Capitoulul 36. Legea celui care pierde

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan se gândi că e timpul s-o reîntâlnească pe Alisa. Abia aştepta să-i povestească întâmplările prin care trecuse, aşa că grăbi pasul. Dădu colţul unei străzi şi ajunse pe un maidan aflat între Blocul A, Blocul B şi Blocul C, unde era adunată o altă mulţime, strigând şi fluierând. Crezând că e vreo urgenţă, li se alătură în timp ce se împingeau către platforma centrală. Spre surpriza lui, fiecare din mulţime purta un fel de centură lată sau un ham pe spate.

Pe o platformă înaltă de un metru deasupra solului, cineva ţipa cât îl ţineau plămânii, “În acest colţ – cântărind 130 de kg – timp de cinci luni campionul neînvins al Concursului Internaţional al Muncitorilor – Teribilul Tigru în persoană – Karl –“Zdrobitorul” – Marlow!” Mulţimea izbucni în strigăte, urale şi aplauze.

Mai la o parte, un om cu o cicatrice pe faţă stătea aşezat la o masă pătrată, aranjând cu îndemânare un teanc de hârtii şi grămezi de bani. “Scuzaţi-mă, domnule…” începu Jonathan.

“Pariază, fiule. Mai ai numai câteva secunde înainte să înceapă runda următoare,” lătră omul. Tocmai atunci Jonathan fu împins la o parte de o femeie bătrână, grăbită, care aruncă pe masă o mână de bancnote. “Cincizeci pe campion, repede!” ceru ea.

“OK, lady,” spuse omul. Ştampilă un bilet şi îl rupse din carnet. “Uite-ţi chitanţa de pariu.”

Apoi prezentatorul de pe platformă anunţă, “Iar în colţul opus, - cel care contestă titlul – cântărind 135 de kg de muşchi curat – docherul sfărâmător de încheieturi…”

Întorcându-se către omul de la masă, Jonathan întrebă, “E vreo problemă? O să fie o luptă?”

“O luptă desigur, dar nici o problemă,” spuse omul cu o grimasă. “Niciodată n-a fost mai bine. Pe aici, o luptă este o adevărată binecuvântare.” Clopotul sună şi omul strigă spre mulţime, “Pariurile s-au închis!” Lupta începu cu ambii bărbaţi plasând pumni şi ferindu-se de loviturile adversarului.

Fără să-şi ridice privirea din pariurile şi teancurile lui de bani, omul îşi dădu seama că Jonathan era îngrijorat din cauza violenţei. “Ascultă, fiule, n-ai de ce să fii nervos. Atât învingătorul, cât şi cel care pierde această luptă vor duce acasă o grămadă de bani. Ei ştiu în ce s-au băgat – şi amândoi vor lua câte un premiu.” Unul dintre bărbaţi căzu deodată la podea, trimis pe spate de un pumn zdravăn. Mulţimea fremătă de entuziasm, în timp ce omul cu pariurile începu să numere banii într-o cutie de metal.

“Amândoi vor lua un premiu?” întrebă Jonathan.

“Sigur că da,” spuse omul. “Asta e cea mai populară luptă de pe insulă pentru că uneori cel care pierde poate lua mai mulţi bani decât cel care câştigă.”

Ochii lui Jonathan se lărgiră. “Poate cineva, chiar şi eu, să devină bogat pierzând?”

“Nu oricine poate să joace jocul,” răspunse omul. Uitându-se cu atenţie la Jonathan, îl întrebă, “Eşti un muncitor care lucrează în această comunitate? Trebuie să ai o slujbă de pierdut ca să-l poţi provoca pe campion.”

“Păi, nu, deocamdată nu,” spuse Jonathan, ceva mai mult decât mirat. “Hei, nu înţeleg. De ce şi-ar risca un muncitor slujba numai ca să-l provoace pe campion?” Clopotul sună sfârşitul unei noi runde. Mulţimea tăcu şi ei puteau vorbi acum fără să ţipe.

“Tocmai asta e ideea. N-ai auzit niciodată de Legea celui care pierde?” întrebă omul. “Unde ai fost? Nu se aruncă toţi în ring, dar unora le place fiorul. Unii cred chiar că pot fi noul campion. Iar Legea celui care pierde elimină o mare parte din risc. Cel care pierde nu trebuie să-şi facă griji pentru plata lui sau nota de plată a doctorului.”

“De ce nu?” întrebă Jonathan.

“Pentru că Legea celui care pierde spune că patronul omului trebuie să plătească tot. Dacă lucrurile se desfăşoară corect, cel care pierde pote câştiga bani mai mulţi decât atunci când lucra. N-ai fi putut să vezi lupte atât de inspirate înainte să se adopte Legea celui care pierde.”

Jonathan îşi întinse gâtul pe deasupra mulţimii şi văzu că unul din bărbaţi se afla în colţ, în timp ce asistentul lui îl spăla pe faţă. “Dar un şef n-ar trebui să-l compenseze pe muncitor numai pentru rănile primite în timpul slujbei? Ce are de-a face patronul cu lupta asta?”

“De fapt, nimic,” spuse omul. “Ascultă, fiule, muncitorul spune că a fost rănit, da? Şi că nu se poate întoarce la muncă, da?”

“OK,” spuse Jonathan, încercând din răsputeri să-l urmărească.

“Şi dacă spune că s-a rănit la muncă, patronul trebuie să aducă dovezi că muncitorul minte. Aceasta este imposibil.”

“Vrei să spui că muncitorul rănit ar putea să mintă ca să ia mai muţi bani?” spuse Jonathan.

“Păi, asta s-a mai întâmplat,” spuse omul cu o grimasă. “Să nu mă înţelegi greşit, majoritatea muncitorilor din oraş nu mint. Dar Legea celui care pierde îi recompensează pe cei care o fac. Şi, pentru că impozitele şi costul asigurărilor cresc şi tot mai multe firme dau faliment, muncitorii care nu joacă jocul pierd oricum. Aşa că pe zi ce trece avem mai mulţi jucători. Cei cărora nu le place ideea de a se preface răniţi, intră doar în ring şi îl înfruntă câteva runde pe Zdrobitor.”

“Dar patronii nu pot dovedi minciunile?” întrebă Jonathan.

“Pe mine mă doare spatele, fiule. Poţi dovedi că nu e aşa?” Omul arătă spre mulţime adăugând, “Pe toţi ne doare spatele şi cu toţii vom depune mărturie unii pentru alţii că s-a întâmplat la lucru. Ultima oară când au dovedit o minciună a fost în urmă cu 40 de ani.”

Jonathan înţelesese în cele din urmă de ce purta toată lumea centurile şi hamurile acelea speciale. “Dar Consiliul nu face nimic împotriva minciunilor?”

Omul chicoti, “Bess Tweed e cea mai bună profesoară pe care am avut-o vreodată! Ea ne va susţine orice am face – iar noi îi suntem loiali când vin alegerile. E o relaţie foarte comodă.”

“Poliţia!” strigă cineva din mulţime. Omul de la masă închise repede cutia de tablă, plie masa şi pretinse că stătea pur şi simplu în mulţimea din jurul platformei. Începu să fluiere nonşalant.

Jonathan se uită prin mulţime încercând să vadă poliţia. “Ce s-a întâmplat? Lupta este cumva ilegală?”

“Slavă domnului, nu,” răspunse omul cu calm. “Şi poliţiştilor le place un meci bun la fel de mult ca oricărui om. Pariurile făcute de particulari sunt ilegale. Consiliul Lorzilor spune că e imoral să pui pariu. Alegătorilor le place un Consiliu care să ia poziţie împotriva imoralităţii. Cât despre Tweed, ea crede că e mai bine să ne economisim pariurile pentru alegeri.”

Tocmai atunci clopotul sună din nou, iar mulţimea întâmpină lupta cu urale. Jonathan simţi o bătaie pe umăr şi se întoarse. Era Alisa, care-i zâmbea. “Unde ţi-e pisica?”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România