezentă decât în America de Nord capitalistă." (Socialism, Indianapolis, 1981, pp.325-326).

[16] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, în special pp. 586 ş.u.; de asemenea W. Block, "Austrian Monopoly Theory. A Critique", în Journal of Libertarian Studies, 1977

[17] L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p.359; cf. de asemenea oricărui manual curent, cum ar fi P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.500.

[18] Cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, în special pp.604-614.

[19] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.607

[20] L.v. Mises, "Profit and Loss", în Planning for Freedom, South Holland, 1974, p.116.

[21] De fapt, din punct de vedere istoric, politica guvernamentală anti-trust a fost exclusiv o practică de a oferi concurenţilor cu mai puţin succes instrumentele legale de a stânjeni operaţiile rivalilor cu mai mult succes. Pentru o reunire impresionantă de studii de caz asupra acestei probleme, cf. D. Armentano, Antitrust and Monopoly, New York, 1982; de asemenea Y. Brozen, Is Government the Source of Monopoly? And Other Essays, San Francisco, 1980.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România