[Fragment extras din Acțiunea umană, capitolul XV, Piața.]
Filozofii și avocații s-au ostenit mult căutând definiția conceptului de libertate. Cu greu s-ar putea susține că strădaniile lor au fost încununate de succes.
Conceptul de libertate are sens numai în măsura în care se referă la relații interumane. Există autori care au istorisit povești despre o așa-zisă libertate naturală, originară, de care omul s-ar fi bucurat într-o fabuloasă stare de natură, care ar fi precedat stabilirea relațiilor sociale. Însă asemenea indivizi sau familii, care cutreierau pământul auto-suficienți din punct de vedere mental și economic, nu erau liberi decât până când întâlneau în drumul lor pe cineva mai puternic. În condițiile nemiloase ale competiției biologice, cel puternic avea întotdeauna dreptate, iar cel mai slab nu avea decât șansa supunerii necondiționate. Cu siguranță omul primitiv nu s-a născut liber.
Numai în cadrul unui sistem social i se poate atribui un sens termenului de libertate. Ca termen praxeologic, libertatea se referă la sfera în care individul care acționează are posibilitatea de a alege între diverse moduri de acțiune. Omul este liber în măsura în care i se permite să aleagă obiective și mijloacele care urmează a fi întrebuințate pentru atingerea acelor obiective. Libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât și de cele ale praxeologiei. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. Dacă alege gratificări care produc anumite efecte asupra [p.280] funcționării trupului și minții sale, el trebuie să suporte aceste consecințe. Ar fi nepotrivit să spunem că omul este lipsit de libertate pentru că nu se poate bucura de plăcerile provocate de întrebuințarea anumitor droguri fără a fi afectat de rezultatele lor inevitabile, considerate îndeobște extrem de indezirabile. Cu toate că lucrul acesta este acceptat în general de către toate persoanele dezirabile, nu există o asemenea unanimitate și în ce privește aprecierea legilor praxeologiei.
Omul nu se poate bucura atât de avantajele cooperării sociale bazate pe principiul diviziunii muncii în cadrul societății cât și de licențele comportamentale menite să dezintegreze societatea. El trebuie să aleagă între respectarea anumitor reguli care fac cu putință viața în cadrul societății și sărăcia și insecuritatea unei “vieți periculoase”, de conflict perpetuu între persoanele independente. Legea aceasta, care determină urmările oricărei acțiuni umane, nu este mai puțin rigidă decât legile fizicii.
Însă există o diferență importantă între sechelele nesocotirii legilor naturii și cele ale nesocotirii legilor praxeologiei. De bună seamă, ambele categorii de legi lucrează prin ele însele, fără a fi nevoie de aplicarea lor de către om. Însă efectele alegerii lor de către un individ diferă. Omul care consumă otravă nu-și face rău decât sie-și. Însă omul care optează pentru recursul la furt tulbură întreaga ordine socială. În vreme ce doar el singur beneficiază de câștigul pe termen scurt cules de pe urma acțiunilor sale, efectele lor dezastruoase pe termen lung sunt dăunătoare pentru toți. Fapta sa este o crimă, deoarece are efecte dăunătoare asupra semenilor săi. Dacă societatea n-ar stăvili asemenea comportamente, ele s-ar generaliza rapid, punând capăt cooperării sociale și tuturor avantajelor pe care le furnizează aceasta tuturor.
Pentru a institui și a prezerva cooperarea socială sunt necesare măsuri care să împiedice persoanele asociale de a comite acte care ar submina toate realizările acumulate de om, în ridicarea sa progresivă deasupra nivelului Neanderthal. Pentru a prezerva starea de lucruri în care există protecție a individului împotriva tiraniei nelimitate a semenilor săi mai puternici și mai inteligenți este necesară o instituție care să descurajeze toate elementele antisociale. Pacea — absența luptelor perpetue ale tuturor împotriva tuturor — nu poate fi asigurată decât prin instituirea unui sistem în care puterea de a recurge la acțiuni violente este monopolizată de către un aparat social al constrângerii și coerciției, iar aplicarea acestei puteri în fiecare caz individual este reglementată printr-un set de reguli — legile elaborate de om, care sunt distincte atât de legile naturii cât și de cele ale praxeologiei. Principalul instrument al unui sistem social constă în funcționarea unui astfel de aparat, numit îndeobște stat. [p.281]
Conceptele de libertate și de servitute n-au sens decât prin raportare la modul de funcționare al statului. A spune că o persoană nu este liberă pentru că, dacă dorește să rămână în viață, puterea ei de a alege între a bea apă și a bea cianură de potasiu este restricționată de natură, ar fi cât se poate de impropriu și de inducător în eroare. Nu ar fi mai puțin inacceptabil să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancțiuni asupra dorinței sale de a ucide un alt om și deoarece poliția și tribunalele penale le aplică. În măsura în care statul — aparatul social de constrângere și opresiune — își limitează exercițiul violenței și al amenințării cu violența la suprimarea și prevenirea acțiunilor antisociale, prevalează ceea ce se poate numi în mod rezonabil și inteligibil libertate. Interzisă este doar conduita care este menită să dezintegreze cooperarea socială și civilizația, aruncând astfel întreaga populație îndărăt, către condițiile din vremea când homo sapiens își făcea apariția din existența pur animalică a strămoșilor săi nonumani. Felul acesta de coerciție nu restrânge semnificativ posibilitatea de a alege a omului. Chiar dacă n-ar exista nici un guvern care să aplice legile elaborate de om, individul nu s-ar putea bucura în același timp atât de avantajele ce decurg din existența cooperării sociale cât și de plăcerea de a da frâu liber instinctelor sale agresive de animal rapace.
În economia de piață, în cadrul organizării sociale de tip laissez-faire, există o sferă în care individul este liber să aleagă între diverse moduri de acțiune, fără a fi amenințat cu pedepse. Pe de altă parte, dacă guvernul face mai mult decât să protejeze indivizii împotriva agresiunilor violente și frauduloase venite din partea persoanelor anti-sociale, el reduce sfera libertății individuale de acțiune dincolo de gradul în care aceasta este limitată de legitatea praxeologică. Astfel, putem defini libertatea ca fiind acea stare de lucruri în care posibilitatea individului de a alege după cum dorește nu este constrânsă de violența guvernamentală dincolo de limitele pe care i le impune oricum legitatea praxeologică.
Aceasta este semnificația libertății atunci când ea este definită drept condiția individului în cadrul economiei de piață. Individul este liber, în sensul că legile și statul nu-l silesc să renunțe la autonomie și autodeterminare mai mult decât o fac inevitabil legile praxeologice. El nu renunță decât la libertatea animalică de a trăi fără a acorda nici un fel de considerație existenței altor specimene din specia pe care o reprezintă. Rolul aparatului social de constrângere și coerciție este de a-i sili pe indivizii a căror răutate, lipsă de prevedere sau inferioritate mentală îi împiedică să realizeze că permițându-și acte care distrug societatea își dăunează atât lor înșile cât și tuturor celorlalte ființe umane, să evite asemenea acte. [p.282]
Din acest punct de vedere este necesar să ne oprim la întrebarea frecvent formulată dacă serviciul militar obligatoriu și prelevarea de impozite reprezintă restricții ale libertății. Dacă principiile economiei de piață ar fi recunoscute de toți oamenii, din întreaga lume, atunci nu ar mai exista nici un motiv pentru a purta războaie și statele ar putea să-și ducă fiecare viața netulburate, în pace. [16] Însă date fiind condițiile din epoca noastră, o țară liberă este permanent amenințată de schemele agresive ale autocrațiilor totalitare. Dacă dorește să-și păstreze libertatea, ea trebuie să fie pregătită să-și apere independența. Dacă guvernul unei țări libere îl forțează pe fiecare cetățean să-și aducă deplina cooperare la atingerea obiectivului său — de a respinge agresorii — și silește pe fiecare cetățean apt din punct de vedere fizic să se înroleze în forțele armate, el nu impune prin aceasta individului datorii care depășesc sarcinile dictate de legile praxeologiei. Într-o lume plină de agresori și înrobitori necruțători, pacifismul integral și necondiționat este sinonim cu cedarea necondiționată în fața opresorului cel mai lipsit de scrupule. Cel ce dorește să rămână liber trebuie să lupte până la moarte împotriva celor ce doresc să-i suprime libertatea. Deoarece tentativele de a rezista izolate ale fiecărui individ sunt sortite eșecului, singura soluție eficace este organizarea rezistenței de către aparatul guvernamental. Sarcina esențială a guvernului este de a apăra sistemul social, nu doar împotriva gangsterilor interni, ci și împotriva inamicilor externi. În epoca noastră cel ce se opune înarmării și serviciului militar obligatoriu este, poate fără să-și dea seama, complicele moral al celor ce urmăresc înrobirea tuturor.
Menținerea unui aparat guvernamental alcătuit din tribunale, ofițeri de poliție, pușcării și forțe armate, presupune cheltuieli considerabile. Prelevarea de impozite pentru aceste scopuri este pe deplin compatibilă cu libertatea de care se bucură individul într-o economie liberă de piață. Spunând aceasta este de la sine înțeles că nu justificăm metodele de impozitare confiscatoare și discriminatoare, practicate astăzi de către statele autointitulate progresiste. Este necesar să subliniem acest lucru, deoarece în epoca noastră de intervenționism și “progres” constant către totalitarism, guvernele își întrebuințează puterea de a preleva taxe în scopul distrugerii economiei de piață.
Fiecare pas pe care-l face un guvern dincolo de îndeplinirea funcțiilor sale esențiale, de protecție a funcționării nestânjenite a economiei de piață împotriva agresiunilor, fie acestea interne sau venite din partea unor răufăcători externi, este un pas făcut înainte pe drumul ce duce direct spre sistemul totalitarist în care nu mai există libertate deloc.
Libertatea și autonomia sunt condițiile de care se bucură omul într-o societate contractuală. Cooperarea socială în cadrul unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra factorilor de producție înseamnă că în cadrul pieței [p.283] individul nu are a se supune și a asculta de nici un stăpânitor. În măsura în care oferă anumite lucruri și-i servește pe alții, el o face de bună voie, pentru a fi recompensat și servit la rândul său de către beneficiarii serviciilor sale. El se angajează în schimburi de bunuri și servicii, fără a depune muncă forțată și fără a plăti tribut. Sigur că el nu este independent. El depinde de ceilalți membri ai societății. Însă dependența aceasta este mutuală. Cumpărătorul depinde de vânzător iar vânzătorul de cumpărător.
Principala preocupare a multor scriitori din secolele al XIX-lea și XX a fost de a deforma și distorsiona această stare evidentă de lucruri. Muncitorii, spuneau ei, se află la cheremul patronilor lor. Desigur, este adevărat că patronul are dreptul să-și concedieze salariatul. Însă dacă întrebuințează acest drept pentru a-și satisface capriciile el își subminează propriile interese. A disponibiliza un om mai destoinic și a angaja în locul lui unul mai puțin eficient este în propriul său dezavantaj. Piața nu împiedică direct pe nimeni să provoace neplăceri concetățenilor săi; ea nu face decât să penalizeze o asemenea conduită. Proprietarul de magazin este liber să se comporte grosolan cu clienții săi, presupunând că este gata să suporte consecințele. Consumatorii sunt liberi să boicoteze un furnizor, dacă sunt dispuși să-și asume costurile ce decurg din aceasta. Ceea ce îl îmboldește pe fiecare om să-și dea toată silința în a-și servi semenii pe piață, estompându-i tendințele înnăscute către samavolnicie și răutate, nu sunt constrângerea și coerciția venite din partea jandarmilor, călăilor și tribunalelor penale, ci interesul propriu. Membrul unei societăți contractuale este liber deoarece nu-i servește pe alții decât servindu-se pe sine. Singura constrângere exercitată asupra lui este cea provocată de fenomenul natural inevitabil al rarității. În rest, el este liber în cuprinsul pieței.
Nu există nici un fel de libertate și autonomie, altele decât acelea pe care le permite piața. Într-o societate hegemonică de tip totalitarist singura libertate care îi este lăsată individului, deoarece nu-i poate fi uzurpată, este libertatea de a se sinucide.
Statul, aparatul social al coerciției și al constrângerii, este inevitabil o instituție hegemonică. Dacă aparatul guvernamental ar fi în măsură să-și extindă puterea ad libitum, el ar putea aboli economia de piață, substituind-o cu socialismul totalitarist integral. Pentru a evita aceasta, este necesar să se limiteze puterea aparatului guvernamental. Aceasta este sarcina constituțiilor, declarațiilor drepturilor omului și a legilor. Aceasta este semnificația tuturor luptelor pentru libertate pe care le-au purtat oamenii.
Detractorii libertății au dreptate în sensul acesta, atunci când numesc libertatea o valoare “burgheză” și le reproșează drepturilor ce garantează libertatea faptului că sunt negative. În raport cu statul și aparatul guvernamental, libertatea înseamnă constrângeri impuse asupra exercițiului puterii polițienești.
N-ar fi fost necesar să insistăm asupra acestui fapt evident [p.284] dacă adepții abolirii libertății nu ar fi generat în mod deliberat o confuzie semantică. Ei și-au dat seama că nu aveau nici o șansă de victorie într-o luptă deschisă și sinceră pentru cauza servituții și a restrângerii libertății. Noțiunile de libertate și autonomie se bucurau de un asemenea prestigiu încât nici o propagandă nu era în stare să le clatine popularitatea. În regiunea de înflorire a civilizației occidentale libertatea era considerată bunul cel mai de preț din vremuri imemoriale. Ceea ce i-a asigurat Occidentului eminența a fost tocmai preocuparea lui pentru libertate, un ideal social străin de popoarele orientale. Filozofia socială a Occidentului este, în esență, o filozofie a libertății. Individualismul “neînduplecat” este emblema civilizației noastre. Nici un atac fățiș asupra libertății individuale nu avea vreo șansă de succes.
În consecință, adepții totalitarismului au adoptat altă tactică. Ei au răsturnat înțelesul cuvintelor. Ei numesc libertate adevărată sau autentică situația indivizilor în cadrul unui sistem în care singurul lor drept este de a asculta de ordine. În Statele Unite ei se autointitulează liberali adevărați, pentru că lucrează la instituirea unei astfel de ordini sociale. Ei numesc metodele rusești de guvernare dictatorială “democrație”. Ei numesc metodele sindicale de exercitare a violenței și a coerciției “democrație industrială”. Ei numesc libertate a presei o stare de lucruri în care doar statul are libertatea de a publica ziare și cărți. Ei definesc libertatea ca fiind posibilitatea de a face lucrurile “îndreptățite” și, bineînțeles, își rezerva lor înșile sarcina de a determina ce este îndreptățit și ce nu. În ochii lor omnipotența statului înseamnă deplină libertate. Adevăratul înțeles al luptei lor pentru libertate este eliberarea puterii polițienești de toate constrângerile.
Economia de piață, afirmă acești pretinși liberali, îi oferă libertate doar clasei parazitare a exploatatorilor, adică burgheziei. Ticăloșii din care e alcătuită aceasta se bucură de libertate numai pentru a înrobi masele. Salariatul nu este liber; el trebuie să trudească pentru beneficiul exclusiv al stăpânilor săi, patronii. Capitaliștii își însușesc ceea ce ar trebui, conform drepturilor inalienabile ale omului, să aparțină muncitorului. În regim socialist muncitorul se va bucura de libertate și de demnitate umană, deoarece va înceta de a fi sclavul capitalistului. Socialismul înseamnă emanciparea omului de rând și libertate pentru toți. Mai mult, el înseamnă avuție pentru toți.
Doctrinele acestea au putut să triumfe deoarece ele n-au avut de întâmpinat critici raționale judicioase. Anumiți economiști au înregistrat succese strălucite în ce privește demascarea erorilor crase și a contradicțiilor care le străbat. Însă publicul larg ignoră rezultatele teoriei economice. Argumentele avansate [p.285] de politicienii și scriitorii de rând împotriva socialismului sunt fie naive, fie irelevante. Este inutil să insistăm asupra unui presupus drept “natural” al oamenilor de a deține proprietate atunci când alții afirmă că dreptul “natural” de căpătâi este egalitatea veniturilor. Asemenea dispute nu pot fi niciodată soluționate. Criticarea aspectelor nonesențiale, accesorii ale socialismului este lipsită de eficacitate. Socialismul nu poate fi respins prin atacarea pozițiilor socialiste care privesc religia, căsătoria, controlul natalității sau arta. Mai grav, cu privire la aceste chestiuni criticii socialismului s-au situat adesea pe poziții eronate.
În ciuda acestor deficiențe serioase ale apărătorilor libertății economice, înșelarea în permanență a tuturor în legătură cu principalele caracteristici ale socialismului s-a dovedit imposibilă. Cei mai fanatici planificatori au fost siliți să admită că proiectele lor presupun abolirea multor libertăți de care se bucură oamenii în regimul capitalist de “plutodemocrație”. Strânși cu ușa, ei au apelat la un nou subterfugiu. Libertatea care urmează să fie abolită, insistă ei, nu este decât falsa libertate “economică” a capitaliștilor, care-i dăunează omului de rând. În afara “sferei economice” nu numai că libertatea va fi în întregime prezervată, ci ea va fi chiar considerabil extinsă. În ultima vreme, sloganul cel mai popular al adepților guvernului totalitarist și al rusificării tuturor țărilor a devenit “planificarea pentru libertate”.
Eroarea implicată în acest argument provine din distincția factice între două sfere ale vieții și ale acțiunii umane, sfera “economică” și cea “noneconomică”, care sunt astfel complet separate una de alta. În această privință nu este necesar să adăugăm nimic la ceea ce s-a spus deja în precedentele părți ale acestei lucrări. Însă există un alt aspect pe care trebuie să-l subliniem.
Libertatea, așa cum le-a fost dată oamenilor din țările democratice care alcătuiesc civilizația occidentală să se bucure de ea pe vremea triumfului vechiului liberalism, nu a fost un produs al constituțiilor, al declarațiilor de drepturi ale omului, al legilor și al statutelor. Asemenea documente nu urmăreau decât protejarea libertății și a autonomiei, care erau ferm înstructurate în modul de funcționare al economiei de piață, împotriva știrbirilor pe care i le-ar fi putut aduce funcționarii de stat. Nici un guvern și nici o lege de drept civil nu poate garanta și genera libertate, altfel decât prin susținerea și apărarea instituțiilor fundamentale ale economiei de piață. Guvernarea înseamnă întotdeauna coerciție și constrângere, fiind în mod necesar opusă libertății. Aparatul guvernamental este un garant al libertății și este compatibil cu această numai dacă sfera sa de acțiune este adecvat limitată la prezervarea a ceea ce se numește libertatea economică. Acolo unde nu există economie de piață, cele mai bine intenționate stipulații constituționale și legale rămân literă moartă.
Libertatea omului în regim capitalist este un efect al competiției. [p.286] Muncitorul nu depinde de bunul plac al unui patron. Dacă patronul său îl eliberează din funcție, el își găsește un alt patron. [17] Consumatorul nu este la bunul plac al vânzătorului. El este liber să-și ofere patronajul unui alt magazin, dacă găsește de cuviință. Nimeni nu trebuie să sărute mâna altora sau să se teamă de pierderea favorurilor lor. Relațiile interpersonale sunt relații de afaceri. Schimbul de bunuri și servicii este mutual; a vinde sau a cumpăra nu este o favoare, ci o tranzacție dictată de egoismul ambelor părți.
Este adevărat că, în calitatea sa de producător, orice om depinde, fie direct – ca în cazul antreprenorului –, fie indirect – ca în cazul salariatului –, de cererile consumatorilor. Totuși, dependența aceasta de supremația consumatorilor nu este nelimitată. Dacă o persoană are motive serioase să sfideze suveranitatea consumatorilor, ea poate încerca să o facă. Există în cadrul pieței un drept foarte substanțial și foarte efectiv de a rezista opresiunii. Nimeni nu este forțat să investească în industria producătoare de băuturi alcoolice sau să lucreze într-o fabrică de armament dacă are obiecțiuni de conștiință împotriva acestor activități. El poate fi nevoit să plătească un preț pentru convingerile sale; nu există în lumea aceasta obiective a căror atingere să fie gratuită. Însă alegerea între un avantaj material și ceea ce consideră individul că este chemarea datoriei este lăsată în seama propriei sale puteri de decizie. Într-o economie de piață individul singur este arbitrul suprem al chestiunilor ce privesc satisfacția sa. [18]
Societatea capitalistă nu are alte mijloace de a constrânge pe cineva să-și schimbe ocupația sau locul de muncă decât recompensarea celor ce ascultă de dorințele consumatorilor cu venituri mai mari. Tocmai acesta este tipul de presiune pe care mulți îl consideră insuportabil și speră să-l vadă abolit în societatea socialistă. Ei sunt prea obtuzi pentru a realiza că singura alternativă este de a încredința autorităților întreaga putere de a determina în ce ramură și în ce loc trebuie să lucreze fiecare om. [p.287]
Omul nu este mai puțin liber în calitatea sa de consumator. El singur decide ce este mai important și ce este mai puțin important pentru sine. El își cheltuiește banii conform opțiunilor propriei sale voințe.
Substituirea economiei de piață cu planificarea economică anulează orice libertate, nelăsându-i individului decât dreptul de a asculta. Autoritatea directoare a tuturor chestiunilor economice controlează toate aspectele vieții și activităților omului. Ea este unicul patron. Orice muncă devine muncă forțată, deoarece angajatul trebuie să accepte ceea ce șeful binevoiește să-i ofere. Țarul economic determină ce și cât de mult poate consuma fiecare consumator. În nici un sector al vieții umane nu este lăsată vreo decizie la latitudinea judecăților de valoare ale individului. Autoritatea îi dă sarcini precise, îl formează profesional pentru slujba sa și îl întrebuințează în locul și în felul pe care le consideră oportune.
Îndată ce dispare libertatea economică pe care o acordă economia de piață membrilor săi, toate libertățile politice și declarațiile de drepturi ale omului devin caduce. Drepturile de habeas corpus și cel la proces cu jurați sunt niște vorbe goale dacă, sub pretextul considerentelor de eficiență economică, autoritatea are puterea deplină de a trimite orice cetățean îi displace în regiunea arctică sau într-un deșert și de a-i prescrie acolo “muncă grea” pe viață. Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparnițele și fabricile de hârtie. Și același lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului.
Omul este liber în măsura în care își călăuzește viață conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorități superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat și înțeles termenul acesta de “libertate” de către toată lumea, până când revoluția semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor.
