Ludwig von Mises ca raţionalist social

Joseph T. Salerno

[Traducere de Carmen Elena Dorobăţ]

În* cea mai mare parte, scrierile lui Ludwig von Mises cu privire la societate şi evoluţia socială au fost ignorate de participanţii la renaşterea actuală a Şcolii austriece de economie şi a filosofiei politice clasic liberale. Când teoria sa socială a fost discutată, Mises le-a apărut criticilor (Barry 1987, p.59) ca „un fiu al Iluminismului plasat greşit în secolul douăzeci”. Însă această apreciere este incorectă din două motive. În primul rând, Mises critică sever meliorismul social al liberalilor iluminişti şi demonstrează că poziţia lor nu este compatibilă cu una care atribuie raţiunii umane locul central în evoluţia socială. În al doilea rând, dezvoltând o poziţie raţionalistă unică, Mises are multe de spus despre chestiuni de o importanţă centrală pentru Austriecii moderni, libertarieni şi liberali clasici, care sunt fie critici fie adepţi ai „ordinii spontane” sau/şi ai poziţiilor social evoluţioniste formulate de Hayek.

Mă voi limita aici la o expunere sistematică a gândirii lui Mises cu privire la societate şi evoluţia socială. Nu îmi propun să analizez critic ideile lui Mises, nici să le compar în mod explicit cu cele ale altor gânditori sociali. Cu toate acestea, mă voi folosi de anumite poziţii bine cunoscute din opera lui Hayek, ca de un fundal care să faciliteze elaborarea argumentelor lui Mises şi demonstrarea relevanţei actuale a acestora.

În secţiunea ce urmează, voi prezenta viziunea lui Mises potrivit căreia toate interacţiunile şi relaţiile sociale sunt concepute în prealabil, şi prin urmare, societatea îşi are originea şi evoluează ca un produs al raţiunii şi efortului teleologic, ca un „mod de acţiune elaborat de om” şi dintr-o „strategie” conştient proiectată. Secţiunea a treia expune argumentul lui Mises conform căruia legea, regulile normative de comportament şi instituţiile sociale sunt totodată produsul unui lung proces evolutiv şi rezultatul încercărilor fiinţelor umane de a-şi ajusta, în mod raţional şi deliberat, comportamentul la cerinţele cooperării sociale în cadrul diviziunii muncii.

Secţiunea a patra scoate în evidenţă importanţa pe care Mises o ataşează calculului economic în termeni de preţuri de piaţă, ca precondiţie logică a existenţei societăţii. Departe de a fi o ordine „spontană”, societatea este pentru Mises o ordine „raţională”, deoarece însăşi posibilitatea acţiunii orientate spre scop în cadrul diviziunii sociale a muncii depinde de facultatea intelectului uman de a concepte numere cardinale şi de a le manipula în operaţii aritmetice. Aşadar, aşa cum vom vedea în secţiunea a cincea, din punctul de vedere al lui Mises, funcţia socială a sistemului de preţuri nu este de a facilita „utilizarea informaţiei în societate”, ci de a face posibilă „utilizarea calculului economic în societate”. Preţurile de piaţă viitoare şi speculative, aşa cum sunt ele estimate de către întreprinzători, şi nu preţurile istorice deja realizate, servesc această funcţie. Mises argumentează mai departe că preţurile din trecut experimentate de către întreprinzători, în mod praxeologic, nu pot nicicând încarna cunoaşterea relevantă pentru planurile de producţie necesarmente orientate către viitor, în lumea reală a datelor economice în schimbare. Într-adevăr, voi argumenta că aceasta este o implicaţie negativă, îndelung neglijată, a teoremei regresiei a lui Mises cu privire la originea banilor.

Secţiunea a şasea discută dacă, şi în ce măsură, poziţia adoptată de Mises în dezbaterea privind calculul economic în socialism s-a referit mai degrabă la problemele informaţionale decât la cele de calcul economic. De fapt, aşa cum vom vedea, răspunsul la această întrebare este destul de clar. În special în discuţiile mai târzii pe acest subiect, Mises a făcut în repetate rânduri presupunerea explicită că planificatorii socialismului beneficiază de cunoaştere completă, nu doar a celor mai moderne tehnologii, ci inclusiv a ceea ce Hayek numeşte „circumstanţele particulare de timp şi loc” relative la scările de valori ale consumatorilor şi disponibilitatea resurselor. Chiar şi în aceste condiţii de „informaţie perfectă”, Mises a susţinut cu tărie că problema calcului economic, „problema fundamentală şi unică a socialismului”, rămâne insolubilă.

Abordarea misesiană a evoluţiei sociale ca rezultat al unei lupte ideologice conştiente este conturată în secţiunea finală. Aici voi prezenta ipoteza speculativă a lui Mises potrivit căreia ignoranţa prelungită a maselor faţă de cele mai îndepărtate consecinţe ale activităţii catalactice duce la răspândirea unei adaptări sociale defectuoase şi la dezintegrare socială spontană.

Raţiunea şi originea societăţii

Pentru Mises, raţiunea este „trăsătura caracteristică” a omului (1966, p.177). Raţiunea umană şi acţiunea umană sunt inseparabil legate, deoarece „Fiecare acţiune se întemeiază întotdeauna pe o anumită idee despre anumite relaţii cauzale” (Mises 1966, p.177). În plus, gândirea şi acţiunea sunt congenere, produsul îngemănat al eforturilor omului de a se susţine şi de a înflori într-un univers al rarităţii. Aşadar, fiinţele care ar locui „un univers cu posibilităţi nelimitate ... nu şi-ar dezvolta niciodată raţiunea şi gândirea. Dacă o asemenea lume ar fi, în cele din urmă, rezervată descendenţilor rasei umane, aceste fiinţe binecuvântate şi-ar vedea puterea de gândire dispărând şi ar înceta de a mai fi umane, deoarece sarcina primordială a raţiunii este de a face fată, în mod conştient, limitărilor impuse omului de către natură, de a lupta împotriva rarităţii. Omul activ şi gânditor este produsul unui univers caracterizat prin raritate” (Mises 1966, pp.235-36).

Fruct al gândirii conştiente şi instrument al acţiunii, Mises caracterizează cunoaşterea ca având „fundament acţional”. „[C]unoaşterea este o unealtă a acţiunii. Funcţia sa este să sfătuiască omul cum să procedeze în demersurile sale de a îndepărta disconfortul” (Mises 1987b, p.35).

Mises (1966, p.143) defineşte societatea ca „acţiune concertată” sau „cooperare” între fiinţele umane, altfel spus ca „rezultatul comportamentului conştient şi deliberat.” Astfel, societatea este o „strategie” conştient proiectată, un „mod de acţiune elaborat de om” în lupta cu raritatea (Mises 1966, p.26).[1] Societatea este prin urmare produsul gândirii şi al voinţei umane: „Raţiunea a demonstrat că, pentru om, cele mai adecvate mijloace de ameliorare a condiţiilor sale de trai sunt cooperarea socială şi diviziunea muncii. Ele reprezintă principalul instrument al omului în lupta sa pentru supravieţuire” (Mises 1966, p.176).

În opinia lui Mises, cooperarea socială provine din două fapte fundamentale. Primul este „fenomenul natural” conform căruia efortul uman cheltuit în cadrul diviziunii muncii este mai productiv decât acelaşi cuantum de efort dedicat producţiei în izolare (1985, pp.38-39). Cel de-al doilea este acela că, prin exercitarea deliberată a raţiunii, indivizii sunt capabili să înţeleagă primul fapt şi în mod conştient să îl utilizeze ca mijloc de sporire a bunăstării (1966, pp.144-45). Aşa cum afirmă Mises: „Societatea umană este un fenomen intelectual şi spiritual. Este rezultatul utilizării deliberate [sublinierea mea] a unei legi universale, ce determină devenirea cosmică, respectiv al productivităţii superioare a diviziunii muncii. Ca orice altă manifestare a acţiunii, recunoaşterea legilor naturii este pusă în serviciul eforturilor omului de a-şi ameliora condiţiile” (1966, p.145).

Identificând diviziunea muncii ca „esenţa societăţii” şi „fenomenul social fundamental”, Mises întemeiază evoluţia socială ca proces ontologic capabil de a fi călăuzit de investigaţia raţională (1969, p.299; 1966, p.157). Evoluţia socială devine aşadar „dezvoltarea diviziunii muncii” şi ne permite „ ... să trasăm originea a tot ceea ce priveşte societatea în dezvoltarea diviziunii muncii” (Mises 1969, pp. 301, 303).

Fiind „marele principiu al devenirii cosmice şi al evoluţiei”, şi „principiul fundamental al tuturor formelor de viaţă” (Mises 1985, p.38; Mises 1969, p.291)[2], principiul diviziunii muncii are aplicaţii atât în lumea socială, cât şi în cea biologică. Această înţelegere îl conduce pe Mises în scrierile timpurii să compare societatea umană cu un organism biologic, identificând diviziunea muncii ca tertium comparationis al metaforei (1969, pp.289-92).[3]

Cu toate acestea, ce distinge cooperarea dintre indivizi în cadrul „organismului social” de interacţiunea celulară a organismelor vegetale şi animale este faptul că doar în primul caz gândirea şi voinţa sunt forţele originare şi de susţinere ale coalescenţei organice. Societatea umană este aşadar spirituală şi teleologică. Afirmă Mises: „Societatea este produsul gândirii şi al voinţei. Nu există în afara raţiunii şi voinţei. Îşi are lăcaşul în fiinţa umană, nu în lumea exterioară. Este proiectată din interior în exterior” (1969, p.291).

Dorinţa puternică de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, împreună cu recunoaşterea productivităţii mai ridicate a cooperării sociale oferă motivaţia specifică ce îndeamnă individul să renunţe la activitatea economică autarhică şi să se integreze de bunăvoie în diviziunea socială a muncii. Prin urmare,

Fiecare pas prin care un individ substituie acţiunii izolate acţiunea concertată are drept rezultat o ameliorare imediată şi recognoscibilă a condiţiilor sale. Avantajele derivate din cooperarea paşnică şi diviziunea muncii sunt universale. Ele aduc beneficii imediate fiecărei generaţii, şi nu doar descendenţilor de mai târziu. Individul este compensat din abundenţă pentru ceea ce trebuie să sacrifice de dragul societăţii, prin avantaje superioare. Sacrificiul său este doar aparent şi temporar; el renunţă la un câştig mai mic pentru a dobândi mai târziu unul mai mare. Nici o fiinţă rezonabilă nu poate să nu înţeleagă lucrul acesta evident. Când cooperarea socială se intensifică prin lărgirea câmpului diviziunii muncii, sau când protecţia legală şi păstrarea păcii sunt întărite, motivaţia este dorinţa tuturor celor implicaţi de a-şi ameliora propriile condiţii. Urmărindu-şi propriile interese – corect înţelese – individul lucrează pentru intensificarea cooperării sociale şi interacţiunea paşnică. Societatea este un produs al acţiunii umane, i.e., al impulsului uman de a îndepărta, atât cât este posibil, neplăcerea (Mises 1966, p.146).

Legea Torrens-Ricardo a costurilor comparative, care identifică cauzele comerţului şi specializării între naţiuni, devine aşadar pentru Mises o inferenţă formală a „legii asocierii”, lege generală ce explică universalitatea şi permanenţa cooperării sociale la nivel individual. Elucidând stimulentele ce determină fiinţele umane individuale, cu capacităţi productive variate şi fără un acord explicit, să întreprindă de bunăvoie acele acţiuni care dau naştere diviziunii sociale a muncii şi tind către intensificarea ei progresivă, legea asocierii oferă cheia de înţelege a evoluţiei sociale.

Potrivit lui Mises:

Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la intensificarea progresivă a cooperării umane. ... Sarcina cu care se confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate consta decât în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă asocierea şi intensificarea ei progresivă. ... Dacă şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a muncii este mai productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă şi în măsura în care omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere; omul nu devine o fiinţă socială sacrificându-şi propriile interese pe altarul unui Moloh mitic, societatea, ci urmărind ameliorarea propriei sale bunăstări. Experienţa ne învaţă că această condiţie – productivitatea sporită atinsă în condiţii de diviziune a muncii – este prezentă deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a oamenilor şi a distribuţiei factorilor geografici naturali de producţie – este reală. Suntem, aşadar, în măsură să înţelegem cursul evoluţiei sociale (Mises 1966, pp. 160-61).

Acţiunea legii asocierii dă naştere la două tendinţe înrudite, ce pot fi detectate în dezvoltarea istorică a societăţii. Prima este extinderea progresivă a diviziunii muncii pentru a cuprinde un număr din ce în ce mai mare de indivizi şi grupuri. Cea de-a doua este intensificarea progresivă a diviziunii muncii, pe măsură ce în interiorul relaţiilor sociale se caută atingerea unei game din ce în ce mai largi de scopuri individuale. Aceste tendinţe evolutive sunt descrise de Mises în următorii termeni:

Societatea se dezvoltă subiectiv şi obiectiv. Subiectiv lărgindu-şi numărul de membri, obiectiv lărgind scopurile activităţilor sale. Iniţial limitată la cele mai restrânse cercuri, la vecinii din apropriere, diviziunea muncii devine gradual mai generală până când include întreaga umanitate. Acest proces, încă departe de a fi complet şi în niciun moment în istorie încheiat, este finit. Când toţi oamenii de pe pământ vor forma un sistem unitar al diviziunii muncii, aceasta îşi va fi atins scopul. Umăr la umăr cu această extindere a legăturii sociale se află procesul de intensificare. Acţiunea socială îmbrăţişează din ce în ce mai multe ţeluri; aria în care individul se aprovizionează pentru consumul propriu devine constant mai restrânsă (1969, p.324).

Cea de-a doua tendinţă a diviziunii muncii de a-şi intensifica efectele spre „cea mai mare concentrare posibilă a producţiei fiecărei specializări” este în concordanţă cu factorii geografici, de pildă distribuţia resurselor naturale şi condiţiile climatice. În absenţa unor astfel de impedimente geografice, evoluţia socială „ar rezulta în final în apariţia unei singure fabrici ce ar aproviziona întreaga oicumenă cu un articol anume” (Mises 1985, p.23).

Rod final şi complet al evoluţiei sociale conduse de principiul cosmic ontologic al diviziunii muncii, „oicumena” îmbrăţişează întreaga umanitate, ce cooperează în procese de producţie hiperspecializate. În orice moment al istoriei, oicumena aflată în dezvoltare este rezultatul „raţional şi deliberat” al unui proces intersubiectiv, al cărui scop este ameliorarea rarităţii. Aceasta nu există ca un lucru în sine, ci ca un complex de relaţii sociale ce se naşte din orientarea comună a acţiunilor umane individuale, i.e., de a folosi diviziunea socială a muncii ca mijloc pentru atingerea scopurilor individuale. Pentru că asemenea relaţii emanează aşadar din voinţă, acestea trebuie zi de zi afirmate şi recreate în gândirea şi comportamentul uman.

Bazele raţionaliste ale regulilor de conduită şi instituţiilor sociale

Dacă societatea şi evoluţia socială decurg din voinţa umană, fiind, cum spune Mises, un „fenomen volitiv”, tot aşa sunt şi instituţiile sociale subsidiare, obiceiurile şi regulile de conduită ce facilitează instituirea şi funcţionarea neperturbată a sistemului de relaţii sociale. Legea, codul moral, căsătoria şi nucleul familial, proprietatea privată, ocupaţiile şi profesiile specializate, dezvoltările lingvistice, şi însăşi economia de piaţă sunt urmarea demersurilor conştiente ale fiinţelor umane de a se adapta cât mai eficient la cerinţele relaţiei sociale fundamentale, şi prin aceasta de a folosi cât mai productiv principiul diviziunii muncii pentru a-şi atinge scopurile. În vreme ce aceste instituţii nu au fost croite de o singură minte, prin fiat politic sau prin „contractul social”, acestea sunt într-adevăr produsul planificării raţionale şi deliberate de către oameni, ale căror idei şi acţiuni le reafirmă şi le remodelează de-a lungul istoriei (1969, p.306).

Aşadar, Mises argumentează că „Respectarea regulilor morale pe care le necesită instituirea, prezervarea şi intensificarea cooperării sociale nu este privită ca un sacrificiu adus unei entităţi mitologice, ci ca adoptarea celor mai eficiente metode de acţiune, ca un preţ ce trebuie plătit în vederea obţinerii celor mai apreciate rezultate” (1966, p.883). Pentru a culege beneficiile cooperării sociale, fiecare individ trebuie să se abţină de la a căuta avantajele efemere ale acţiunilor „dăunătoare funcţionării neperturbate a sistemului social”, şi totodată propriilor sale interese corect înţelese. (Mises 1966, p.148)

Dreptul evoluează ca parte a sistemului „regulilor de conduită indispensabile pentru prezervarea societăţii” (Mises 1966, p.149) Dezvoltarea acestor reguli de conduită, ca şi cea a societăţii în sine, este un proces evolutiv şi raţional. Mises respinge cu tărie explicaţia raţionalistă naivă, ce concepe originea şi dezvoltarea lor ca „un proces conştient ... în care omul este în deplină cunoştinţă a motivelor şi scopurilor sale, şi a felului în care să caută să le înfăptuiască” (1969, p.43). Cu toate acestea, Mises afirmă că evoluţia dreptului este în mod crucial dependentă de faptul că „poziţia scopurilor sociale în sistemul de scopuri individuale este percepută de raţiunea individului, care îi permite să-şi recunoască corect propriile interese” (1969, p.398). Dacă raţionalistul naiv afirmă că legea se iveşte, deja maturizată, dintr-un set de contracte pre-societale explicite, Mises, ca raţionalist social, caracterizează legea ca „acord, sfârşit al conflictului”, care apare natural din procesul de evoluţie socială, şi răspândeşte percepţia productivităţii sporite a integrării paşnice în diviziunea socială a muncii. (1969, p.44) Asta explică, mai departe, de ce „Ideea de Drept este înţeleasă mai întâi în sfera în care menţinerea păcii este în mod urgent necesară pentru a asigura activitatea economică ... adică în relaţiile dintre indivizi [i.e., în sfera dreptului privat]” (Mises 1969, p.46).

Ca instrument proiectat să sporească prosperitatea reciprocă prin facilitarea cooperării sociale, legea are fundament teleologic şi raţionalist: „Ca toate celelalte instituţii sociale, Dreptul există pentru scopuri sociale” (Mises 1969, p.77). Astfel, „Dreptul şi legalitatea, codul moral şi instituţiile sociale ... posedă o origine umană, singurul criteriu care trebuie să li se aplice fiind cel al adecvării la bunăstarea umană” (Mises 1966, p.147).

Pe de altă parte, represiunea conduitei antisociale a celor deficienţi intelectual, a celor cu voinţă slabă, sau a indivizilor ce într-o bună măsură desconsideră consecinţele viitoare ale acţiunilor lor nu este realizată exclusiv sau nici măcar în mare parte de către forţa coercitivă a autorităţilor legale. Regulile morale larg acceptate şi obiceiurile au evoluat ca o primă linie de apărare împotriva comportamentului cu potenţial de distrugere a relaţiilor sociale. Aşa cum arată Mises:

Nu orice normă socială necesită ca măsuri coercitive extreme să fie imediat puse în practică. În multe situaţii, regulile morale şi obiceiul pot extrage de la individ o recunoaştere a ţelurilor sociale fără asistenţa sabiei justiţiei. Moralitatea şi obiceiurile merg mai departe decât legea Statului atât timp cât există o diferenţă de grad între acestea, dar nu şi o incompatibilitate în principiu (1969, p.399).

Aceasta este însemnătatea din spatele dictum-ului lui Mises că „Moralitatea reprezintă respectarea cerinţelor existenţei sociale ce trebuie pretinsă de la fiecare membru al societăţii în parte. Un om care trăieşte în izolare nu are reguli morale de urmat” (Mises 1987b, p.33).

Precum dreptul şi regulile normative de conduită, proprietatea privată este, în acelaşi timp, „produsul unei evoluţii multiseculare” şi „un instrument uman” (Mises 1966, pp. 654, 683) Aceasta a apărut ca un răspuns raţional la raritate, când, dându-şi seama de productivitatea redusă datorată creşterii densităţii populaţiei, oamenii au decis în mod deliberat să abandoneze „metodele spoliatoare” de vânătoare şi cules, şi să-şi aproprieze pentru totdeauna cei mai productivi factori de producţie naturali (Mises 1966, pp. 656-57). Mai mult, dezvoltarea istorică a proprietăţii private a fost puternic condiţionată de ideologie, care, aşa cum vom vedea mai departe, este produsului gândirii umane conştiente.

Căsătoria monogamă şi nucleul familial sunt de asemenea instituţii sociale ce au evoluat ca rezultate ale înţelegerii raţionale a cerinţelor diviziunii muncii. „Ca instituţie socială, căsătoria reprezintă adaptarea individului la ordinea socială prin care un anumit domeniu de activitate, cu toate sarcinile şi cerinţele sale, îi este desemnat” (Mises 1969, p.99). În acest sens, este aplicarea principiului diviziunii muncii la acele sarcini extra-catalactice care sunt premise obligatorii ale satisfacţiei produse de bunurile de consum, obţinute fie pe piaţă, fie în gospodărie, e.g. naşterea şi creşterea copiilor. Este o formă de coooperare socială, aleasă în contextul rarităţii omniprezente a vieţii umane.

Căsătoria şi viaţa de familie nu sunt aşadar produse ale impulsurilor sexuale înnăscute sau ale instinctelor naturale. Aceste instituţii au apărut şi continuă să existe ca parte integrantă a vieţii sociale deoarece raţionamentul fiinţelor umane individuale le reafirmă zilnic beneficiile. În termenii lui Mises, „nici coabitarea, nici ceea ce o precede şi o urmează, nu generează cooperare şi moduri de viaţă societale. Şi animalele se adună la împerechere, dar nu şi-au dezvoltat relaţii sociale. Viaţa de familie nu e doar produsul raporturilor sexuale. Nu este câtuşi de puţin natural şi necesar ca părinţii şi copiii să locuiască împreună în felul în care o fac într-o familie. Relaţia de împerechere nu trebuie să rezulte în organizarea familială. Familia umană este un rezultat al gândirii şi acţiunii” (Mises 1969, p.168).

Nici idealul modern al căsătoriei monogame nu este creaţia directivelor ecleziastice. Căsătoria modernă este produsul evoluţiei legii contractuale şi a extensiei ei deliberate în lucruri ce privesc viaţa de familie. Monogamia câştigă bătălia istorică asupra poligamiei, deoarece conflictul asupra controlului şi dispoziţiei proprietăţii pe care o femeie o aduce într-o căsătorie, inclusiv identificarea urmaşilor corespunzători, este rezolvat prin recursul la ideea de contract. Acest proces este descris de Mises în următorul pasaj:

Aşadar, monogamia a fost impusă gradual de către soţia care îi aducea soţului avere şi de către rudele ei – o manifestare directă a felului în care gândirea capitalistă şi calculul au penetrat familia. Pentru a proteja din punct de vedere legal proprietatea soţiilor şi a copiilor lor, o linie clară este trasată între conexiuni şi succesiuni legitime şi nelegitime. Relaţia soţului cu soţia sa este recunoscută ca un contract.

Pe măsură ce ideea de contract intră în Legea Casătoriei, aceasta întrerupe domnia bărbatului şi face din soţie un partener cu drepturi egale. Dintr-o relaţie unilaterală bazată pe forţă, căsătoria devine un acord reciproc; slujitoarea devine soţia îndreptăţită să ceară bărbatului tot ceea ce el este îndreptăţit să ceară de la ea. ...

Această evoluţie a căsătoriei a avut loc prin prisma legii privind proprietatea persoanelor căsătorite. Poziţia femeii în căsnicie a fost îmbunătăţită odată ce principiul violenţei a fost îndepărtat, şi ideea de contract avansată în celelalte domenii ale Legii Proprietăţii a transformat în mod necesar relaţiile de proprietate în cadrul cuplului căsătorit. Soţia a fost eliberată de puterea soţului ei pentru prima dată când a câştigat dreptul legal asupra averii pe care a adus-o în şi a dobândit-o de-a lungul căsniciei. ...

Aşadar, căsătoria aşa cum o ştim a apărut în întregime ca rezultat al ideii de contract ce a penetrat toate sferele vieţii. Toate idealurile căsătoriei pe care le preţuim au crescut din această idee. Că mariajul uneşte un bărbat şi o femeie, că poate fi stabilit de bunăvoie de ambele părţi, că impune datoria fidelităţii reciproce, ca violările jurămintelor de căsătorie ale bărbatului nu trebuie judecate diferit de cele ale femeii, că drepturile soţului şi ale soţiei sunt necesarmente aceleaşi – aceste principii se dezvoltă din atitudinea contractuală faţă de problemele vieţii conjugale (1969, pp. 95-96).

Rezumând, viaţa de familie în forma sa modernă, precum şi moralitatea şi regulile de conduită care o susţin şi o fac posibilă, sunt rezultatul unui proces istoric ghidat de raţiune şi alimentat de dorinţa fiinţelor umane de a-şi aranja viaţa într-un mod compatibil cu cea mai mare satisfacţie posibilă a dorinţelor lor în cadrul diviziunii muncii aflate în dezvoltare. Aşadar, conchide Mises, căsătoria modernă „este rezultatul dezvoltării capitaliste, nu ecleziastice” (1969, p.97).

Ca şi moralitatea ce stă la baza căsătoriei, toate fenomenele spirituale şi intelectuale, inclusiv religia şi cultura, sunt puternic condiţionate de dezvoltarea diviziunii sociale a muncii. Aşa cum arată Mises, „cultura internă are nevoie de mijloace externe pentru realizarea ei, şi aceste mijloace externe pot fi obţinute doar prin efort economic. Când productivitatea muncii decade prin mişcarea retrogradă a cooperării sociale, decăderea culturii interne vine din urmă.” (1969, p.310) Mises ilustrează istoric acest lucru arătând că declinul Imperiului Roman „a fost rezultatul dezintegrării societăţii antice, care după ce a atins un nivel ridicat al diviziunii muncii s-a afundat din nou într-o economie fără monedă” (1969, p.309). Această „dezintegrare” a diviziunii sociale a muncii a livrat o contralovitură devastatoare nu doar populaţiei umane, productivităţii şi prosperităţii, dar şi îndeletnicirilor ştiinţifice, tehnice şi artistice. Pe scurt, „cultura Clasică a murit fiindcă societatea Clasică a regresat” (Mises 1969, p.309).

Evoluţia lingvistică este de asemenea strâns legată de schimbările ce se produc în cadrul diviziunii muncii. Limbajul este „o unealtă a gândirii şi acţiunii”, si astfel, „se modifică mereu în conformitate cu schimbările ce au loc în minţile celor care îl folosesc” (Mises 1985, p.232). Când comunicarea între membrii unui grup lingvistic omogen este afectată, sau întreruptă cu totul, aceasta are drept consecinţă evoluţia divergentă a limbii între grupuri izolate din acel moment înainte. Astfel, Mises explică apariţia dialectelor locale ca o „dezintegrare a unităţii lingvistice” ce rezultă „când comunicarea între părţi diferite ale teritoriului unei naţiuni era ocazională, având în vedere caracterul precar al diviziunii interlocale a muncii, şi primitivitatea mijloacelor de transport ...” (1985, p.233).

Laolaltă cu înzestrarea genetică şi mediul înconjurător, Mises identifică diviziunea socială a muncii ca un factor important ce operează în constrângerea posibilităţilor „fiinţei şi devenirii” individului în orice moment al istoriei (1969, pp.314-15). Individul se naşte într-un mediu social caracterizat de reguli de conduită deja existente, de convenţii lingvistice, coduri legale şi morale, obiceiuri şi instituţii sociale, al căror raison d’être este să facă posibilă cooperarea umană sub diviziunea muncii. Alegând să se integreze în societate, individul trebuie să se adapteze în mod conştient la diviziunea muncii, atât fizic, cât şi spiritual: fizic, prin abandonarea exerciţiului şi dezvoltării abilităţilor şi aptitudinilor sale într-o gamă largă de sarcini concepute să servească în mod direct propriilor dorinţe, şi prin urmărirea unei profesii înalt specializate, sau a unei ocupaţii orientate să satisfacă dorinţele altor oameni; şi spiritual, prin adoptarea unui comportament în concordanţă cu normele şi instituţiile sociale.

Aşadar, potrivit lui Mises (1969, p. 304), „Cel mai important efect al diviziunii muncii este acela că transformă individul independent într-o fiinţă socială dependentă. În cadrul diviziunii muncii, omul social se schimbă … se adaptează la noi moduri de viaţă, permiţând unor energii şi organe să se atrofieze, şi dezvoltă altele. El devine unilateral.”

Mai mult, aşa cum arată Mises, însuşi conceptul de fiinţă umană izolată este o ficţiune, un construct mental util în elaborarea teoriei economice, dar imposibil de realizat în istorie (Mises 1966, pp. 243-44; Mises 1969, pp. 291-92) Homo sapiens este în mod necesar o creatură a cooperării sociale sub diviziunea muncii, deoarece limbajul, premisă necesară a gândirii conştiente, nu poate fi dezvoltat de o fiinţă izolată.

Trecerea biologică a unei specii de primate deasupra nivelului de simplă existenţă animală, şi transformarea acestora în oameni primitivi a presupus dezvoltarea primelor rudimente de cooperare socială. Homo sapiens a apărut pe scena evenimentelor pământeşti nu ca un căutător solitar de hrană, nici ca membru al unei cete gregare, ci ca o fiinţă ce cooperează conştient cu fiinţe de acelaşi fel. Doar cooperând cu semenii săi el a putut să dezvolte limbajul, unealta indispensabilă a gândirii. Nici nu ne putem imagina o fiinţă raţională trăind in izolare perfectă, ce nu colaborează cel puţin cu membrii propriei familii, propriului clan sau trib. Omul ca om este necesarmente animal social. Cooperarea într-o anumită măsură este o caracteristică esenţială a naturii sale (1985, p.252).

Aceste considerente îl conduc pe Mises la concluzia că „Dezvoltarea raţiunii umane şi a societăţii umane sunt unul şi acelaşi proces” (1969, p.291). Altundeva, Mises afirmă „legătura interioară şi necesară dintre evoluţia minţii şi evoluţia societăţii” (1969, p.300). Dar dacă cooperarea socială este o precondiţie necesară a obârşiei minţii umane, existenţa diviziunii sociale a muncii dincolo de nivelul rudimentar depinde de abilitatea intelectului uman de a opera cu numere cardinale pentru a calcula rezultatele proceselor sociale de producţie. Aceste este un alt sens în care, pentru Mises, societatea poate fi considerată un fenomen raţional.

Calculul economic, piaţa şi societatea

Mises caracterizează piaţa ca fiind „cel dintâi corp social” (1966, p.315). Astfel, economia de piaţă este „produsul unui lung proces evolutiv” (Mises 1966, p.265). Însă aceasta nu sugerează faptul că relaţiile de piaţă sunt rezultatul non-teleologic şi neintenţionat al unor procese non-raţionale de selecţie culturală, asemănătoare tropismului. În sens contrar, Mises argumentează că economia de piaţă este produsul raţiunii conştiente şi al efortului teleologic, este „rezultatul strădaniilor omului de a-şi adapta cât mai bine cu putinţă acţiunile la condiţiile date ale mediului său, pe care nu le poate altera” (1966, p.265). În acest sens, Mises se referă la economia de piaţă atât ca „mod de acţiune în condiţii de diviziune a muncii elaborat de om”, cât şi ca „strategie” pentru atingerea progresului social şi economic (1966, p.265).

Mai mult, piaţa îşi are originea în şi evoluează prin schimburi individuale, care implică „mutualitate intenţionată” şi „cooperare conştientă şi deliberată” (Mises 1966, p.194). Aşa cum scrie Mises, „Recurenţa actelor individuale de schimb generează piaţa pas cu pas, odată cu evoluţia diviziunii muncii într-o societate bazată pe proprietatea privată” (1966, p.327). Decurge din aceasta, aşadar, că „Relaţia de schimb este relaţia socială fundamentală. Schimbul interpersonal de bunuri şi servicii ţese reţeaua de legături care îi uneşte pe oameni în societate. Formula societală este: do ut des” (Mises 1966, p.194).

În virtutea faptului că subzistă în reţeaua de schimburi continuu recurente între actorii umani ce urmăresc un ţel, piaţa şi configuraţia acesteia în orice moment în timp este explicată de valorile şi alegerile umane care dau naştere acestor schimburi. În acest sens, cu siguranţă, societatea de piaţă este o creaţie deliberată, o consecinţă intenţionată a comportamentului conştient ales. Potrivit lui Mises:

Piaţa este un proces, pus în mişcare de interferenţa acţiunilor diverşilor indivizi care cooperează în condiţii de diviziune a muncii. Forţele care determină starea mereu schimbătoare a pieţei sunt judecăţile de valoare ale acestor indivizi şi acţiunile lor, călăuzite de aceste judecăţi de valoare. … Procesele de piaţă rezultă în întregime din acţiunile umane. Fiecare fenomen de piaţă poate fi atribuit în cele din urmă anumitor opţiuni ale membrilor societăţii de piaţă. …

…[S]ingurii factori ce dirijează piaţa şi determinarea preţurilor sunt actele deliberate ale oamenilor. Nu există nici un automatism; nu există decât oameni, care urmăresc conştient şi deliberat obiectivele alese de ei. Nu există forţe mecanice misterioase; nu există decât dorinţa umană de a îndepărta neplăcerea (1966, pp. 257-58, 315).

Dar în vreme ce fenomenele de piaţă pot fi explicate în totalitate în termeni de alegeri umane conştiente, structurile succesive de preţuri care ies la iveală în decursul procesului de piaţă sunt fenomene „sociale” autentice. Acestea sunt sociale în sensul în care, deşi fiecare individ care face o tranzacţie contribuie la formarea lor, ele reprezintă mai mult decât oricare contribuţie individuală în particular. Rezultatul este acela că fiecare individ, când îşi planifică activităţile de piaţă, ia în calcul preţurile ca şi cum acestea nu ar fi influenţate de acţiunile sale. Aşa cum scrie Mises:

Fenomenele de piaţă sunt fenomene sociale. Ele sunt rezultanta contribuţiei active a fiecărui individ. Dar ele diferă de fiecare dintre aceste contribuţii. Ele îi apar individului ca ceva dat, ceva ce el însuşi nu poate altera. …

... [Preţurile] sunt fenomene sociale, deoarece sunt produse de interacţiunea evaluărilor tuturor indivizilor care participă la procesul pieţei. Fiecare individ, cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra şi vânzând sau abţinându-se de la a vinde, contribuie cu partea lui la formarea preţurilor de piaţă. Dar cu cât mai extinsă este piaţa cu atât mai mică este ponderea contribuţiei aduse de fiecare individ. Astfel, structura preţurilor de piaţă le apare indivizilor ca un dat, la care trebuie să-şi adapteze comportamentul propriu (1966, pp. 315, 331).

Mises scoate în evidenţă faptul că nu un preţ aparte, ci complexul de relaţii între preţuri care prevalează la un moment dat constituie aspectul social al pieţei:

Ar fi absurd să privim un anumit preţ ca şi cum ar fi un obiect izolat în sine. Un preţ exprimă poziţia pe care o atribuie oamenii care acţionează unui lucru, în actuala stare a eforturilor lor de a îndepărta disconfortul. El nu indică o relaţie cu ceva neschimbător, ci doar poziţia instantanee a unui ansamblu aflat în schimbare caleidoscopică. În această colecţie de lucruri considerate valoroase de către judecăţile de valoare ale oamenilor care acţionează, locul fiecărei particule este interdependent de toate celelalte particule. Ceea ce se numeşte preţ este întotdeauna o relaţie în cadrul unui sistem integrat, care este efectul compus al relaţiilor umane (1966, p.392).

Determinând structura de preţuri, piaţa determină de asemenea, ca parte a aceluiaşi proces social, alocarea forţei de muncă şi a altor resurse către linii de producţie diferite, şi „distribuţia” veniturilor între diverşii indivizi care contribuie la producţie. Scrie Mises:

Procesul de formare a preţurilor este un proces social. El se încheagă printr-o interacţiune a tuturor membrilor societăţii. Cu toţii colaborează şi cooperează, fiecare în rolul specific pe care şi l-a ales în cadrul diviziunii muncii. Rivalizând întru cooperare şi cooperând întru competiţie, toţi oamenii îşi aduc propria lor contribuţie la producerea rezultatului, adică la structura preţurilor pieţei, alocarea factorilor de producţie în diversele ramuri de satisfacere a dorinţelor şi determinarea părţii ce revine fiecărui individ. Aceste trei evenimente nu sunt trei lucruri deosebite. Ele nu sunt decât aspecte diferite ale unui unic fenomen indivizibil. … In cursul procesului de piaţă, ele se consumă uno acto (1966, p.338).

Procesul pieţei este aşadar cel care dă naştere „nu doar structur[ii] preţurilor ci, nu mai puţin, structur[ii] social[e], încredinţarea diverselor sarcini către diverşii indivizi” (Mises 1966, p.257). Piaţa, şi piaţa singură, permite dezvoltarea şi durabilitatea unei ordini sociale cu înţeles şi scop. Sub călăuzirea pieţei, fiecare individ alege în mod deliberat să se integreze în diviziunea socială a muncii, spre cel mai mare beneficiu al său şi al semenilor săi. În acest fel, sistemul social „este călăuzit de piaţă. … [Piaţa] singură asigură ordinea întregului sistem social, înzestrându-l cu sens şi semnificaţie” (Mises 1966, p.257).

În teoria socială misesiană, aşadar, caracteristica distinctivă şi sine qua non a societăţii de piaţă şi a fiinţei sociale în sine nu este „spontaneitatea” (orice ar însemna asta), ci „caracterul deliberat”. Când mecanismul social de călăuzire al pieţei este distrus, aşa cum se întâmplă sub planificarea centralizată de tip socialist, cooperarea socială sistematică şi semnificativă devine imposibilă şi este înlocuită de „un sistem de bâjbâire prin întuneric. ... Ceea ce se numeşte planificare conştientă este tocmai eliminarea acţiunii conştiente, îndreptate spre un scop [sublinierea mea]” (Mises 1966, pp.700-701).

În vreme ce cooperarea umană în cadrul diviziunii muncii este făcută posibilă de rezultanta socială a relaţiilor de schimb de piaţă, i.e. de structura de preţuri, piaţa în sine se asertează pe baza unei operaţii intelectuale, ce îşi are originea în şi este îndeplinită conştient de mintea umană individuală. Această operaţie este ceea ce Mises numeşte „calcul economic în termeni monetari” sau simplu, „calcul monetar”. Potrivit lui Mises, calculul monetar este „fundamentul intelectual al economiei de piaţă” şi „steaua polară a acţiunii desfăşurate în sistemul social de diviziune a muncii” (1966, pp. 229, 259). Este o „metodă de gândire” creată deliberat de către „omul care acţionează”, care a „făcut cu putinţă calculul acţiunilor sale” (Mises 1966, p.231).

Calculul îi este în mod absolut necesar unui actor uman pentru determinarea celei mai avantajoase alocări a resurselor rare, într-o lume în care resursele nu sunt nici complet nespecifice, nici absolut specifice unei largi varietăţi de procese de producţie posibile (Mises 1966, pp. 207-08). În aceste condiţii, aşadar, calculul monetar:

este busola omului care se angajează în producţie. Acesta calculează pentru a distinge domeniile de producţie remunerative de cele neprofitabile. … Fiecare pas din sfera activităţilor antreprenoriale face obiectul verificării cu ajutorul calculului monetar. Premeditarea acţiunii planificate devine calculul comercial făcut în avans al costurilor şi încasărilor anticipate. Stabilirea retrospectivă a rezultatului acţiunii trecute devine contabilizare a profiturilor şi a pierderilor (Mises 1966, p.229).

Capitalul, „conceptul fundamental al calculului economic”, şi conceptul corelativ de venit îi permit actorului uman să înţeleagă mental distincţia dintre scopuri şi mijloace „în contextul condiţiilor aflate în permanentă schimbare, al industriilor de transformare aflate pe o treaptă înaltă de dezvoltare şi al structurii complicate a cooperării sociale dintre sute de mii de slujbe şi activităţi specializate” (Mises 1966, pp.260-61). Contabilizarea capitalului este aşadar precondiţia indispensabilă a expresiei raţionalităţii şi scopului individului în contextul diviziunii sociale a muncii, deoarece, dacă nu ar face apel la această operaţie intelectuală, oamenii nu ar fi capabili sa evalueze rezultatele, fie produse, fie aşteptate, ale acţiunilor lor. Potrivit lui Mises, „Calculul monetar îşi demonstrează întreaga perfecţiune în contabilizarea capitalului. El stabileşte preţurile monetare ale mijloacelor disponibile şi compară acest total cu schimbările induse de acţiune şi de intervenţia altor factori. Confruntarea aceasta arată ce schimbări au survenit în configuraţia preocupărilor omului care acţionează şi magnitudinea acestor schimbări; ea face cu putinţă stabilirea succesului şi a eşecului, a profiturilor şi a pierderilor” (1966, p.230).

Fără posibilitatea calcului economic, chiar şi un actor uman în perfectă izolare ar găsi gama de activităţi îndreptate către un scop sau de „schimburi austistice” restrânsă la mai puţin decât întreaga gamă de posibilităţi de producţie determinată de elementele exterioare ale mediului în care se află (inclusiv capacitatea sa de muncă). Caracterizând economia individului izolat şi cea a societăţii socialiste izolate drept „construcţii imaginare” irealizabile, Mises declară: „Robinson Crusoe care … ar putea să fi existat, şi managerul general al unei comunităţi socialiste perfect izolate, care n-a existat niciodată, n-ar putea să planifice şi să acţioneze aşa cum pot face oamenii numai cu ajutorul calculului economic” (1966, p.243).

Piaţa şi, prin urmare, societatea sunt imposibile fără acţiunea calculabilă. Mises accentuează acest lucru: „Sarcinile pe care le are de îndeplinit acţiunea în orice sistem de diviziune a muncii nu pot fi îndeplinite fără ajutorul calculului economic. … Faptul că [piaţa] este capabilă de asemenea calcule de rentabilitate a fost decisiv în evoluţia sa şi condiţionează modul ei actual de funcţionare. Economia de piaţă este reală pentru că este capabilă să calculeze [sublinierea mea].” Aşadar, logica dictează că tratamentul problemelor de calcul economic precedă elaborarea sistematică a unei teorii a economiei de piaţă. Teoria catalactică, la rândul ei, trebuie să preceadă analiza sistemelor economice alternative, precum socialismul, care nu prescriu niciun orizont acţiunii calculabile. Aceste sisteme de organizare economică nici nu pot fi conceptualizate fără a face recurs la modalităţile de gândire calculaţională dezvoltate în cadrul economiei de piaţă. Citându-l pe Mises:

Analiza problemelor societăţii de piaţă, singurul tip de acţiune umană care permite întrebuinţarea calculului de rentabilitate în vederea planificării acţiunii, deschide accesul spre analiza tuturor modurilor imaginabile de acţiune şi a tuturor problemelor economice cu care se confruntă istoricii şi etnografii. Toate metodele noncapitaliste de management economic pot fi studiate numai presupunând ipotetic că şi în cadrul lor se pot întrebuinţa numere cardinale pentru înregistrarea acţiunilor trecute şi planificarea acţiunilor viitoare. Acesta este motivul pentru care economiştii situează în centrul investigaţiilor lor studiul unei economii de piaţă pure (1966, pp. 266-67).

Dar, aşa cum arată Mises, calculul economic comportă calcule aritmetice şi „calculul necesită un numitor comun, la care să se refere toate elementele care intervin în el” (1966, p.214). Din acest motiv, calculul economic nu poate fi decât calcul în termeni de preţuri monetare, iar dezvoltarea calculului economic, precum şi aplicarea numerelor cardinale în toate sferele vieţii umane, este logic şi istoric inseparabilă de evoluţia monedei şi a economiei de piaţă. După cum scrie Mises:

Astfel, moneda devine vehiculul calculului economic. … Numai pentru că banii sunt mijlocul comun de schimb, pentru că majoritatea bunurilor şi serviciilor pot fi vândute şi cumpărate pe piaţă cu bani şi numai în măsura în care aşa stau lucrurile, pot oamenii să întrebuinţeze preţurile monetare în calculele de rentabilitate. Rapoartele de schimb între bani şi diversele bunuri şi servicii, aşa cum au fost stabilite în trecut pe piaţă şi cum se anticipează că vor fi stabilite pe piaţă în viitor, sunt instrumentele mentale de planificare economică. Acolo unde nu există preţuri monetare, nu există nimic de felul cantităţilor economice. … Nu există nici un mijloc prin care omul să afle ce fel de acţiune ar putea servi cel mai bine eforturilor sale de a îndepărta neplăcerea cât mai complet cu putinţă. … (1966, pp. 208-209)

… [Calculul monetar] s-a dezvoltat în acest cadru, fiind treptat perfecţionat prin ameliorarea mecanismelor de piaţă şi prin extinderea sferei lucrurilor care sunt comercializate pe piaţă, pentru bani. Calculul economic este cel ce a făcut ca măsurătoarea, numărul şi socoteala să joace rolul pe care-l joacă în civilizaţia noastră cantitativă şi calculată. Măsurătorile întreprinse de fizică şi chimie sunt relevante pentru acţiunea practică numai datorită existenţei calculului economic. Calculul monetar este cel care a făcut din aritmetică un instrument în lupta pentru o viaţă mai bună. El face cu putinţă întrebuinţarea rezultatelor experimentelor de laborator pentru îndepărtarea cea mai eficace a neplăcerilor. … Civilizaţia noastră este inseparabil legată de metodele calculului economic. Ea ar pieri dacă am abandona această unealtă atât de preţioasă a acţiunii (1966, p.230).

Utilizarea calculului versus utilizarea informaţiei: funcţia socială a preţurilor

În viziunea lui Mises, prin urmare, societatea umană este un fenomen profund raţional, produsul capacităţii intelectului uman de a concepe numere cardinale şi de a le manipula în operaţii aritmetice. Să afirmi, aşadar, că funcţia principală a sistemului de preţuri de piaţă este să îndeplinească „utilizarea informaţiei în societate” înseamnă să înţelegi în mod serios greşit natura problemei sociale. Problema societăţii este mai întâi de toate una a calculării rezultatului acţiunii deliberate întreprinse în cadrul diviziunii muncii. Ca singura unealtă posibilă a acţiunii calculabile, preţurile monetare nu doar le permit oamenilor să utilizeze „informaţia privind circumstanţele particulare de timp şi loc” pentru a spori eficienţa cu care sunt produse bunurile în societate, ci preţurile fac posibilă tocmai existenţa proceselor sociale de producţie. Pentru Mises, aşadar, piaţa asigură mult mai mult decât „diviziunea cunoştinţelor”, aceasta produce „diviziunea intelectuală a muncii ce constă în cooperarea tuturor întreprinzătorilor, proprietarilor de pământ, şi a muncitorilor ca producători şi consumatori în formarea preţurilor de piaţă. [F]ără aceasta, raţionalitatea, i.e. posibilitatea calculului economic, este de neconceput” (1985b, p.75).

De altfel, Mises prezintă o critică penetrantă a viziunii walrasiene, potrivit căreia, în planurile producătorilor, preţurile substituie cunoaşterea privind datele economice sau, mai degrabă, înţelegerea antreprenorială şi estimarea variaţiilor viitoare ale acestor date. Critica lui Mises se fundamentează pe faptul incontestabil că „preţurile de piaţă sunt fapte istorice, care exprimă stări de lucruri ce au existat la un anumit moment al procesului ireversibil al istoriei” (Mises 1966, p.223). Astfel, preţurile realizate nu pot servi niciodată ca ghid neechivoc pentru producţie, care este întotdeauna orientată către aprovizionarea unei pieţe dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, comportând o configuraţie diferită a datelor economice. Într-adevăr, dacă producătorii ar fi siguri că datele ce subîntind pieţele viitoare nu vor diferi niciodată de acelea care determină starea prezentă sau imediat trecută a pieţei, ei s-ar putea dispensa complet de preţuri şi calcul, şi ar efectua, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi activităţi productive. Deoarece, aşa cum ne aminteşte Mises, „principala sarcină a calculului economic nu este de a face faţă situaţiilor de piaţă şi preţurilor neschimbătoare sau doar uşor schimbătoare, ci de a face faţă schimbării” (1966, p.212). În mod ironic, o lume în care preţurile (cele ale schimburilor deja consumate) transmit informaţia pe baza căreia să se bazeze producţia orientată către viitor este o lume în care sistemul de preţuri, aşa cum spune Mises, este „în van şi de prisos.”

În lumea reală a acţiunii şi schimbării, pe de altă parte, „Rapoartele de schimb fac obiectul unor schimbări necontenite, deoarece condiţiile care le produc sunt în continuă schimbare. Valoarea pe care o atribuie un individ atât banilor cât şi diverselor bunuri şi servicii este rezultatul unei alegeri de moment” (Mises 1966, p.217). Rezultatul, potrivit lui Mises, este acela că „omul de afaceri care planifică nu poate să nu întrebuinţeze date referitoare la un viitor necunoscut; el lucrează cu preţuri viitoare şi costuri de producţie viitoare” (1966, p.224). Mai mult, de vreme ce preţurile trecute nu sunt legate cauzal de apariţia preţurilor viitoare, acestea nu pot întruchipa informaţia relevantă elaborării proceselor de producţie prezente. Aceasta este o concluzie irefutabilă a analizei praxeologice, implicaţia negativă neglijată a teoremei misesiene a regresiei.

Aşa cum explică Mises:

În alcătuirea planurilor lor, antreprenorii privesc mai întâi la preţurile din trecutul imediat, numite în mod eronat preţuri prezente. Bineînţeles, antreprenorii nu calculează niciodată pe baza acestor preţuri fără să ţină seama în mod corespunzător de modificările anticipate. Preţurile din trecutul imediat nu sunt pentru ei decât punctul de plecare pentru deliberări ce duc la anticipări ale preţurilor viitoare. Preţurile din trecut nu influenţează determinarea preţurilor viitoare. Dimpotrivă, anticiparea preţurilor viitoare ale produselor este cea care determină configuraţia preţurilor factorilor complementari de producţie. Determinarea preţurilor nu are, cât priveşte rapoartele mutuale de schimb dintre diverse bunuri, nici o legătură cauzală directă cu preţurile din trecut [sublinierea mea] (1966, p.336).

Într-o notă de subsol la acest pasaj, Mises face observaţia că, în cazul ratei de schimb dintre bani şi celelalte bunuri economice, afirmaţia subliniată mai sus nu se aplică. Aceasta este o referinţă la teorema regresiei a lui Mises, potrivit căreia puterea de cumpărare trecută a unităţii monetare este factor cauzal în determinarea puterii de cumpărare prezente a acesteia (1966, p. 336, fn.2).

Este prin urmare clar că, în viziunea lui Mises, informaţia livrată de către sistemul de preţuri nu exclude anticiparea antreprenorială şi înţelegerea interpretativă a constelaţiei de date ce subîntinde pieţele din viitor. Ce rol are atunci cunoaşterea preţurilor din trecut în deciziile de astăzi privind alocarea resurselor? Potrivit lui Mises, preţurile trecute sunt utile întreprinzătorilor în „estimarea” preţurilor viitoare ce vor ieşi la iveală ca urmare a modificării anticipate a datelor. Sau, cu alte cuvinte, preţurile de ieri nu „economisesc cunoaşterea”, dar economisesc efortul mental cheltuit de întreprinzător în strădania sa de a „înţelege” efectele schimbării anticipate asupra structurii de preţuri de mâine, ale cărei elemente servesc drept numere cardinale în calculele economice de astăzi. Recurgând la experienţa preţurilor trecute elimină necesitatea ca întreprinzătorii să reconstruiască mental ab initio structura de preţuri şi planul alocării resurselor de fiecare dată când are loc o modificare anticipată a datelor care necesită calcularea noilor decizii de producţie. Evaluările antreprenoriale sunt simplificate enorm când pot fi derivate prin estimarea efectelor variaţiei anticipate a datelor asupra unei structuri de preţuri deja existentă. Aşa cum scrie Mises:

Numerele întrebuinţate în procesul calculului economic, de către omul care acţionează, nu se referă la cantităţi măsurate, ci la rapoarte de schimb, a căror realizare este anticipată – pe baza înţelegerii interpretative – pe pieţele viitoare, către care este îndreptată întreaga acţiune şi care sunt singurele care contează pentru omul care acţionează. ... Cum acţiunea este întotdeauna îndreptată către influenţarea unei stări de lucruri viitoare, calculul economic se ocupă întotdeauna de viitor. În măsura în care el ia în consideraţie evenimente şi rapoarte de schimb trecute, el o face numai în vederea ajustării acţiunilor viitoare.

Preţurile din trecut sunt pentru antreprenor, făuritorul preţurilor viitoare, doar un instrument mental. Antreprenorii nu construiesc de la zero, în fiecare zi, o structură a preţurilor radical nouă şi nici nu alocă din nou factorii de producţie către diversele ramuri economice. Ei transformă doar ceea ce a transmis trecutul, adaptând mai bine această moştenire la condiţiile alterate. Câte anume din vechile condiţii lasă ei nemodificate şi câte modifică depinde de măsura în care s-au schimbat datele. ... Pentru a-şi croi drum în viitorul necunoscut şi incert, omul are la îndemână numai două ajutoare: experienţa evenimentelor trecute şi facultatea sa de înţelegere interpretativă. Cunoaşterea preţurilor trecute este o parte a acestei experienţe şi, în acelaşi timp, punctul de plecare pentru înţelegerea viitorului (1966, pp. 210, 337).

Ca o componentă a experienţei, preţurile trecute sunt aşadar un auxiliar important, dar în niciun caz indispensabil, al înţelegerii antreprenoriale a cursului viitor al preţurilor. Cu toate acestea, de vreme ce în analiza finală, preţurile viitoare sunt cele care îi preocupă pe întreprinzători, Mises conchide că alocarea raţională a resurselor şi calculul economic ar putea avea loc chiar şi în eventualitatea ştergerii complete a memoriei preţurilor din trecut:

Dacă memoria tuturor preţurilor din trecut ar fi să se stingă, atunci procesul de formare a preţurilor ar deveni mai anevoios, dar nu imposibil, în măsura în care e vorba despre rapoartele mutuale de schimb dintre diversele bunuri. Antreprenorilor le-ar fi mai greu să ajusteze producţia la cererea publicului, dar lucrul acesta s-ar putea totuşi realiza. Ar fi necesar ca ei să adune din nou toate datele de care ar avea nevoie ca bază pentru operaţiunile lor. Ei nu ar evita anumite greşeli pe care acum le ocolesc datorită experienţei pe care o au la dispoziţie. Fluctuaţiile preţurilor ar fi mai violente la început, s-ar irosi factori de producţie, satisfacerea dorinţelor ar avea de suferit. Dar în cele din urmă, după ce se va fi plătit un preţ greu, oamenii vor dobândi din nou experienţa necesară pentru desfăşurarea netulburată a procesului de producţie (1966, p.337).

Permiteţi-mi să rezum poziţia lui Mises privind funcţia socială a preţurilor şi achiziţionarea şi utilizarea informaţiei în societate. Sistemul de preţuri nu este – şi praxeologic nu poate fi – un mecanism pentru economisirea şi comunicarea cunoaşterii relevante pentru planurile de producţie. Preţurile realizate în istorie sunt un accesoriu al evaluării, al operaţiunii mentale în care facultatea înţelegerii este folosită pentru estimarea structurii cantitative a relaţiilor de preţ ce corespunde unei constelaţii anticipate a datelor economice. Şi nici calculul economic în sine nu este un mijloc de dobândire a informaţiei, ci chiar premisa obligatorie a acţiunii raţionale în contextul diviziunii sociale a muncii. Acesta le furnizează indivizilor, oricare ar fi înzestrările lor cu informaţie, unealta indispensabilă pentru a atinge o înţelegerea mentală şi o comparaţie a mijloacelor şi scopurilor acţiunii sociale. Aşa cum afirmă Mises: „Sporirea informaţiilor de care dispune omul despre condiţiile din viitor nu este o sarcină a calculului economic. Sarcina acestuia este de a ajusta cât mai bine cu putinţă acţiunile omului la opinia sa din prezent despre satisfacerea dorinţelor în viitor” (1966, p.214).

Problema socialismului: Calcul sau informaţie?

Prin urmare, critica lui Mises despre posibilitatea socialismului este clar că nu se referă la informaţie, ci la calcul. Aceasta purcede în mod inevitabil din intuiţia sa că, deşi numerele cardinale şi proprietăţile lor aritmetice sunt „categorii eterne şi imuabile ale minţii umane”, calcului economic este „doar o categorie inerentă acţiunii în condiţii speciale” sau ceea ce Şcoala Istorică Germană numea „categorie istorică” (Mises 1966, pp. 199, 201). Astfel ”Sistemul de calcul economic în termeni monetari este condiţionat de anumite instituţii sociale. El poate opera numai în cadrul instituţional al diviziunii muncii şi al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, în care bunurile şi serviciile de toate ordinele sunt vândute şi cumpărate în schimbul unui mijloc general utilizat de schimb, i.e. în schimbul banilor” (Mises 1966, p.229). Dacă aceste precondiţii ale acţiunii calculabile ar dispărea în cursul evoluţiei sociale, datorită, de pildă, abolirii proprietăţii private asupra factorilor de producţie non-umani, acţiunea socială raţională ar deveni imposibilă şi diviziunea socială a muncii s-ar dezintegra, literalmente, în părţile sale componente, în economii primitive ale gospodăriilor.

În termeni simpli şi categorici, poziţia lui Mises este aceasta: „Cooperarea umană în condiţiile sistemului de diviziune socială a muncii nu este posibilă decât în cadrul economiei de piaţă. Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi, deoarece îi lipseşte orice metodă de calcul economic. ... Alegerea este între capitalism şi haos” (Mises 1966, pp. 679-80). Altundeva, Mises declară „calculul economic” drept „problema esenţială şi unică a socialismului” (1966, p.703).

Mises însă nu a ignorat aşa numita „problemă informaţională” cu care se confruntă planificatorii centrali. De fapt, în discuţia mai târzie despre socialism în Acţiunea umană, el distinge cu atenţie şi în mod repetat între problema calculului şi cea a cunoaşterii, presupunând în mod explicit ca planificatorii economici posedă cunoaştere completă a datelor economice relevante (Mises 1966, pp.689-715).

De exemplu, Mises face prefaţa capitolului despre „imposibilitatea calculului economic în regim socialist” cu următoarea listă de asumpţii: „Presupunem că diriguitorul are la dispoziţia sa toate cunoştinţele tehnologice ale epocii sale. Mai mult, el dispune de un inventar complet al tuturor factorilor materiali de producţie disponibili şi de un registru în care sunt enumerate toate resursele omeneşti utilizabile ca mână de lucru. În aceste privinţe, mulţimea de experţi şi specialişti care se adună în birourile sale îi furnizează informaţii perfecte şi îi răspund corect la toate întrebările pe care le-ar putea pune. Presupunem că diriguitorul s-a hotărât în ceea ce priveşte evaluarea obiectivelor ultime. ... Putem presupune, de dragul argumentaţiei, că o putere misterioasă îi face pe toţi să cadă de acord, atât între ei, cât şi cu diriguitorul, în privinţa evaluării obiectivelor ultime” (1966, p.696).

Cel care planifică posedă, aşadar, „informaţii perfecte” despre regulile tehnologice generale şi despre circumstanţele particulare de timp şi loc relative la scara de valori a fiecărui consumator şi la disponibilitatea fiecărei varietăţi de factori. Acum, să avem în vedere, aşa cum face Mises, decizia planificatorului de a construi o casă în aceste condiţii. Mises argumentează că diriguitorul încă se confruntă cu problema insolubilă a selectării dintre diferitele metode tehnologice de realizare a proiectului său. Fiecare dintre aceste metode utilizează factorii daţi în cantităţi diferite, fiecare absoarbe o perioadă diferită de producţie, şi fiecare produce o clădire cu durabilitate fizică diferită.

Mises elaborează problema cu care se confruntă planificatorul în această situaţie în următorii termeni:

Ce metodă trebuie să aleagă directorul? El nu poate reduce la un numitor comun elementele ce urmează a fi cheltuite din diferite materiale şi diferite tipuri de muncă. De aceea el nu le poate compara. El nu poate atribui o anumită expresie numerică timpului de aşteptare (perioadei de producţie) sau duratei de folosinţă. Pe scurt, el nu poate recurge la nici un fel de operaţii aritmetice, pentru a compara costurile ce urmează a fi suportate şi câştigurile ce urmează a fi realizate. Planurile arhitecţilor săi enumeră o imensă multiplicitate de elemente diferite în natură; ele se referă la calităţile fizice şi chimice ale diferitelor materiale şi la productivitatea fizică a diferitelor maşini, unelte şi proceduri. Dar toate specificările lor rămân nerelaţionate unele cu altele. Nu există nici un mijloc de a stabili vreo legătură între ele. ... Dacă eliminăm calculul economic nu mai avem nici un mijloc de a face o alegere raţională între diversele alternative (1966, pp.689-99).

Pentru Mises, aşadar, „problema fundamentală şi unică a socialismului ... este una pur economică – şi, ca atare, se referă doar la mijloace, nu la obiectivele ultime” (1966, p.697). Cu alte cuvinte, este pur problema maximizării robbinsiene, a luării unei decizii despre cum mijloacele date au să fie alocate în lumina unei structuri date de scopuri. Răspunzând criticii socialiste conform căreia calculul capitalist este failibil deoarece are loc în condiţii de incertitudine, Mises risipeşte orice îndoială despre faptul că inabilitatea de a calcula şi absenţa informaţiei sunt probleme logic distincte şi că cea dintâi este stânca pe care naufragiază corabia socialistă. Scrie Mises:

orice acţiune umană este îndreptată spre viitor, iar viitorul este întotdeauna incert. Chiar şi cele mai atent elaborate planuri eşuează, dacă anticipările privind viitorul se prăbuşesc la pământ. Dar aceasta este o altă problemă. Astăzi noi calculăm din punctul de vedere al cunoaşterii noastre actuale şi al anticipărilor noastre actuale, privitoare la condiţiile din viitor. Problema care ne preocupă nu este dacă directorul va fi sau nu în măsură să anticipeze condiţiile viitoare. Ceea ce afirmăm este că directorul nu poate calcula din punctul de vedere al propriilor sale judecăţi actuale de valoare şi al propriilor sale anticipări actuale ale condiţiilor viitoare, indiferent care ar fi acestea. Dacă el investeşte astăzi în industria de conserve, este posibil ca o schimbare a gusturilor consumatorilor sau a opiniilor igienice privitoare la recomandabilitatea hranei conservate să determine, într-o zi, transformarea investiţiei sale într-o malinvestiţie. Dar cum poate el afla astăzi cum să construiască şi să echipeze, în modul cel mai economic, o fabrică de conserve? (1966, pp. 699-700).

Prin urmare, deoarece socialismului îi lipsesc mijloacele de calcul, Mises neagă cu tărie faptul că oamenii „au libertatea de a adopta socialismul, fără a abandona economisirea în alegerea mijloacelor” sau că „Socialismul nu atrage după sine abandonul raţionalităţii în sfera întrebuinţării factorilor de producţie” (1966, p.702).

Mises abordează chestiunea informaţie versus calcul din încă o perspectivă. El presupune că istoria umană a ajuns, în fapt, la final şi că toate modificările ulterioare ale datelor economice au încetat. În plus, el presupune ca planificatorul central socialist este înzestrat în mod miraculos cu informaţie perfectă despre datele finale ale acestei stări de echilibru final. Chiar şi în această situaţie, cel care planifică se confruntă cu o problemă care cere calcul economic. Planificatorul trebuie să decidă cum să utilizeze cât mai economic mijloacele de producţie lăsate moştenire de trecut, e.g. structura de capital existentă şi aptitudinile dobândite şi locaţia forţei de muncă, care nu sunt încă ajustate la configuraţia lor de echilibru. Pentru că, aşa cum arată Mises:

câtă vreme echilibrul nu este încă atins, sistemul se află în continuă mişcare, ceea ce determină modificarea datelor. Tendinţa către realizarea echilibrului, neîntreruptă de apariţia nici unei schimbări a datelor venită din afară, reprezintă în sine o succesiune de modificări a acestor date. ... Cunoaşterea condiţiilor care vor caracteriza starea de echilibru nu este de nici un folos pentru directorul a cărui sarcină este de a acţiona astăzi, în condiţiile din prezent. Ceea ce trebuie el să ştie este cum să procedeze în modul cel mai economic cu mijloacele disponibile astăzi, care sunt o moştenire a unor vremuri cu alte evaluări, cu alte cunoştinţe tehnologice şi cu alte informaţii referitoare la problema locaţiilor. El trebuie să ştie care este următorul pas pe care trebuie să-l facă. ... [Aşadar] chiar dacă ... admitem că, graţie unei miraculoase inspiraţii, directorul a reuşit, fără ajutorul calculului economic, să rezolve toate problemele referitoare la cel mai avantajos aranjament al tuturor activităţilor productive şi că el are prezentă în minte imaginea precisă a obiectivului final, pe care trebuie să-l urmărească, încă rămân probleme esenţiale, insolubile fără calcul economic (1966, pp. 712-13).

Există o implicaţie importantă a interpretării noastre a criticii aduse de Mises socialismului. Deşi economia de piaţă a rezolvat perfect problema calculului economic – chiar existenţa ei atestă veridicitatea acestei afirmaţii – praxeologic, cel puţin, este pe picior de egalitate cu socialismul în ceea ce priveşte problema informaţională. Imperfecţiunea informaţiei ce derivă din incertitudinea viitorului este o categorie a întregii acţiuni umane, ce nu poate fi depăşită făcând apel la structura de preţuri a pieţei, la starea de alertă antreprenorială, la procesul competitiv de descoperire, şi aşa mai departe. În orice caz, comparaţiile între economiile planificate central şi cele de piaţă făcute pe baza mecanismelor lor alternative de descoperire şi diseminare a informaţiei nu au decât valoare euristică, tocmai pentru că, chiar presupunând condiţii de informaţie perfectă, acţiunea calculabilă, şi deci deliberată, este logic imposibilă în planificarea centralizată. De cealaltă parte, o economie de piaţă în care antreprenori relativ mărginiţi şi inerţi mental ar face estimări şi planuri pe baza informaţiilor neregulate şi imprecise tot ar putea exista şi opera deoarece ar permite calculele necesare pentru economisirea robbinsiană a factorilor productivi rari.

Pe acest fundament, suntem determinaţi să respingem viziunea revizionistă de „proces de descoperire” asupra dezbaterii despre calculul economic în socialism, cel puţin atât cât se aplică contribuţiilor lui Mises (cele ale lui Hayek sunt altă chestiune). Această viziune a fost recent enunţată de Israel Kirzner (1988) şi Don Lavoie (1985) şi conchide în fond că poziţia austriacă în dezbatere „a reprezentat o critică a socialismului doar pentru că şi în măsura în care pieţele în regim capitalist constituie un asemenea proces dinamic de descoperire antreprenorială” (Kirzner 1988, p.3). Dar aceasta ignoră observaţia cheie a lui Mises că teoria calculului monetar şi acţiunii calculabile nu aparţine teoriei catalactice. Ca inferenţă logică din incertitudinea categorială, „este o parte a teoriei generale a praxeologiei” şi, astfel, logic antecedentă teoremelor catalactice cu privire la rolul dinamic al întreprinzătorului-promotor în funcţionarea procesului pieţei.

Abordarea Kirzner-Lavoie greşeşte de asemenea când face distincţia între avantajele calculului economic şi „chestiunea mai largă a avantajelor sistemului de preţuri” (Kirzner 1988, p.12). Aşa cum am arătat în detaliu mai sus, însă, Mises nu a făcut niciodată această distincţie, nici în cea mai matură viziune a sa asupra procesului de piaţă prezentată în Acţiunea umană. De fapt, Mises a considerat că avantajul social al sistemului de preţuri este tocmai acela că a făcut practicabilă însăşi societatea umană, oferind numere cardinale pentru socotirea costurilor şi beneficiilor acţiunii deliberate întreprinse în diviziunea socială a muncii. În final, Mises, în contrast evident cu abordarea proces-de-descoperire, a negat faptul că preţurile sunt în mod direct relevante descoperirii antreprenoriale a informaţiei despre condiţiile viitoare ale pieţei. Pe de o parte, potrivit teoremei regresiei, preţurile relative din trecut nu sunt logic legate de preţurile relative care vor apărea pe pieţele viitoare. Pe de altă parte, preţurile viitoare însele trebuie estimate în lumina procesului logic anterior de descoperire antreprenorială, sau, mai precis, de „înţelegere” a condiţiilor pieţei încă în proces de apariţie.

Evoluţia socială ca luptă ideologică

Mises recunoaşte abilitatea raţiunii umane de a înţelege beneficiile cooperării sociale şi a identifica şi implementa precondiţiile sale intelectuale şi instituţionale, iar asta îl conduce la afirmaţia că „acţiunea umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere” (Mises 1966, p.160). Extinderea şi intensificarea progresivă a diviziunii muncii şi înflorirea concomitentă a societăţii este însă doar o tendinţă în evoluţia socială, pasibilă de amplificare, încetinire sau chiar inversare sub influenţa ideologiei. Aşa cum observă Mises, „nu există nicio dovadă că evoluţia socială trebuie să se deplaseze constant în sus în linie dreaptă. Stagnarea socială şi înapoierea socială sunt fapte istorice pe care nu le putem ignora. Istoria lumii este cimitirul civilizaţiilor defuncte” (1969, pp. 309-10).

Ideologia, aşa cum o defineşte Mises, este „totalitatea doctrinelor noastre referitoare la conduita individului şi la relaţiile sociale” (1966, p.178). De vreme ce toate interacţiunile şi relaţiile sociale presupun comportamentul uman conştient în mod necesar ghidat de anumite idei, societatea umană însăşi, în orice moment al istoriei, este o creaţie ideologică, cu alte cuvinte raţională. Mises insistă asupra acestui punct, declarând că:

Societatea este un produs al acţiunii umane. Acţiunea umană este orientată de ideologii. Astfel, societatea şi orice ordine concretă a treburilor sociale sunt un rezultat al ideologiilor. ...

Orice stare existentă a treburilor sociale este produsul ideologiilor gândite în prealabil. În cadrul societăţii pot apărea ideologii noi, care pot înlocui vechile ideologii, transformând astfel sistemul social. Dar societatea este întotdeauna creaţia unor ideologii temporal şi logic anterioare. Acţiunea este ghidată întotdeauna de idei; ea pune în aplicaţie ceea ce a plănuit gândirea în prealabil (1966, pp.187-88).

Pentru Mises, aşadar, complexul de relaţii umane sociale este, într-un sens fundamental, produsul unui design raţional. Societatea este cu greu o constituire „spontană” sau „neproiectată”, deoarece în mod inevitabil fiecare individ cugetă şi compară de dinainte beneficile aşteptate şi costurile participării sale în relaţii de schimb şi în diviziunea socială a muncii. Cu toate acestea, aşa cum rezultă clar din discuţia sa despre structura de preţuri a pieţei, Mises nu neagă posibila existenţă a unor consecinţe neintenţionate, şi în acelaşi timp chiar spectaculoase, asociate alegerilor deliberate şi totuşi descentralizate de a coopera catalactic:

Orice ordine socială dată a fost gândită şi plănuită, înainte de a putea fi realizată. Această precedenţă temporală şi logică a factorului ideologic nu implică propoziţia că oamenii elaborează un plan complet al unui sistem social, aşa cum fac utopiştii. Ceea ce este şi trebuie să fie gândit dinainte nu este concertarea acţiunilor individuale într-un sistem integrat de organizare socială, ci acţiunile indivizilor faţă de semenii lor şi a grupurilor deja formate faţă de alte grupuri. ... Înainte ca un act de barter să aibă loc, ideea de schimb mutual de bunuri şi servicii trebuie să fie concepută. Nu este necesar ca indivizii implicaţi să devină conştienţi de faptul că o asemenea mutualitate atrage după sine stabilirea de legături sociale şi apariţia unui sistem social. Individul nu planifică şi execută acţiuni care urmăresc construirea societăţii. Conduita sa şi conduita corespunzătoare a celorlalţi generează corpuri sociale (1966, p.188).

Şi totuşi, ca raţionalist social, Mises nu lasă la îndoială faptul că el nu consideră această ignoranţă a celor mai îndepărtate consecinţe ale activităţii catalactice ca o virtute lăudabilă în numele „spontaneităţii”, ci ca un viciu care în ultimă instanţă se poate dovedi destructiv pentru diviziunea socială a muncii. Motivul este acela că eşecul participanţilor la diviziunea muncii de a pricepe corect legăturile dintre acţiunile lor individuale şi rezultatele sociale invită la adoptarea unor ideologii bazate pe explicaţii eronate ale naturii societăţii şi ale progresului social. Astfel de ideologii cu fundamente false, la rândul lor, pot conduce la comportamente ce nu consistă cu păstrarea neîntreruptă a relaţiilor sociale. De exemplu, lupta pentru privilegii neomercantiliste a grupurilor speciale de interese, bazată pe ideologia intervenţionismului şi a „economiei mixte” constituie, potrivit lui Mises,

conduită antisocială, care zgâlţâie înseşi temeliile cooperării sociale. ... Ea este rezultatul unei îngustimi a minţii care nu reuşeşte să conceapă modul de funcţionare al economiei de piaţă şi să anticipeze efectele ultime ale acţiunilor proprii.

Este cu putinţă să ne imaginăm că imensa majoritate a contemporanilor noştri sunt mental şi intelectual inadaptaţi la viaţa în societatea de piaţă, deşi ei înşişi şi înaintaşii lor sunt cei ce au creat această societate, prin acţiunile lor, fără să-şi dea seama. Dar acest defect de ajustare nu reprezintă nimic altceva decât eşecul înregistrat în recunoaşterea doctrinelor eronate ca atare. [sublinierea mea] (1966, p.319)

Ajustarea socială defectuoasă, inspirată de ideologie eronată, cară pe urmele sale posibilitatea dezintegrării sociale şi este cu atât mai probabil să apară cu cât gradul în care consecinţele acţiunilor umane sunt neintenţionate, sau ca să folosim exprimarea lui Mises, „fără [ca indivizii n. trad.] să-şi dea seama”, este mai mare. În măsura în care normele, politicile şi instituţiile sociale sunt „neproiectate”, sau nu sunt complet şi corect gândite în prealabil şi justificate într-o ideologie logic consistentă, în această măsură existenţa neîntreruptă a societăţii devine problematică. Ducând mai departe acest discernământ, Mises propune o teorie speculativă a dezintegrării sociale spontane, care leagă consecinţele neştiute de eşecul ideologic:

Concepţia liberală cu privire la viaţa socială a creat sistemul economic bazat pe diviziunea muncii. Cea mai evidentă expresie a economiei de schimb este aşezarea urbană, care este posibilă doar într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închis şi aici şi-a găsit cei mai mulţi susţinători. Dar cu cât bunăstarea a crescut mai mult şi mai repede şi cu cât mai numeroşi au fost aşadar imigranţii de la ţară către oraş, cu atât mai puternice au devenit atacurile pe care Liberalismul le-a suferit din principiul violenţei. Imigranţii îşi găsesc curând locul lor în viaţa urbană, şi tot curând adoptă, în mod exterior, manierele şi opiniile orăşeneşti, dar pentru multă vreme ei rămân străini gândirii civice. Cineva nu-şi poate croi o filosofie socială cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi croieşte un nou costum. Aceasta trebuie câştigată - şi câştigată cu efort al gândirii. Astfel găsim că, iarăşi şi iarăşi în istorie, epocile de creştere puternică şi progresivă ale lumii gândirii liberale, când bunăstarea sporeşte cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, alternează cu epoci în care principiul violenţei încearcă să obţină supremaţia - în care bunăstarea scade pentru că diviziunea muncii decade. Creşterea oraşelor şi a vieţii urbane a fost prea rapidă. A fost mai mult extensivă decât intensivă. Noii locuitori ai oraşelor au devenit cetăţeni superficiali, şi nu în felul de a gândi ... Pe această eroare s-au ruinat toate epocile culturale pline de spiritul burghez al liberalismului. ... Mai ameninţători decât barbarii ce iau cu asalt zidurile din afară sunt cetăţenii aparenţi din interior – cei ce sunt cetăţeni în gest, dar nu în cuget (1969, p.49).

Dacă dezintegrarea socială se poate produce „spontan”, din cauza ignoranţei faţă de consecinţele cele mai îndepărtate ale acţiunii sociale, progresul social poate fi asigurat doar prin adoptarea răspândită a unei ideologii a vieţii sociale care dă seama conştient şi corect de aceste consecinţe. Această ideologie este liberalismul. Potrivit lui Mises:

În liberalism umanitatea devine conştientă de puterile care îi călăuzesc dezvoltarea. Întunericul ce zăbovea asupra istoriei se retrage. Omul începe să înţeleagă viaţa socială şi îi permite să se dezvolte conştient. ...

... Istoria este o luptă între două principii, principiul paşnic, ce propune dezvoltarea comerţului, şi principiul militarist-imperialist, ce interpretează societatea umană nu ca diviziune a muncii, prietenească, ci ca represiunea prin forţă a unora dintre membrii săi de către alţii. Principiul imperialist recucereşte supremaţia în mod continuu. Principiul liberal nu se poate apăra de acesta până când tendinţa spre munca paşnică inerentă maselor nu va lupta să iasă la iveală, spre recunoaşterea completă a importanţei sale ca principiu al evoluţiei sociale (1969, pp. 48, 302).

Înţelegerea că progresul social este contingent formulării şi acceptării ideologiei corecte a vieţii sociale îl determină pe Mises să respingă cu tărie meliorismul social al liberalilor mai vechi sau iluminişti, care declama cu optimism îmbunătăţirea continuă şi neîntreruptă a condiţiilor sociale în viitor. Pentru Mises, acest lucru – şi nu încercarea de a plănui şi construi raţional paradigma instituţională adecvată naturii umane ce cooperează în diviziunea muncii – constituie abuzul suprem al raţiunii (1966, pp. 864-65). Un abuz similar a fost comis şi de evoluţioniştii sociali ai secolului al nouăsprezecelea – şi, s-ar putea adăuga, şi evoluţioniştii sociali de dată mai recentă – care „au strecurat clandestin în teoria transformării biologice ideea de progres” (Mises 1966, p.192).

În contrast cu melioriştii şi evoluţioniştii sociali, Mises, raţionalistul social, susţine că „Oamenii nu sunt infailibili; foarte adesea ei se înşeală. ... Doar dacă oamenii sunt astfel încât să adopte în cele din urmă politici rezonabile şi care este probabil că vor duce la atingerea ţelurilor ultime urmărite, civilizaţia va progresa. ... Omul este liber, în sensul că trebuie să aleagă zilnic din nou între politicile care duc la succes şi cele care duc la dezastru, dezintegrare socială şi barbarie” (1966, p.193).

Viziunea raţionalistă asupra evoluţiei sociale, prin urmare, nu este una a îmbunătăţirii placide şi automate, asigurată de consecinţe „neintenţionate”, instituţii „neproiectate”, cunoştinţă „tacită” sau „selecţie naturală” a regulilor de conduită. Raţionalismul social sugerează în schimb că istoria umană este rezultatul unui conflict între ideologii ce sunt conştient formulate şi adoptate de fiinţele umane ce raţionează. Dacă o epocă e caracterizată de progres social, regres social, sau chiar dezintegrare socială depinde de ce ideologii anume au devenit actuale şi care indivizi au dobândit „puterea” ideologică, definită de Mises ca „puterea de a influenţa alegerile şi conduita altor oameni” (1966, p.188). Aşadar, potrivit lui Mises, „Forţa care cheamă la viaţă şi care animă orice corp social este întotdeauna puterea ideologică, iar faptul care face dintr-un individ un membru al unui corp social este întotdeauna propria sa conduită” (1966, p. 196).

Cursul evoluţiei sociale şi şansele umanităţii sunt aşadar ineluctabil legate de soarta luptei ideologice aflate în desfăşurare. Nicio instituţie socială nu poate să evolueze şi nici nu a evoluat vreodată într-o manieră complet spontană şi lipsită de contemplaţie, nepătată, cum ar veni, de influenţe ideologice.

Un exemplu în acest caz este limbajul, în general citat de evoluţioniştii sociali ca arhetipul unei instituţii sociale care se dezvoltă în esenţă într-un mod inconştient. Dar, aşa cum argumentează Mises, reflectările conştiente ale oamenilor asupra relaţiilor sociale, şi încercările lor deliberate de a le reproiecta potrivit ideologiilor cărora aceste reflectări dau naştere, au un puternic impact asupra dezvoltării lingvistice. Acest lucru se datorează faptului că limbajul, „cel mai important mediu al cooperării sociale” este ideologic în fond: „[E]ste o unealtă a gândirii cum este o unealtă a cooperării sociale” (Mises 1969, p.321; Mises 1966, p.177). Astfel, termenii abstracţi conţinuţi în limbajul viu sunt „precipitatul controverselor ideologice ale oamenilor, ale ideilor lor privind chestiuni de cunoaştere pură şi religie, instituţii legale, organizaţii politice, şi activităţi economice ... Învăţându-le sensul, generaţiile în creştere sunt iniţiate în mediul mental în care vor trăi şi vor lucra. Însemnătatea diverselor cuvinte este în continuu flux, ca răspuns la schimbările de idei şi condiţii” (Mises 1985, p.232).

În plus, multe schimbări lingvistice de seamă din istorie sunt atribuibile direct unor cauze ideologice precum evenimente militare şi politice (Mises 1985, pp. 228-30). Limba galică este doar un exemplu de limbă care a căzut în uitare şi a fost apoi parţial reanimată ca rezultat al factorilor ideologici (Mises 1944, p.85; Mises 1985, pp. 229-30). Chiar şi în cazul în care o anumită limbă este în întregime rezultatul unei evoluţii paşnice, tot ar fi produsul unui angajament conştient faţă de liberalism, care este paradigma ideologică necesară garantării unei dezvoltări paşnice a diviziunii muncii. Pentru că, aşa cum Mises (1969, pp. 302, 310-11) argumentează repetat, însăşi „societatea ecumenică”, produsul derulării istorice al diviziunii muncii, este în mod esenţial o creaţie ideologică, ce „s-a format lent pe parcursul ultimilor două sute de ani sub influenţa germinaţiei graduale a ideilor liberale. ... doar când gândirea liberală modernă a secolului al optsprezecelea a oferit o filosofie a păcii şi colaborării sociale s-au pus bazele dezvoltării uluitoare a civilizaţiei economice a acelei vremi.”

În cele din urmă, deci, gradul şi direcţia evoluţiei sociale este guvernat în întregime de consideraţii ideologice. În cuvintele lui Mises, „înflorirea societăţii umane depinde de doi factori: puterea intelectuală a oamenilor deosebiţi de a concepe teorii sociale şi economice sănătoase şi capacitatea acestor oameni, sau a altora, de a face aceste ideologii accesibile pentru majoritate” (Mises 1966, p.864).

Bibliografie

Barry, Norman P. On Classical Liberalism and Libertarianism [Despre liberalismul clasic şi libertarianism]. New York: St. Martin's Press, 1987.

Butler, Eamonn. Ludwig von Mises: Fountainhead of the Modern Microeconomics Revolution [Ludwig von Mises: Izvor al revoluţiei moderne în microeconomie]. Brookfield, Vt.: Gower Publishing, 1988.

Kirzner, Israel M. "The Economic Calculation Debate: Lessons for Austrians." [Dezbaterea despre calculul economic: Lecţii pentru economiştii austrieci] The Review of Austrian Economics 2 (1988): 1-18.

Lavoie, Don. Rivalry and Central Planning: The Socialist Calculation Debate Reconsidered. [Rivalitate şi planificare centrală: O reexaminare a dezbaterii despre calculul economic în socialism] New York: Cambridge University Press, 1985.

Mises, Ludwig von. Omnipotent Government: The Rise of the Total State, and Total War. [Guvernul omnipotent: Ascensiunea statului total şi a războiului total] New Haven, Conn.: Yale University Press, 1944.

_____ . Human Action: A Treatise on Economics. [Acţiunea umană: Tratat de economie] 3rd ed. Chicago: Henry Regnery, 1966.

_____. Socialism: An Economic and Sociological Analysis. [Socialismul: O analiză economică şi sociologică] Trans. J. Kahane. 2nd ed. London: Jonathan Cape Ltd., 1969.

_____. Liberalism: A Socio-Economic Exposition. [Liberalismul: O expunere socio-economică] Trans. Ralph Raico. 2nd ed. Kansas City, Kans.: Sheed Andrews and McMeel, 1978a.

_____. The Ultimate Foundation of Economic Science: An Essay on Method. [Fundamentele ultime ale ştiinţei economice: Un eseu despre metodă] 2nd ed. Kansas City, Kans.: Sheed Andrews and McMeel, 1978b.

_____. Theory and History: An Interpretation of Social and Economic Evolution. [Teorie şi istorie: O interpretare a evoluţiei sociale şi economice] Auburn University, Ala.: The Ludwig von Mises Institute, 1985.

Note


* Joseph T. Salerno este profesor de economie la Pace University în New York, şi vicepreşedinte academic al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama. Versiunea originală a acestui articol a fost publicată în The Review of Austrian Economics, volumul 4 (1990), pp. 26-54. [Citatele din Mises (1966) sunt preluate din Acţiunea umană, Trad. Dan Cristian Comănescu, disponibilă online la http://mises.ro/43/. – n.trad.]

[1] Mises foloseşte acest termen pentru a caracteriza în special economia de piaţă.

[2] Altundeva, Mises (1966, p.145) se referă la diviziunea muncii ca „unul dintre marile principii fundamentale ale devenirii cosmice şi transformării evolutive.” Aceasta este expresia pe care Butler (1988, p.336 n.119) o citează ca „printre cele mai evidente” dintre „multiplele exemple ale dificultăţilor lui Mises cu limba engleză.” Aceasta nu este „o descriere bizară a diviziunii muncii”, aşa cum sugerează Butler (1988, p.336 n.119), ci o descriere fericită şi perfect corespunzătoare a importanţei centrale a diviziunii muncii în structurile ontologice ale lumilor sociale şi biologice.

[3] Mai târziu în Acţiunea umană, Mises (1966, pp.143-76) renunţă complet la metafora biologică în discuţia despre societate, dar o reia în Teorie şi istorie (Mises 1985, pp. 252-53) criticând diferite interpretări greşite ale acesteia. Ca răspuns la acuzaţia lui Butler (1988, p.108) că Mises „alunecă în raţionamentul organic eronat”, trebuie spus că Mises foloseşte metafora în completă cunoştinţă de cauză şi cu scopul unic de a ilustra faptul că principiul diviziunii muncii acţionează atât în sfera biologică, cât şi în cea socială.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Ce parerea ar avea astazi Mises despre conceptul acesta curent, tot mai discutat in Ox(cc)ident: “social market economy” / economia sociala de piata? :)

    virgil · 15 martie 2015, 20:55 · #

  2. @ … E o gluma? “conceptul” asta n-are nicio legatura cu ratiunea socio-economica … e mai mult politic decat economic.

    nelu · 20 martie 2015, 12:42 · #

  3. “Conceptul” e mai mult un amalgam intre un truism, un pleonasm si-un paradox (nu exista economie fara piata – aia planificata e abolirea economiei, iar cea autarhica nu face obiectul discutiei -, piata e, ceteris paribus, sociala, dar piata libera, nu cea alterata de agresiunea statului). Conceptul ar trebui insa inteles corect intr-un singur fel: interventionism.

    ionut · 29 martie 2015, 10:06 · #

  4. Virgil: “Ce parerea ar avea astazi Mises despre conceptul acesta curent, tot mai discutat in Ox(cc)ident: “social market economy” / economia sociala de piata? :)”

    Curentul nu este nou, el a fost aplicat in Germania postbelica de Adenauer, iar Mises era in viata la acea data. Este adevarat ca social market economy se abtine de la planificarea productiei, a fortei de munca sau a vanzarilor, dar intervine prin taxe, vamuire, politici sociale, politici monetare si de creditare si distorsioneaza piata. In final este tot un fel de interventionism cum spunea si Ionut.

    Banuiesc ca MIses ar fi atacat acest concept in primul rand prin prisma eficientei economice. Aici usor se poate demonstra ca nimic nu poate fi mai eficient decat laissez-faire. In al doilea rand poate fi atacat de pe pozitii morale, pentru ca social market economy se bazeaza pe un nivel ridicat de taxare.

    Cristian · 7 aprilie 2015, 01:38 · #

  5. Din perspectiva scolii austriece de economie si drept si din perspectiva ideologica libertariana, comentariile/aprecierile sunt corecte.
    Economia sociala de paiata este un compromis intre capitalism si solidaritate sociala. Economistii austrieci si pro-libertarieni autentici ar respinge acest concept, argumentat inclusiv pe comentariile anterioare.

    gelu · 30 aprilie 2015, 03:58 · #

  6. Articolul este lung, dar m-a fascinat. Am ascultat (audiobook) Human Action si imi pare rau ca nu am mai mult timp sa citesc mai mult din opera lui Mises si Rothbard. Stau si ma gandesc ca la scoala se pomeneste de Marx, dar nu de Mises, desi este un filozof si economist de 10 ori mai valoros decat Marx. Cum putem face sa ajunga Mises in programa scolara? Avem nevoie ca tinerii sa invete sa gandeasca cu propria minte, iar lectura de Mises si Rothbard stimuleaza foarte bine nu numai gandirea asupra unor fenomene, ci si gustul pentru rationalism, libertate si economie de piata. Putem face o petitie catre Ministerul Educatiei?

    Mircea · 7 mai 2015, 10:33 · #

  7. Mircea, Mises in programa scolara a unui sistem educational birocratizat complet nu poate fi decat un accident. Dar Mises in programa scolara a unui copil pe care nu il lasi sa fie rapit de sistemul educational si pe care il cultivi acasa, asta e ceva intr-adevar posibil si dezirabil. Mises + homeschooling = love.

    Tudor · 11 mai 2015, 23:12 · #

  8. Da, intr-adevar in perioada Adenauer si dupa el s-a cristalizat teoretic si implementat in mod concret acest concept al “social-market-economy” care functioneaza perfect si in Germania zilelor noastre. In contextul democratic se pot defini doua modele, unul ultraliberal (cel american) si unul social (ex. cel german) asociabile dihotomiei Libertate – (Libertate + Constringeri). Din perspectiva acestei dihotomii se pune problema PERFORMANTEI SOCIALE care o include pe cea economica, deci se pune problema alegerii unei solutii sociale complexe. In perioada 2000-2003 a fost in Austria ca ministru de finante Karl-Heinz-Grasser, care a incercat o relaxare financiara a pietei, o reducere a constringerilor aplicate agentilor economici, a incercat o adevarata liberalizare economica, incercind sa apropie modelul austriac de cel american. Rezultatul a fost ca a esuat, intrucit cultura europeana apuseana este guvernata de alti parametrii decit cea americana. Cred asadar ca si Mises, tocmai din perspectiva sa de rationalist social, ar fi gasit sufieciente argumente pentru un model compatibil cu Libertate + Constringeri rationale.

    Georg Lehnhardt · 5 decembrie 2015, 17:38 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)