La discuțiile din Egipt privitoare la chestiunea climei, în cadrul Cop27, țările mai sărace cer plăți compensatorii ridicate din partea țărilor bogate, deoarece, susțin ele, țările bogate sunt cele care poartă cea mai mare responsabilitate pentru schimbările climatice. Mass-media și „activiștii pentru climă” prezintă o imagine în alb-negru a țărilor sărace nevinovate („victime”) și a țărilor bogate vinovate („agresori”). Dar nu este deloc atât de simplu.
Desigur, în termeni absoluți, SUA și alte țări dezvoltate emit mai mult CO2 decât țările în curs de dezvoltare din Africa. Dar Indicele de performanță pentru mediu (Environmental Performance Index – EPI) al Universității Yale, care evaluează în mod regulat țările în funcție de performanța lor de mediu, acordă cele mai proaste calificative privind schimbările climatice țărilor sărace. Indicele EPI al Yale din 2020 a inclus un capitol separat (capitolul 11) în care sunt evaluate țările în funcție de performanța lor în materie de schimbări climatice: „Rezultatele din EPI pot ajuta la identificarea țărilor care sunt pe drumul cel bun pentru decarbonizare și a celor care trebuie să accelereze progresul către un viitor durabil.”
Rezultatul: cele mai bune evaluări privind schimbările climatice au revenit unor țări precum Danemarca, Regatul Unit, România, Franța, Elveția, Norvegia, Luxemburg, Suedia și Finlanda. „Africa subsahariană și Asia de Sud prezintă cea mai scăzută performanță regională medie, țările din aceste regiuni primind 16 dintre cele 20 de scoruri inferioare.”
Gama de indicatori ai EPI include „intensitatea emisiilor de gaze cu efect de seră”, adică emisiile de CO2 pe unitate de PIB, rata de creștere a emisiilor de CO2 și emisiile pe cap de locuitor.
Multe țări capitaliste dezvoltate au reușit de mult timp să decupleze emisiile de CO2 de creșterea PIB-ului – dar nu se poate spune același lucru despre o mulțime de țări din Africa, dintre care cele mai multe nu sunt libere din punct de vedere economic. În timp ce activiștii de mediu dau vina pentru schimbările climatice pe capitalism, clasamentul privind protecția climei realizat de Universitatea Yale constată că țările cu un grad ridicat de libertate economică au rezultate mai bune decât cele care nu sunt libere din punct de vedere economic.
Motivul pentru care emisiile sunt mai mici în termeni absoluți în țările în curs de dezvoltare (în special în Africa) este pur și simplu dezvoltarea economică slabă a acestora, adică sărăcia. Aceste țări nu au reușit să asigure un nivel de trai decent pentru populația lor, iar economiile lor nu sunt libere. Aceasta este explicația atât pentru sărăcia lor, cât și pentru emisiile de CO2 mai mici în termeni absoluți.
Iar aceste țări cer acum bani de la țările dezvoltate pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice. Cu toate acestea, după cum au demonstrat nenumăratele programe de ajutor pentru dezvoltare, ajutoarele directe nu au funcționat în lupta împotriva sărăciei, deoarece o mare parte din ajutoare sfârșește prin a fi direcționată pe canale greșite – către guvernele corupte din aceste țări. Opinia larg răspândită conform căreia corupția este deosebit de răspândită în țările capitaliste este greșită, după cum demonstrează o comparație între Indicele de percepție a corupției (IPC) al Transparency International și Indicele libertății economice al Heritage Foundation. Țările cu cele mai scăzute niveluri de corupție sunt aceleași țări care au printre cele mai ridicate niveluri de libertate economică. Dintre cele 10 țări cu cea mai mică corupție, toate, fără nicio excepție, se află în categoria „liberă” sau „în mare parte liberă” din Indicele libertății economice. În schimb, țările care se clasează printre ultimele 10 în indicele de corupție sunt, de asemenea, țări care nu sunt libere din punct de vedere economic.
Dambisa Moyo s-a născut în Zambia, a studiat la Harvard și și-a obținut doctoratul la Oxford. În cartea sa Dead Aid (Ajutorul mort), identifică ajutorul pentru dezvoltare din partea țărilor bogate ca fiind una dintre principalele cauze ale dificultăților de pe continentul african. În ultimii 50 de ani, scria Moyo în 2009, mai mult de un trilion de dolari în ajutoare pentru dezvoltare au fost transferate din țările bogate către Africa.
„Dar oare cele peste 1.000 de miliarde de dolari în asistență pentru dezvoltare din ultimele decenii au făcut ca populația africană să aibă o situație mai bună? Nu. De fapt, în întreaga lume, beneficiarii acestui ajutor o duc mai rău; mult mai rău. Ajutorul a contribuit la sărăcirea săracilor și la încetinirea creșterii … Ideea că ajutorul poate ameliora sărăcia sistemică și că a făcut acest lucru este un mit. Milioane de oameni din Africa sunt mai sărace astăzi din cauza ajutorului; mizeria și sărăcia nu au luat sfârșit, ci au crescut.”
Moyo citează un studiu al Băncii Mondiale care afirmă că peste 85% din ajutoare au fost folosite în alte scopuri decât cele prevăzute inițial, fiind adesea deturnate către proiecte neproductive.
Situația nu va fi cu nimic diferită dacă miliarde de dolari vor fi transferate de la țările bogate spre cele sărace pentru a atenua impactul schimbărilor climatice. În lupta împotriva schimbărilor climatice, nu ajutorul pentru dezvoltare va face diferența – și cu siguranță nu abolirea capitalismului – ci mai mult capitalism.
