Murray Rothbard se întreba prin titlul unui articol mai vechi dacă mercantilismul este o lecție pentru zilele noastre. Și se pare că nu. Recent, Guvernul României a comunicat cum în urma unei întâlniri cu „reprezentanții asociațiilor de fermieri, de procesatori și ai rețelei marilor magazine” s-a ajuns la concluzia că o măsură bună pentru piața laptelui din România ar fi ceva ajutoare, din bugetul public. Necesitatea măsurii este invocată ținând cont de nemulțumirile – cum altfel? – fermierilor și procesatorilor din industria laptelui, care primesc subvenții „prea mici”, în comparație cu alte țări. Măsura vine la pachet cu o promisiune din partea industriei că prețul la raft va fi mai mic pentru șase luni. Deci e bine? Cumpărăm mai ieftin laptele?
Mercantilismul, un cadavru viu
Înainte de a explica pe scurt problema ajutoarelor sau a subvențiilor (economic au același efect pervers chiar dacă statul face diferență legală între ele) trebuie făcute câteva clarificări.
Prima este legată de invitații Guvernului la masa dialogului. Se știe că tipul de sistem economic mercantilist (secolele XVI-XVIII) – un sistem căruia îi putem spune fascism avant-la-lettre – presupunea organizarea activității productive sub formă de bresle, ai căror meșteri controlau direct producția și împiedicau orice concurență din afară. De asemenea, ei reprezentau agenții principali ai statului, căci breasla însemna monopol asupra producției unui bun, iar acest monopol era garantat de către stat. Dincolo de aspectele romantic-tradiționaliste ale relatărilor istorice în privința breslelor (garanția calității, evoluție bine urmărită a pregătirii profesionale, stabilitatea meseriei etc.) care trebuie luate cum grano salis, breasla a fost și un exponent principal al coerciției guvernamentale de care deseori s-a folosit și a și întărit-o.
În esență, organizarea pre-industrială de tip breaslă transmite ideea că nu putem lăsa producția „de capul ei”, la mâna pieței sau la mâna consumatorilor, asta echivalând cu o anarhie sau o lăsare în bătaia vântului. Monarhul – prin intendenții săi (Jean Baptiste Colbert este un nume răsunător în această privință, în Franța secolului al XVII-lea) strângea producătorii cu care „aranja contractele”, cum s-ar zice azi. Cine are voie să producă și cât trebuie să cotizeze înapoi pentru dreptul de monopol primit. Corupția, crimele și controlul obsesiv al activității productive în perioada breslelor din secolele XVI-XVIII sunt de mai puțină notorietate, dar ele sunt documentate.
Revenind, luând seama la cine participă la aceste întâlniri, parcă mă duc cu gândul involuntar la mercantilism. Guvernul îi strânge la masă pe cei pe care îi susține și de la care are apoi așteptări, astăzi sub forma mobilizării la vot sau chiar a contribuțiilor în campaniile electorale. Deci ce așteptări putem avea? Logic și consecvent este ca sprijinul să crească, în forme tot mai nuanțate și complexe. Pe banii cui crește însă acest sprijin? Pe banii celor de la masa dialogului? Nicidecum. Nemulțumirile față de subvențiile mici atestă motivul întâlnirii – încercarea de a obține un sprijin mai consistent – dar de unde? Din banii altora, desigur, căci Guvernul nu dispune de proprii bani. Faptul că Guvernul se întâlnește să discute cu mai marii unei industrii despre prețul la care se poate vinde, faptul că se negociază prețul (fără ca adevărații consumatori să fie prezenți) arată în mod fundamental mentalitatea anticapitalistă de care se pare că nu ne mai facem bine.
Și prin asta nu spunem că suntem împotriva unui preț mai mic la lapte sau că e rău să faci întâlniri în sine, dar este important cu ce scop facem asta. În cazul de față, Guvernul nu a făcut decât un truc politic, prin care mută povara (printr-o tehnică mai puțin disruptivă față de, spre exemplu, un decret de preț maxim) de la fermieri și procesatori la consumatori. Guvernul acordă niște bani, în două tranșe, firmele se înscriu, depun cereri pentru a obține banii. Apoi banii sunt cheltuiți pe lanțul productiv, ceea ce reduce artificial costurile firmelor, iar acestea fac un calcul și reduc prețul laptelui astfel încât ceea ce au reușit să reducă din costuri cu ajutorul/subvenția, să nu fie mai mic decât reducerea de preț. Să fim siguri că ideea este gândită nu ca să rămână consumatorii cu ceva bani în mână sau ca aceștia să fie puși în „centrul preocupărilor” așa cum arată comunicatul, ci ca producătorii să rămână cu niște sume fără efort sau fără a participa la jocul dur al pieței.
Dar asta este ceea ce se vede, cum de altfel poate fi interpretat tot comunicatul de presă al Guvernului. Ceea ce se vede este „susținerea fermierilor”, acești bani care produc mirajul scăderii de preț.
Ce nu se vede din comunicatul transmis de Guvern
Ceea ce nu se vede cu ochiul liber sunt câteva efecte antrenate de aceste ajutoare, care fac ca măsura să fie practic inutilă în raport cu scopul ales, dacă gândești economia ca pe un tot unitar, organic, nu pe bucăți. Vorbim deci de o piață – piața laptelui – subvenționată, deci o piață în care prețul real al laptelui e greu de aflat, iar agenții de pe piață nu sunt – stricto sensu – economici, ci au și o latură de agenți sau antreprenori politici. Când o firmă primește bani de la stat să-și reducă niște costuri, calculele sale monetare nu mai reflectă realitatea economică în care acționează. E ca atunci când te dopezi, încercând să câștigi o competiție în mod neloial. Ce se vede e că ai câștigat, ce nu se vede – până la proba contrarie – este dopajul. Economiștilor le revine (sau așa ar trebui) sarcina de a descoperi efectele „dopajului” prin subvenții asupra pieței, economiei și prosperității în general.
Prețul trebuie să fie un rezultat al cererii și al ofertei, dacă prețul este mic la lapte acest lucru va determina o scădere a producției de lapte și o creștere a cererii, dacă prețul este mare producția va tinde să crească iar cererea să scadă. Optimizarea se face prin calcule monetare, de către antreprenori. Acum prețul este mare dar – atenție! – producătorii nu vor ca cererea să scadă (firesc, nu?), vor susținere din banii altora și o cerere chiar în creștere. Vor deci, clienți captivi.
Încercarea de a reduce prețul laptelui prin subvenții nu este o reducere reală a prețului. Este doar escamotarea unei realități imbatabile: inflația și ineficiența cronică a agenților economici de pe această piață. Prețul laptelui nu va scădea decât atunci când cererea pentru lapte va scădea, ceea ce nu este cazul mai ales în prezent, când consumul de carne scade din motive ideologic-ecologiste, iar numărul vegetarienilor crește, din aceleași motive. Sau atunci când costurile scad în mod natural, urmare a unor îmbunătățiri tehnologice.
Schema, pe scurt
Guvernul încearcă o schemă de tipul următor: Ionel plătește în prezent 10 lei litrul de lapte, iar Guvernul ia 2 lei din taxele și impozitele plătite de Ionel și îi dă producătorului de lapte cu condiția să scadă prețul la 8 lei. Astfel, Ionel simte că plătește mai puțin pentru lapte, iar producătorul primește cash pentru a cheltui în prezent. De fapt scăderea se face tot din banii lui Ionel, principalul câștigător în această situație fiind producătorul, iar perdantul pe termen lung Ionel. În plus, pentru a putea distribui cei 2 lei de la Ionel, Guvernul trebuie să mai plătească și câțiva birocrați. Nu era mai simplu să-i lase lui Ionel cei 2 lei în buzunarul propriu? Oare nu ar fi stimulat Ionel singur unele industrii sau chiar pe cea a laptelui?!
Prețul laptelui a rămas la 10 lei (proba fiind abolirea schemei care readuce prețul la valoarea sa inițială), tot ce s-a schimbat fiind niște sume dintr-un buzunar în altul. Mutatis mutandis, așa se întâmplă și acum, cu mențiunea că nu știm ale cui sunt exact acele milioane de euro (peste 40) ce vor ajuta industria laptelui să scadă prețul la raft. Pentru industria laptelui e un mod facil de a avea acces la banii altcuiva și, precum în cazul dopajului, se creează o dependență de aceste mijloace. Devine mai facil să produci, dacă o parte din costuri le suportă involuntar societatea per ansamblu.
Totuși, subvenția și orice tip de ajutor guvernamental fură posibilitatea sau șansa firmei de a ști dacă se află în locul potrivit din perspectiva diviziunii muncii. Subvenția blochează factori de producție (terenuri, utilaje, furaje, animale etc.) care altminteri s-ar fi realocat în acord cu constrângerile impuse de piață în alte sectoare, sau cu alte utilizări, mai profitabile. Alte sectoare, deci, nu se mai dezvoltă sau sunt împiedicate să se dezvolte suplimentar. Aceste sectoare sunt greu de observat. De asemenea, subvenția atrage în sector nou veniți, care altminteri și-ar fi investit resursele în alte sectoare. Subvenția riscă deci să anuleze încercarea firmelor de a se ajusta la noile condiții impuse de prețuri. În timp, acest lucru crește costurile și prețurile la care firmele vând, urmare a ineficienței lor cronice indusă de ajutorul public.
Protecționismul nu este despre lapte, ci despre unde merg banii și beneficiile
Spre deosebire de grupurile de interese din industria laptelui, noi nu ne putem uni ușor să protestăm împotriva unei astfel de măsuri întrucât banii noștri, extrași forțat prin taxare, intră în malaxorul redistribuirii guvernamentale și pare că odată dați ei nu ne mai aparțin – și din punct de vedere legal chiar așa și este. Nici nu ne cunoaștem între noi, suntem dispersați. Însă din punct de vedere economic și real banii sunt tot ai noștri. În schimb, cei care beneficiază de măsură se pot organiza mai ușor, pot face presiuni și lobby, așa cum observăm des în consultările Guvernului.
Deși măsurile sunt aberante economic, ele creează iluzia unei mișcări, unei atitudini luate, ce are efecte sau beneficii concrete, sumele de bani care ajută fermierii și procesatorii, laptele se produce, o vreme va fi și mai ieftin (nominal). De aceea, protecționismul în industria laptelui (și în orice altă industrie) e mai credibil, căci pune pe tavă beneficii concrete. Când vine însă vorba de costuri, este incapabil să le determine deoarece ele sunt dispersate la nivelul întregii societăți. Astfel, se creează iluzia – fatală – că nu există costuri sau sunt prea mici pentru a fi luate în considerare.
Pe de altă parte, o piață complet liberă la lapte înseamnă beneficii dispersate – nu neapărat uniform – în multe sectoare și prețuri care răspund permanent la cererea și oferta reală de pe piață. Factorii de producție migrează fără bariere către zonele unde se pot valorifica profitabil, acesta fiind un avantaj pentru întreaga societate. Toți câștigăm dacă un fermier descoperă că mai bine transformă vitele de lapte în vite de carne, dacă rentabilitatea în sectorul de lapte scade. Și toți vom pierde dacă în ciuda verdictului pieței, fermierul se încăpățânează să rămână în sector cu o mână vârâtă adânc în buzunarul consumatorilor captivi.
Nu că n-am vrea lapte ieftin, dar..
Este important laptele? Desigur, la fel de important precum bateriile de laptop, încărcătoarele de telefon, mobila, pâinea, cremele pentru picioare obosite, concediile în Mauritius, trotinetele, timpul liber sau alte bunuri. Banii consumatorilor, ai noștri, aleargă după toate bunurile, toate sunt importante. Totuși, câți dintre noi putem merge la Guvern și cere acces la banii altora pe motiv că nu ne merge bine financiar?! Câți dintre noi îi putem face pe alții responsabili că nu mai rezistăm în condițiile actuale ale prețurilor?!
Păi tu nu vrei lapte mai ieftin? Sigur că vreau, dar nu cu orice preț. Cel puțin nu cu prețul unei industrii care se cartelizează, devine tot mai ineficientă economic și dependentă de sprijinul public, răspunde tot mai mult la ingerințele politicului și, cel mai important, vrea acces necondiționat la banii noștri. O simplă consultare cu Guvernul și firma e capabilă să dispună de resurse fabuloase, pe care altminteri le-ar fi obținut de la consumatori în ani de zile sau, poate niciodată.
