Pitorescul oraș italian Bologna este renumit pentru centrul său istoric vast, plin de clădiri medievale, palate, biserici și porticuri elegante. Vizitatorul este lăsat fără cuvinte în fața celor 22 de turnuri rămase în picioare din cele aproximativ 180 ridicate între secolele al XII-lea și al XIII-lea. Turnul Asinelli, cel mai înalt dintre ele, cu o înălțime de 97 de metri, se aproprie de înălțimea standard a unui zgârie-nori modern. Este cu adevărat uimitor faptul că, la începutul Evului Mediu, turnurile spectaculoase din Bologna făceau ca orașul să semene foarte mult cu Manhattanul de astăzi.
Astfel de turnuri au fost construite și în alte orașe din nordul Italiei de către familii bogate în scopuri defensive, atunci când rivalitățile dintre clanurile oligarhice deveneau mortale. Erau, de asemenea, un simbol al statutului, iar construcția lor, care era destul de costisitoare, stă mărturie a miracolului economic care a avut loc în acea perioadă. Începând cu secolul al XIV-lea, multe turnuri au fost demolate, iar altele s-au prăbușit pur și simplu. Ascensiunea și căderea turnurilor ilustrează foarte bine experimentul de la începutul Evului Mediu al orașelor-republici italiene independente cu instituții capitaliste și democratice.
Ruperea de sistemul feudal opresiv
Sistemul economic feudal se baza în mod rigid pe statutul prestabilit al oamenilor în ierarhia feudală. Suveranul aloca porțiuni din pământurile sale nobilimii feudale și altor vasali în schimbul anumitor servicii și taxe, inclusiv al sprijinului militar. Majoritatea populației era angajată în agricultura de subzistență în jurul conacelor autosuficiente, iar majoritatea lucrătorilor agricoli erau legați de pământ într-un sistem de servitute, un statut ereditar asumat la naștere. Ocupația orășenilor depindea de ucenicie, de obicei în breasla tatălui. Salariile și prețurile erau stabilite de către autoritatea politică și religioasă sau de către bresle care restricționau libera concurență.
În societatea feudală, libertatea economică și spațiul pentru antreprenoriat erau foarte limitate, iar creșterea economică era deplorabilă. Cu toate acestea, începând cu secolul al XI-lea, apar fisuri în sistemul feudal, iar unele orașe europene au început să se dezvolte ca centre majore de comerț și producție. Așa-numitele „orașe libere” sau „orașe-state” independente au cumpărat de la suveranii lor drepturi care le ofereau diferite grade de autonomie, prin negocieri care au implicat uneori revolte violente (Rosenberg & Birdzell, p. 55). Cele mai multe orașe medievale au devenit „insule nefeudale în mări feudale” și au prosperat datorită schimburilor libere și unei mai mari diviziuni a muncii. O creștere a schimburilor intermediate prin monedă și îmbunătățirea metodelor de producție atât în industria prelucrătoare, cât și în agricultură, au ridicat și economia rurală.
În comparație cu alte orașe libere din Europa, orașele-state italiene au beneficiat de terenul accidentat al Alpilor, care i-a împiedicat pe împărații germani să le atace cu succes. Autoritatea Sfântului Imperiu Roman asupra Italiei de Nord a devenit doar formală, în special după Bătălia de la Legnano din 1176, în care Liga lombardă susținută de Papă l-a învins pe împăratul Frederic I Barbarossa.
Ralph Raico și Robert Higgs au subliniat mai mulți factori care au contribuit la apariția capitalismului comercial în Europa și la ieșirea din mizeria fără speranță a economiei feudale. Spre deosebire de alte mari civilizații, în special în China, India și Islam, Europa era descentralizată într-un sistem de puteri și jurisdicții fărâmițate în regate, principate, orașe-state și domenii ecleziastice. Rivalitatea constantă dintre regi, nobilimea feudală și puternica Biserică Catolică a redus capacitatea conducătorilor de a se opune luptei pentru libertate a orășenilor.
Suveranii s-au văzut legați de mâini prin acte precum Magna Carta, care acordau drepturi politice și economice supușilor și întăreau statul de drept. Încă din secolul al XII-lea, multe comune au emis coduri legislative destul de elaborate pentru protecția drepturilor de proprietate și comerțului liber care s-au transformat ulterior într-un sistem juridic comercial în toată puterea cuvântului. Acest lucru a stimulat acumularea de capital și progresul tehnologic. În schimb, clasa conducătoare formată din funcționari publici numiți “mandarini”, în China imperială, de exemplu, a inhibat ascensiunea negustorilor bogați și a lorzilor feudali care ar fi putut contesta autoritatea politică și a suprimat utilizarea invențiilor în producția de piață. (Rosenberg & Birdzell, p. 87).
Creștinismul a jucat, de asemenea, un rol important în promovarea libertății economice în Europa. Pe lângă apariția unei instituții puternice care a contestat autoritatea seculară a regilor și a nobilimii feudale, Biserica a promovat și un sistem de valori morale. Creștinismul a combătut servitutea și a justificat legitimitatea rezistenței față de conducătorii nedrepți. Toma d’Aquino în secolul al XIII-lea, urmat de scolasticii spanioli în secolul al XVI-lea, au dezvoltat mai multe idei avansate de Aristotel, recunoscând superioritatea morală a dreptului natural față de cel pozitiv. Orașele libere s-au implicat direct în eliberarea șerbilor din zonele rurale învecinate pe care le dominau. Bologna, în 1256, și Florența, 30 de ani mai târziu, au decretat eliberarea șerbilor și au plătit un preț fix de persoană stăpânilor feudali (Waley și Dean, p. 112-116).
Avansul capitalismului comercial în nordul Italiei a dus la o creștere rapidă a populației, care s-a dublat între secolele al XI-lea și al XIII-lea. O migrație substanțială din provincie a dus la apariția unor orașe mari, cu peste 100.000 de locuitori, precum Veneția, Florența și Milano, până în secolul al XIII-lea. Italia era cea mai urbanizată societate din lume la acea vreme, cu aproximativ 20% din populație trăind în orașe. Italia a devenit, de asemenea, capitala economică a Europei de Vest și principalul producător de produse finite din lână și de articole de lux din ceramică, sticlărie, dantelă și mătase. Republicile maritime italiene Veneția, Genova, Pisa și Ancona au devenit centre comerciale internaționale, în timp ce Veneția și Genova au dobândit, de asemenea, vaste imperii navale în Marea Mediterană și Marea Neagră.
Florența și Veneția, precum și alte câteva orașe-state italiene, au jucat un rol inovator crucial în domeniul bancar și în dezvoltarea instrumentelor pentru comerț și finanțe, cum ar fi contabilitatea în partidă dublă, cambiile, asigurările, precum și dreptul comercial și tribunalele. La sfârșitul secolului al XIII-lea, numărul judecătorilor și al notarilor din orașele-state italiene a explodat. Arhitectura, planificarea urbană, artele, cultura, știința și educația au înflorit, de asemenea. Italia centrală și de nord a devenit cea mai alfabetizată societate din lume, mai mult de o treime din populația masculină știind să citească. Universitatea din Bologna, înființată în 1088, este considerată cea mai veche universitate din lume încă în funcțiune.
Controale asupra puterii oligarhice și absolute
Progresele majore în ceea ce privește libertatea economică și politică au necesitat sisteme de guvernământ adecvate. Au apărut primele forme democratice de guvernare, așa-numitele „comune”, bazate pe o largă participare politică a cetățenilor orașelor și, în special, a clasei de mijloc emergente. Inițial, comunele s-au străduit să înlocuiască vechile autorități episcopale și pe cele ale seniorilor laici, desemnând câțiva „oameni de încredere” (boni homines) pentru a îndeplini diferite sarcini. Cu timpul, aceștia din urmă au format un executiv permanent numit „consulat”. Consulii erau aleși fie direct de către adunarea generală a poporului din oraș, fie indirect de către alegătorii din diferite straturi ale populației, inclusiv de către cei care nu erau nobili. Principalul scop în selecția consulilor era acela de a „împiedica dominația asupra politicii orașului de către anumite clici” (Waley și Dean, p. 58-64).
În orașele mai mici era fezabil să se organizeze reuniuni ale tuturor cetățenilor, dar în orașele mai mari, un mare consiliu care număra între 400 și 4.000 de membri acționa ca un parlament (arengo). Acesta din urmă alegea executivul și, uneori, și un consiliu mai mic, format din aproximativ 40 de membri, pentru a supraveghea direct activitatea executivului. Având în vedere dimensiunea relativ mică a populației orașelor, o mare parte a acesteia, inclusiv majoritatea persoanelor înstărite, erau implicate direct în procesul decizional. În plus, o mare parte din sarcinile administrative erau asumate de către cetățenii înșiși în timpul lor liber, ceea ce întărea spiritul civic, responsabilitatea politică și reducea corupția.
Multe orașe erau guvernate de facto de oligarhii ale familiilor bogate. Pe măsură ce comunele reușeau să își afirme autonomia externă, a devenit din ce în ce mai greu să se prevină conflictele interne între oligarhi (vendettas). Pentru a atenua acest lucru, multe comune au angajat un consul-șef independent din afara orașului (podesta) care să servească drept șef al justiției cu puteri polițienești pentru o perioadă determinată de timp. În plus, oamenii cei mai interesați de stabilitatea instituțiilor democratice s-au organizat în asociații numite „societas populi” sau „popolani”. Membrii acestora erau „negustori, meșteșugari și oameni situați între bogăție și sărăcie”, echivalentul în linii mari al clasei de mijloc de astăzi. Muncitorii săraci și oamenii cu adevărat umili, care ar fi putut fi ușor cumpărați sau intimidați de către nobili, nu erau acceptați în aceste grupuri politice (Waley și Dean, p. 180).
„Popolanii” proveneau din districtele orășenești în care erau descentralizate funcțiile sociale, militare și administrative și erau strâns legați de bresle. În multe orașe, aceștia puteau ridica o infanterie „populară” de 1.000 până la 2.000 de oameni împotriva nobililor. Deși era uneori vulnerabilă manipulării aristocratice, această instituție a jucat un rol important în controlul vendetelor nobililor și în prevenirea capturării comunei de către interese personale.
Pe lângă „popolani” și corporațiile cavalerilor nobili (societas militium), au apărut și alte asociații private de protecție. „Consorzeria” era o alianță de apărare privată atât în ceea ce privește asistența militară reciprocă, cât și sprijinul judiciar, care era accesibilă atât nobililor, cât și oamenilor de rând. Era foarte utilă pentru a face față certurilor violente din viața cotidiană și pentru a soluționa disputele dintre proprii membri (Waley și Dean, p. 171). Caracteristicile sale principale se aseamănă cu cele ale agențiilor private de protecție care ar putea funcționa într-o societate libertariană, potrivit lui Murray Rothbard.
Declinul instituțiilor democratice
În cele din urmă, conflictele interne dintre oligarhi și războaiele externe au produs crize militare și fiscale neîncetate care au subminat formele democratice de guvernare. Comunele au apelat pentru protecție la un conducător puternic: fie un lord local, fie un rege străin, acordându-le puteri speciale temporare. În multe cazuri, calea spre regimul unui singur conducător (signoria), trecea prin titularizarea în funcție, cum ar fi “podesta”, sau căpitan de „popolani”, urmată de prelungirea pe termen nedefinit a funcției. Alte comune s-au îndatorat puternic față de nobilii feudali și au fost supuse prin mijloace economice sau au fost preluate de nobilii care conduceau trupe de mercenari (condottieri).
Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, majoritatea orașelor au devenit „signorie”. Regimurile republicane au supraviețuit o perioadă mai mare în foarte puține orașe-stat, mai ales în Veneția, condusă de facto de un număr mare de familii patriciene care formau Marele Consiliu. Acesta din urmă cuprindea aproximativ 1% din totalul populației venețiene până în 1300 și a fost adesea extins pentru a permite noilor bogați să își exercite influența, menținând astfel stabilitatea politică.
În principiu, „signoria” nu a inaugurat tiranii, dar nobilimea a avut din nou câștig de cauză în oprimarea oamenilor de rând. Deși diferența dintre o comună aflată sub o oligarhie restrînsă și o „signoria” propriu-zisă nu a fost întotdeauna atât de mare, începând cu secolul al XIV-lea a avut loc totuși o extindere considerabilă a puterii guvernelor. Bogăția produsă a fost din ce în ce mai mult deturnată către instituțiile birocratice, cheltuielile militare și buzunarele oligarhilor. Povara fiscală a crescut prin taxe noi și mai ridicate, împrumuturi forțate de la cetățenii bogați (prestanze) și o creștere a datoriilor de stat pentru finanțarea deficitelor pe termen lung. În Florența, de exemplu, veniturile au crescut de la aproximativ 130.000 de florini în anii 1320 la peste 400.000 de florini în anii 1360. Cheltuielile au variat foarte mult și s-au înmulțit în perioadele de război, înregistrând, de asemenea, o creștere semnificativă de-a lungul timpului (Waley și Dean, p. 76-78).
Concluzie
Ieșirea cu succes a orașelor-republici italiene din feudalism ilustrează rolul crucial jucat de libertatea economică și democrația participativă în promovarea prosperității și a dezvoltării umane. Principalii contribuitori au fost puterile fărâmițate din Europa și lupta oamenilor pentru a obține libertăți politice și economice și apoi pentru a le păstra prin participare civică și politică activă. Însă, în decurs de două secole, conducători unici au ajuns la putere și au acaparat instituțiile democratice și de piață. Aceasta reprezintă o lecție utilă despre modul în care violența internă necontrolată, militarismul și războaiele externe pot conduce la creșterea rolului statului și la pierderea libertății.
