Capitolul XV. Piaţa

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Caracteristicile economiei de piaţă

Economia de piaţă este sistemul social de diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Fiecare persoană acţionează pe cont propriu; însă acţiunile fiecăruia urmăresc satisfacerea nevoilor altor persoane, ca şi pe aceea a nevoilor sale proprii. Acţionând, fiecare îşi serveşte semenii. Pe de altă parte, fiecare este beneficiarul serviciilor concetăţenilor săi. Fiecare persoană este atât un mijloc cât şi un scop în sine, un scop ultim pentru ea însăşi şi un mijloc pentru alte persoane, în eforturile pe are le depun acestea pentru atingerea propriilor lor scopuri.

Sistemul acesta este călăuzit de piaţă. Piaţa direcţionează activităţile individului înspre acele canale care-l fac să deservească cel mai bine dorinţele semenilor săi. În modul de funcţionare al pieţei nu există constrângere şi coerciţie. Statul, aparatul social de coerciţie şi constrângere, nu interferează cu piaţa şi cu activităţile cetăţenilor care sunt călăuzite de piaţă. El îşi întrebuinţează puterea de a supune oamenii prin violenţă fizică numai pentru înlăturarea acţiunilor dăunătoare prezervării şi funcţionării neobstrucţionate a economiei de piaţă. El protejează viaţa, sănătatea şi proprietatea individului împotriva agresiunilor violente sau frauduloase venite din partea răufăcătorilor interni sau a duşmanilor externi. În felul acesta statul creează şi prezervă un mediu în care economia de piaţă poate funcţiona în siguranţă. Sloganul marxist “anarhia producţiei” caracterizează pertinent această structură socială ca un sistem economic care nu este dirijat de un dictator, de un ţar al producţiei care să dea fiecărui individ o sarcină şi să-l silească să-i asculte porunca. Fiecare om este liber; nimeni nu este supus vreunui despot. Omul se integrează de bună voie într-un sistem bazat pe cooperare. Piaţa îl călăuzeşte şi îi arată în ce fel poate promova cel mai adecvat atât bunăstarea sa proprie cât şi pe cea a celorlalţi. Piaţa deţine supremaţia. Ea singură asigură ordinea întregului sistem social, înzestrându-l cu sens şi semnificaţie.

Piaţa nu este un loc, un lucru, sau o entitate colectivă. Piaţa este un proces, pus în mişcare de interferenţa acţiunilor diverşilor indivizi care cooperează în condiţii de diviziune a muncii. Forţele care determină starea mereu schimbătoare a pieţei sunt [p.258] judecăţile de valoare ale acestor indivizi şi acţiunile lor, călăuzite de aceste judecăţi de valoare. Starea pieţei în fiecare moment constă în structura preţurilor, i.e., în totalitatea rapoartelor de schimb stabilite prin interacţiunea celor dornici să cumpere cu cei dornici să vândă. Nu există nimic inuman sau mistic în funcţionarea pieţei. Procesele de piaţă rezultă în întregime din acţiunile umane. Fiecare fenomen de piaţă poate fi atribuit în cele din urmă anumitor opţiuni ale membrilor societăţii de piaţă.

Procesul de piaţă este ajustarea acţiunilor individuale ale diverşilor membri ai societăţii de piaţă la imperativele cooperării mutuale. Preţurile de piaţă le comunică producătorilor ce să producă, cum să producă şi în ce cantitate. Piaţa este focarul către care converg activităţile indivizilor şi centrul din care iradiază aceste activităţi.

Economia de piaţă trebuie riguros diferenţiată de al doilea sistem de cooperare socială în condiţii de diviziune a muncii imaginabil – deşi irealizabil: sistemul bazat pe proprietatea socială, sau guvernamentală, asupra mijloacelor de producţie. Acest al doilea sistem este numit îndeobşte socialism, comunism, economie planificată, sau capitalism de stat. Economia de piaţă sau capitalismul, cum i se spune de regulă, este incompatibilă cu economia socialistă. Între aceste două sisteme nici un amestec nu este posibil sau imaginabil; nu există nimic de felul unei economii mixte, al unui sistem care să fie parţial capitalist şi parţial socialist. Producţia este dirijată de piaţă sau prin decretele unui ţar al producţiei sau ale unui comitet de ţari ai producţiei.

Dacă în cadrul unei societăţi bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie o parte a acestor mijloace de producţie sunt deţinute în proprietate publică şi gestionate ca atare – adică deţinute şi gestionate de guvern sau de una din agenţiile sale – aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu un sistem mixt, în care capitalismul şi socialismul se combină. Faptul că statul, sau municipalităţile, deţin şi gestionează anumite întreprinderi nu modifică trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă. Aceste întreprinderi, deţinute şi gestionate în proprietate publică, se supun suveranităţii pieţei. Ele trebuie să se încadreze, în calitate de cumpărători de materii prime, echipamente şi mână de lucru, precum şi ca vânzători de bunuri şi servicii, în schema economiei de piaţă. Ele se supun legilor pieţei şi depind ca atare de consumatori, care pot să le ofere sau nu patronajul lor. Ele trebuie să urmărească profitul, sau, cel puţin, să evite pierderile. Guvernul poate acoperi pierderile fabricilor sau magazinelor sale din fondurile publice. Dar lucrul acesta nu elimină şi nici nu reduce supremaţia pieţei; el o translatează pur şi simplu către un alt sector. Într-adevăr, mijloacele de acoperire a pierderilor trebuie procurate prin impunere de taxe. Însă impozitarea aceasta are [p.259] propriile sale efecte asupra pieţei şi influenţează structura economică, în conformitate cu legile pieţei. Funcţionarea pieţei şi nu guvernul care colectează taxe decide asupra cui va cădea incidenţa impozitelor şi cum vor afecta ele producţia şi consumul. Astfel, piaţa şi nu un birou guvernamental determină funcţionarea acestor întreprinderi gestionate public.

Dintre lucrurile care au vreo legătură cu funcţionarea pieţei nici unul nu se poate numi, în sens praxeologic sau economic, socialism. Noţiunea de socialism, aşa cum o concep şi o definesc toţi socialiştii, implică absenţa unei pieţe a factorilor de producţie şi a preţurilor acestor factori. “Socializarea” unor anumite întreprinderi, magazine şi ferme – i.e., transferul lor din proprietate privată în proprietate publică -- este o metodă de implementare a socialismului prin măsuri succesive. Este un pas pe calea către socialism, dar nu este socialismul însuşi. (Marx şi marxiştii ortodocşi neagă categoric posibilitatea unei astfel de apropieri graduale de socialism. Conform doctrinei lor evoluţia graduală a capitalismului va atinge într-o bună zi punctul în care capitalismul va fi transformat dintr-o lovitură în socialism).

Prin simplul fapt că vând şi cumpără pe pieţe întreprinderile guvernamentale şi economia sovietică rusească sunt racordate la sistemul capitalist. Ele însele mărturisesc această legătură, calculând rentabilitatea în termeni monetari. Astfel, ele întrebuinţează metodele intelectuale ale sistemului capitalist pe care-l condamnă cu fanatism.

Într-adevăr, calculul economic în termeni monetari este fundamentul intelectual al economiei de piaţă. Sarcinile pe care le are de îndeplinit acţiunea în orice sistem de diviziune a muncii nu pot fi îndeplinite fără ajutorul calculului economic. Economia de piaţă calculează în termeni de preţuri monetare. Faptul că ea este capabilă de asemenea calcule de rentabilitate a fost decisiv în evoluţia sa şi condiţionează modul ei actual de funcţionare. Economia de piaţă este reală pentru că este capabilă să calculeze.

2. Bunurile de capital şi capitalul

În toate fiinţele vii există un impuls înnăscut care le dirijează către asimilarea materiei ce le prezervă, înnoieşte şi fortifică energia vitală. Eminenţa omului care acţionează se manifestă în faptul că el urmăreşte sporirea vitalităţii sale conştient şi deliberat. În urmărirea acestui obiectiv, iscusinţa sa îl duce la a construi unelte care-i servesc iniţial la procurarea hranei, într-un stadiu ulterior îl face să proiecteze metode de sporire a cantităţii de alimente disponibile, iar în cele din urmă îl face capabil să-şi satisfacă cele mai intens resimţite dorinţe, [p.260] dintre cele specific umane. În termenii lui Böhm-Bawerk: Omul alege metode de producţie indirecte, care necesită mai mult timp, dar compensează această întârziere generând produse mai multe şi mai bune.

La începutul fiecărui pas către o existenţă mai prosperă se găseşte economisirea – constituirea de rezerve de produse care face posibilă prelungirea perioadei medii de timp care se scurge între începutul procesului de producţie şi momentul în care acesta furnizează un produs imediat utilizabil şi consumabil. Produsele acumulate în acest scop sunt fie stadii intermediare în procesul tehnologic, i.e., unelte şi produse semifinite, fie bunuri imediat consumabile, care îi permit omului să substituie, fără a suferi privaţiuni pe durata perioadei de aşteptare, un proces care absoarbe mai mult timp unuia care absoarbe mai puţin. Bunurile acestea se numesc bunuri de capital. Astfel, economisirea şi acumularea de bunuri de capital ce rezultă din ea reprezintă începutul fiecărei tentative de ameliorare a condiţiilor materiale ale omului; ele reprezintă fundamentul civilizaţiei umane. Fără economisire şi acumulare de capital nu poate exista nici un fel de străduinţă de atingere a unor obiective nonmateriale. [1]

Noţiunea de bunuri de capital trebuie distinsă în mod clar de conceptul de capital. [2] Conceptul de capital este conceptul fundamental al calculului economic, cel mai important instrument mental pentru conducerea afacerilor în economia de piaţă. Conceptul său corelativ este cel de venit.

Noţiunile de capital şi venit, aşa cum sunt ele întrebuinţate în contabilitate şi în reflecţiile cotidiene, în raport cu care contabilitatea nu este decât o rafinare, pun în contrast mijloacele şi scopurile. Mintea calculată a actorului delimitează bunurile de consum, pe care urmăreşte să le întrebuinţeze pentru satisfacerea imediată a dorinţelor sale, de bunurile de toate ordinele – inclusiv cele de ordinul întâi [3] – pe care intenţionează să le întrebuinţeze pentru a asigura satisfacerea unor dorinţe viitoare prin noi acţiuni. Diferenţierea mijloacelor de scopuri devine astfel o diferenţiere între achiziţie şi consum, între firme de afaceri şi [p.261] gospodării, între fonduri destinate comerţului şi bunuri casnice. Întregul complex de bunuri care urmează a fi achiziţionate este evaluat în termeni monetari, iar această sumă -- capitalul – este punctul de plecare al calculului economic. Obiectivul imediat al acţiunilor achizitive este de a spori, sau cel puţin de a prezerva capitalul. Cantitatea ce poate fi consumată într-o anumită perioadă fără reducerea capitalului se numeşte venit. Dacă consumul depăşeşte venitul disponibil, diferenţa se numeşte consum de capital. Dacă venitul disponibil depăşeşte volumul consumat, diferenţa se numeşte economisire. Printre sarcinile principale ale calculului economic sunt şi acelea de a stabili mărimile venitului, economisirii şi consumului de capital.

Modul de gândire care l-a condus pe omul care acţionează la noţiunile implicate în conceptele de capital şi venit se găsesc sub formă incipientă în fiecare premeditare şi planificare a acţiunii. Chiar şi cei mai primitivi gospodari sunt întrucâtva conştienţi de consecinţele actelor care, din perspectiva contabilităţii moderne, ar reprezenta consum de capital. Ezitarea vânătorului de a ucide o căprioară gestantă şi jena resimţită până şi de cei mai neînduplecaţi războinici faţă de tăierea pomilor fructiferi erau manifestări ale unei mentalităţi influenţate de asemenea consideraţii. Aceste consideraţii se manifestă şi în venerabila instituţie legală a uzufructului şi în cutumele şi practicile analoage. Însă numai persoanele care pot recurge la calculul monetar pot avansa până la atingerea unei clarităţi depline în ce priveşte distincţia dintre o substanţă economică şi avantajele ce decurg din ea şi o pot aplica riguros tuturor claselor, tipurilor şi ordinelor de bunuri şi servicii. Doar ele pot opera astfel de distincţii în contextul condiţiilor aflate în permanentă schimbare, al industriilor de transformare aflate pe o treaptă înaltă de dezvoltare şi al structurii complicate a cooperării sociale dintre sute de mii de slujbe şi activităţi specializate.

Privind în urmă de pe treapta de cunoaştere furnizată de contabilitatea modernă spre condiţiile înaintaşilor sălbatici ai omului, putem spune în termeni metaforici că şi ei întrebuinţau conceptul de “capital”. Un contabil contemporan ar putea aplica metodele specifice profesiei sale şi uneltelor lor primitive de vânat şi pescuit, activităţilor lor de crescători de vite şi de agricultori, dacă ar şti ce preţuri să atribuie diverselor obiecte avute în vedere. De aici unii economişti au tras concluzia că noţiunea de “capital” este o categorie proprie oricărui fel de producţie realizată de om, că este prezent în toate sistemele imaginabile de gestionare a proceselor de producţie – i.e., nu mai puţin în izolarea involuntară a lui Robinson Crusoe decât într-o societate socialistă -- şi că ea nu depinde de practica calculului monetar. [4] Însă aceasta este o confuzie. [p.262] Conceptul de capital nu poate fi separat de contextul calculului monetar şi de structura socială a unei economii de piaţă, singura în care calculul monetar este posibil. Este un concept care este lipsit de sens în afara unei economii de piaţă. El joacă un rol exclusiv în planurile şi situaţiile contabile ale indivizilor care acţionează pe cont propriu într-un asemenea sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, şi s-a dezvoltat odată cu răspândirea calcului economic în termeni monetari. [5]

Contabilitatea modernă este fructul unei lungi evoluţii istorice. Astăzi s-a ajuns la o unanimitate printre oamenii de afaceri şi contabili, cu privire la semnificaţia termenului de capital. Capitalul este suma de bani echivalentă cu toate activele, minus suma de bani echivalentă cu toate datoriile, care sunt consacrate la o anumită dată desfăşurării activităţilor unei anumite unităţi economice. Nu contează în ce constă aceste active, dacă ele sunt terenuri, clădiri, echipamente, unelte, bunuri de orice alt tip şi ordin, creanţe, lichidităţi, bani gheaţă sau orice altceva.

Împrejurarea că în zilele de început ale contabilităţii neguţătorii – deschizătorii de drum în ce priveşte calculul economic – nu includeau, de regulă, echivalentul în bani al clădirilor şi terenurilor lor în noţiunea de capital, este un fapt istoric. Un alt fapt istoric este acela că agricultorii au aplicat relativ târziu conceptul de capital terenurilor lor. Chiar şi astăzi - în ţările cele mai avansate - doar o parte din fermieri sunt familiarizaţi cu metodele contabilităţii riguroase. Numeroşi fermieri continuă să întrebuinţeze un sistem de contabilizare care omite să ia în calcul pământul şi contribuţia sa la producţie. Intrările lor contabile omit echivalentul în bani al pământului şi, în consecinţă nu înregistrează modificările acestui echivalent. Asemenea registre contabile sunt defectuoase, deoarece nu furnizează informaţia care constituie însuşi obiectivul urmărit prin contabilizarea capitalului. Ele nu indică dacă activităţile fermei au provocat sau nu o deteriorare a capacităţii pământului de a contribui la producţie, adică a valoarii sale obiective de utilizare. Dacă s-a produs o erodare a solului registrele lor o ignoră, aşa încât venitul (net) calculat este mai mare celui pe care l-ar fi indicat o metodă mai completă de contabilizare.

Este necesar să pomenim aceste fapte istorice deoarece ele au influenţat încercările economiştilor de a construi o noţiune de capital real.

Economiştii s-au confruntat şi încă se mai confruntă cu credinţa superstiţioasă că raritatea factorilor de producţie ar putea fi măturată, fie integral, fie cel puţin într-o anumită măsură, [p.263] prin sporirea volumului de bani aflaţi în circulaţie şi prin expansiunea creditelor. Pentru a analiza în mod adecvat această problemă fundamentală de politică economică, ei au considerat necesar să construiască noţiunea de capital real, pentru a o opune noţiunii de capital aşa cum este ea întrebuinţată de oamenii de afaceri, ale căror calcule se referă la întregul complex al activităţilor lor desfăşurate în vederea obţinerii de profit. Pe vremea când economiştii se lansau în aceste consideraţii, locul echivalentului în bani al pământului în cadrul conceptului de capital era încă pus la îndoială. Astfel, economiştii au găsit că este rezonabil să lase deoparte pământul în construcţia noţiunilor de capital real. Ei au definit capitalul real ca fiind totalitatea factorilor de producţie produşi care sunt disponibili. S-a despicat firul în patru pentru a şti dacă stocurile de bunuri de consum deţinute de întreprinderi sunt sau nu capital real. Însă s-a decis practic în unanimitate că banii gheaţă nu reprezintă capital real.

Conceptul acesta, de totalitate a factorilor de producţie produşi, este lipsit de conţinut. Echivalentul în bani al diverşilor factori de producţie aflaţi în proprietatea unei întreprinderi poate fi determinat şi sumat. Însă dacă facem abstracţie de asemenea evaluări în termeni monetari, totalitatea factorilor de producţie produşi nu este decât o enumerare de cantităţi fizice a mii şi mii de bunuri eterogene. Un asemenea inventar nu serveşte acţiunii. El este o descriere a unei părţi din univers în termeni de tehnologie şi topografie şi nu are nimic de a face cu problemele care se pun atunci când se încearcă ameliorarea bunăstării umane. Ne putem conforma uzanţei terminologice care numeşte factorii de producţie produşi bunuri de capital. Dar aceasta nu face conceptul de capital real întru nimic mai semnificativ.

Cea mai dăunătoare urmare a întrebuinţării noţiunii mitice de capital real a fost aceea că economiştii au început să se lanseze în speculaţii despre o falsă problemă, numită productivitatea capitalului (real). Prin definiţie, un factor de producţie este un lucru care poate contribui la succesul unui proces de producţie. Preţul său de piaţă reflectă în întregime valoarea pe care o acordă oamenii contribuţiei sale. Serviciile anticipate de pe urma întrebuinţării unui factor de producţie (i.e., contribuţiile sale la productivitate) sunt plătite, cu prilejul tranzacţiilor de piaţă, la întreaga valoare pe care le-o atribuie oamenii. Factorii nu sunt consideraţi valoroşi decât datorită acestor servicii. Aceste servicii sunt singurul motiv pentru care ei sunt achiziţionaţi la anumite preţuri. Odată plătite aceste preţuri, nu mai rămâne nimic care să poată determina alte plăţi efectuate de cineva, ca o compensaţie pentru serviciile productive suplimentare ale acestor factori de producţie. Explicarea dobânzii ca un venit derivat din productivitatea capitalului a fost o eroare. [6] [p.264]

Nu mai puţin dăunătoare a fost o a doua confuzie generată din conceptul de capital real. Oamenii au început să mediteze la un concept de capital social, pe care-l considerau diferit de capitalul privat. Pornind de la construcţia imaginară a unei economii socialiste, ei urmăreau să definească un concept de capital adecvat activităţilor economice care i-ar reveni managerului general al unui asemenea sistem. Ei aveau dreptate să considere că un asemenea manager ar fi foarte interesat să ştie dacă felul cum conduce treburile este sau nu încununat de succes (şi anume din punctul de vedere al propriilor sale evaluări şi al ţelurilor urmărite în conformitate cu aceste valori) şi cât de mult poate cheltui pentru consumul supuşilor săi, fără a diminua stocul disponibil de factori de producţie, prejudiciind astfel fructele producţiei viitoare. Un guvern socialist ar avea imperios nevoie de conceptele de capital şi venit pentru a-şi orienta acţiunile. Însă într-un sistem economic în care nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, piaţă şi preţuri pentru asemenea bunuri, conceptele de capital şi venit nu sunt decât nişte postulate academice lipsite de orice aplicabilitate practică. Într-o economie socialistă există bunuri de capital, dar nu există capital.

Noţiunea de capital nu are sens decât într-o economie de piaţă. Ea serveşte deliberărilor şi calculelor de rentabilitate ale indivizilor sau ale grupurilor de indivizi care acţionează pe cont propriu într-o asemenea economie. Este un instrument al capitaliştilor, antreprenorilor şi fermierilor dornici să realizeze profituri şi să evite pierderile. Nu este o categorie universală a acţiunii, ci o categorie a acţiunii în cadrul unei economii de piaţă.

3. Capitalismul

Până acum toate civilizaţiile s-au bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În trecut, civilizaţia şi proprietatea privată au fost corelate. Cei ce susţin că economia este o ştiinţă experimentală şi recomandă totuşi controlul public asupra mijloacelor de producţie se contrazic lamentabil. Dacă experienţa istorică ar putea să ne înveţe ceva, ar fi că proprietatea privată este inextricabil legată de civilizaţie. Nu există nici un experiment care să probeze că socialismul ar putea furniza un nivel de trai la fel de ridicat ca cel furnizat de capitalism. [7]

Sistemul economiei de piaţă nu a fost niciodată încercat integral şi în formă pură. Dar, în orbita civilizaţiei occidentale, începând din Evul Mediu a prevalat în linii mari o tendinţă generală de abolire a instituţiilor care obstrucţionează funcţionarea economiei de piaţă. Odată cu avansul treptat a acestei tendinţe, cifrele populaţiei au [p.265] crescut iar nivelul de trai al maselor a crescut până la nivele nemaiatinse şi nemaivisate în trecut. Muncitorul american mediu se bucură de facilităţi pentru care Crassus, familia Medicis şi Ludovic al XIV-lea l-ar fi invidiat.

Problemele ridicate de critica socialistă şi intervenţionistă a economiei de piaţă sunt de natură pur economică şi nu pot fi soluţionate decât în maniera în care încearcă să o facă această carte: printr-o analiză sistematică a acţiunii umane şi a tuturor sistemelor imaginabilte de cooperare socială. Problema psihologică de a şti de ce oamenii critică şi denigrează capitalismul, numind tot ce le displace “capitalist” şi tot ce le place “socialist”, priveşte istoria şi trebuie lăsată în seama istoricilor. Însă mai există câteva chestiuni care trebuie subliniate în acest punct.

Adepţii totalitarismului consideră “capitalismul” un rău înfiorător, o boală teribilă care s-a abătut asupra omenirii. În ochii lui Marx el reprezenta un stadiu inevitabil în evoluţia omenirii, dar aceasta nu-l împiedica să fie cel mai cumplit dintre rele; din fericire mântuirea este iminentă, ea urmând să elibereze pe veci omul de acest dezastru. Alţii consideră că ar fi fost posibilă evitarea capitalismului, cu singura condiţie ca oamenii să fi fost mai morali şi mai pricepuţi în alegerea politicii lor economice. Toate elucubraţiile de felul acesta au o trăsătură comună. Ele privesc capitalismul ca şi cum acesta ar fi un fenomen accidental, ce ar putea fi eliminat fără modificarea condiţiilor esenţiale pentru acţiunea şi gândirea omului. Deoarece nu-şi bat capul cu problema calculului economic, le scapă consecinţele pe care le-ar atrage inevitabil abolirea calculului monetar. Autorii lor nu realizează faptul că omul socialist, căruia aritmetica nu-i va fi de nici un folos în planificarea acţiunii, va fi în întregime diferit de contemporanii noştri, atât în ce priveşte mentalitatea cât şi modul de a gândi. Chiar presupunând că am fi gata să trecem sub tăcere consecinţele dezastruoase pe care acesta le-ar avea pentru bunăstarea materială a omului, când discutăm despre socialism nu putem trecem cu vederea această transformare mentală.

Economia de piaţă este modul de acţiune în condiţii de diviziune a muncii, elaborat de om. Însă de aici nu rezultă că el este ceva accidental sau artificial şi că ar putea fi înlocuit printr-un alt mod de acţiune. Economia de piaţă este produsul unui lung proces evolutiv. Ea este rezultatul strădaniilor omului de a-şi adapta cât mai bine cu putinţă acţiunile la condiţiile date ale mediului său, pe care nu le poate altera. Este, aşa zicând, o strategie, prin aplicarea căreia omul a progresat triumfător de la sălbăticie la civilizaţie.

Unii autori afirmă: capitalismul este sistemul economic care a făcut cu putinţă minunatele realizări ale ultimelor două sute de ani; de aceea el este depăşit, fiindcă ceea ce a fost bun în trecut [p.266] nu poate continua să fie astfel şi în vremurile noastre sau în viitor. Asemenea raţionamente se află în contradicţie flagrantă cu principiile cunoaşterii experimentale. Nu este necesar să reiterăm în acest punct întrebarea dacă ştiinţele acţiunii umane pot adopta metodele ştiinţelor naturale experimentale sau nu. Chiar dacă un răspuns afirmativ la o astfel de întrebare ar fi cu putinţă, încă ar fi absurd să se argumenteze în maniera adoptată de aceşti experimentalişti à rebours. Ştiinţele experimentale afirmă că deoarece a a fost valid în trecut, el va continua să fie valid şi în viitor. Ele nu pot susţine niciodată contrariul, afirmând că deoarece a a fost valid în trecut, el nu va mai fi valid în viitor.

Există obiceiul de a-i învinovăţi pe economişti pentru aşa-zisul lor dispreţ pentru istorie. Se afirmă că economiştii consideră că economia de piaţă este paradigma ideală şi eternă a cooperării sociale. Ei se concentrează asupra investigării condiţiilor din economia de piaţă, lăsând tot restul deoparte. Pe ei nu-i preocupă faptul că apariţia capitalismului datează numai de două sute de ani şi că el este limitat chiar şi astăzi încă la o porţiune relativ redusă din suprafaţa pământului şi la o minoritate de popoare. Au existat şi încă mai există, spun criticii aceştia, alte civilizaţii cu alte mentalităţi şi cu moduri diferite de a-şi gestiona treburile economice. Văzut sub specie aeternitatis, capitalismul este un fenomen trecător, un stadiu efemer al evoluţiei istorice, o simplă tranziţie de la epocile precapitaliste către un viitor postcapitalist.

Toate aceste critici sunt eronate. De bună seamă, teoria economică nu este o ramură a istoriei sau a oricărei alte ştiinţe istorice. Ea este teoria întregii acţiuni umane, ştiinţa generală a categoriilor imutabile ale acţiunii şi a funcţionării lor în toate condiţiile speciale imaginabile în care se poate găsi actorul uman. Aşa fiind, ea furnizează instrumentul mental pentru abordarea problemelor istorice şi etnografice. Istoricul sau etnograful care neglijează în activitatea lor posibilitatea de a beneficia din plin de rezultatele teoriei economice va avea rezultate modeste. De fapt, acesta nu poate aborda obiectul cercetării sale independent de ceea ce respinge drept teorie. La fiecare pas făcut pe calea colectării de fapte, chipurile brute, a sistematizării acestor fapte şi a formulării de concluzii derivate din ele, el este călăuzit de rămăşiţe confuze şi trunchiate ale unor doctrine economice superficiale cârpăcite în secolele dinaintea elaborării ştiinţei economice autentice şi de multă vreme respinse.

Analiza problemelor societăţii de piaţă, singurul tip de acţiune umană care permite întrebuinţarea calculului de rentabilitate în vederea planificării acţiunii, deschide accesul spre analiza tuturor modurilor imaginabile de acţiune şi a tuturor problemelor economice cu care se confruntă istoricii şi etnografii. Toate metodele noncapitaliste de [p.267] management economic pot fi studiate numai presupunând ipotetic că şi în cadrul lor se pot întrebuinţa numere cardinale pentru înregistrarea acţiunilor trecute şi planificarea acţiunilor viitoare. Acesta este motivul pentru care economiştii situează în centrul investigaţiilor lor studiul unei economii de piaţă pure.

Nu economiştii sunt cei cărora le lipseşte “simţul istoric” şi care ignoră factorul evolutiv, ci criticii lor. Economiştii au fost totdeauna pe deplin conştienţi că economia de piaţă este produsul unui îndelungat proces istoric, început pe vremea când specia umană se năştea dintre alte primate. Adepţii curentului greşit intitulat “istoricism” sunt cei care intenţionează să anuleze efectele schimbărilor evolutive. În ochii lor, toate lucrurile a căror existenţă nu o pot deriva dintr-un trecut îndepărtat sau nu o pot identifica printre cutumele vreunui trib polinezian primitiv sunt artificiale, chiar decadente. Ei consideră faptul că o anumită instituţie este necunoscută sălbaticilor drept o dovadă de inutilitate şi putreziciune. Marx şi Engels, ca şi profesorii prusaci care aparţineau Şcolii Istorice au exultat la aflarea veştii că proprietatea privată nu este “decât” un fenomen istoric. În ochii lor, aceasta era dovada faptului că planurile lor socialiste erau realizabile. [8]

Geniul creator se află în contradicţie cu contemporanii săi. Ca pionier al unor lucruri noi şi nemaiauzite, el se află în conflict cu acceptarea necritică de către aceştia a normelor şi valorilor tradiţionale. În ochii săi rutina cetăţeanului de rând, a omului mediu de pe stradă, este simplă prostie. Pentru el, “burghez” este sinonim cu imbecil. [9] [p.268]

Artiştii frustraţi care se delectează maimuţărind manierismul geniului pentru a-şi uita şi ascunde propria impotenţă adoptă această terminologie. Aceşti boemi numesc “burghez” tot ce le displace. De când Marx a echivalat termenul de “capitalist” cu cel de “burghez”, ei întrebuinţează ambele cuvinte ca sinonime. În vocabularele tuturor limbajelor, cuvintele “capitalist” şi “burghez” desemnează astăzi tot ce este ruşinos, degradant şi infam. [10] Pin contrast, oamenii numesc tot ceea ce consideră bun şi demn de laudă “socialist”. Schema obişnuită de raţionament este următoarea: cineva numeşte ceva ce îi displace “capitalist”, după care deduce din acest epitet că lucrul respectiv este dăunător.

Confuzia semantică merge încă şi mai departe. Sismondi, apologeţii romantici ai Evului Mediu, autorii socialişti, Şcoala Istorică prusacă şi instituţionaliştii americani susţineau despre capitalism că este un sistem de exploatare nedrept, care sacrifică interesele vitale ale majorităţii populaţiei în beneficiul exclusiv al unui mic grup de profitori. Nici o persoană decentă nu poate susţine acest sistem “dement”. Economiştii care susţin despre capitalism că este benefic nu doar pentru un grup restrâns ci pentru toată lumea, sunt “sicofanţi ai burgheziei”. Ei sunt fie prea obtuzi pentru a recunoaşte adevărul, fie apologeţi mituiţi ai intereselor egoiste de clasă ale exploatatorilor.

În terminologia acestor duşmani ai libertăţii, democraţiei şi economiei de piaţă, capitalismul înseamnă politica economică recomandată de marii afacerişti şi de milionari. Confruntaţi cu faptul că anumiţi antreprenori şi capitalişti bogaţi – dar cu siguranţă nu toţi – recomandă astăzi măsuri restrictive pentru liberul schimb şi competiţie şi care duc la formarea de monopoluri, ei afirmă: Capitalismul contemporan este adeptul protecţionismului, al cartelurilor şi al abolirii competiţiei. Este adevărat, adaugă ei, că la un moment dat capitalismul britanic a susţinut liberul schimb, atât pe pieţele autohtone cât şi în relaţiile internaţionale. Lucrurile s-au petrecut astfel deoarece, la vremea respectivă, interesele de clasă ale burgheziei britanice erau cel mai bine slujite de o asemenea politică. Însă condiţiile s-au schimbat, iar astăzi capitalismul, i.e. doctrina recomandată de exploatatori, urmează o altă politică.

Am văzut deja că această doctrină distorsionează grav atât teoria economică cât şi faptele istorice. [11] Au existat şi vor exista întotdeauna oameni ale căror ambiţii egoiste solicită protecţie pentru interese speciale şi care speră să obţină avantaje de pe urma măsurilor care limitează competiţia. Antreprenorii îmbătrâniţi şi obosiţi şi moştenitorii decadenţi ai celor ce au reuşit în trecut îi detestă pe [p.269] parveniţii agili care le pun în pericol averea şi poziţia socială eminentă. Dacă dorinţa lor de a rigidiza condiţiile economice şi de a obstrucţiona progresul se materializează sau nu depinde de climatul public de opinie. Structura ideologică a secolului al XIX-lea, modelată de prestigiul doctrinelor economiştilor liberali, făcea ca asemenea dorinţe să fie irealizabile. Când progresele tehnologice din epoca liberală au revoluţionat metodele tradiţionale de producţie, de transport şi de comerţ cei ale căror interese speciale erau afectate nu au solicitat protecţie, deoarece o asemenea acţiune ar fi fost sortită eşecului. Însă astăzi se consideră că una dintre sarcinile legitime ale aparatului guvernamental este de a împiedica omul mai eficient să rivalizeze cu cel mai puţin eficient. Opinia publică simpatizează cu cererile grupurilor puternice de presiune de a opri progresul. Producătorii de unt luptă cu destul de mult succes împotriva producătorilor de margarină, iar interpreţii de muzică împotriva înregistrărilor muzicale. Sindicatele sunt inamici ireductibili al oricărei maşini noi. Nu este de mirare că, într-un asemenea mediu, oamenii de afaceri mai puţin eficienţi urmăresc să obţină protecţie împotriva rivalilor lor mai eficienţi.

O descriere corectă a stării de lucruri ar suna astfel: Astăzi numeroase grupuri de oameni de afaceri nu mai sunt liberale; ei nu mai susţin o economie de piaţă pură şi libera iniţiativă, ci dimpotrivă, solicită diverse măsuri prin care guvernul să se amestece în afaceri. Dar este întru totul eronat să se spună că înţelesul conceptului de capitalism s-a modificat şi că ceea ce instituţionaliştii americani numesc “capitalism matur”, iar marxiştii “capitalism târziu”, s-ar caracteriza prin politici restrictive, destinate să protejeze interesele speciale ale salariaţilor, fermierilor, vânzătorilor, artizanilor şi uneori şi pe ale capitaliştilor şi ale antreprenorilor. Conceptul de capitalism este un concept economic imutabil; în măsura în care înseamnă ceva el înseamnă economie de piaţă. Cei ce se consimt la utilizarea unei terminologii diferite se lipsesc de instrumentul semantic care permite analiza corespunzătoare a problemelor istoriei contemporane şi ale politicilor economice. Această nomenclatură eronată devine inteligibilă numai în măsura în care înţelegem că pseudo-economiştii şi politicienii care o întrebuinţează urmăresc să-i împiedice pe oameni să afle ce este de fapt economia de piaţă. Ei doresc să-i facă pe oameni să creadă că toate manifestările respingătoare al politicilor guvernamentale restrictive sunt produse de “capitalism”.

4. Suveranitatea consumatorilor

Într-o societate de piaţă direcţionarea tuturor activităţilor economice cade în sarcina antreprenorilor. Ei sunt cei ce controlează producţia. Ei pilotează şi cârmesc vasul. Un observator superficial ar putea crede că ei deţin supremaţia. Dar lucrurile nu stau astfel. Ei trebuie să asculte necondiţionat de ordinele căpitanului. Iar căpitan este [p.269] consumatorul. Nici antreprenorii, nici fermierii, nici capitaliştii nu determină ce anume trebuie produs. Decizia această o iau consumatorii. Dacă un om de afaceri nu ascultă cu stricteţe de ordinele publicului, aşa cum îi sunt ele transmise prin structura preţurilor de piaţă, el suferă pierderi, ajunge la faliment şi este astfel îndepărtat din poziţia eminentă de cârmaci. El va fi înlocuit de alte persoane, care s-au dovedit mai capabile de a satisface cererea consumatorilor.

Consumatorii îşi oferă patronajul acelor magazine în care pot cumpăra ceea ce doresc la preţurile cele mai mici. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra determină cine urmează să deţină în proprietate şi să gestioneze întreprinderile şi fermele. Ei îi pot înavuţi pe săraci şi sărăci pe cei bogaţi. Ei determină cu exactitate ce urmează să se producă, ce calitate urmează să aibă aceste produse şi ce cantităţi urmează să se producă. Ei sunt şefii nemiloşi, plini de capricii şi mofturi schimbătoare şi imprevizibile. Pentru ei nu contează decât propria lor satisfacţie. Lor nu le pasă câtuşi de puţin de meritele trecute şi de interesele speciale. Dacă li se oferă ceva care le place mai mult sau care este mai ieftin, ei îşi abandonează foştii furnizori. În calitate de cumpărători şi consumatori ei au inimile împietrite şi nemiloase, fiind lipsiţi de orice compasiune pentru alţii.

Doar vânzătorii de bunuri şi servicii de ordinul întâi sunt în contact direct cu consumatorii şi depind nemijlocit de ordinele lor. Însă ei transmit ordinele primite de la public tuturor producătorilor de bunuri şi servicii de ordin superior. Într-adevăr, producătorii bunurilor de consum, vânzătorii cu amănuntul, furnizorii de servicii şi reprezentanţii profesiunilor intelectuale sunt nevoiţi să-şi achiziţioneze cele de trebuinţă pentru buna desfăşurare a treburilor lor de la acei furnizori care le oferă la preţurile cele mai mici. Dacă nu ar avea intenţia să cumpere pe pieţele cele mai ieftine şi să-şi organizeze procesarea factorilor de producţie astfel încât să satisfacă cererile consumatorilor în maniera cea mai adecvată şi mai puţin costisitoare, ei ar fi siliţi să iasă din afaceri. Locul lor ar fi luat de persoane mai eficiente, încununate de mai mult succes în achiziţionarea şi procesarea factorilor de producţie. Consumatorul este în măsură să dea frâu liber capriciilor şi mofturilor sale. Antreprenorii, capitaliştii şi fermierii au mâinile legate. Ei sunt siliţi să se supună în tot ce fac ordinelor publicului cumpărător. Orice abatere de la direcţiile prescrise de cererea consumatorilor li se scade din cont. Chiar şi cea mai mică abatere, fie că este produsul unui act deliberat, fie că este sau cauzată de o eroare, de o judecată greşită, sau de ineficienţă, le reduce profiturile sau le face să dispară. O deviaţie mai substanţială atrage după sine pierderi şi astfel le diminuează sau le absoarbe în întregime averea. Capitaliştii, antreprenorii şi proprietarii funciari, nu-şi pot prezerva şi spori avuţia decât satisfăcând cât mai deplin ordinele consumatorilor. Ei nu sunt liberi să facă cheltuieli [p.271] acolo unde consumatorii nu sunt dispuşi să refinanţeze plătind mai mult pentru produse. În modul cum îşi conduc afacerile ei trebuie să fie nemiloşi şi fără inimă, deoarece consumatorii – şefii lor – sunt nemiloşi şi fără inimă.

În ultimă instanţă, consumatorii nu determină doar preţurile bunurilor de consum ci, în aceeaşi măsură, şi pe cele ale factorilor de producţie. Ei determină venitul fiecărui membru al economiei de piaţă. Consumatorii, nu antreprenorii, sunt cei ce achită în ultimă instanţă salariile fiecărui muncitor, fie că este vorba de fascinanta stea de cinema sau de femeia de serviciu angajată cu ziua. Cu fiecare penny cheltuit consumatorii determină direcţia tuturor proceselor de producţie. Această stare de lucruri a fost descrisă numind piaţa o democraţie în care fiecare penny reprezintă un vot. [12] Ar fi mai corect să se spună că o constituţie democratică este un mod de a le acorda cetăţenilor, în domeniul guvernării, aceeaşi supremaţie pe care economia de piaţă le-o asigură în calitate de consumatori. Totuşi, comparaţia este imperfectă. În cadrul democraţiei politice doar voturile acordate candidatului sau planului majorităţii influenţează efectiv mersul lucrurilor. Voturile minorităţii nu influenţează politicile în mod direct. Dar pe piaţă nici un vot nu este irosit. Fiecare penny cheltuit are puterea de a modifica procesele de producţie. Editorii nu se îngrijesc doar de majoritate, publicând romane poliţiste, ci şi de minoritatea dornică să citească poezie lirică şi scrieri filozofice. Brutăriile nu fac pâine numai pentru consumatorii sănătoşi, ci şi pentru bolnavii care ţin regim. Decizia consumatorului este pusă în practică cu întreaga intensitate pe care i-o imprimă disponibilitatea sa de a cheltui o anumită sumă de bani.

Este adevărat că pe piaţă diverşii consumatori nu au acelaşi drept de vot. Bogaţii dispun de mai multe voturi decât cetăţenii mai săraci. Dar inegalitatea aceasta este ea însăşi rezultatul unui proces de vot anterior. În cadrul unei economii de piaţă pure, bogăţia este rezultatul succeselor înregistrate în satisfacerea cea mai adecvată a cererii consumatorilor. Un om bogat nu-şi poate păstra averea decât continuând să-i servească pe consumatori, în maniera cea mai eficientă.

Astfel, proprietarii factorilor materiali de producţie şi antreprenorii sunt practic mandatarii sau împuterniciţii consumatorilor, numiţi în mod revocabil printr-un plebiscit zilnic repetat.

În modul de funcţionare al unei economii de piaţă nu există decât un singur caz în care clasa proprietarilor nu este complet supusă [p.272] supremaţiei consumatorilor. Preţurile de monopol reprezintă o atingere adusă domniei consumatorilor.

Întrebuinţarea metaforică a terminologiei care descrie stăpânirea politică

Ordinele date de oamenii de afaceri atunci când îşi dirijează activităţile pot fi auzite şi văzute. Nimeni nu poate să nu le observe. Chiar şi mesagerii ştiu că patronul este cel care conduce întreprinderea. Însă pentru a sesiza dependenţa antreprenorului de piaţă este necesară ceva mai multă minte. Ordinele date de consumatori nu sunt tangibile, ele nu pot fi percepute prin simţuri. Multor oameni le lipseşte discernământul necesar pentru a lua cunoştinţă de ele. Ei cad victimă iluziei că antreprenorii şi capitaliştii ar fi autocraţi iresponsabili, cărora nimeni nu le cere socoteală pentru acţiunile lor. [13]

Un rezultat al acestei mentalităţi este obiceiul de a întrebuinţa pentru afaceri terminologia corespunzătoare stăpânirii politice şi acţiunii militare. Oamenii de afaceri încununaţi de succes sunt denumiţi regi sau duci şi întreprinderile lor sunt denumite imperii, regate sau ducate. N-ar fi necesar să criticăm idiomul acesta dacă el n-ar fi decât o exprimare metaforică benignă. Dar el este o sursă de erori importante, care joacă un rol sinistru în evoluţia doctrinelor contemporane.

Guvernul este un aparat de constrângere şi coerciţie. El are puterea de a impune obedienţa cu forţa. Suveranul politic, fie el un autocrat sau poporul reprezentat prin mandatarii săi, are capacitatea de a zdrobi rebeliunile, câtă vreme ideologia pe care se bazează puterea sa subzistă.

Poziţia pe care o ocupă în economia de piaţă antreprenorii şi capitaliştii este de un alt tip. Un “rege al ciocolatei” n-are nici un fel de putere asupra consumatorilor, care sunt patronii săi. El le furnizează ciocolată de calitatea cea mai bună cu putinţă, la preţurile cele mai mici cu putinţă. El nu guvernează asupra consumatorilor, ci îi serveşte. Consumatorii n-au nici o obligaţie faţă de el. Ei sunt liberi să înceteze de a-i patrona magazinele. Dacă aceşti consumatori preferă să-şi cheltuiască mărunţişul în altă parte, el îşi pierde “regatul”. Nici muncitorii nu se află în “stăpânirea” sa. El le cumpără serviciile, plătindu-i exact cu suma pe care sunt consumatorii pregătiţi să i-o ramburseze prin cumpărarea produsului. Capitaliştii şi antreprenorii sunt încă şi mai lipsiţi de putere politică. Ţările civilizate din Europa şi America au fost multă vreme controlate de guverne care nu obstrucţionau semnificativ funcţionarea economiei de piaţă. Astăzi, ţările acestea sunt şi ele dominate de partide ostile capitalismului, care consideră că fiecare barieră ridicată în calea capitaliştilor şi antreprenorilor este extrem de benefică pentru populaţie.

Într-o economie de piaţă neobstrucţionată, capitaliştii şi antreprenorii [p.273] nu pot spera să obţină avantaje de pe urma mituirii funcţionarilor şi politicienilor. Pe de altă parte, funcţionarii şi politicienii nu au posibilitatea de a-i şantaja pe oamenii de afaceri şi de a extrage mită de la ei. Într-o ţară intervenţionistă există grupuri puternice de presiune care urmăresc dobândirea de privilegii pentru membrii lor pe seama grupurilor şi indivizilor aflaţi în poziţie mai slabă. În acest caz, oamenii de afaceri pot considera util să se protejeze prin mită împotriva actelor discriminatorii ale reprezentanţilor executivului şi ale legislativului; odată consacrate asemenea metode, ei pot încerca să le întrebuinţeze şi pentru a-şi asigura privilegii lor înşişi. În orice caz, faptul că oamenii de afaceri mituiesc politicienii şi funcţionarii şi sunt şantajaţi de aceşti oameni nu demonstrează că ei au puterea supremă şi guvernează ţara. Cei ce mituiesc şi plătesc tribut sunt guvernaţii şi nu guvernanţii.

Majoritatea oamenilor de afaceri nu pot recurge la mită, fie datorită convingerilor lor morale, fie de frică. Ei îşi asumă riscul de a prezerva sistemul liberei iniţiative şi de a se apăra de discriminare prin metode democratice legitime. Ei formează asociaţii comerciale şi încearcă să influenţeze opinia publică. Rezultatele acestei strădanii au fost mai degrabă modeste, după cum o vădeşte avansul triumfal al politicilor anticapitaliste. Cel mai important lucru pe care l-au realizat a fost de a amâna o vreme anumite măsuri deosebit de dăunătoare.

Prin felul cum o prezintă, demagogii deformează cras starea de lucruri. Ei ne spun că aceste asociaţii de bancheri şi manufacturieri sunt adevăraţii guvernanţi ai ţărilor din care fac parte şi că întregul aparat al ceea ce numesc ei guvern “plutodemocratic” este dominat de ei. Simpla enumerare a legilor adoptate în ultimele decenii de către adunarea legislativă a oricărei ţări este suficientă pentru a spulbera această legendă.

5. Competiţia

În natură se prevalează conflicte de interese ireconciliabile. Mijloacele de subzistenţă sunt limitate. Proliferarea tinde să depăşească subzistenţa. Doar plantele şi animalele cele mai bine adaptate supravieţuiesc. Antagonismul dintre două animale aflate în pericol să piară de inaniţie, care-şi smulg hrana unul de la altul, este implacabil.

Cooperarea socială în condiţii de diviziune a muncii elimină asemena antagonisme. Ea substituie ostilităţii parteneriatul şi mutualitatea. Membrii societăţii sunt uniţi într-o aventură comună.

Termenul de competiţie, aşa cum se aplică el condiţiilor vieţii animale, desemnează rivaliatea dintre animale, care se manifestă în căutarea de către ele a hranei. Putem numi acest fenomen competiţie biologică. Competiţia biologică nu trebuie confundată cu competiţia socială, i.e. cu efortul indivizilor de a atinge poziţia cea mai favorabilă în cadrul sistemului de cooperare socială. Cum întotdeauna vor exista [p.274] poziţii pe care oamenii pun un preţ mai mare decât pe altele, ei se vor strădui să le atingă şi vor încerca să-şi depăşească rivalii. Aşadar competiţia socială este prezentă în toate modurile de organizare socială imaginabile. Dacă dorim să ne imaginăm o stare de lucruri din care competiţia socială este absentă trebuie să construim imaginea unui sistem socialist, în care şeful nu este asistat de nici una dintre ambiţiile supuşilor săi, în eforturile sale de a-i fixa fiecăruia locul şi sarcina în societate. Indivizii sunt total indiferenţi şi nu candidează pentru numiri speciale. Ei se comportă asemenea cailor de herghelie, care nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă când proprietarul alege armăsarul care-i va însămânţa cea mai bună iapă de prăsilă. Dar asemenea oameni ar înceta de a mai fi persoane care acţionează.

Competiţia catalactică înseamnă emulaţie între persoane care doresc să se depăşească reciproc. Ea nu este o luptă, deşi există obiceiul de a o descrie metaforic în termeni de război şi conflicte intestine, de atacuri şi apărări, de strategie şi tactică. Cei ce eşuează nu sunt anihilaţi; ei sunt îndreptaţi spre o regiune din sistemul social care este mai modestă, dar mai adecvată realizărilor lor decât cea pe care plănuiseră s-o atingă.

Într-un sistem totalitar competiţia socială se manifestă în strădaniile oamenilor de a curta favorurile celor aflaţi la putere. În economia de piaţă competiţia se manifestă prin aceea că vânzătorii trebuie să se depăşească unii pe alţii, oferind bunuri şi servicii mai adecvate şi mai ieftine, iar cumpărătorii trebuie şi ei să se depăşească unii pe alţii, oferind preţuri mai ridicate. Analizând acest tip de competiţie socială, care poate fi numită competiţie catalactică, trebuie să ne ferim de diverse erori populare.

Economia clasică agrea ideea abolirii tuturor barierelor ridicate în calea comerţului, care îi împiedică pe oameni să rivalizeze pe piaţă. Asemenea legi restrictive, explicau ei, au drept consecinţă deplasarea producţiei din acele locuri în care condiţiile naturale sunt mai favorabile desfăşurării ei, către acelea în care sunt mai puţin favorabile. Ele îl protejează pe cel mai puţin eficient împotriva rivalului său mai eficient. Ele tind să perpetueze metodele tehnologice de producţie înapoiate. Pe scurt, ele reduc producţia, reducând astfel nivelul de trai. Pentru a le asigura tuturor un plus de prosperitate, spuneau economiştii, competiţia trebuie să fie liber accesibilă tuturor. Acesta era sensul în care întrebuinţau ei termenul de liberă competiţie. În întrebuinţarea pe care o dădeau ei termenului de libertate nu exista nimic metafizic. Ei susţineau anularea privilegiilor care împiedică accesul oamenilor în anumite ramuri comerciale şi pe anumite pieţe. Toate elucubraţiile sofisticate care caută nod în papură pe seama conotaţiilor metafizice ale adjectivului liberă aşezat pe lângă substantivul competiţie sunt nefondate; ele nu au nici o legătură cu problema catalactică a competiţiei. [p.275]

În măsura în care intervin condiţiile naturale competiţia nu poate fi liber accesibilă decât cu privire la acei factori de producţie care nu sunt rari şi deci nu constituie obiectele acţiunii umane. În sfera catalactică, competiţia este întotdeauna limitată de raritatea inexorabilă a bunurilor şi serviciilor economice. Chiar şi în absenţa barierelor instituţionale ridicate pentru a reduce numărul celor care rivalizează, starea de lucruri nu poate fi niciodată astfel încât să le permită tuturor să rivalizeze în toate sectoarele pieţii. În fiecare sector în competiţie nu se pot angaja decât grupuri relativ mici.

Competiţia catalactică, una din trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă, este un fenomen social. Ea nu este un drept, garantat de stat şi legi, care să facă cu putinţă ca fiecare individ să-şi aleagă ad libitum locul care-i surâde cel mai mult din structura diviziuni muncii. Aşezarea fiecărei persoane la locul ei potrivit în societate este sarcina consumatorilor. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra este hotărâtoare pentru determinarea poziţiei sociale a fiecărui individ. Supremaţia lor nu este ştirbită de nici un privilegiu acordat indivizilor în calitate de producători. Intrarea într-o anumită ramură economică este practic deschisă nou veniţilor numai în măsura în care consumatorii consimt expansiunii acestei ramuri, sau în măsura în care nou veniţii reuşesc să-i înlocuiască pe cei ce activează deja în ea, satisfăcând în mod mai adecvat şi la preţuri mai mici cererile consumatorilor. Investiţiile suplimentare sunt justificate numai în măsura în care ele răspund celor mai intense dintre nevoile încă nesatisfăcute ale consumatorilor. Dacă întreprinderile existente sunt suficiente, investirea de mai mult capital în aceeaşi ramură ar fi o risipă. Structura preţurilor de piaţă îi împinge pe investitori în alte ramuri.

Este necesar să subliniem acest aspect, deoarece neînţelegerea lui stă la rădăcina multor nemulţumiri populare legate de imposibilitatea competiţiei. Acum şaizeci sau şaptezeci de ani oamenii obişnuiau să spună că nu se poate intra în competiţie cu companiile feroviare. Este imposibil, spuneau ei, să li se conteste poziţia prin înfiinţarea de linii feroviare rivale; deci în domeniul transportului terestru nu mai există competiţie. Adevărul e că la vremea aceea liniile deja existente erau în mare parte suficiente. Perspectivele pentru investiţiile suplimentare de capital erau mai favorabile în domeniul ameliorării capacităţii de a furniza servicii ale liniilor deja existente şi în alte ramuri de afaceri, diferite de construcţia de noi căi ferate. Însă această împrejurare nu împiedica continuarea progresului tehnicilor de transport. Mărimea şi “puterea” companiilor feroviare nu reprezenta un impediment pentru apariţia autoturismului şi a avionului.

Astăzi oamenii spun acelaşi lucru despre diversele ramuri dominate de firme mari: Nu le poţi contesta poziţia, deoarece sunt prea mari [p.276] şi prea puternice. Însă competiţia nu înseamnă că oricine poate să prospere imitând pur şi simplu ce fac alţii. Ea înseamnă şansa de a-i servi pe consumatori mai bine şi la preţuri mai mici, fără oprelişti datorate privilegiilor acordate celor ale căror interese speciale sunt lezate de inovaţii. Nou venitul care doreşte să sfideze interesele speciale ale vechilor firme consolidate are nevoie în primul rând de minte şi idei. Dacă proiectul său este adecvat pentru a satisface cele mai intense nevoi încă nesatisfăcute ale consumatorilor, sau pentru a le furniza bunuri la un preţ mai mic decât o făceau vechii lor furnizori, atunci el va reuşi, în ciuda mult temutei mărimi şi puteri a vechilor firme.

Competiţia catalactică nu trebuie confundată cu luptele în vederea obţinerii unui premiu sau cu concursurile de frumuseţe. Scopul acestor lupte şi concursuri este de a descoperi cine este cel mai bun boxer sau cea mai frumoasă fată. Rolul social al competiţiei catalactice nu este, desigur, de a stabili cine este băiatul cel mai deştept şi de a premia câştigătorul cu titluri şi medalii. Rolul său este de a garanta cea mai adecvată satisfacţie cu putinţă a consumatorilor, în condiţiile economice date.

Egalitatea şanselor nu intervine nici în luptele pentru premii şi în concursurile de frumuseţe, nici în vreun alt tip de competiţie, biologică sau socială. Imensa majoritate a oamenilor sunt, datorită structurii fiziologice a corpului lor, lipsiţi de şansa de a se bucura de onorurile campionului de box sau ale reginei frumuseţii. Numai un număr foarte mic de oameni pot fi competitivi pe piaţa muncii ca interpreţi de operă sau ca staruri de cinema. Cele mai mari şanse de a fi competitivi în domeniul realizărilor ştiinţifice le au profesorii universitari. Cu toate acestea, mii şi mii de profesori dispar fără să lase nici o urmă în istoria ideilor sau a progresului ştiinţific, în vreme ce mulţi dintre outsiderii defavorizaţi cuceresc gloria prin contribuţii minunate.

Se obişnuieşte să se obiecteze deoarece competiţia catalactică nu este liber accesibilă tuturor în acelaşi fel. Începutul este mult mai dificil pentru un băiat sărac decât pentru fiul unui om bogat. Însă consumatorilor le este indiferent dacă oamenii care-i servesc şi-au început cariera în condiţii egale sau nu. Singurul lor interes este de a-şi asigura cea mai adecvată satisfacere posibilă a propriilor nevoi. Deoarece sistemul proprietăţii ereditare este mai eficient în această privinţă, ei îl preferă altor sisteme mai puţin eficiente. Ei privesc lucrurile din punctul de vedere al utilităţii şi al bunăstării sociale, şi nu din cel al unui aşa-zis drept “natural” al fiecărui individ de a rivaliza cu şanse egale, care este imaginar şi irealizabil. Realizarea unui asemenea drept ar necesita plasarea în poziţii defavorabile a celor născuţi mai inteligenţi şi cu o voinţă mai puternică decât omul de rând. Evident, lucrul acesta ar fi absurd. [p.277]

Termenul de competiţie este întrebuinţat îndeosebi în antiteză cu cel de monopol. În acest context, termenul de monopol are mai multe semnificaţii, care trebuie separate cu claritate.

Prima conotaţie a termenului de monopol, foarte frecvent implicată în utilizarea curentă a termenului, se referă la o stare de lucruri în care monopolistul, care poate fi un singur individ sau un grup de indivizi, deţine controlul exclusiv asupra unei resurse vitale pentru supravieţuire. Un asemenea monopolist are puterea să-i înfometeze până la moarte pe toţi cei ce nu ascultă de ordinele sale. El dictează şi ceilalţi n-au altă alternativă decât să se supună sau să moară. În cazul unui asemenea monopol nu există nici un fel de piaţă şi nici un fel de competiţie catalactică. Monopolistul este stăpân, iar restul sunt sclavi, în întregime dependenţi de bunul său plac. Nu este necesar să insistăm asupra acestui tip de monopol. El nu are nici un fel de legătura cu economia de piaţă. Este suficient să cităm un exemplu. Un stat socialist atotcuprinzător ar exercita un asemenea monopol absolut şi total; el ar avea purtarea de a-şi strivi oponenţii, ameninţându-i cu moartea prin inaniţie. [14]

A doua conotaţie a monopolului diferă de prima prin aceea că descrie o stare de lucruri compatibilă cu condiţiile unei economii de piaţă. În acest caz, prin monopolist se înţelege un monopolist sau un grup de monopolişti pe deplin coordonaţi pentru a acţiona în comun, care controlează în exclusivitate oferta unui anumit bun. Dacă definim termenul de monopol în felul acesta, domeniul său de aplicabilitate pare să devină extrem de vast. Produsele industriei de transformare sunt mai mult sau mai puţin diferite unele de altele. Fiecare fabrică produce mărfuri diferite de cele produse de alte fabrici. Fiecare hotel are monopolul vânzării serviciilor sale în locul unde sunt amplasate clădirile sale. Serviciile profesionale asigurate de un medic sau de un avocat nu sunt niciodată perfect identice cu cele asigurate de un alt medic sau un alt avocat. Cu excepţia anumitor materii prime, produse alimentare şi alte produse de larg consum, monopolul se găseşte pretutindeni pe piaţă.

Însă simplul fenomen al monopolului este lipsit de orice semnificaţie şi relevanţă pentru funcţionarea pieţei şi pentru determinarea preţurilor. El nu îi furnizează monopolistului nici un avantaj la vânzarea produselor sale. În virtutea legii de copyright, orice improvizator de rime se bucură de monopolul vânzării poeziei sale. Însă lucrul acesta nu influenţează piaţa. Se poate întâmpla ca producţia sa să nu fie cumpărată la nici un preţ, iar cărţile sale să nu se vândă decât la preţul hârtiei uzate încorporate în ele.

Monopolul, în această a doua accepţiune a termenului, devine un factor în determinarea preţurilor numai în cazul în care curba cererii pentru [p.278] bunul respectiv are o anumită forma specifică. Dacă monopolistul poate obţine încasări nete mai mari prin vânzarea unei cantităţi mai mici din produsul său la un preţ mai mare decât prin vânzarea unei cantităţi mai mari din stocul său la un preţ mai mic, atunci se formează un preţ de monopol, mai mare decât ar fi fost preţul potenţial al pieţei în absenţa monopolului. În vreme ce preţurile de monopol reprezintă un fenomen de piaţă important, monopolul ca atare nu este important decât dacă poate duce la formarea preţurilor de monopol.

Există obiceiul de a numi preţurile care nu sunt de monopol preţuri competitive. Deşi este îndoielnic dacă această terminologie este adecvată, ea este general acceptată şi ar fi dificil de schimbat. Însă trebuie să ne ferim să o interpretăm greşit. Ar fi o mare eroare să se deducă din antiteza dintre preţul de monopol şi cel competitiv că preţul de monopol este determinat de absenţa competiţiei. Competiţia catalactică este întotdeauna prezentă pe piaţă. Ea nu intervine în mai mică măsură în determinarea preţurilor de monopol decât în determinarea preţurilor competitive. Aspectul curbei cererii care face cu putinţă apariţia preţurilor de monopol şi determină comportamentul monopolistului este determinat de competiţia tuturor celorlalte bunuri care rivalizează pentru dolarii cumpărătorului. Cu cât monopolistul ridică mai mult preţul la care este dispus să vândă, cu atât cumpărătorii potenţiali îşi direcţionează mai mult dolarii către alte bunuri care sunt de vânzare. Pe piaţă fiecare bun rivalizează cu toate celelalte bunuri.

Există persoane care susţin despre teoria catalactică a preţurilor că ea nu este de nici un folos pentru studiul realităţii deoarece “libera” competiţie n-a existat niciodată sau deoarece, astăzi cel puţin, ea a încetat să mai existe. Toate aceste doctrine sunt eronate. [15] Ele deformează fenomenele, ignorând ce este în realitate competiţia. Este adevărat că istoria ultimilor zeci de ani este o cronică a politicilor destinate să restricţioneze competiţia. Intenţia vădită a acestor măsuri este de a acorda privilegii anumitor grupuri de producători, protejându-le împotriva competiţiei rivalilor lor mai eficienţi. Politicile acestea au creat de multe ori condiţiile necesare apariţiei preţurilor de monopol. În multe cazuri lucrul acesta nu s-a întâmplat, rezultatul fiind doar o stare de lucruri care îi împiedica pe capitalişti, antreprenori, fermieri şi muncitori să intre în acele ramuri economice în care le-ar fi putut furniza concetăţenilor lor serviciile cele mai preţioase. [p.279] Competiţia catalactică a fost restricţionată sever, însă economia de piaţă încă mai funcţionează, deşi este sabotată de intervenţiile guvernului şi ale sindicatelor. Sistemul competiţiei catalactice funcţionează încă, deşi productivitatea muncii a fost substanţial redusă.

Obiectivul ultim al acestor politici anticompetitive este de a înlocui capitalismul cu un sistem de planificare socialist, din care competiţia catalactică lipseşte cu totul. În vreme ce varsă lacrimi de crocodil în legătură cu declinul competiţiei, planificatorii urmăresc abolirea acestui sistem competitiv “dement”. În anumite ţări ei şi-au atins ţelul. Însă în restul lumii n-au reuşi decât să restrângă competiţia din anumite ramuri economice, sporind numărul celor ce rivalizează în alte ramuri.

Forţele ce urmăresc restrângerea competiţiei joacă astăzi un rol important. Studiul lor constituie una din sarcinile importante ale istoriei vremurilor noastre. Teoriei economice nu-i incumbă să se ocupe de ele în mod special. Faptul că există bariere în calea comerţului, privilegii, carteluri, monopoluri guvernamentale şi sindicate nu este decât un dat al istoriei economice. Interpretarea sa nu implică teoreme speciale.

6. Libertatea

Filozofii şi avocaţii s-au ostenit mult căutând definiţia conceptului de libertate. Cu greu s-ar putea susţine că strădaniile lor au fost încununate de succes.

Conceptul de libertate are sens numai în măsura în care se referă la relaţii interumane. Există autori care au istorisit poveşti despre o aşa-zisă libertate naturală, originară, de care omul s-ar fi bucurat într-o fabuloasă stare de natură, care ar fi precedat stabilirea relaţiilor sociale. Însă asemenea indivizi sau familii, care cutreierau pământul auto-suficienţi din punct de vedere mental şi economic, nu erau liberi decât până când întâlneau în drumul lor pe cineva mai puternic. În condiţiile nemiloase ale competiţiei biologice, cel puternic avea întotdeauna dreptate, iar cel mai slab nu avea decât şansa supunerii necondiţionate. Cu siguranţă omul primitiv nu s-a născut liber.

Numai în cadrul unui sistem social i se poate atribui un sens termenului de libertate. Ca termen praxeologic, libertatea se referă la sfera în care individul care acţionează are posibilitatea de a alege între diverse moduri de acţiune. Omul este liber în măsura în care i se permite să aleagă obiective şi mijloacele care urmează a fi întrebuinţate pentru atingerea acelor obiective. Libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. Dacă alege gratificări care produc anumite efecte asupra [p.280] funcţionării trupului şi minţii sale, el trebuie să suporte aceste consecinţe. Ar fi nepotrivit să spunem că omul este lipsit de libertate pentru că nu se poate bucura de plăcerile provocate de întrebuinţarea anumitor droguri fără a fi afectat de rezultatele lor inevitabile, considerate îndeobşte extrem de indezirabile. Cu toate că lucrul acesta este acceptat în general de către toate persoanele dezirabile, nu există o asemenea unanimitate şi în ce priveşte aprecierea legilor praxeologiei.

Omul nu se poate bucura atât de avantajele cooperării sociale bazate pe principiul diviziunii muncii în cadrul societăţii cât şi de licenţele comportamentale menite să dezintegreze societatea. El trebuie să aleagă între respectarea anumitor reguli care fac cu putinţă viaţa în cadrul societăţii şi sărăcia şi insecuritatea unei “vieţi periculoase”, de conflict perpetuu între persoanele independente. Legea aceasta, care determină urmările oricărei acţiuni umane, nu este mai puţin rigidă decât legile fizicii.

Însă există o diferenţă importantă între sechelele nesocotirii legilor naturii şi cele ale nesocotirii legilor praxeologiei. De bună seamă, ambele categorii de legi lucrează prin ele însele, fără a fi nevoie de aplicarea lor de către om. Însă efectele alegerii lor de către un individ diferă. Omul care consumă otravă nu-şi face rău decât sie-şi. Însă omul care optează pentru recursul la furt tulbură întreaga ordine socială. În vreme ce doar el singur beneficiază de câştigul pe termen scurt cules de pe urma acţiunilor sale, efectele lor dezastruoase pe termen lung sunt dăunătoare pentru toţi. Fapta sa este o crimă, deoarece are efecte dăunătoare asupra semenilor săi. Dacă societatea n-ar stăvili asemenea comportamente, ele s-ar generaliza rapid, punând capăt cooperării sociale şi tuturor avantajelor pe care le furnizează aceasta tuturor.

Pentru a institui şi a prezerva cooperarea socială sunt necesare măsuri care să împiedice persoanele asociale de a comite acte care ar submina toate realizările acumulate de om, în ridicarea sa progresivă deasupra nivelului Neanderthal. Pentru a prezerva starea de lucruri în care există protecţie a individului împotriva tiraniei nelimitate a semenilor săi mai puternici şi mai inteligenţi este necesară o instituţie care să descurajeze toate elementele antisociale. Pacea -- absenţa luptelor perpetue ale tuturor împotriva tuturor -- nu poate fi asigurată decât prin instituirea unui sistem în care puterea de a recurge la acţiuni violente este monopolizată de către un aparat social al constrângerii şi coerciţiei, iar aplicarea acestei puteri în fiecare caz individual este reglementată printr-un set de reguli -- legile elaborate de om, care sunt distincte atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. Principalul instrument al unui sistem social constă în funcţionarea unui astfel de aparat, numit îndeobşte stat. [p.281]

Conceptele de libertate şi de servitute n-au sens decât prin raportare la modul de funcţionare al statului. A spune că o persoană nu este liberă pentru că, dacă doreşte să rămână în viaţă, puterea ei de a alege între a bea apă şi a bea cianură de potasiu este restricţionată de natură, ar fi cât se poate de impropriu şi de inducător în eroare. Nu ar fi mai puţin inacceptabil să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancţiuni asupra dorinţei sale de a ucide un alt om şi deoarece poliţia şi tribunalele penale le aplică. În măsura în care statul -- aparatul social de constrângere şi opresiune -- îşi limitează exerciţiul violenţei şi al ameninţării cu violenţa la suprimarea şi prevenirea acţiunilor antisociale, prevalează ceea ce se poate numi în mod rezonabil şi inteligibil libertate. Interzisă este doar conduita care este menită să dezintegreze cooperarea socială şi civilizaţia, aruncând astfel întreaga populaţie îndărăt, către condiţiile din vremea când homo sapiens îşi făcea apariţia din existenţa pur animalică a strămoşilor săi nonumani. Felul acesta de coerciţie nu restrânge semnificativ posibilitatea de a alege a omului. Chiar dacă n-ar exista nici un guvern care să aplice legile elaborate de om, individul nu s-ar putea bucura în acelaşi timp atât de avantajele ce decurg din existenţa cooperării sociale cât şi de plăcerea de a da frâu liber instinctelor sale agresive de animal rapace.

În economia de piaţă, în cadrul organizării sociale de tip laissez-faire, există o sferă în care individul este liber să aleagă între diverse moduri de acţiune, fără a fi ameninţat cu pedepse. Pe de altă parte, dacă guvernul face mai mult decât să protejeze indivizii împotriva agresiunilor violente şi frauduloase venite din partea persoanelor anti-sociale, el reduce sfera libertăţii individuale de acţiune dincolo de gradul în care aceasta este limitată de legitatea praxeologică. Astfel, putem defini libertatea ca fiind acea stare de lucruri în care posibilitatea individului de a alege după cum doreşte nu este constrânsă de violenţa guvernamentală dincolo de limitele pe care i le impune oricum legitatea praxeologică.

Aceasta este semnificaţia libertăţii atunci când ea este definită drept condiţia individului în cadrul economiei de piaţă. Individul este liber, în sensul că legile şi statul nu-l silesc să renunţe la autonomie şi autodeterminare mai mult decât o fac inevitabil legile praxeologice. El nu renunţă decât la libertatea animalică de a trăi fără a acorda nici un fel de consideraţie existenţei altor specimene din specia pe care o reprezintă. Rolul aparatului social de constrângere şi coerciţie este de a-i sili pe indivizii a căror răutate, lipsă de prevedere sau inferioritate mentală îi împiedică să realizeze că permiţându-şi acte care distrug societatea îşi dăunează atât lor înşile cât şi tuturor celorlalte fiinţe umane, să evite asemenea acte. [p.282]

Din acest punct de vedere este necesar să ne oprim la întrebarea frecvent formulată dacă serviciul militar obligatoriu şi prelevarea de impozite reprezintă restricţii ale libertăţii. Dacă principiile economiei de piaţă ar fi recunoscute de toţi oamenii, din întreaga lume, atunci nu ar mai exista nici un motiv pentru a purta războaie şi statele ar putea să-şi ducă fiecare viaţa netulburate, în pace. [16] Însă date fiind condiţiile din epoca noastră, o ţară liberă este permanent ameninţată de schemele agresive ale autocraţiilor totalitare. Dacă doreşte să-şi păstreze libertatea, ea trebuie să fie pregătită să-şi apere independenţa. Dacă guvernul unei ţări libere îl forţează pe fiecare cetăţean să-şi aducă deplina cooperare la atingerea obiectivului său -- de a respinge agresorii -- şi sileşte pe fiecare cetăţean apt din punct de vedere fizic să se înroleze în forţele armate, el nu impune prin aceasta individului datorii care depăşesc sarcinile dictate de legile praxeologiei. Într-o lume plină de agresori şi înrobitori necruţători, pacifismul integral şi necondiţionat este sinonim cu cedarea necondiţionată în faţa opresorului cel mai lipsit de scrupule. Cel ce doreşte să rămână liber trebuie să lupte până la moarte împotriva celor ce doresc să-i suprime libertatea. Deoarece tentativele de a rezista izolate ale fiecărui individ sunt sortite eşecului, singura soluţie eficace este organizarea rezistenţei de către aparatul guvernamental. Sarcina esenţială a guvernului este de a apăra sistemul social, nu doar împotriva gangsterilor interni, ci şi împotriva inamicilor externi. În epoca noastră cel ce se opune înarmării şi serviciului militar obligatoriu este, poate fără să-şi dea seama, complicele moral al celor ce urmăresc înrobirea tuturor.

Menţinerea unui aparat guvernamental alcătuit din tribunale, ofiţeri de poliţie, puşcării şi forţe armate, presupune cheltuieli considerabile. Prelevarea de impozite pentru aceste scopuri este pe deplin compatibilă cu libertatea de care se bucură individul într-o economie liberă de piaţă. Spunând aceasta este de la sine înţeles că nu justificăm metodele de impozitare confiscatoare şi discriminatoare, practicate astăzi de către statele autointitulate progresiste. Este necesar să subliniem acest lucru, deoarece în epoca noastră de intervenţionism şi “progres” constant către totalitarism, guvernele îşi întrebuinţează puterea de a preleva taxe în scopul distrugerii economiei de piaţă.

Fiecare pas pe care-l face un guvern dincolo de îndeplinirea funcţiilor sale esenţiale, de protecţie a funcţionării nestânjenite a economiei de piaţă împotriva agresiunilor, fie acestea interne sau venite din partea unor răufăcători externi, este un pas făcut înainte pe drumul ce duce direct spre sistemul totalitarist în care nu mai există libertate deloc.

Libertatea şi autonomia sunt condiţiile de care se bucură omul într-o societate contractuală. Cooperarea socială în cadrul unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie înseamnă că în cadrul pieţei [p.283] individul nu are a se supune şi a asculta de nici un stăpânitor. În măsura în care oferă anumite lucruri şi-i serveşte pe alţii, el o face de bună voie, pentru a fi recompensat şi servit la rândul său de către beneficiarii serviciilor sale. El se angajează în schimburi de bunuri şi servicii, fără a depune muncă forţată şi fără a plăti tribut. Sigur că el nu este independent. El depinde de ceilalţi membri ai societăţii. Însă dependenţa aceasta este mutuală. Cumpărătorul depinde de vânzător iar vânzătorul de cumpărător.

Principala preocupare a multor scriitori din secolele al XIX-lea şi XX a fost de a deforma şi distorsiona această stare evidentă de lucruri. Muncitorii, spuneau ei, se află la cheremul patronilor lor. Desigur, este adevărat că patronul are dreptul să-şi concedieze salariatul. Însă dacă întrebuinţează acest drept pentru a-şi satisface capriciile el îşi subminează propriile interese. A disponibiliza un om mai destoinic şi a angaja în locul lui unul mai puţin eficient este în propriul său dezavantaj. Piaţa nu împiedică direct pe nimeni să provoace neplăceri concetăţenilor săi; ea nu face decât să penalizeze o asemenea conduită. Proprietarul de magazin este liber să se comporte grosolan cu clienţii săi, presupunând că este gata să suporte consecinţele. Consumatorii sunt liberi să boicoteze un furnizor, dacă sunt dispuşi să-şi asume costurile ce decurg din aceasta. Ceea ce îl îmboldeşte pe fiecare om să-şi dea toată silinţa în a-şi servi semenii pe piaţă, estompându-i tendinţele înnăscute către samavolnicie şi răutate, nu sunt constrângerea şi coerciţia venite din partea jandarmilor, călăilor şi tribunalelor penale, ci interesul propriu. Membrul unei societăţi contractuale este liber deoarece nu-i serveşte pe alţii decât servindu-se pe sine. Singura constrângere exercitată asupra lui este cea provocată de fenomenul natural inevitabil al rarităţii. În rest, el este liber în cuprinsul pieţei.

Nu există nici un fel de libertate şi autonomie, altele decât acelea pe care le permite piaţa. Într-o societate hegemonică de tip totalitarist singura libertate care îi este lăsată individului, deoarece nu-i poate fi uzurpată, este libertatea de a se sinucide.

Statul, aparatul social al coerciţiei şi al constrângerii, este inevitabil o instituţie hegemonică. Dacă aparatul guvernamental ar fi în măsură să-şi extindă puterea ad libitum, el ar putea aboli economia de piaţă, substituind-o cu socialismul totalitarist integral. Pentru a evita aceasta, este necesar să se limiteze puterea aparatului guvernamental. Aceasta este sarcina constituţiilor, declaraţiilor drepturilor omului şi a legilor. Aceasta este semnificaţia tuturor luptelor pentru libertate pe care le-au purtat oamenii.

Detractorii libertăţii au dreptate în sensul acesta, atunci când numesc libertatea o valoare “burgheză” şi le reproşează drepturilor ce garantează libertatea faptului că sunt negative. În raport cu statul şi aparatul guvernamental, libertatea înseamnă constrângeri impuse asupra exerciţiului puterii poliţieneşti.

N-ar fi fost necesar să insistăm asupra acestui fapt evident [p.284] dacă adepţii abolirii libertăţii nu ar fi generat în mod deliberat o confuzie semantică. Ei şi-au dat seama că nu aveau nici o şansă de victorie într-o luptă deschisă şi sinceră pentru cauza servituţii şi a restrângerii libertăţii. Noţiunile de libertate şi autonomie se bucurau de un asemenea prestigiu încât nici o propagandă nu era în stare să le clatine popularitatea. În regiunea de înflorire a civilizaţiei occidentale libertatea era considerată bunul cel mai de preţ din vremuri imemoriale. Ceea ce i-a asigurat Occidentului eminenţa a fost tocmai preocuparea lui pentru libertate, un ideal social străin de popoarele orientale. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii. Individualismul “neînduplecat” este emblema civilizaţiei noastre. Nici un atac făţiş asupra libertăţii individuale nu avea vreo şansă de succes.

În consecinţă, adepţii totalitarismului au adoptat altă tactică. Ei au răsturnat înţelesul cuvintelor. Ei numesc libertate adevărată sau autentică situaţia indivizilor în cadrul unui sistem în care singurul lor drept este de a asculta de ordine. În Statele Unite ei se autointitulează liberali adevăraţi, pentru că lucrează la instituirea unei astfel de ordini sociale. Ei numesc metodele ruseşti de guvernare dictatorială “democraţie”. Ei numesc metodele sindicale de exercitare a violenţei şi a coerciţiei “democraţie industrială”. Ei numesc libertate a presei o stare de lucruri în care doar statul are libertatea de a publica ziare şi cărţi. Ei definesc libertatea ca fiind posibilitatea de a face lucrurile “îndreptăţite” şi, bineînţeles, îşi rezerva lor înşile sarcina de a determina ce este îndreptăţit şi ce nu. În ochii lor omnipotenţa statului înseamnă deplină libertate. Adevăratul înţeles al luptei lor pentru libertate este eliberarea puterii poliţieneşti de toate constrângerile.

Economia de piaţă, afirmă aceşti pretinşi liberali, îi oferă libertate doar clasei parazitare a exploatatorilor, adică burgheziei. Ticăloşii din care e alcătuită aceasta se bucură de libertate numai pentru a înrobi masele. Salariatul nu este liber; el trebuie să trudească pentru beneficiul exclusiv al stăpânilor săi, patronii. Capitaliştii îşi însuşesc ceea ce ar trebui, conform drepturilor inalienabile ale omului, să aparţină muncitorului. În regim socialist muncitorul se va bucura de libertate şi de demnitate umană, deoarece va înceta de a fi sclavul capitalistului. Socialismul înseamnă emanciparea omului de rând şi libertate pentru toţi. Mai mult, el înseamnă avuţie pentru toţi.

Doctrinele acestea au putut să triumfe deoarece ele n-au avut de întâmpinat critici raţionale judicioase. Anumiţi economişti au înregistrat succese strălucite în ce priveşte demascarea erorilor crase şi a contradicţiilor care le străbat. Însă publicul larg ignoră rezultatele teoriei economice. Argumentele avansate [p.285] de politicienii şi scriitorii de rând împotriva socialismului sunt fie naive, fie irelevante. Este inutil să insistăm asupra unui presupus drept “natural” al oamenilor de a deţine proprietate atunci când alţii afirmă că dreptul “natural” de căpătâi este egalitatea veniturilor. Asemenea dispute nu pot fi niciodată soluţionate. Criticarea aspectelor nonesenţiale, accesorii ale socialismului este lipsită de eficacitate. Socialismul nu poate fi respins prin atacarea poziţiilor socialiste care privesc religia, căsătoria, controlul natalităţii sau arta. Mai grav, cu privire la aceste chestiuni criticii socialismului s-au situat adesea pe poziţii eronate.

În ciuda acestor deficienţe serioase ale apărătorilor libertăţii economice, înşelarea în permanenţă a tuturor în legătură cu principalele caracteristici ale socialismului s-a dovedit imposibilă. Cei mai fanatici planificatori au fost siliţi să admită că proiectele lor presupun abolirea multor libertăţi de care se bucură oamenii în regimul capitalist de “plutodemocraţie”. Strânşi cu uşa, ei au apelat la un nou subterfugiu. Libertatea care urmează să fie abolită, insistă ei, nu este decât falsa libertate “economică” a capitaliştilor, care-i dăunează omului de rând. În afara “sferei economice” nu numai că libertatea va fi în întregime prezervată, ci ea va fi chiar considerabil extinsă. În ultima vreme, sloganul cel mai popular al adepţilor guvernului totalitarist şi al rusificării tuturor ţărilor a devenit “planificarea pentru libertate”.

Eroarea implicată în acest argument provine din distincţia factice între două sfere ale vieţii şi ale acţiunii umane, sfera “economică” şi cea “noneconomică”, care sunt astfel complet separate una de alta. În această privinţă nu este necesar să adăugăm nimic la ceea ce s-a spus deja în precedentele părţi ale acestei lucrări. Însă există un alt aspect pe care trebuie să-l subliniem.

Libertatea, aşa cum le-a fost dată oamenilor din ţările democratice care alcătuiesc civilizaţia occidentală să se bucure de ea pe vremea triumfului vechiului liberalism, nu a fost un produs al constituţiilor, al declaraţiilor de drepturi ale omului, al legilor şi al statutelor. Asemenea documente nu urmăreau decât protejarea libertăţii şi a autonomiei, care erau ferm înstructurate în modul de funcţionare al economiei de piaţă, împotriva ştirbirilor pe care i le-ar fi putut aduce funcţionarii de stat. Nici un guvern şi nici o lege de drept civil nu poate garanta şi genera libertate, altfel decât prin susţinerea şi apărarea instituţiilor fundamentale ale economiei de piaţă. Guvernarea înseamnă întotdeauna coerciţie şi constrângere, fiind în mod necesar opusă libertăţii. Aparatul guvernamental este un garant al libertăţii şi este compatibil cu această numai dacă sfera sa de acţiune este adecvat limitată la prezervarea a ceea ce se numeşte libertatea economică. Acolo unde nu există economie de piaţă, cele mai bine intenţionate stipulaţii constituţionale şi legale rămân literă moartă.

Libertatea omului în regim capitalist este un efect al competiţiei. [p.286] Muncitorul nu depinde de bunul plac al unui patron. Dacă patronul său îl eliberează din funcţie, el îşi găseşte un alt patron. [17] Consumatorul nu este la bunul plac al vânzătorului. El este liber să-şi ofere patronajul unui alt magazin, dacă găseşte de cuviinţă. Nimeni nu trebuie să sărute mâna altora sau să se teamă de pierderea favorurilor lor. Relaţiile interpersonale sunt relaţii de afaceri. Schimbul de bunuri şi servicii este mutual; a vinde sau a cumpăra nu este o favoare, ci o tranzacţie dictată de egoismul ambelor părţi.

Este adevărat că, în calitatea sa de producător, orice om depinde, fie direct – ca în cazul antreprenorului –, fie indirect – ca în cazul salariatului –, de cererile consumatorilor. Totuşi, dependenţa aceasta de supremaţia consumatorilor nu este nelimitată. Dacă o persoană are motive serioase să sfideze suveranitatea consumatorilor, ea poate încerca să o facă. Există în cadrul pieţei un drept foarte substanţial şi foarte efectiv de a rezista opresiunii. Nimeni nu este forţat să investească în industria producătoare de băuturi alcoolice sau să lucreze într-o fabrică de armament dacă are obiecţiuni de conştiinţă împotriva acestor activităţi. El poate fi nevoit să plătească un preţ pentru convingerile sale; nu există în lumea aceasta obiective a căror atingere să fie gratuită. Însă alegerea între un avantaj material şi ceea ce consideră individul că este chemarea datoriei este lăsată în seama propriei sale puteri de decizie. Într-o economie de piaţă individul singur este arbitrul suprem al chestiunilor ce privesc satisfacţia sa. [18]

Societatea capitalistă nu are alte mijloace de a constrânge pe cineva să-şi schimbe ocupaţia sau locul de muncă decât recompensarea celor ce ascultă de dorinţele consumatorilor cu venituri mai mari. Tocmai acesta este tipul de presiune pe care mulţi îl consideră insuportabil şi speră să-l vadă abolit în societatea socialistă. Ei sunt prea obtuzi pentru a realiza că singura alternativă este de a încredinţa autorităţilor întreaga putere de a determina în ce ramură şi în ce loc trebuie să lucreze fiecare om. [p.287]

Omul nu este mai puţin liber în calitatea sa de consumator. El singur decide ce este mai important şi ce este mai puţin important pentru sine. El îşi cheltuieşte banii conform opţiunilor propriei sale voinţe.

Substituirea economiei de piaţă cu planificarea economică anulează orice libertate, nelăsându-i individului decât dreptul de a asculta. Autoritatea directoare a tuturor chestiunilor economice controlează toate aspectele vieţii şi activităţilor omului. Ea este unicul patron. Orice muncă devine muncă forţată, deoarece angajatul trebuie să accepte ceea ce şeful binevoieşte să-i ofere. Ţarul economic determină ce şi cât de mult poate consuma fiecare consumator. În nici un sector al vieţii umane nu este lăsată vreo decizie la latitudinea judecăţilor de valoare ale individului. Autoritatea îi dă sarcini precise, îl formează profesional pentru slujba sa şi îl întrebuinţează în locul şi în felul pe care le consideră oportune.

Îndată ce dispare libertatea economică pe care o acordă economia de piaţă membrilor săi, toate libertăţile politice şi declaraţiile de drepturi ale omului devin caduce. Drepturile de habeas corpus şi cel la proces cu juraţi sunt nişte vorbe goale dacă, sub pretextul considerentelor de eficienţă economică, autoritatea are puterea deplină de a trimite orice cetăţean îi displace în regiunea arctică sau într-un deşert şi de a-i prescrie acolo “muncă grea” pe viaţă. Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparniţele şi fabricile de hârtie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului.

Omul este liber în măsura în care îşi călăuzeşte viaţă conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorităţi superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat şi înţeles termenul acesta de “libertate” de către toată lumea, până când revoluţia semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor.

7. Inegalitatea averilor şi a veniturilor

Inegalitatea indivizilor în ce priveşte avuţia şi venitul este o caracteristică esenţială a economiei de piaţă.

Faptul că libertatea este incompatibilă cu egalitatea averilor şi a veniturilor a fost subliniat de mulţi autori. Nu este necesar să examinăm argumentele emoţionale avansate în aceste scrieri. Nu este necesar nici să ne punem întrebarea dacă renunţarea la liberate at putea ea însăşi să garanteze egalitatea averilor şi a veniturilor şi dacă o societate ar putea sau nu să subziste pe bazele unei asemenea egalităţi. Sarcina noastră este doar de a descrie rolul pe care-l joacă inegalitatea în cadrul societăţii de piaţă.

În societatea de piaţă constrângerea şi coerciţia directe nu sunt întrebuinţate decât pentru combaterea actelor dăunătoare cooperării sociale. [p.288] În rest, indivizii nu sunt molestaţi de puterea poliţienească. Cetăţeanul care respectă legea este ferit de amestecul temnicierilor şi al călăilor. Presiunea necesară pentru a-l induce pe individ să contribuie cu partea sa la efortul de producţie depus în cooperare este exercitată de structura preţurilor de piaţă. Presiunea aceasta este indirectă. Ea pune pe contribuţia fiecărui individ un preţ, stabilit în funcţie de valoarea atribuită de consumatori contribuţiei sale. Răsplătind eforturile individului conform valorii acestora, ea lasă la latitudinea fiecăruia alegerea între utilizarea mai mult sau mai puţin completă a propriilor sale facultăţi şi aptitudini. De bună seamă, metoda aceasta nu poate elimina dezavantajele inerente inferiorităţii anumitor persoane. Însă ea furnizează tuturor o motivaţie pentru a-şi exercita la maximum facultăţile şi aptitudinile.

Singurele alternative la această presiune financiară exercitată de piaţă sunt presiunea directă şi constrângerea exercitate de puterea poliţienească. Autorităţilor trebuie să li se încredinţeze sarcina de a stabili cantitatea şi calitatea muncii pe care urmează fiecare individ să o presteze. Dat fiind că indivizii sunt inegal înzestraţi cu aptitudini, aceasta presupune examinarea de către autorităţi a personalităţilor lor. Cu alte cuvinte, individul devine locatarul unui penitenciar, fiindu-i încredinţată o anumită sarcină. Dacă dă greş în îndeplinirea sarcinii pe care i-au trasat-o autorităţile, el este susceptibil de a fi pedepsit.

Este important să sesizăm în ce constă diferenţa între presiunea directă exercitată pentru prevenirea actelor criminale şi cea exercitată pentru adoptarea unei anumite conduite. În primul caz tot ce i se cere individului este să evite anumite tipuri de conduită, care sunt determinate cu precizie de lege. De regulă este uşor de stabilit dacă această interdicţie este sau nu respectată. În al doilea caz, individul este ţinut să îndeplinească o anumită sarcină; legea îl constrânge să execute o acţiune care nu este dinainte definită, a cărei stabilire este lăsata în seama deciziilor puterii executive. Individul este ţinut să asculte de ceea ce îi va ordona administraţia să facă. Răspunsul la întrebarea dacă hotărârea adoptată de puterea executivă este sau nu adecvată capacităţilor şi facultăţilor individului şi dacă el i se supune sau nu din toate puterile sale este extrem de greu de aflat. Fiecare cetăţean este supus deciziei autorităţilor în tot ce ţine de diferitele aspecte ale personalităţii sale şi de manifestările conduitei sale. Într-o economie de piaţă, cu prilejul unui proces penal, procurorul este obligat să producă suficiente dovezi ale vinovăţiei acuzatului. Însă când este vorba de prestarea muncilor obligatorii sarcina de a demonstra că rolul ce i-a fost încredinţat i-a depăşit capacităţile sau că a făcut tot ce se putea aştepta de la el îi revine acuzatului. Administratorii combină în persoanele lor funcţiile [p.289] de legislatori, executori ai legii, procurori publici şi judecători. Acuzaţii se află în întregime la discreţia lor. Aceasta este situaţia pe care şi-o imaginează oamenii când vorbesc de lipsă de libertate.

Nici un sistem de diviziune socială a muncii nu poate funcţiona fără o metodă care să-i facă pe indivizi responsabili pentru contribuţia lor la efortul productiv comun. Dacă această responsabilizare nu este asigurată de structura preţurilor de piaţă şi de inegalitatea averilor şi a veniturilor pe care o determină acestea, ea trebuie implementată prin metode de constrângere directă, poliţienească.

8. Profiturile şi pierderile antreprenoriale

Profitul, în sens larg, este câştigul rezultat din acţiune; el este sporul de satisfacţie (reducere a neplăcerii) obţinut; este diferenţa dintre valoarea mai mare atribuită rezultatului atins şi valoarea mai redusă atribuită sacrificiilor pentru atingerea sa; el este, cu alte cuvinte, diferenţa dintre venituri şi costuri. Realizarea de profituri este, invariabil, obiectivul urmărit prin orice acţiune. Dacă o acţiune eşuează în atingerea obiectivului urmărit, atunci veniturile nu depăşesc costurile, sau sunt mai mici decât acestea. În al doilea caz rezultatul este o pierdere, o descreştere a satisfacţiei.

În sensul acesta originar profitul şi pierderea sunt fenomene psihice, şi, ca atare, nu se pretează la a fi măsurate sau exprimate într-un mod care să poată furniza altora informaţii precise despre intensitatea lor. Un om îi poate spune altuia că a îl satisface mai mult decât b; dar el nu-i poate comunica altui om cu cât anume depăşeşte satisfacţia obţinută de pe urma lui a pe cea obţinută de pe urma lui b, decât în termeni vagi şi indistincţi.

În economia de piaţă toate lucrurile care sunt vândute şi cumpărate pe bani posedă preţuri marcate în termeni monetari. În calculele monetare profitul apare ca un surplus de bani obţinut în plus faţă de banii cheltuiţi, iar o pierdere ca un surplus de bani cheltuiţi faţă de banii obţinuţi. Profiturile şi pierderile pot fi exprimate sub forma unor anumite sume de bani. Volumul profiturilor sau pierderilor unui individ poate fi exprimat în termeni monetari. Însă această expresie monetară nu se referă la profiturile sau pierderile psihice ale individului. Ea se referă la un fenomen social, la contribuţia acelui individ la efortul social, aşa cum este ea evaluată de ceilalţi membrii ai societăţii. Ea nu ne spune nimic despre sporul sau reducerea satisfacţiei sau fericirii sale. Ea nu face decât să reflecte evaluarea contribuţiilor sale la cooperarea socială făcută de semenii săi. Această evaluare este determinată în ultimă instanţă de eforturile fiecărui membru al societăţii de a atinge cel mai înalt profit psihic cu putinţă. Este rezultanta efectului compus al judecăţilor [p.290] de valoare subiective şi personale ale tuturor acestor oameni, aşa cum se manifestă ele în conduita lor pe piaţă. Însă ea nu trebuie confundată cu aceste judecăţi de valoare ca atare.

Nu ne putem nici măcar imagina o stare de lucruri în care oamenii să acţioneze fără intenţia de a atinge profituri psihice şi în care acţiunile lor să nu aibă drept consecinţă nici profituri psihice nici pierderi psihice. [19] În cadrul construcţiei imaginare a economiei în regim de rotaţie uniformă nu există nici profituri nici pierderi monetare. Dar fiecare individ obţine un profit psihic de pe urma acţiunilor sale, căci altfel n-ar acţiona deloc. Fermierul îşi hrăneşte şi îşi mulge vacile şi îşi vinde laptele deoarece atribuie o valoare mai mare lucrurilor pe care le poate cumpăra cu banii astfel câştigaţi decât costurilor suportate. Absenţa profiturilor şi a pierderilor monetare într-un astfel de sistem aflat în rotaţie uniformă se datorează faptului că, lăsând deoparte diferenţele produse de evaluarea mai ridicată a bunurilor prezente faţă de bunurile viitoare, suma preţurilor tuturor factorilor complementari necesari pentru producţie este perfect egală cu preţul produsului.

În lumea schimbătoare a realităţii, diferenţele dintre sumele preţurilor factorilor complementari de producţie şi preţurile produselor reapar fără încetare. Profiturile şi pierderile monetare sunt generate de aceste diferenţe. Vom analiza mai târziu schimbările de felul acesta care îi afectează pe vânzătorii de forţă de muncă, pe cei de factori naturali originari de producţie şi pe capitalişti, în calitatea lor de furnizori de credite băneşti. Acum ne interesează profiturile şi pierderile antreprenoriale ale promotorilor. Aceasta este problema la care se referă oamenii atunci când întrebuinţează termenii de profit şi pierdere în vorbirea curentă.

Ca orice om care acţionează, antreprenorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condiţiile incerte ale viitorului. Succesul sau eşecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare la evenimente incerte. Dacă dă greş în înţelegerea lucrurilor care se vor petrece soarta sa este pecetluită. Singura sursă a profiturilor antreprenoriale este capacitatea sa de a anticipa mai bine decât alţii cererea consumatorilor. Dacă toată lumea anticipează corect configuraţia viitoare a pieţei pe care se tranzacţionează un anumit produs, atunci preţul produsului şi preţurile factorilor complementari de producţie necesari s-ar alinia încă de astăzi la această configuraţie viitoare. Pentru cei ce se lansează în acest domeniu de afaceri nu pot apărea nici profituri nici pierderi.

Funcţia specific antreprenorială constă în determinarea [p.291] întrebuinţării factorilor de producţie. Antreprenorul este persoana care determină utilizarea lor pentru atingerea anumitor scopuri. Făcând aceasta, el nu este mânat decât de interesul său egoist de a realiza profituri şi de a se înavuţi. Însă el nu poate face abstracţie de legea pieţei. El nu poate reuşi decât satisfăcându-şi în cel mai înalt grad consumatorii. Profiturile sale depind de aprobarea conduitei sale de către consumatori.

Profiturile şi pierderile antreprenoriale nu trebuie confundate cu alţi factori care afectează veniturile antreprenoriale.

Competenţa tehnologică a antreprenorului nu afectează profiturile şi pierderile sale specific antreprenoriale. În măsura în care propriile sale activităţi tehnologice contribuie la realizarea de venituri şi la ridicarea încasărilor sale nete, avem de a face cu o compensaţie a muncii depuse de el. Este vorba de salariul plătit antreprenorului pentru munca prestată. Nici faptul că anumite procese de producţie nu se finalizează prin obţinerea produsului dorit din motive tehnologice nu influenţează profiturile sau pierderile specific antreprenoriale. Asemenea eşecuri sunt fie evitabile fie inevitabile. În primul caz ele se datorează unei ineficienţe tehnologice în gestionarea producţiei. În acest caz pierderile rezultate trebuie puse pe seama carenţelor personale ale antreprenorului, i.e., fie pe seama lipsei sale de competenţă tehnologică fie pe seama lipsei sale de competenţă în alegerea unor colaboratori adecvaţi. În al doilea caz eşecurile se datorează faptului că stadiul prezent al cunoaşterii tehnologice ne împiedică să controlăm pe deplin condiţiile de care depinde succesul. Această deficienţă poate fi determinată fie de o cunoaştere incompletă a condiţiilor care ar asigura succesul, fie de necunoaşterea metodelor care ar permite un control deplin asupra unora din condiţiile cunoscute. Preţul factorilor de producţie reflectă această stare deficitară a cunoaşterii şi a capacităţilor noastre tehnologice. Preţul pământului cultivabil, de pildă, reflectă pe deplin faptul că există recolte proaste, prin aceea că este determinat de veniturile anticipate medii. Faptul că explozia unor sticle reduce output-ul de şampanie nu afectează profiturile şi pierderile antreprenoriale. El nu este decât unul dintre factorii care determină preţul de producţie şi preţul şampaniei. [20]

Accidentele care afectează procesul de producţie, mijloacele de producţie, sau produsele, câtă vreme ele se află încă în mâinile antreprenorului, sunt luate în calcul în contabilizarea costurilor de producţie. Experienţa, care îi furnizează omului de afaceri toate celelalte cunoştinţe tehnologice, [p.292] îi furnizează şi informaţii referitoare la scăderea medie a cantităţii de output fizic pe care este probabil să o determine asemenea accidente. Operând cu rezerve de securitate, el converteşte efectele accidentelor în costuri de producţie obişnuite. În ce priveşte contingenţele a căror incidenţă anticipată este prea rară şi prea neregulată pentru a fi luată în calcul în felul acesta de firme individuale de dimensiuni normale, problema este rezolvată prin acţiunea concertată a unor grupuri suficient de mari de firme. Firmele individuale cooperează conform principiului asigurării împotriva pagubelor provocate de incendii, inundaţii şi alte calamităţi similare. În acest caz, locul rezervei de securitate este luat de o primă de asigurare. În orice caz, riscurile determinate de accidente nu introduc incertitudine în gestiunea proceselor tehnologice. [21] Dacă un antreprenor omite să le ia în mod adecvat în calcul, el dă dovadă de insuficienţă de ordin tehnic. Pierderile astfel suportate trebuie puse pe seama caracterului necorespunzător al tehnicilor aplicate şi nu pe seama funcţiei sale antreprenoriale.

Eliminarea antreprenorilor care nu sunt în măsură să le asigure întreprinderilor lor un grad adecvat de eficienţă tehnologică, sau a căror ignoranţă tehnologică le viciază calculul costurilor, se produce pe piaţă în acelaşi fel în care se produce şi eliminarea celor deficitari în privinţa îndeplinirii funcţiilor specific antreprenoriale. Se poate întâmpla ca un antreprenor să aibă atâta succes în activitatea sa specific antreprenorială încât să poată compensa pierderile cauzate de deficienţa sa de ordin tehnologic. Se poate de asemenea întâmpla ca un antreprenor să-şi poată compensa pierderile determinate de carenţele sale în îndeplinirea funcţiei antreprenoriale prin avantajele derivate de pe urma superiorităţii sale tehnologice sau din renta suplimentară care-i revine de pe urma productivităţii mai mari a factorilor de producţie pe care-i întrebuinţează. Însă nu trebuie să confundăm diversele funcţii care fuzionează în activitatea de gestionare a unei unităţi economice. Antreprenorul mai eficient din punct de vedere economic primeşte rate salariale sau cvasi-salariale mai mari decât omologul său mai puţin eficient, în acelaşi mod în care muncitorul mai eficient câştigă mai mult decât cel mai puţin eficient. Echipamentul mai eficient şi solul mai fertil produc randamente fizice mai mari pe unitatea de costuri cheltuită; ele obţin o rentă suplimentară faţă de echipamentul mai puţin eficient şi solul mai puţin fertil. Ratele salariale superioare şi renta mai mare sunt, ceteris paribus, corolarul unui output fizic mai mare. Dar profiturile şi pierderile specific antreprenoriale nu sunt produse de cantitatea de output fizic. Ele depind de ajustarea output-ului la dorinţele cele mai intense ale consumatorilor. Ceea ce le produce este măsura în care [p.293] antreprenorul a reuşit sau nu să anticipeze configuraţia viitoare – care este în mod necesar incertă -- a pieţei.

Antreprenorul este de asemenea pândit de pericole politice. Politicile guvernamentale, revoluţiile şi războaiele îi pot afecta în mod negativ sau anihila întreprinderea. Asemenea evenimente nu-l afectează doar pe el; ele afectează economia de piaţă ca atare şi pe toţi indivizii, deşi nu pe toţi în aceeaşi măsură. Pentru antreprenorul luat individual ele reprezintă date pe care el nu le poate modifica. Dacă este eficient, el le va anticipa din timp. Dar antreprenorul nu are întotdeauna posibilitatea de a-şi ajusta activităţile astfel încât să evite pagubele. Dacă pericolele anticipate privesc doar o parte din teritoriul accesibil pentru activităţile sale antreprenoriale, el poate evita desfăşurarea activităţilor în regiunile ameninţate şi se poate orienta spre ţări în care pericolul este mai puţin iminent. Însă dacă nu poate emigra, el trebuie să rămână unde se află. Dacă toţi antreprenorii ar fi convinşi că victoria finală a bolşevismului este iminentă, ei încă nu şi-ar abandona activităţile antreprenoriale. Perspectiva exproprierii iminente îi va determina pe capitalişti să-şi consume fondurile. Antreprenorii vor fi siliţi să-şi ajusteze planurile la situaţia pieţei rezultată din acest consum al capitalului şi la naţionalizarea magazinelor şi fabricilor, cu care sunt ameninţaţi. Dar ei nu vor înceta să-şi desfăşoare activitatea. Dacă anumiţi antreprenori ies din afaceri le vor lua locul alţii – noi veniţi sau antreprenori deja existenţi, dornici să-şi extindă întreprinderile. În economia de piaţă vor exista întotdeauna antreprenori. Politicile ostile capitalismului îi pot lipsi pe consumatori de cea mai mare parte a beneficiilor pe care le-ar fi putut culege de pe urma activităţilor antreprenoriale neobstrucţionate. Însă ele nu pot elimina antreprenorii ca atare dacă nu distrug în întregime economia de piaţă.

Sursa ultimă din care provin profiturile şi pierderile este incertitudinea legată de constelaţia viitoare a cererii şi a ofertei.

Dacă toţi antreprenorii ar anticipa corect configuraţia viitoare a pieţei, n-ar exista nici profituri nici pierderi. Preţurile tuturor factorilor de producţie ar fi încă de astăzi pe deplin ajustate la preţurile de mâine ale produselor. Cumpărând factori de producţie, antreprenorul ar trebui să cheltuiască (cu reducerea corespunzătoare diferenţei dintre preţurile bunurilor prezente şi cele ale bunurilor viitoare) o sumă care nu este cu nimic mai mică decât cea pe care o vor achita ulterior cumpărătorii, pentru achiziţionarea produsului. Un antreprenor nu poate realiza profituri decât dacă anticipează condiţiile viitoare mai corect decât alţi antreprenori. În acest caz, el cumpără factorii complementari de producţie la preţuri a căror sumă, [p.294] inclusiv diferenţa determinată de decalajul temporal, este mai mică decât preţul la care îşi vinde produsul.

Dacă dorim să construim imaginea unor condiţii economice schimbătoare din care lipsesc atât profiturile cât şi pierderile, atunci trebuie să recurgem la o presupoziţie irealizabilă: capacitatea tuturor indivizilor de a anticipa perfect toate evenimentele viitoare. Dacă vânătorii şi pescarii primitivi, pe seama cărora se obişnuieşte să se pună cea dintâi acumulare de factori produşi de producţie, ar fi cunoscut dinainte toate vicisitudinile ulterioare cu care trebuia să se confrunte omul, şi dacă atât ei cât şi urmaşii lor până în ziua Judecăţii de Apoi, echipaţi deopotrivă cu aceeaşi omniscienţă, ar fi evaluat toţi factorii de producţie în conformitate cu aceste cunoştinţe, profiturile şi pierderile antreprenoriale nu ar fi apărut niciodată. Profiturile şi pierderile antreprenoriale provin din discrepanţa dintre preţurile anticipate şi cele efectiv stabilite ulterior, pe piaţă. Este posibilă confiscarea profiturilor şi transferarea lor de la cei care le-au realizat către alte persoane. Însă nici profiturile nici pierderile nu pot dispărea vreodată dintr-o lume supusă schimbării, care nu este populată exclusiv cu persoane omnisciente.

9. Profituri şi pierderi antreprenoriale într-o economie aflată în creştere

În construcţia imaginară a unei economii staţionare suma totală a tuturor profiturilor antreprenoriale este egală cu suma totală a tuturor pierderilor antreprenoriale. Profiturile unui antreprenor sunt contrabalansate, în ansamblul sistemului economic, de pierderea unui alt antreprenor. Surplusul pe care toţi consumatorii luaţi laolaltă îl cheltuieşte pentru achiziţionarea unei anumite mărfi este contrabalansat de reducerea cheltuielilor efectuate de ei pentru achiziţionarea altor mărfuri. [22]

Lucrurile stau diferit într-o economie aflată în creştere.

Numim economie aflată în creştere o economie în care cantitatea de capital investit per capita este în creştere. Întrebuinţarea acestei terminologii nu implică judecăţi de valoare. Nu adoptăm nici perspectiva “materialistă”, conform căreia o asemenea creştere este bună, nici pe cea “idealistă”, conform căreia ea este rea, sau cel puţin irelevantă dintr-un “punct de vedere superior”. Desigur, este un fapt binecunoscut că imensa majoritate a oamenilor consideră consecinţele creşterii, în această accepţiune, ca reprezentând cea mai dezirabilă stare de lucruri şi tânjesc după condiţii care nu sunt realizabile decât într-o economie aflată în creştere.

În economia staţionară, antreprenorii, în îndeplinirea [p.295] funcţiilor lor specifice, nu pot face nimic altceva decât să retragă factori de producţie, în măsura în care aceştia sunt în continuare convertibili, [23] dintr-o ramură de afaceri, pentru a-i întrebuinţa în altă ramură, sau pentru a direcţiona procesul de restaurare a echivalentului bunurilor de capital consumate în cursul proceselor de producţie către anumite ramuri economice care urmează să fie extinse pe seama altor ramuri economice. În economia aflată în creştere printre activităţile antreprenoriale se numără, în plus, determinarea întrebuinţării bunurilor de capital suplimentare, acumulate prin noi economisiri. Întrebuinţarea acestor bunuri de capital suplimentare urmează să sporească suma totală a venitului produs, i.e., volumul total al bunurilor de consum ce pot fi consumate fără a diminua capitalul disponibil şi deci fără a reduce output-ul producţiei viitoare. Creşterea de venit se efectuează fie printr-o creştere a producţiei neînsoţită de modificarea metodelor tehnologice de producţie, fie printr-o amelioare a metodelor tehnologice care n-ar fi fost fezabilă în condiţiile de până atunci, caracterizate printr-un volum mai redus de bunuri de capital.

Diferenţa dintre suma totală a profiturilor antreprenoriale şi suma totală a pierderilor antreprenoriale este generată de această avuţie suplimentară. Dar se poate demonstra cu uşurinţă că acest surplus nu poate niciodată epuiza sporul total de avuţie generat de creşterea economică. Legile pieţei împart această avuţie suplimentară între antreprenori, furnizorii de forţă de muncă şi furnizorii anumitor factori materiali de producţie, astfel încât partea leului să le revină grupurilor nonantreprenoriale.

Trebuie să observăm, în primul rând, că profiturile antreprenoriale nu sunt un fenomen de durată, ci doar unul temporar. Există o tendinţă inerentă de dispariţie a profiturilor şi a pierderilor. Piaţa se îndreaptă întotdeauna către apariţia preţurilor finale şi a stării finale de repaos. Dacă această mişcare nu ar fi întreruptă de noi schimbări ale datelor, care creează necesitatea unei noi ajustări a producţiei la condiţiile modificate, preţurile tuturor factorilor complementari de producţie ar deveni în cele din urmă -- luând în calcul şi preferinţa de timp – egale cu preţurile produsului, pentru profituri şi pierderi nemairămânând nimic. Pe termen lung orice creştere a productivităţii le aduce beneficii exclusiv muncitorilor şi anumitor grupuri de proprietari de pământ şi de bunuri de capital.

Grupurile de proprietari de capital care sunt beneficiare sunt:

1. Cei cărora economisirea le-a sporit cantitatea de bunuri de capital [p.296] disponibile. Ei sunt proprietarii acestei avuţii suplimentare, care provine din abţinerea lor de la consum.

2. Proprietarii acelor bunuri de capital care existau deja şi care, datorită ameliorării metodelor tehnologice de producţie, sunt acum mai bine întrebuinţate decât înainte. Desigur, asemenea câştiguri nu pot fi decât temporare. Ele trebuie să dispară, deoarece determină o tendinţă de intensificare a producţiei de bunuri de capital de acelaşi fel.

Pe de altă parte, sporul cantităţii bunurilor de capital disponibile reduce productivitatea marginală a acestor bunuri de capital; astfel, el induce o reducere a preţurilor la bunurile de capital, dăunând prin aceasta intereselor tuturor acelor capitalişti care n-au participat deloc, sau n-au participat suficient, la procesul de economisire şi la acumularea stocului suplimentar de bunuri de capital.

Din grupul proprietarilor funciari vor beneficia toţi cei ale căror ferme, păduri, fonduri piscicole, mine ş.a.m.d., vor înregistra o productivitate sporită datorită noii stări de lucruri. Pe de altă parte, toţi cei ale căror proprietăţi pot deveni submarginale, datorită randamentului superior obţinut de pământul beneficiarilor, vor fi dezavantajaţi.

În grupul muncitorilor, cu toţii obţin un câştig de durată de pe urma creşterii productivităţii marginale a muncii. Pe de altă parte, însă, unii dintre ei pot suferi anumite inconveniente pe termen scurt. Este vorba despre persoanele care erau specializate în prestarea de munci care devin depăşite datorită ameliorărilor tehnologice şi care sunt apte numai pentru prestarea de slujbe în care -- în ciuda creşterii generale a ratelor salariale – câştigă mai puţin decât înainte.

Toate aceste modificări ale preţurilor factorilor de producţie încep odată cu iniţierea acţiunilor antreprenoriale menite să ajusteze procesele de producţie la noua stare de lucruri. În analiza acestei probleme, ca şi în cea a celorlalte probleme legate de schimbări ale datelor pieţei, trebuie să ne ferim de eroarea curentă de a delimita printr-o linie fixă efectele pe termen scurt de cele pe termen lung. Ceea ce se întâmplă pe termen scurt sunt tocmai primele etape din lanţul de transformări succesive care tind să provoace efectele pe termen lung. În cazul de faţă, efectul pe termen lung este dispariţia profiturilor şi pierderilor antreprenoriale. Efectele pe termen scurt sunt etapele preliminare ale acestui proces de eliminare care, dacă nu ar fi întrerupt de noi modificări ale datelor, ar duce în cele din urmă la apariţia unei economii în regim de rotaţie uniformă.

Este necesar să se înţeleagă că însăşi apariţia unui exces al sumei totale a profiturilor antreprenorilale faţă de suma totală a pierderilor antreprenoriale depinde de faptul că acest proces de eliminare a profiturilor şi pierderilor antreprenoriale începe în acelaşi moment [p.297] în care antreprenorii încep să adapteze complexul activităţilor productive la datele schimbate. În întreaga secvenţă a evenimentelor nu există nici un moment în care avantajele dobândite de pe urma creşterii volumului de capital disponibil şi de pe urma ameliorărilor tehnice să la aducă beneficii numai antreprenorilor. Dacă avuţia şi venitul altor categorii de persoane ar rămâne nemodificate, aceşti oameni n-ar putea achiziţiona produsele suplimentare decât reducându-şi corespunzător cheltuielile destinate altor produse. În acest caz, profiturile unui grup de antreprenori ar fi perfect egale cu pierderile suportate de alte grupuri.

Lucrurile se petrec astfel: Antreprenorii care încep să utilizeze bunurile de capital nou acumulate şi metodele tehnologice de producţie ameliorate au nevoie de factori complementari de producţie. Cererea lor pentru aceşti factori este o cerere nouă, adiţională, care trebuie să determine o creştere a preţurilor la aceşti factori. Numai în măsura în care creşterea preţurilor şi a ratelor salariale se produce sunt consumatorii în măsură să achiziţioneze noile produse fără a-şi reduce cheltuielile destinate altor bunuri. Numai în felul acesta este posibil să apară un surplus al sumei totale a profiturilor antreprenoriale faţă de pierderile antreprenoriale.

Vehicolul progresului economic este acumularea de bunuri suplimentare de capital, prin economisire şi ameliorarea metodelor tehnologice de producţie, un obiectiv care este aproape întotdeauna condiţionat de disponibilitatea unui astfel de nou capital. Agenţii progresului sunt antreprenorii promotori, care urmăresc să realizeze profituri prin ajustarea mersului economiei la obiectivul satisfacerii cât mai adecvate cu putinţă a consumatorilor. În desfăşurarea proiectelor lor de realizare a progresului ei trebuie să împartă beneficiile acestui progres cu muncitorii şi cu o parte din capitaliştii şi proprietarii funciari, şi să sporească pas cu pas partea destinată acestor persoane, până la dispariţia completă a propriei lor părţi.

În urma celor spuse devine evident că este absurd să se vorbească despre o ”rată a profitului” sau despre o “rată normală a profitului” sau despre o “rată medie a profitului”. Profitul nu are legătură cu – şi nu este dependent de – volumul de capital întrebuinţat de antreprenor. Capitalul nu “aduce” profituri. Profiturile şi pierderile sunt în întregime determinate de succesul sau eşecul înregistrat de antreprenor în ajustarea producţiei la cererea consumatorilor. Nu există nimic “normal” în legătură cu profiturile şi nu putem vorbi de nici un fel de “echilibru” în ce le priveşte. Profiturile şi pierderile sunt, dimpotrivă, întotdeauna un fenomen de deviere de la “normalitate”, caracterizat prin schimbări neprevăzute de majoritate, un fenomen de “dezechilibru”. Ele nu îşi găsesc locul în lumea imaginară a normalităţii şi a echilibrului. Într-o economie aflată în schimbare predomină întotdeauna o tendinţă inerentă [p.298] de dispariţie a profiturilor şi a pierderilor. Doar apariţia unor noi schimbări este cea care le face să reapară. În condiţii staţionare, “rata medie” a profiturilor şi a pierderilor este zero. Un exces al sumei totale a profiturilor faţă de cea a pierderilor demonstrează existenţa progresului economic şi a unei ameliorări a nivelului de trai a tuturor categoriilor de populaţie. Cu cât este mai mare surplusul acesta, cu atât este mai mare sporul de prosperitate generală.

Numeroşi oameni sunt total incapabili de a aborda fenomenul profiturilor antreprenoriale fără a se lăsa purtaţi de resentimente invidioase. În ochii lor sursa profiturilor este exploatarea salariaţilor şi a consumatorilor, i.e. o reducere inechitabilă a ratelor salariale, însoţită de o ridicare nu mai puţin inechitabilă a preţurilor produselor. După dreptate n-ar trebiui să existe deloc profituri.

Teoria economică este indiferentă faţă de asemenea judecăţi de valoare arbitrare. Ea nu se preocupă de problema de a şti dacă profiturile se cuvin aprobate sau condamnate din punctul de vedere al unui aşa-zis drept natural şi al unui aşa-zis cod etern şi imutabil al moralităţii, în legătură cu care se presupune că ne-ar furniza informaţii precise intuiţia personală sau revelaţia divină. Teoria economică nu face decât să stabilească faptul că profiturile şi pierderile antreprenoriale sunt fenomene esenţiale ale economiei de piaţă. Nu poate exista o economie de piaţă dacă ele nu sunt prezente. Bineînţeles că poliţia poate confisca toate profiturile, însă o asemenea politică ar converti inevitabil economia de piaţă într-un haos lipsit de sens. Omul are, fără îndoială, capacitatea de a distruge multe lucruri, iar în cursul istoriei a făcut din abundenţă uz de ea. El ar putea distruge şi economia de piaţă.

Dacă moraliştii auto-declaraţi n-ar fi orbiţi de invidie, ei n-ar vorbi despre profituri fără să vorbească simultan şi despre corolarul acestora – pierderile. Ei nu ar trece sub tăcere faptul că satisfacerea condiţiilor preliminare ale progresului economic este meritul persoanelor ale căror economii se materializează în acumularea bunurilor suplimentare de capital şi a inventatorilor, şi că întrebuinţarea acestor condiţii pentru realizarea progresului economic este efectuată de către antreprenor. Restul oamenilor nu contribuie la progres, dar beneficiază de pe urma cornului abundenţei pe care-l revarsă asupra lor activităţile altora.

Mutatis mutandis, ceea ce s-a spus despre economia aflată în progres rămâne valabil şi despre condiţiile unei economii aflate în regres, i.e. al unei economii în care cota de capital investit per capita se află în descreştere. Într-o asemenea economie, există un exces al sumei totale a pierderilor antreprenoriale faţă de cea a profiturilor. Cei ce nu se pot elibera de eroarea de a gândi în concepte colectiviste [p.299] şi holiste s-ar putea întreba cum poate exista activitate antreprenorială într-o asemenea economie aflată în regres. De ce s-ar lansa cineva într-o afacere dacă ştie dinainte că, matematic, şansele sale de a realiza profituri sunt mai mici decât acelea de a suferi pierderi. Însă modul acesta de a pune problema este greşit. Ca tot restul lumii, antreprenorii nu acţionează în calitate de membrii ai unei clase, ci ca indivizi. Nici un antreprenor nu se preocupă de soarta totalităţii antreprenorilor. Pentru antreprenorul individual este irelevant ce li se întâmplă altor persoane, pe care anumite teorii le situează, în funcţie de anumite caracteristici, în aceeaşi clasă cu el. În societatea de piaţă vie, aflată în perpetuă schimbare, există întotdeauna profituri ce pot fi realizate de către antreprenorii eficienţi. Faptul că într-o economie aflată în regres volumul total al pierderilor depăşeşte volumul total al profiturilor nu descurajează o persoană care este încrezătoare în propria sa eficacitate superioară. Un antreprenor care prospectează piaţa nu apelează la calculul probabilităţilor, care nu este de nici un folos în domeniul înţelegerii interpretative. El are încredere în propria sa capacitate de a înţelege condiţiile viitoare de pe piaţă mai bine decât semenii săi mai puţin înzestraţi.

Funcţia antreprenorială, eforturile antreprenorilor de a realiza profituri, reprezintă forţa motrice a economiei de piaţă. Profiturile şi pierderile sunt dispozitivele prin mijlocirea cărora consumatorii îşi exercită supremaţia pe piaţă. Comportamentul consumatorilor determină apariţia profiturilor şi a pierderilor şi, prin aceasta, transferă proprietatea asupra mijloacelor de producţie din mâinile celor mai puţin eficienţi în mâinile celor mai eficienţi. Ea face ca omul să fie cu atât mai influent în ce priveşte direcţionarea activităţilor economice cu cât reuşeşte să-şi servească mai adecvat consumatorul. În absenţa profiturilor şi a pierderilor, antreprenorii n-ar şti care sunt cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă anumiţi antreprenori le-ar ghici, acestora le-ar lipsi mijloacele de reorienta producţia în consecinţă.

Întreprinderile care urmăresc realizarea de profituri sunt supuse suveranităţii consumatorilor, în vreme ce instituţiile nonprofit îşi sunt proprii suverani şi nu răspund faţă de public. Producţia pentru profit este în mod necesar producţie pentru utilizare, deoarece profiturile nu pot fi dobândite decât furnizând consumatorilor acele lucruri pe care doresc cel mai intens spre întrebuinţare.

Criticile îndreptate de moralişti şi predicatori împotriva profiturilor nu-şi ating obiectivul. Nu este vina antreprenorilor că masa consumatorilor – poporul, oamenii de rând – preferă băuturi alcoolice în loc de biblii şi romane poliţiste în loc de cărţi serioase, sau că guvernele preferă tunuri în loc de unt. Antreprenorul nu realizează profituri mai mari din vânzarea de lucruri “rele” decât din vânzarea de lucruri “bune”. Profiturile sale sunt cu atât mai mari cu cât reuşeşte să le furnizeze consumatorilor în mod mai adecvat acele bunuri pe care aceştia le solicită [p.300] cel mai intens. Oamenii nu beau băuturi provocatoare de beţie pentru a ferici “capitalul alcoolului” şi nici nu merg la război pentru a spori profiturile “negustorilor de moarte”. Existenţa industriilor de armament este consecinţa -- şi nu cauza – spiritului belicos.

Nu este treaba antreprenorilor să-i determine pe oameni să înlocuiască ideologiile nesănătoase cu ideologii sănătoase. Rolul de a modifica ideile şi idealurile oamenilor le revine filozofilor. Antreprenorul deserveşte consumatorii aşa cum sunt ei astăzi, indiferent cât ar fi de răi şi de ignoranţi.

Îi putem admira pe cei ce se abţin de la realizarea de câştiguri pe care le-ar putea culege producând arme aducătoare de moarte sau băuturi tari. Însă conduita lor lăudabilă nu este decât un gest, fără nici un fel de efecte practice. Chiar dacă toţi antreprenorii şi capitaliştii le-ar urma exemplul, războaiele şi dipsomania tot nu ar dispărea. Exact ca în epocile precapitaliste, guvernele şi-ar produce armamentul în propriile arsenale iar băutorii şi-ar distila singuri alcoolul.

Condamnarea morală a profiturilor

Profiturile se câştigă prin ajustarea modului de utilizare al factorilor de producţie umani şi materiali la schimbările de condiţii. Profiturile sunt generate de beneficiarii acestor ajustări, care rivalizează pentru produsele respective, oferind şi plătind în schimbul lor preţuri ce depăşesc costurile suportate de vânzător. Profitul antreprenorial nu este o “recompensă” acordată de consumator furnizorului care l-a servit mai bine decât rutiniştii împiedecaţi; el este rezultatul dorinţei cumpărătorilor de a licita mai intens decât alţii, care sunt şi ei foarte dornici să obţină o parte din oferta limitată.

Dividendele corporaţiilor se numesc în mod popular profituri. De fapt, ele reprezintă dobânda pe capitalul investit plus acea parte a profiturilor care nu este reinvestită în întreprindere. Dacă întreprinderea nu are succes, atunci fie nu se plătesc dividende deloc, fie dividendele conţin doar dobânda pe capital, sau pe o parte din acesta.

Socialiştii şi intervenţioniştii numesc profitul şi dobânda venit nemeritat, rezultat din lipsirea muncitorilor de o parte considerabilă a fructelor efortului lor. După ei produsele ajung să existe exclusiv datorită trudei ca atare - şi deci nu este drept să le aducă beneficii decât celor care au trudit.

Însă munca brută nu produce decât foarte puţin, dacă nu este susţinută de întrebuinţarea rezultatelor economisirii şi acumulării de capital antecedente. Produsele sunt consecinţa cooperării mâinii de lucru cu uneltele şi alte bunuri de capital, alocate conform planului eficace al antreprenorului. Economisitorii, ale căror economii permit acumularea şi menţinerea capitalului, şi antreprenorii, care canalizează întrebuinţarea capitalului către acele întrebuinţări care-i servesc cel mai adecvat pe consumatori, nu sunt mai puţin indispensabili [p.301] pentru procesul de producţie decât cei ce trudesc muncind. Este absurd să se pună întregul produs pe seama furnizorilor de muncă şi să se treacă sub tăcere contribuţia furnizorilor de capital şi de idei antreprenoriale. Ceea ce determină apariţia bunurilor utilizabile nu este efortul fizic ca atare, ci efortul fizic direcţionat corespunzător de mintea umană către un anumit obiectiv. Cu cât sporeşte rolul bunurilor de capital (odată cu creşterea bunăstării) şi cu cât este mai eficientă utilizarea lor în cooperare cu alţi factori de producţie, cu atât devine mai absurdă glorificarea romantică a simplei prestări manuale de slujbe de rutină. Minunatele ameliorări economice din ultimii douăzeci de ani sunt realizarea capitaliştilor care au furnizat bunurile d capital necesare şi a elitei tehnologilor şi antreprenorilor. Masele de muncitori manuali au beneficiat de schimbări pe care nu numai că nu le-au generat dar pe care, cel mai adesea, au încercat să le stăvilească.

Câteva observaţii despre sperietoarea consumului insuficient şi despre argumentul puterii de cumpărare

Când se referă la consum insuficient, oamenii înţeleg prin aceasta o stare de lucruri în care o parte din bunurile produse nu pot fi consumate, deoarece persoanele care le-ar putea consuma nu le pot cumpăra datorită sărăciei. Aceste bunuri rămân nevândute sau nu pot fi comercializate decât la preţuri care nu acoperă costurile de producţie. De aici apar diverse nepotriviri şi tulburări, al căror ansamblu este numit depresiune economică.

Desigur, se întâmplă uneori ca antreprenorii să greşească în anticiparea configuraţiei viitoare a pieţei. În loc de a produce acele bunuri pentru care cererea consumatorilor este cea mai intensă, ei produc bunuri de care este mai puţină nevoie sau lucruri care nu pot fi vândute deloc. Aceşti antreprenori ineficienţi suferă pierderi, în vreme ce rivalii lor mai eficienţi, care au anticipat dorinţele consumatorilor, realizează profituri. Pierderile primului grup de antreprenori nu sunt determinate de o abţinere generală de la a cumpăra din partea publicului; ele se datorează faptului că publicul preferă să cumpere alte bunuri.

Dacă ar fi adevărat, aşa cum rezultă din mitul subconsumului, că muncitorii sunt prea săraci pentru a cumpăra produsele pentru, că antreprenorii şi capitaliştii îşi însuşesc în mod inechitabil ceea ce ar trebui să le aparţină de drept salariaţilor, lucrurile nu s-ar schimba. “Exploatatorii” nu sunt ţinuţi să exploateze numai din capriciu. Ceea ce se insinuează este că ei doresc să-şi sporească fie consumul propriu, fie investiţiile proprii, pe seama celor “exploataţi”. Ei nu îşi retrag prada din Univers, ci o cheltuiesc, fie cumpărând bunuri de lux pentru propria lor gospodărie, fie cumpărând factori de producţie pentru a-şi extinde întreprinderile. Bineînţeles, cererea lor se îndreaptă către bunuri diferite de cele pe care le-ar fi achiziţionat salariaţii, dacă profiturile ar fi fost confiscate şi le-ar fi fost distribuite lor. [p.302] Erorile antreprenoriale care privesc starea pieţelor diverselor clase de bunuri rezultate în urma unei asemenea “exploatări” nu diferă câtuşi de puţin de alte greşeli antreprenoriale. Erorile antreprenoriale generează pierderi pentru antreprenorii ineficienţi, care sunt contrabalansate de profiturile antreprenorilor eficienţi. Ele fac ca afacerile să fie rele pentru anumite grupuri economice şi bune pentru altele. Ele nu determină o depresiune generală a activităţilor economice.

Mitul subconsumului este o absurditate contradictorie şi lipsită de temei. Raţionamentul subiacent se năruie îndată ce începem să-l analizăm. El este incorect chiar dacă, de dragul argumentaţiei, acceptăm corectitudinea doctrinei “exploatării”.

Argumentul puterii de cumpărare este întrucâtva diferit. El afirmă că creşterea producţiei presupune o creştere a ratelor salariale. Dacă ratele salariale nu cresc, atunci agenţii economici nu au motive să sporească cantitativ şi să amelioreze calitativ bunurile produse. Într-adevăr, produsele adiţionale nu şi-ar mai găsi cumpărători sau ar fi cumpărate numai de persoane care îşi reduc cheltuielile pentru alte bunuri. Cel dintâi lucru necesar pentru realizarea progresului economic este creşterea continuă a ratelor salariale. Principalele vehicule ale progresului sunt guvernul şi presiunile sau constrângerile sindicale, care urmăresc impunerea obligatorie de rate salariale sporite.

După cum am demonstrat mai sus, apariţia unui exces al sumei totale a profiturilor antreprenoriale faţă de suma totală a pierderilor antreprenoriale este inseparabil legată de faptul că o parte din beneficiile rezultate din creşterea volumului de bunuri de capital disponibile şi din ameliorarea metodelor tehnologice le revine grupurilor nonantreprenorilale. Creşterea preţurilor factorilor complementari de producţie – şi în primul rând a ratelor salariale – nu este nici o concesie pe care antreprenorii trebuie s-o facă de voie sau de nevoie faţă de restul populaţiei, nici o stratagemă şireată la care recurg antreprenorii pentru a realiza profituri. Ea este un fenomen inevitabil şi necesar în secvenţa evenimentelor succesive pe care trebuie să o determine strădaniile antreprenorilor de a realiza profituri, prin ajustarea ofertei de bunuri de consum la noua stare de lucruri. Acelaşi proces care generează un exces de profituri antreprenoriale faţa de pierderi determină iniţial – i.e. înainte de apariţia unui asemenea exces – apariţia unei tendinţe de ridicare a ratelor salariale şi a preţurilor multor factori materiali de producţie. Şi, din nou, acelaşi proces ar face să dispară ulterior acest exces de profituri faţă de pierderi, presupunând că n-ar interveni schimbări suplimentare, care să sporească volumul de capital disponibil. Excesul de profituri faţă de pierderi nu este o consecinţă a creşterii preţurilor factorilor de producţie. Cele două fenomene – creşterea preţurilor factorilor de producţie şi excesul profiturilor faţă de pierderi – sunt, deopotrivă, paşi în procesul de ajustare a producţiei la un spor al cantităţii bunurilor de capital şi la schimbările tehnologice pe care [p.303] le provoacă acţiunile anteprenoriale. Numai în măsura în care alte straturi ale populaţiei beneficiază de un plus de avuţie de pe urma ajustării poate apărea un exces temporar al profiturilor faţă de pierderi.

Eroarea fundamentală implicată în argumentul puterii de cumpărare constă în răsturnarea acestei relaţii cauzale. El răstoarnă lucrurile atunci când afirmă că forţa generatoare de progres economic este mărirea ratelor salariale.

Vom studia într-un stadiu ulterior al acestei cărţi tentativele guvernelor şi ale violenţei sindicale organizate de a impune cu forţa rate salariale mai mari decât cele determinate de o piaţă neobstrucţionată. [24] Aici nu este necesar să mai adăugăm decât o singură observaţie explicativă.

Când vorbim despre profituri şi pierderi, la preţuri şi rate salariale ne referim întotdeauna la profituri şi pierderi reale, la preţuri şi rate salariale reale. Identificarea arbitrară a termenilor monetari cu cei reali i-a indus pe mulţi în eroare. În capitolele următoare ne vom ocupa exhaustiv de această problemă. Să spunem aici în treacăt numai că o creştere a ratelor salariale reale este compatibilă cu o scădere a ratelor salariale nominale.

10. Promotori, manageri, tehnicieni şi birocraţi

Antreprenorul angajează tehnicieni, i.e. persoane care au abilitatea şi calificarea necesară pentru a presta anumite tipuri şi cantităţi de muncă. Din clasa tehnicienilor fac parte mari inventatori, persoanele care se evidenţiază în domeniul ştiinţelor aplicate, constructorii şi proiectanţii, ca şi cei ce îndeplinesc sarcinile cele mai simple. Antreprenorul li se alătură şi el în măsura în care participă personal la execuţia tehnică a planurilor sale antreprenoriale. Tehnicianul contribuie cu propria sa trudă şi muncă; însă antreprenorul ca antreprenor este cel care îi orientează munca spre anumite obiective. Antreprenorul însuşi acţionează, aşa-zicând, ca un mandatar al consumatorilor.

Antreprenorii nu sunt omniprezenţi. Ei nu se pot ocupa personal de numeroasele sarcini care le revin. Adaptarea producţiei la modul cel mai adecvat de aprovizionare a consumatorilor cu bunurile pe care le solicită cel mai intens nu constă doar în elaborarea planului general de utilizare a resurselor. Aceasta este, fără îndoială, principala funcţie a promotorului şi a speculatorului. Însă pe lângă marile ajustări mai sunt necesare şi numeroase ajustări minore. Fiecare dintre acestea poate să pară banală şi de mică importanţă pentru rezultatul de ansamblu. Însă efectul cumulat al inadvertenţelor manifestate în multe astfel de chestiuni minore poate fi de o astfel de anvergură încât să submineze în întregime succesul în ce priveşte soluţionarea corectă a problemelor majore. În orice caz, este sigur că fiecare deficienţă în rezolvarea micilor [p.304] probleme are drept consecinţă irosirea de factori rari de producţie şi, prin urmare, compromiterea celei mai bune satisfaceri posibile a consumatorilor.

Este important să se înţeleagă în ce privinţă diferă problema la care ne referim de sarcinile tehnologice ale tehnicienilor. Executarea fiecărui proiect asumat de antreprenor prin decizia sa referitoare la planul general de acţiune necesită o sumedenie de decizii mărunte. Fiecare dintre acestea trebuie luată în aşa fel încât să se adopte soluţia care – fără a împieta asupra obiectivelor planului general al întregului proiect – este cea mai economică. Trebuie să se evite costurile inutile, exact ca şi în cazul planului general. Din punctul său de vedere pur tehnologic, tehnicianul poate să nu vadă nici o diferenţă între alternativele corespunzătoare diferitelor metode de soluţionare ale unui asemenea detaliu, sau poate să prefere o anumită metodă în virtutea output-ului superior pe care îl permite ea, în termeni de cantităţi fizice. Însă antreprenorul este ghidat de motivaţia profitului. Aceasta îi impune preocuparea pentru a alege soluţia cea mai economică, i.e. acea soluţie care evită întrebuinţarea factorilor de producţie a căror utilizare ar împieta asupra satisfacerii dorinţelor mai intens resimţite de consumatori. Dintre diversele metode faţă de care tehnicianul este neutru, el o va prefera pe cea a cărei aplicare presupune cel mai mic cost. El poate respinge sugestia tehnicianului de a alege o metodă mai costisitoare care ar asigura un output fizic mai mare, dacă din calculele lui de rentabilitate rezultă că acest output sporit nu ar compensa creşterea costurilor impuse de realizarea sa. Antreprenorul nu trebuie să-şi îndeplinească sarcina specifică, de ajustare a producţiei la cererea consumatorilor, aşa cum se reflectă aceasta în preţurile de piaţă, numai cu privire la deciziile şi planurile de anvergură ci, în aceeaşi măsură, şi cu privire la micile probleme, aşa cum se ivesc acestea în desfăşurarea cotidiană a activităţilor.

Calculul economic, aşa cum se practică el în cadrul economiei de piaţă, mai ales prin sistemul de contabilizare în dublă partidă, îl scuteşte pe antreprenor de a se un amesteca prea mult în fiecare detaliu. El se poate dedica marilor sale sarcini fără a se încurca în sumedenia de mărunţişuri care sunt dincolo de capacitatea sinoptică a oricărui muritor. El poate numi asistenţi, în a căror solicitudine încredinţează grija pentru datoriile antreprenoriale subordonate. Iar aceşti asistenţi pot, la rândul lor, să se ajute, conform aceluiaşi principiu, de asistenţi numiţi pentru sfere şi mai reduse de sarcini. În felul acesta se poate edifica o întreagă ierarhie managerială.

Un manager este, aşa-zicând un partener de mai mică anvergură al antreprenorului, indiferent care sunt termenii contractuali şi financiari prin care este angajat. [p.305] Singurul lucru relevant este că propriile sale interese financiare îl silesc să se îngrijească din toate puterile de funcţiile antreprenoriale care îi revin într-o sferă de acţiune limitată şi precis determinată.

Ceea ce face cu putinţă funcţionarea sistemului managerial este tehnica contabilizării în dublă partidă. Cu ajutorul acesteia antreprenorul este în măsură să izoleze fiecare parte a întreprinderii sale în vederea calculelor de rentabilitate, astfel încât să determine rolul pe care-l joacă în ansamblul întreprinderii. Astfel, el poate inspecta fiecare secţie ca şi cum ar fi o entitate separată şi o poate evalua, în conformitate cu contribuţia pe care o aduce la succesul întreprinderii ca ansamblu. Graţie acestui sistem de calculare a rentabilităţii economice fiecare secţie a unei firme reprezintă o entitate de sine stătătore, o unitate economică ipotetic independentă, dacă ne putem exprima astfel. Se presupune că această secţie “deţine” o anumită parte din întregul capital întrebuinţat în întreprindere, că ea achiziţionează de la alte secţii şi vinde către alte secţii, că are propriile ei cheltuieli şi venituri, că tranzacţiile pe care le efectuează generează fie profituri fie pierderi imputabile propriei sale gestiuni, ale cărei rezultate sunt distincte de cele ale altor secţii. Astfel, antreprenorul poate acorda managerilor fiecărei secţii un mare grad de independenţă. Singura directivă pe care o dă unei persoane căreia îi încredinţează managementul unei slujbe astfel circumscrise este să realizeze profituri cât mai mari. Inspecţia registrelor contabile îi indică gradul de succes sau de insucces obţinut de manageri în executarea acestei directive. Fiecare manager şi submanager este responsabil pentru funcţionarea secţiei sau subsecţiei care-i este încredinţată. Este meritul lui dacă registrele lui contabile indică un profit, iar o pierdere îl dezavantajează. Propriile sale interese îl îndeamnă să acorde cea mai mare grijă şi atenţie gestiunii secţiei economice care-i este încredinţată. Dacă înregistrează pierderi, el va fi înlocuit de o persoană pe care antreprenorul o consideră potenţial mai capabilă, sau întreaga secţie va fi desfiinţată. În orice caz, managerul îşi va pierde slujba. Dacă reuşeşte să realizeze profituri venitul îi va creşte, sau cel puţin nu va fi în pericol de a-l pierde. Din punctul de vedere al interesului personal pe care-l arată faţă de rezultatele operaţiunilor secţiei sale nu este important dacă unui manager îi revine sau nu o parte din profitul imputabil secţiei sale. Bunăstarea sa este oricum strâns legată de bunul mers al secţiei. Sarcina sa nu se aseamănă celei a tehnicianului, care este de a presta o anumită muncă bine definită în conformitate cu un anumit principiu. Ea este de a adapta -- în cadrul limitat care este lăsat la discreţia sa -- modul de funcţionare al secţiei sale la configuraţia pieţei. Bineînţeles, exact aşa cum un antreprenor poate cumula funcţiile antreprenorială şi de tehnician, un asemenea cumul de funcţii poate fi practicat şi de manager. [p.306]

Funcţia managerială este întotdeauna subordonată funcţiei antreprenoiale. Managerul îl poate elibera pe antreprenor de o parte din îndatoririle sale minore; dar el nu se poate nicicând erija în înlocuitor al activităţii antreprenoriale. Eroarea care susţine contrariul se datorează confuziei dintre categoria de activitate antreprenorială, aşa cum este definită aceasta în construcţia imaginară a distribuţiei funcţionale, şi condiţiile existente într-o economie de piaţă vie, aflată efectiv în funcţiune. Funcţia antreprenorului nu poate fi separată de direcţionarea întrebuinţării factorilor de producţie pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Antreprenorul controlează factorii de producţie; acest control este cel care-i aduce fie profituri fie pierderi antreprenoriale.

Este posibil ca un manager să fie recompensat prin plătirea serviciilor sale proporţiomnal cu contribuţia secţiei de care se ocupă la profiturile realizate de antreprenor. Dar aceasta nu schimbă situaţia. După cum am arătat, managerul este oricum interesat de succesul acelei părţi a afacerii care-i este încredinţată. Însă managerul nu poate fi făcut responsabil pentru pierderile suportate. Pierderile acestea trebuie suportate de proprietarii capitalului întrebuinţat. Ele nu pot fi transferate asupra managerului.

Societatea poate lăsa liniştită grija stabilirii celei mai bune întrebuinţări cu putinţă a bunurilor de capital în seama proprietarilor acestora. Asumându-şi diverse proiecte, aceşti proprietari îşi expun propria proprietate, avuţie şi poziţie socială. Ei sunt încă şi mai interesaţi de succesul activităţilor lor antreprenoriale decât este societatea în ansamblu. Pentru societate ca întreg irosirea capitalului investit într-un anumit proiect nu înseamnă decât pierderea unei mici părţi din totalul fondurilor ei; pentru proprietar ea înseamnă cu mult mai mult - cel mai adesea pierderea întregii sale averi. Dar dacă unui manager i se dă întru totul mână liberă, lucrurile se schimbă. El speculează riscând banii altor oameni. El vede perspectivele unei întreprinderi nesigure din alt unghi decât acela al unei persoane care suportă răspunderea propriilor sale pierderi. El devine nesăbuit tocmai atunci când este recompensat cu o parte din profituri, deoarece nu participă şi la pierderi.

Iluzia că managementul epuizează totalitatea activităţilor antreprenoriale şi că managementul este un substitut perfect pentru spiritul antreprenorial este produsul unei greşite interpretări a condiţiilor de activitate ale corporaţiilor, una din formele tipice ale firmelor contemporane de afaceri. Se afirmă despre corporaţie că este administrată de către managerii ei salariaţi, în vreme ce acţionarii sunt simpli spectatori pasivi. Toate puterile se concentrează în mâinile angajaţilor salariaţi. Acţionarii sunt pasivi şi inutili; ei recoltează ce au semănat managerii.

Această doctrină nesocoteşte în întregime rolul pe care pieţele de capital şi monetară, bursele de acţiuni şi de valori, pe care un limbaj pertinent [p.307] le numeşte pur şi simplu “piaţa”, îl joacă în administrarea afacerilor în care sunt angrenate corporaţiile. Tranzacţiile desfăşurate pe această piaţă sunt etichetate de prejudecata anticapitalistă drept un joc de noroc, simple pariuri supuse hazardului. De fapt, modificările preţurilor acţiunilor comune şi preferenţiale ale titlurilor de valoare ale corporaţiilor sunt mijlocul întrebuinţat de capitalişti pentru a-şi asigura supremul control asupra fluxurilor de capital. Structura preţurilor, aşa cum este ea determinată de speculaţiile de pe pieţele monetară şi de capital, nu stabileşte numai cât capital este disponibil pentru desfăşurarea afacerilor fiecărei corporaţii; ea creează o stare de lucruri la care managerii trebuie să-şi ajusteze operaţiunile în detaliu.

Direcţia generală a administrării afacerilor unei corporaţii este exercitată de acţionari şi de către mandatarii lor aleşi, directorii. Directorii numesc şi revocă managerii. În cadrul companiilor mai mici - şi uneori chiar şi în cadrul celor mai mari - sarcinile directorilor şi cele ale managerilor se combină adesea, fiind asumate de o singură persoană. O corporaţie de succes nu este niciodată controlată în ultimă instanţă de manageri salariaţi. Emergenţa unei clase manageriale omnipotente nu este un fenomen al economiei de piaţă neobstrucţionate. Dimpotrivă, acest fenomen a fost produsul politicilor deliberat intervenţioniste, orientate deliberat spre eliminarea influenţei acţionarilor şi, practic, către exproprierea acestora. În Germania, Italia şi Austria, a fost un pas preliminar pe calea substituirii liberei iniţiative prin controlul guvernamental al afacerilor, după cum a fost şi în cazul Marii Britanii, cu privire la Banca Angliei şi căile ferate. Tendinţe similare prevalează şi în sectorul utilităţilor publice americane. Minunatele realizări ale afacerilor desfăşurate de corporaţii n-au fost rezultatul activităţilor unei oligarhii manageriale salariate; ele au fost obţinute de persoane care erau legate de corporaţie prin mijlocirea posesiei asupra unei părţi considerabile, sau asupra părţii celei mai mari din acţiunile sale - şi pe care o parte din public îi desemna dispreţuitor drept promotori şi profitori.

Antreprenorul determină singur, fără nici un fel de amestec managerial, în ce linii de activitate să întrebuinţeze capital şi cât anume să întrebuinţeze. El determină dezvoltarea sau restrângerea volumului total al afacerii şi al principalelor sale subdiviziuni. El determină structura financiară a întreprinderii. Acestea sunt decizii esenţiale, care au un rol decisiv în organizarea afacerilor. Ele îi revin întotdeauna antreprenorului, atât în cadrul corporaţiei cât şi în cazul altor tipuri de structurare legală a firmelor de afaceri. Orice asistenţă oferită în privinţa aceasta antreprenorului nu are decât un caracter secundar, subordonat; el culege informaţii despre starea trecută de lucruri de la experţi din domeniile juridic, statistic şi tehnologic; însă decizia finală, care implică o judecată referitoare la configuraţia viitoare a pieţei, îi aparţine doar lui. Execuţia [p.308] detaliilor proiectelor sale poate fi apoi încredinţată în mâinile managerilor.

Funcţiile sociale ale elitei manageriale nu sunt mai puţin indispensabile pentru funcţionarea economiei de piaţă decât acelea ale elitei inventatorilor, tehnologilor, inginerilor, designerilor, oamenilor de ştiinţă şi experimentatorilor. Multe dintre persoanele cele mai eminente servesc cauza progresului economic în rândurile managerilor. Managerii de succes sunt adesea remuneraţi prin salarii ridicate şi, adesea, printr-o parte din profiturile brute ale întreprinderii. În cursul carierelor lor mulţi dintre ei devin ei înşişi capitalişti şi antreprenori. Cu toate acestea, funcţia managerială este diferită de cea antreprenorială.

Este o eroare gravă să se identifice activitatea antreprenorială cu cea managerială, cum se întâmplă în antiteza populară dintre “management” şi “sindicate” (“labor”). Această confuzie este, bineînţeles, deliberată. Ea are scopul de a camufla faptul că funcţiile care le revin antreprenorilor sunt în întregime diferite de acelea care le revin managerilor, însărcinaţi cu detaliile minore în administrarea afacerilor. Structura afacerilor, alocarea capitalului către diversele ramuri de producţie şi firme, dimensiunea şi linia de activitate corespunzătoare fiecărei unităţi şi fiecărui magazin sunt considerate ca nişte fapte date şi se admite ca de la sine înţeles că nu se vor mai efectua schimbări în privinţa lor. Singura sarcină rămasă este de a perpetua vechile rutine. Bineînţeles, într-o asemenea lume staţionară nu este nevoie de inovatori şi promotori; volumul total de profituri este compensat de volumul total de pierderi. Pentru a respinge erorile implicate în această doctrină este suficient să comparăm structura firmelor americane din 1960 cu cea din 1940.

Însă chiar într-o lume staţionară, ar fi lipsit de sens să oferim “sindicatelor”, după cum cere un slogan popular, o parte din ceea ce revine managementului. Realizarea unui asemenea postulat ar duce la sindicalism. [25]

Există, în plus, o predilecţie de a confunda managerul cu un birocrat.

Managementul birocratic, spre deosebire de managementul pentru profit, este metoda aplicată în gestionarea afacerilor administrative ale căror rezultate nu posedă o valoare bănească pe piaţă. Îndeplinirea cu succes a sarcinilor încredinţate departamentului de poliţie este de cea mai mare importanţă pentru prezervarea cooperării sociale şi aduce beneficii fiecărui membru al societăţii. Dar ea nu are un preţ pe piaţă, nu poate fi cumpărată sau vândută; de aceea, ea nu poate fi confruntată cu cheltuielile suportate în tentativa de a o asigura. Ea aduce câştiguri, dar aceste câştiguri nu se reflectă în profituri susceptibile de a fi exprimate în termeni monetari. Metodele calculului economic, şi mai ales cele ale contabilităţii în dublă partidă, nu i se aplică. [p.309] Succesul sau eşecul activităţilor unui departament de poliţie nu pot fi stabilite cu ajutorul procedeelor aritmetice aplicabile afacerilor care urmăresc realizarea de profituri. Nici un contabil nu poate stabili dacă un departament de poliţie sau una din subdiviziunile sale s-a achitat sau nu cu succes de sarcinile sale.

Suma de bani care urmează a fi cheltuită în fiecare ramură a unei afaceri bazate pe urmărirea profitului este determinată de comportamentul consumatorilor. Dacă industria producătoare de automobile şi-ar tripla capitalul întrebuinţat, ea ar îmbunătăţă cu siguranţă serviciile pe care le furnizează publicului. Ar fi disponibile mai multe maşini. Dar această extindere a industriei ar reţine capitalul din alte ramuri de producţie, în care acesta ar putea satisface nevoi mai intense ale consumatorilor. Faptul acesta ar face ca expansiunea industriei producătoare de automobile să fie neprofitabilă şi ar determina o creştere a profiturilor în alte ramuri de afaceri. În strădania lor de a urmări cele mai ridicate profituri realizabile, antreprenorii sunt constrânşi să aloce fiecărei ramuri de afaceri numai atâta capital cât poate fi întrebuinţat în domeniul respectiv fără a prejudicia satisfacerii unor dorinţe mai intense ale consumatorilor. Astfel, activităţile antreprenoriale sunt direcţionate automat, aşa-zicând, de către dorinţele consumatorilor, aşa cum se reflectă acestea în structura preţurilor bunurilor de consum.

Nici o astfel de limitare nu este impusă asupra alocării fondurilor destinate îndeplinirii sarcinilor corespunzătoare activităţilor guvernamentale. Este neîndoielnic că serviciile furnizate de municipalitatea oraşului New York ar putea fi considerabil ameliorate prin triplarea alocării corespunzătoare provenite de la buget. Dar întrebarea este de a şti dacă această ameliorare ar fi sau nu suficientă pentru a justifica fie restrângerea serviciilor furnizate de câtre alte departamente -- de pildă cele ale departamentului de salubritate - sau restrângerea consumului privat al contribuabililor. La această întrebare nu se poate răspunde cu ajutorul registrelor departamentului de poliţie. Aceste registre nu furnizează informaţii decât în legătură cu costurile suportate. Ele nu pot furniza nici un fel de informaţii despre rezultatele obţinute, deoarece acestea nu pot fi exprimate în echivalente monetare. Cetăţenii trebuie să determine în mod direct volumul de servicii pe care-l doresc şi pentru care sunt dispuşi să plătească. Ei deleagă această sarcină, alegând consilieri orăşeneşti şi funcţionari dispuşi să le respecte intenţiile.

Astfel, primarul şi responsabilii diverselor departamente orăşeneşti sunt supuşi unor restricţii bugetare. Ei nu au libertatea de a acţiona în conformitate cu soluţia pe care o consideră ei înşişi cea mai benefică în raport cu problemele pe care le au de rezolvat cetăţenii. Ei sunt ţinuţi să cheltuie fondurile alocate pentru scopurile pe care li le-a încredinţat bugetul şi nu trebuie să le utilizeze pentru alte sarcini. În sfera administraţiei publice reviziile contabile sunt cu totul diferite de cele desfăşurate în sfera afacerilor destinate realizării de profit. [p.310] Obiectivul lor este de a stabili dacă fondurile alocate au fost sau nu cheltuite în strictă concordanţă cu prevederile bugetului.

În sfera afacerilor destinate realizării de profit, discreţia managerilor şi a submanagerilor este resticţionată de consideraţii de profituri şi pierderi. Motivaţia profitului este singura directivă necesară pentru a-i subordona ordinelor consumatorilor. Nu este necesar sa li se impună restricţii cu ajutorul unor instrucţiuni şi reguli minuţioase. Dacă sunt eficienţi, un asemenea amestec în detaliile activităţii lor ar fi în cel mai bun caz superfluu, dacă nu cumva chiar pernicios, legându-i la mâini. Dacă sunt ineficienţi, ele nu ar face activităţile lor mai încununate de succes. Singurul lor efect ar fi de a le furniza o scuză neconvingătoare, în sensul că eşecul ar fi cauzat de reguli inadecvate. Singura instrucţiune necesară este de la sine înţeleasă şi nu este necesar să fie menţionată explicit: Urmăriţi profitul.

Lucrurile stau altfel în sfera administraţiei publice, în gestionarea afacerilor publice. Aici discreţia deţinătorilor de funcţii şi a subalternilor lor nu este limitată de considerente de profituri şi pierderi. Dacă şeful suprem - fie acesta poporul suveran sau un despot suveran - le-ar da mână liberă, el ar renunţa la propria sa supremaţie în favoarea lor. Aceşti ofiţeri ar deveni agenţi iresponsabili, iar puterea lor ar depăşi-o pe cea a poporului sau a despotului. Ei ar face ceea ce i-ar mulţumi pe ei, nu ceea ce ar dori şefii lor să facă. Pentru a evita acest rezultat şi pentru a-i subordona voinţei şefilor lor este necesar să li se traseze instrucţiuni detaliate, care să reglementeze desfăşurarea treburilor lor în toate privinţele. În aceste condiţii, devine sarcina lor de a gestiona toate treburile în strict acord cu aceste reguli şi reglementări. Libertatea de a-şi ajusta acţiunile la soluţia care li se pare lor cea mai adecvată pentru o problemă concretă este limitată de aceste norme. Ei sunt birocraţi, i.e. persoane care trebuie să urmărească în fiecare clipă un set de reglementări inflexibile.

Gestionarea birocratică a afacerilor este gestionarea ţinută să respecte regulile şi reglementările detaliate fixate de către autoritatea unui corp superior. Este singura alternativă la managementul pentru profit. Managementul pentru profit este inaplicabil pentru urmărirea afacerilor care nu posedă o valoare bănească pe piaţă şi pentru desfăşurarea afacerilor non-profit care ar putea fi gestionate, de asemenea, şi pe bază de profit. Primul caz este ilustrat de aparatul social de coerciţie şi constrângere; cel de al doilea se întâlneşte în gestionarea unor instituţii pe bază non-profit, e.g. a unei şcoli, a unui spital sau a sistemului poştal. Oridecâteori funcţionarea unui sistem nu este dirijată de motivaţia profitului, ea trebuie să fie dirijată de reguli birocratice.

Gestionarea birocratică a afacerilor nu este rea în sine. Ea este singura [p.311] metodă adecvată de administrare a afacerilor guvernamentale, i.e. a aparatului social de constrângere şi coerciţie. Cum guvernul este necesar, birocraţia este - în acest domeniu - nu mai puţin necesară. Acolo unde calculul economic este inaplicabil, metodele birocratice sunt indispensabile. Un guvern socialist trebuie să le aplice în toate domeniile.

Nici o firmă de afaceri, indiferent care ar fi dimensiunea sau sarcina ei specifică, nu poate deveni birocratică câtă vreme este gestionate exclusiv şi în întregime pe bază de profit. Dar îndată ce se abandonează urmărirea profitului, substituindu-i ceea ce se numeşte principiul furnizării de servicii (the service principle) - i.e. furnizarea de servicii fără a ţine seama dacă preţurile obţinute pentru ele acoperă sau nu cheltuielile - ea trebuie să substituie metodele birocratice celor ale managementului antreprenorial. [26]

11. Procesul de selecţie

Procesul de selecţie al pieţei este menţinut în funcţiune de efortul cumulat al tuturor membrilor economiei de piaţă. Mânat de dorinţa de a-şi îndepărta propria sa insatisfacţie cât mai mult cu putinţă, fiecare individ urmăreşte, pe de o parte, să atingă acea poziţie din care poate contribui cel mai mult la cea mai deplină satisfacere a tuturor celorlalţi şi, pe de altă parte, să profite cât mai mult cu putinţă de serviciile furnizate de toţi ceilalţi. Aceasta înseamnă că el încearcă să vândă pe pieţele cele mai scumpe şi să cumpere de pe pieţele cele mai ieftine. Rezultanta acestor eforturi nu este doar structura preţurilor ci, nu mai puţin, structura socială, încredinţarea diverselor sarcini către diverşii indivizi. Piaţa îi face pe oameni bogaţi sau săraci, determină cine va conduce marile uzine şi cine va freca podelele, stabileşte câte persoane vor lucra în minele de cupru şi câte în orchestrele simfonice. Nici una din aceste decizii nu este luată o dată pentru totdeauna; ele sunt revocabile în fiecare zi. Procesul de selecţie nu se opreşte niciodată. El ajustează necontenit aparatul social de producţie la modificările cererii şi ofertei. El îşi revizuieşte iar şi iar deciziile precedente şi forţează pe toată lumea să supună unui nou examen situaţia fiecăruia. Nu există securitate şi nimic de felul unei garanţii de a păstra vreo poziţie dobândită în trecut. Nimeni nu este exceptat de la legea pieţei, care este suveranitatea consumatorului.

Proprietatea asupra mijloacelor de producţie nu este un privilegiu, ci o responsabilitate socială. Capitaliştii şi proprietarii funciari sunt siliţi să-şi întrebuinţeze proprietatea pentru cea mai deplină posibilă satisfacere a consumatorilor. Dacă ei se arată lenţi şi inepţi în executarea sarcinilor lor, atunci sunt penalizaţi prin pierderi. Dacă nu-şi însuşesc lecţia şi nu-şi [p.312] revizuiesc modul de administrare a afacerilor, atunci îşi pierd averea. Nici o investiţie nu este sigură pe vecie. Cel ce nu-şi întrebuinţează proprietatea pentru a servi consumatorii în cel mai eficient mod este destinat falimentului. Nu există loc pentru persoane cărora le-ar place să se bucure de averile lor în trândăvie şi fără griji. Proprietarul trebuie să urmărească să îşi investească fondurile de aşa manieră încât suma principală şi beneficiul cel puţin să nu fie periclitate.

În epoca privilegiilor de castă şi a barierelor vamale existau venituri independente de piaţă. Prinţii şi lorzii trăiau pe seama sclavilor şi servilor cei umili, care le datorau zeciuieli, munci fixate prin statut şi tributuri. Proprietatea asupra pământului nu putea fi dobândită decât fie prin cucerire, fie prin largheţe din partea cuceritorului. Ea putea fi pierdută fie prin retractare din parte donatorului, fie prin cucerire de către un alt cuceritor. Chiar şi mai târziu, când lorzii şi vasalii lor au început să-şi vândă surplusurile pe piaţă, ei nu puteau fi eliminaţi de competiţia unor furnizori mai eficienţi. Competiţia era liberă numai în anumite limite foarte înguste. Achiziţionarea de proprietăţi senioriale era rezervată nobilimii, cea a proprietăţii funciare urbane cetăţenilor urbei şi cea a fermelor ţăranilor. Rivalitatea în domeniul artelor şi meşteşugurilor era limitată de ghilde. Consumatorii nu erau în măsură să-şi satisfacă dorinţele în maniera cea mai ieftină, deoarece controlul preţurilor făcea imposibilă reducerea acestora de către vânzători. Cumpărătorii se aflau la bunul plac al furnizorilor. Dacă producătorii cei privilegiaţi refuzau să recurgă la întrebuinţarea materiilor prime cele mai adecvate şi la cele mai eficiente metode de procesare, atunci consumatorii erau siliţi să îndure consecinţele acestei încăpăţânări şi acestui conservatorism.

Proprietarul funciar care trăieşte în perfectă autarhie, din fructele propriei sale munci de fermier, este independent de piaţă. Dar fermierul modern, care achiziţionează echipamente, fertilizatoare, seminţe, forţă de muncă şi alţi factori de producţie este supus legii pieţei. Venitul său depinde de consumatori şi el trebuie să-şi adapteze acţiunile la dorinţele lor.

Funcţia de selecţie a pieţei acţionează de asemenea si în domeniul forţei de muncă. Muncitorul este atras de acel tip de muncă de pe urma căruia poate anticipa că va câştiga mai mult. Ca şi în cazul factorilor materiali de producţie, factorul muncă este alocat acelor întrebuinţări în care îi serveşte cel mai adecvat pe consumatori. Există o tendinţă de a nu irosi nici o cantitate de muncă pentru satisfacerea unor cereri mai puţin intense, dacă există cereri mai intense încă nesatisfăcute. Ca şi toate celelalte categorii sociale, muncitorul este supus supremaţiei consumatorilor. Dacă nu le dă ascultare, el este penalizat printr-o reducere a veniturilor.

Selecţia operată de piaţă nu dă naştere la ordine sociale, caste [p.313] sau clase, în sensul marxist al termenilor. De asemenea, antreprenorii şi promotorii nu alcătuiesc o clasă socială integrată. Fiecare individ este liber să devină un promotor, dacă se bazează pe propria sa capacitate de a anticipa viitoarele configuraţii ale pieţei mai bine decât concetăţenii săi şi dacă tentativele sale de a acţiona pe propriul său risc şi pe propria sa responsabilitate sunt aprobate de consumatori. Oricine poate pătrunde în rândurile promotorilor, punându-şi spontan în evidenţă iniţiativele şi supunându-se astfel testului la care îi supune piaţa pe toţi cei ce doresc să devină promotori şi să rămână în această poziţie eminentă, indiferent cine ar fi ei. Oricine are posibilitatea de a-şi încerca această şansă. Un nou-venit nu are de aşteptat invitaţii sau încurajări de la nimeni. El trebuie să ţâşnească înainte pe cont propriu şi trebuie să ştie el însuşi cum să-şi procure mijloacele necesare.

S-a afirmat în mod repetat că, în condiţiile capitalismului “târziu” sau “matur”, pentru persoanele lipsite de orice mijloace pecuniare a devenit imposibil să urce pe scara avuţiei şi a poziţiei de antreprenor. Nimeni nu a încercat vreodată să demonstreze această teză. De când a fost avansată pentru prima oară compoziţia grupurilor antreprenoriale şi capitaliste s-a modificat considerabil. O mare parte din foştii antreprenori şi din moştenitorii lor au fost eliminaţi şi alţi oameni, nou-veniţi, le-au luat locurile. Este, desigur, adevărat că în decursul ultimilor ani au fost deliberat dezvoltate instituţii care, dacă nu vor fi abolite foarte curând, vor face funcţionarea pieţei din toate punctele de vedere imposibilă.

Punctul de vedere din care consumatorii aleg liderii industriilor şi ai afacerilor este exclusiv acela al capacităţii lor de a ajusta producţia la nevoile consumatorilor. Ei nu se sinchisesc de alte trăsături sau merite personale. De la un producător de încălţăminte ei doresc să producă încălţăminte bună şi ieftină. Ei n-au în vedere încredinţarea administrării industriei încălţămintei unor băieţi chipeşi şi cu o prezenţă plăcută, unor persoane cu maniere de salon impecabile, cu înzestrări artistice, cu deprinderi savante, sau cu orice ale virtuţi sau talente. Unui om de afaceri încununat de succes pot adesea să-i lipsească numeroase calităţi care contribuie la succesul omului în alte sfere ale vieţii.

Astăzi este întru totul obişnuit să se arunce o lumină defavorabilă asupra capitaliştilor şi antreprenorilor. Omul e predispus să afişeze sarcasm faţă de cei mai prosperi decât el însuşi. Persoanele acestea, spune el, sunt mai bogate numai fiindcă sunt mai lipsite de scrupule. Dacă n-ar fi reţinut de cuvenita consideraţie faţă de legile moralei şi ale decenţei, el n-ar fi mai puţin încununat de succes decât ei. Astfel, oamenii se glorifică în aureola mulţumirii de sine şi a ipocriziei fariseice.

Desigur, este adevărat că în condiţiile survenite datorită intervenţionismului [p.314] multă lume îşi poate dobândi averea prin corupţie şi mită. În multe ţări intervenţionismul a subminat în aşa măsură supremaţia pieţei încât este mai avantajos pentru omul de afaceri să se bizuie pe sprijinul celor aflaţi în funcţii politice decât pe cea mai deplină satisfacere a nevoilor consumatorilor. Dar nu aceasta este situaţia pe care o au în vedere criticii de rând ai avuţiei altora. Ei afirmă că metodele prin care avuţia este dobândită într-o societate de piaţă pură sunt inacceptabile din punct de vedere etic.

Împotriva acestor afirmaţii este necesar să subliniem că, în măsura în care piaţa nu este sabotată de interferenţa guvernelor şi a altor factori coercitivi, succesul în afaceri este dovada serviciilor furnizate consumatorilor. Nu este necesar ca omul sărac să-i fie inferior afaceristului prosper în alte privinţe; el poate uneori să fie deosebit de apreciat în planul realizărilor ştiinţifice, literare, artistice, sau ca leader civic. Dar în sfera sistemului social de producţie el este inferior. Geniul creator poate fi îndreptăţit în dispreţul său faţă de succesul comercial; poate fi adevărat că el ar fi fost prosper în afaceri dacă n-ar fi preferat alte lucruri. Însă funcţionarii şi muncitorii care-şi trâmbiţează superioritatea morală se amăgesc şi îşi găsesc consolarea în această auto-amăgire. Ei nu admit că au fost testaţi şi au fost găsiţi necorespunzători de către concetăţenii lor, consumatorii.

Se afirmă adesea că nereuşita săracului în competiţia de pe piaţă este determinată de lipsa lui de educaţie. Egalitatea şanselor, zice-se, ar putea fi asigurată numai făcând educaţia la toate nivelele universal accesibilă. Prevalează astăzi o tendinţă de a reduce toate diferenţele dintre diverse persoane la educaţia lor şi de a nega existenţa inegalităţilor înnăscute, ce ţin de intelect, de puterea voinţei şi de caracter. Nu se înţelege îndeobşte că educaţia nu poate fi niciodată mai mult decât îndoctrinare cu teorii şi idei deja dezvoltate. Educaţia, indiferent care ar fi beneficiile pe care le poate conferi, constă în transmitere de doctrine şi evaluări tradiţionale; ea este necesarmente conservatoare. Ea produce imitaţie şi rutină, nu ameliorare şi progres. Inovatorii şi geniile creatoare nu pot fi prăsiţi în şcoli. Ei sunt tocmai oamenii care desfid ceea ce i-a învăţat şcoala.

Pentru a fi încununat de succes în afaceri, un om nu are nevoie de o diplomă de la o şcoală de administraţie economică. Aceste şcoli pregătesc subalterni pentru slujbe de subalterni. Ele nu pregătesc în nici un caz antreprenori. Un antreprenor nu poate fi pregătit astfel. Un om devine antreprenor sesizând o oportunitate şi umplând lacuna existentă. Pentru a da dovadă de asemenea judecată ageră, clarviziune şi energie, nu este necesară nici un fel de educaţie specială. Afaceriştii cei mai încununaţi de succes au fost adesea persoane needucate, prin comparaţie cu standardele scolastice ale profesiunilor din domeniul învăţământului. Dar ei au fost la înălţimea [p.315] funcţiei lor sociale, de ajustare a producţiei la cea mai intensă cerere. Datorită acestor merite consumatorii i-au ales pe ei pentru funcţia de lideri în afaceri.

12. Individul şi piaţa

Se obişnuieşte să se vorbească metaforic de forţele automate şi anonime care menţin în funcţiune “mecanismul” pieţei. Când întrebuinţează asemenea metafore, oamenii sunt gata să uite faptul că singurii factori ce dirijează piaţa şi determinarea preţurilor sunt actele deliberate ale oamenilor. Nu există nici un automatism; nu există decât oameni, care urmăresc conştient şi deliberat obiectivele alese de ei. Nu există forţe mecanice misterioase; nu există decât dorinţa umană de a îndepărta neplăcerea. Nu există forţe anonime; nu existăm decât eu şi tu şi Bill şi Joe şi toţi ceilalţi. Şi fiecare dintre noi este atât un producător, cât şi un consumator.

Piaţa este un corp social; ea este cel dintâi corp social. Fenomenele de piaţă sunt fenomene sociale. Ele sunt rezultanta contribuţiei active a fiecărui individ. Dar ele diferă de fiecare dintre aceste contribuţii. Ele îi apar individului ca ceva dat, ceva ce el însuşi nu poate altera. Individul nu sesizează întotdeauna faptul că este el însuşi o parte, chiar dacă numai o mică parte, din complexul de elemente care determină configuraţia curentă a pieţei. Deoarece nu reuşeşte să sesizeze lucrul acesta, el se simte liber, atunci când critică piaţa, să condamne, când este vorba de semenii săi, un mod de conduită pe care îl consideră întru totul îndreptăţit când este vorba de el însuşi. El acuză piaţa pentru cruzimea şi lipsa ei de consideraţie faţă de persoane individuale şi solicită controlul social al pieţei, în vederea “umanizării” ei. El cere, pe de o parte, măsuri de protecţie a consumatorului împotriva producătorilor. Dar, pe de altă parte, el insistă încă şi mai înverşunat asupra necesităţii de a se proteja pe sine însuşi în calitate de producător, împotriva consumatorilor. Rezultatul acestor cereri contradictorii sunt metodele moderne de interferenţă guvernamentală, ale căror exemple cele mai proeminente sunt aşa-numita Sozialpolitik a Germaniei imperiale şi New Deal-ul american.

Ideea că una din sarcinile guvernământului civil este de a proteja producătorul mai puţin eficient împotriva competiţiei celui mai eficient este o eroare veche. Propagatorii ei solicită o “ politică a producătorilor”, deosebită de o “politică a consumatorilor”. În vreme ce reiterează într-un registru flamboaiant truismul că singurul ţel al producţiei este de a furniza din belşug mărfuri pentru consum, oamenii subliniază cu tot atâta elocvenţă că producătorul cel “harnic” ar trebui protejat împotriva consumatorului cel “indolent”.

Însă consumatorii şi producătorii sunt aceleaşi persoane. Producţia şi [p.316] consumul reprezintă stadii diferite ale acţiunii. Catalactica încorporează aceste diferenţe referindu-se la producători şi la consumatori. Dar în realitate aceştia sunt aceiaşi oameni. Este, desigur, posibil să protejăm un producător mai puţin eficient împotriva colegilor săi mai eficienţi. Un asemenea privilegiu le oferă beneficiarilor săi avantajele pe care piaţa neobstrucţionată nu le oferă decât celor ce reuşesc să satisfacă în modul cel mai adecvat dorinţele consumatorilor. Dar el ştirbeşte în mod necesar satisfacţia consumatorilor. Dacă numai un producător sau un mic grup de producători e privilegiat, atunci beneficiarii se bucură de un avantaj pe seama restului populaţiei. Dar dacă toţi producătorii sunt privilegiaţi în aceeaşi măsură, atunci fiecare pierde, în calitate de consumator, tot atât cât câştigă în calitate de producător. Mai mult, cu toţii sunt dezavantajaţi, deoarece volumul de produse scade dacă persoanele cele mai eficiente sunt împiedicate de a-şi exercita capacităţile în domeniul în care ar putea furniza cele mai adecvate servicii consumatorilor.

Dacă un consumator consideră că este benefic, sau drept, să plătească un preţ mai ridicat pentru cerealele autohtone decât pentru cerealele provenite din import, sau pentru produsele manufacturiere fabricate în unităţi productive gestionate de întreprinderi mici sau care întrebuinţează mână de lucru sindicalizată, decât pentru cele de provenienţă diferită, el este liber să o facă. El n-ar avea decât să se asigure că marfa oferită spre vânzare îndeplineşte condiţiile de respectarea cărora doreşte să facă să depindă achitarea unui preţ mai ridicat. Legile care interzic contrafacerea siglelor de certificare a originii şi a mărcilor comerciale înregistrate ar fi atunci în măsură să ducă la atingerea obiectivelor urmărite prin tarifele vamale, legislaţia muncii şi privilegiile acordate întreprinderilor mici. Dar cu siguranţă consumatorii nu sunt dispuşi să se comporte în felul acesta. Faptul că o marfă este marcată ca provenind din import nu-i reduce vandabilitatea dacă este mai bună, mai ieftină, sau şi una şi alta. De regulă, cumpărătorii urmăresc să cumpere cât nai ieftin cu putinţă, fără a ţine seama de originea articolului, sau de vreo caracteristică particulară a producătorilor.

Fundamentul psihologic al politicilor de protecţie a producătorilor, cum se practică ele azi în întreaga lume, este de găsit în doctrinele economice viciate. Acestea neagă fără ocol faptul că privilegiile acordate producătorilor mai puţin eficienţi îi împovărează pe consumatori. Adepţii lor susţin că asememea măsuri nu aduc prejudicii decât celor împotriva cărora discriminează. Atunci când, sub presiunea argumentelor, se văd siliţi să admită că sunt vătămaţi şi consumatorii, ei susţin că pierderile acestora sunt mai mult decât compensate de un spor înregistrat de veniturile lor monetare, produs de măsurile în chestiune.

Astfel, în ţările europene predominant industriale, protecţioniştii s-au grăbit întâi să declare că tarifele impuse asupra produselor agricole aduc prejudicii exclusiv intereselor fermierilor din [p.317] ţările predominant agricole şi ale negustorilor de grâne. Este sigur că şi aceste interese ale exportatorilor sunt vătămate. Dar nu este mai puţin sigur că odată cu ei pierd şi consumatorii din ţările care adoptă tarifele vamale. Ei trebuie să-şi achiziţioneze hrana la preţuri mai ridicate. Bineînteles că protecţionistul răspunde că aceasta nu e o povară. Într-adevăr, spune el, suma adiţională pe care consumatorul autohton o are de plătit sporeşte venitul fermierilor şi puterea de cumpărare a acestora; ei vor cheltui întregul surplus achiziţionând mai mult din produsele fabricate de segmentele non-agricole ale populaţiei. Acest paralogism poate fi respins fără dificultate, prin trimitere la bine-cunoscuta anecdotă a omului care solicită hangiului un cadou constând în zece dolari; acesta nu-i va aduce nici un prejudiciu, deoarece cerşetorul promite că va cheltui întreaga sumă chiar în hanul cu pricina. Cu toate acestea, eroarea protecţionistă a pus stăpânire pe opinia publică, şi această împrejurare este suficientă pentru a explica popularitatea măsurilor inspirate de ea. Mulţi oameni pur şi simplu nu înţeleg că singurul efect al protecţiei este de a devia producţia, dinspre acele domenii în care ar putea produce mai mult pe unitatea de capital şi muncă cheltuită, înspre acelea în care produce mai puţin. Ea îi face pe oameni mai săraci, nu mai prosperi.

Fundamentul ultim al protecţionismului modern şi al strădaniilor fiecărei ţări de a se îndrepta spre autarhie este de găsit în această credinţă eronată, că măsurile acestea sunt mijloacele cele mai adecvate de înavuţire a fiecărui cetăţean, sau măcar a majorităţii cetăţenilor. Termenul “înavuţire” înseamnă în acest context o creştere a venitului real realizat de individ şi o ameliorare a nivelului său de trai. Este adevărat că o politică de izolare economică naţională este corolarul inevitabil al tentativelor de amestec în afacerile economice interne şi că ea reprezintă atât un rezultat al tendinţelor belicoase cât şi un factor de producere a acestor tendinţe. Dar lucrurile acestea nu afectează întru nimic împrejurarea că n-ar fi fost nicicând posibilă vânzarea către electorat a ideii de protecţie, dacă electoratul n-ar fi putut fi convins că protecţia nu numai că îi lasă nivelul de trai nevătămat, dar i-l chiar sporeşte considerabil.

Este important să subliniem faptul acesta, deoarece el îndepărtează fără drept de apel un mit propagat prin numeroase lucrări populare. Conform acestei mitologii, omul contemporan nu mai este motivat de dorinţa de a-şi ameliora bunăstarea materială şi de a-şi ridica nivelul de trai. Afirmaţiile economiştilor care contrazic lucrul acesta sunt eronate. Omul modern acordă prioritate lucrurilor “noneconomice” sau “iraţionale” şi e gata să renunţe la mai binele material ori de câte ori atingerea sa stă în calea acestor griji “ideale”. Este o mare gafă, comisă îndeosebi de economişti şi oamenii de afaceri, de a interpreta evenimentele vremurilor noastre şi de a critica [p.318] ideologiile curente din perspectiva presupuselor erori economice pe care le-ar încorpora ele. Oamenii îşi doresc mai intens alte lucruri decât o viaţă de bunăstare.

Cu greu se poate răstălmăci mai cras istoria vremurilor noastre. Contemporanii noştri sunt mânaţi de un zel fanatic de a dobândi mai multe facilităţi şi de un apetit nelimitat de a se bucura de viaţă. Un fenomen social caracteristic al zilelor noastre este grupul de presiune, o alianţă de persoane dornice să-şi promoveze propria lor bunăstare materială prin toate mijloacele, legale sau ilegale, paşnice sau violente. Nimic nu contează pentru grupul de presiune, cu excepţia sporirii venitului real al membrilor săi. Nici un alt aspect al vieţii nu-l preocupă. Nu îl interesează dacă realizarea programului său aduce sau nu prejudicii intereselor vitale ale altor oameni, ale propriei sale naţiuni sau ţări, sau ale întregii omeniri. Însă fiecare grup de presiune este dornic să-şi justifice cererile ca fiind favorabile pentru bunăstarea publică generală şi îşi stigmatizează criticii drept ticăloşi abjecţi, idioţi şi trădători. În urmărirea planurilor sale grupul de presiune dă dovadă de un zel cvasi-religios.

Toate partidele politice, fără excepţie, promit suporterilor lor un venit real mai ridicat. În această privinţă nu există nici o diferenţă între naţionalişti şi internaţionalişti sau între adepţii economiei de piaţă şi promotorii socialismului sau ai intervenţionismului. Dacă un partid le cere suporterilor săi să facă sacrificii pentru cauza lui, el justifică invariabil aceste sacrificii ca fiind mijloacele temporare necesare atingerii obiectivului ultim, ameliorarea bunăstării materiale a membrilor săi. Fiecare partid consideră îndrăzneala cuiva de a pune la îndoială capacitatea proiectelor sale de a aduce mai multă prosperitate membrilor grupului respectiv drept un complot insidios îndreptat împotriva prestigiului său. Fiecare partid îi priveşte cu ură neîmpăcată pe economiştii care se lansează în asemenea critici.

Toate varietăţile de politici ale producătorilor sunt promovate pe temeiul pretinsei lor capacităţi de a ridica nivelul de trai al membrilor de partid. Protecţionismul şi auto-suficienţa economică, presiunile şi violenţa constrângerilor sindicale, legislaţia muncii, salariile minimale, cheltuielile publice, expansiunea creditelor, subvenţiile şi alte tertipuri sunt întotdeauna recomandate de către adepţii lor drept cele mai potrivite, sau singurele mijloace de ridicare a veniturilor reale ale oamenilor ale căror voturi urmăresc să le câştige. Fiecare om de stat sau politician contemporan le spune electorilor săi, invariabil: Programul meu vă va aduce întreaga abundenţă pe care o permit condiţiile, în vreme ce programul adversarilor mei vă va aduce sărăcie şi mizerie

Este adevărat că anumiţi intelectuali izolaţi, în cercurile lor ezoterice, afirmă altceva. Ei proclamă prioritatea a ceea ce numesc ei valori eterne şi absolute şi mimează în declamaţiile lor -- nu şi în treburile lor personale -- un dispreţ faţă de lucrurile seculare şi trecătoare. Însă publicul [p.319] ignoră asemenea aserţiuni. Obiectivul principal al acţiunilor politice de astăzi este de a asigura pentru membrii respectivelor grupuri de presiune cea mai deplină bunăstare materială. Singurul mod în care un lider poate reuşi este de a instila în oameni convingerea că programul lui serveşte atingerea acestui obiectiv în modul cel mai adecvat cu putinţă.

Viciul politicilor de protecţie a producătorilor constă în teoria economică eronată pe care se bazează.

Dacă ne-am putea permite să urmăm tendinţa aflată la modă, de a explica comportamentele umane prin invocarea terminologiei psihopatologiei, am putea fi tentaţi să afirmăm că, atunci când opune o politică a producătorilor unei politici a consumatorilor, omul modern cade victimă unui fel de schizofrenie. El nu reuşeşte să realizeze că este o persoană indiviză şi indivizibilă, i.e. un individ şi, ca atare, nu mai puţin un consumator decât un producător. Unitatea conştiinţei sale este scindată în două părţi; intelectul său este divizat intern, în detrimentul său. Dar este prea puţin important dacă adoptăm sau nu acest mod de descriere a faptului că doctrina economică ce atrage după sine aceste politici este eronată. Nu ne preocupă sursa patologică din care se poate naşte eroarea, ci eroarea ca atare şi rădăcinile sale logice. Ceea ce primează este demascarea erorii prin mijloacele raţionamentului. Dacă o afirmaţie nu este dovedită eronată din punct de vedere logic, atunci psihopatologia nu este în măsură să califice starea intelectului care i-a dat naştere drept patologică. Dacă cineva îşi imaginează că este regele Siamului, primul lucru pe care trebuie să-l stabilească un psihiatru este dacă omul cu pricina este sau nu într-adevăr ceea ce crede a fi. Numai după ce acestei întrebări i s-a dat un răspuns negativ poate poate fi omul respectiv considerat nebun.

Este adevărat că majoritatea contemporanilor noştri acceptă fără ezitare o interpretare greşită a legăturii dintre producător şi consumator. Atunci când cumpără ei se comportă ca şi cum ar fi legaţi de piaţă numai în calitate de cumpărători - şi viceversa atunci când vând. Însă această conduită antisocială, care zgâlţâie inseşi temeliile cooperării sociale, nu este produsul unei stări patologice a intelectului. Ea este rezultatul unei îngustimi a minţii care nu reuşeşte să conceapă modul de funcţionare al economiei de piaţă şi să anticipeze efectele ultime ale acţiunilor proprii.

Este cu putinţă să ne imaginăm că imensa majoritate a contemporanilor noştri sunt mental şi intelectual inadaptaţi la viaţa în societatea de piaţă, deşi ei înşişi şi înaintaşii lor sunt cei ce au creat această societate, prin acţiunile lor, fără să-şi dea seama. Dar acest defect de ajustare nu reprezintă nimic altceva decât eşecul înregistrat în recunoaşterea doctrinelor eronate ca atare. [p.320]

13. Propaganda de afaceri

Consumatorul nu este atotştiutor. El nu ştie de unde poate obţine ceea ce caută la preţul cel mai ieftin. Foarte frecvent, el nu ştie nici măcar ce fel de bun sau serviciu este adecvat pentru a îndepărta în maniera cea mai eficientă neplăcerea particulară pe care doreşte s-o îndepărteze. În cel mai bun caz, el este familiarizat cu condiţiile existente pe piaţă în trecutul imediat şi îşi articulează planurile pe baza acestei informaţii. Sarcina propagandei de afaceri este de a-i furniza informaţii despre situaţia actuală a pieţei.

Propaganda de afaceri trebuie să fie penetrantă şi percutantă. Ţelul ei este de atrage atenţia persoanelor mai lente, de a trezi dorinţe latente, de a-i ademeni pe oameni să substituie o inovaţie cramponării inerte de rutina tradiţională. Pentru a fi încununată de succes, reclama publicitară trebuie ajustată la mentalitatea persoanelor curtate. Ea trebuie să le satisfacă dorinţele şi să le vorbească idiomul. Reclama publicitară este stridentă, zgomotoasă, grosolană, sforăitoare, deoarece publicul nu reacţionează la aluzii rafinate. Prostul gust al publicului este cel ce forţează pe autorii de reclame să etaleze prost gust în campaniile lor publicitare. Arta reclamei publicitare s-a dezvoltat până la proporţiile psihologiei aplicate, o disciplină înrudită cu pedagogia.

Asemenea tuturor lucrurilor destinate să satisfacă gusturile maselor, reclama publicitară este respingătoare pentru cei înzestraţi cu o sensibilitate delicată. Această silă influenţează aprecierile rezervate propagandei de afaceri. Reclamele publicitare şi toate celelalte metode de propagandă de afaceri sunt condamnate ca una din cele mai scandaloase manifestări ale competiţiei nelimitate. Ele ar trebui interzise. Consumatorii ar trebui instruiţi de experţi imparţiali; şcolile publice, presa “nonpartizană” şi cooperativele ar trebui să se îngrijească de această sarcină.

Restricţionarea dreptului oamenilor de afaceri de a-şi promova prin recalme produsele lor ar restrânge libertatea consumatorilor de a-şi cheltui venitul în conformitate cu nevoile şi dorinţele lor. Ea ar face ca pentru ei să devină imposibil să afle atât de mult cât pot şi doresc despre starea pieţei şi despre condiţiile pe care le-ar putea ei considera relevante pentru alegerea privitoare la ce să cumpere şi ce să nu cumpere. Ei ar înceta de a mai fi în situaţia de a decide pe baza opiniei pe care şi-au format-o ei înşişi referitor la aprecierea pe care o dă vânzătorul produselor sale; ei ar fi siliţi să acţioneze la recomandarea altor oameni. Nu este imposibil ca aceşti mentori să-i scutească de anumite greşeli. Dar consumatorii individuali s-ar afla sub tutela unor gardieni. Dacă publicitatea nu este restricţionată, atunci consumatorii sunt, în linii generale, în poziţia unui juriu care află despre cazul supus judecăţii ascultând martorii şi examinând direct toate celelalte mijloace furnizoare de [p.321] probe. Dacă publicitatea este restricţionată, ei se află în poziţia unui juriu căruia un funcţionar îi raportează despre rezultatele propriului său examen al probelor.

O eroare larg răspândită este aceea că publicitatea abilă poate atrage consumatorul să cumpere tot ce doreşte autorul publicităţii să-l facă să cumpere. Consumatorul este, conform acestei legende, pur şi simplu lipsit de apărare împotriva publicităţii “de înaltă presiune.” Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci succesul sau eşecul în afaceri n-ar depinde decât de modul de a face publicitate. Totuşi, nimeni nu crede că vreun fel de publicitate ar fi reuşit să-i facă pe producătorii de lumânări să ţină piept becului electric, sau pe birjarii de trăsură să ţină piept maşinilor cu motor, sau pana de gâscă să ţină piept tocului cu peniţă de metal şi, mai târziu, stiloului cu rezervor. Dar toţi cei ce admit aceasta recunosc implicit că pentru succesul unei campanii publicitare calitatea mărfii căreia i se face reclamă este esenţială. Aşadar nu există niciun motiv pentru a susţine că publicitatea este o metodă de înşelare a publicului credul.

Este cu siguranţă posibil ca autorul de publicitate să-l determine pe un om să încerce un articol pe care nu l-ar fi cumpărat dacă nu i-ar fi cunoscut calităţile dinainte. Dar, câtă vreme publicitatea este liber-accesibilă tuturor firmelor rivale, articolul care este mai bun din punctul de vedere al dorinţelor consumatorului îl va surclasa în cele din urmă pe cel mai puţin adecvat, indiferent de metodele publicitare întrebuinţate. Trucurile şi artificiile reclamelor publicitate îi sunt accesibile şi vânzătorului produsului mai bun, el nefiind cu nimic mai prejos din punctul acesta de vedere faţă de vânzătorul produsului mai nesatisfăcător. Dar numai cel dintâi beneficiază de avantajele rezultate din calitatea produsului său.

Efectele publicităţii făcute mărfurilor sunt determinate de faptul că, de regulă, cumpărătorul este în măsură să-ţi formeze o opinie corectă despre utilitatea articolului achiziţionat. Gospodina care a încercat o anumită marcă de săpun sau de hrană conservată învaţă din experienţă dacă este sau nu benefic pentru ea să mai cumpere şi consume acel produs şi în viitor. De aceea, publicitatea este rentabilă pentru cel ce o întrebuinţează numai dacă examinarea primei mostre achiziţionate nu atrage după sine refuzul consumatorului de a cumpăra mai mult. Printre oamenii de afaceri faptul că nu este rentabil să se facă publicitate altor produse decât cele bune este unanim recunoscut.

Condiţiile sunt în întregime diferite în domeniile în care experienţa nu ne poate învăţa nimic. Afirmaţiile propagandei religioase, metafizice, sau politice nu pot fi nici verificate nici falsificate de experienţă. Orice experienţă cu privire la viaţa pe tărâmul celălalt şi la absolut este refuzată persoanelor care trăiesc în lumea aceasta. În chestiuni politice experienţa este întotdeauna experienţă a unor fenomene complexe, fiind susceptibilă de interpretări diferite. Singurul etalon care poate fi aplicat doctrinelor politice este raţionamentul apriorist. Astfel, [p.322] propaganda politică şi propaganda de afaceri sunt două lucruri esenţialmente diferite, chiar dacă recurg uneori la aceleaşi metode tehnice.

Există multe neajunsuri pentru care tehnologia şi terapeutica moderne nu au remedii. Există boli incurabile şi există defecte personale ireparabile. Este trist că anumite persoane caută să exploateze situaţia nefericită a semenilor lor, oferindu-le medicamente miraculoase. Asemenea şarlatanii nu reuşesc să întinerească oamenii bătrâni sau să le dăruiască frumuseţea fetelor urâte. Ele nu fac decât să trezească speranţe. Funcţionarea pieţei n-ar fi stânjenită dacă autorităţile ar interzice acest tip de reclame, al căror adevăr nu poate fi stabilit prin metodele ştiinţelor naturale. Dar cine este gata să acorde guvernului această putere ar fi inconsecvent dacă ar obiecta la cererea ca bisericile şi sectele să fie supuse aceluiaşi tip de examen. Libertatea este indivizibilă. De îndată ce începem să o restrângem, ne angajăm într-un declin pe care este dificil s-l mai oprim. Dacă încredinţăm guvernului sarcina de a veghea la prevalenţa adevărului în domeniul publicităţii făcute parfumurilor şi pastei de dinţi, atunci nu-i putem contesta dreptul de a sprijini adevărul şi în domeniile mai importante: religia, filozofia şi ideologia socială.

Ideea că propaganda de afaceri poate forţa consumatorii să se supună voinţei celor ce fac publicitate este eronată. Publicitatea nu poate nicicând reuşi să înlocuiască bunurile mai satisfăcătoare şi mai ieftine prin altele mai puţin satisfăcătoare.

Costurile suportate pentru publicitate reprezintă, din punctul de vedere al celui care face publicitatea, o parte a notei totale care însumează costurile de producţie. Un om de afaceri cheltuieşte bani pe reclame publicitate dacă -- şi în măsura în care -- anticipează că sporul de vânzări rezultat îi va spori venitul net. În privinţa aceasta, nu există nici o diferenţă între costurile de publicitate şi alte costuri de producţie. S-a încercat o distincţie între costurile de producţie şi cele de vânzare. O creştere a costurilor de producţie, s-a spus, sporeşte oferta, pe când o creştere a costurilor de vânzare (în care sunt incluse şi costurile de publicitate) sporeşte cererea. [27] Aceasta este o eroare. Toate costurile de producţie sunt suportate cu intenţia de a spori cererea. Dacă fabricantul de bomboane întrebuinţează o materie primă mai bună el urmăreşte o creştere a cererii, după cum o creştere a cererii urmăreşte şi când utilizează ambalaje mai atractive şi magazine de desfacere mai plăcute, sau când cheltuieşte mai mult pentru publicitate. Sporind costurile de producţie pe unitatea de produs, ideea este întotdeauna de a spori cererea. Dacă un om de afaceri urmăreşte să sporească oferta, atunci el trebuie să augmenteze costurile totale de producţie, ceea ce duce adesea la reducerea costurilor de producţie pe unitatea produsă. [p.323]

14. Das Volkswirtschaft

Economia de piaţă ca atare nu respectă nici un fel de frontiere politice. Câmpul său de acţiune este întreaga lume.

Termenul de Volkswirtschaft a fost de multă vreme adoptat de campionii germani ai omnipotenţei guvernamentale. Abia cu mult mai târziu au început britanicii şi francezii să vorbească despre the British economy şi l’économie francaise, prin contrast cu economiile altor naţiuni. Dar nici limba engleză nici cea franceză n-au produs un echivalent al termenului Volkswirtschaft Cu tendinţa modernă spre planificare naţională şi autarhie naţională, doctrina implicată în acest cuvânt german a devenit populară pretutindeni. Însă cu toate acestea, numai limba germană este capabilă să exprime într-un singur cuvânt toate ideile implicate.

Das Volkswirtschaft reprezintă întregul complex de activităţi economice ale unei ţări suverane, dirijate şi controlate de către guvern. Este socialismul realizat în interiorul frontierelor politice ale fiecărei ţări. Cei ce întrebuinţează acest termen sunt pe deplin conştienţi de faptul că în realitate condiţiile diferă de starea de lucruri pe care o consideră ei singura adecvată şi stabilă. Dar ei evaluează tot ce se petrece în economia de piaţă din punctul de vedere al idealului lor. Ei postulează existenţa unui conflict ireconciliabil între interesele sistemului de Volkswirtschaft şi cele ale indivizilor egoişti, dornici să urmărească profitul. Ei nu ezită să atribuie prioritate intereselor sistemului de Volkswirtschaft asupra intereselor indivizilor. Cetăţeanul virtuos ar trebui să plaseze întotdeauna interesele volkswirtschaftliche mai presus de propriile sale interese egoiste. El ar trebui să acţioneze de bună voie ca şi cum ar fi un ofiţer al guvernului, care execută ordinele acestuia. Gemeinnutz geht vor Eigennutz (bunăstarea naţiunii are prioritate asupra egoismului indivizilor) era principiul fundamental al managementului economic nazist. Dar, deoarece oamenii erau prea obtuzi şi prea vicioşi pentru a se alinia acestei reguli, i-a revenit guvernului sarcina de a o aplica. Prinţii germani din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în frunte cu electorii Hohenzollern de Brandemburg şi cu regii Prusiei, au fost întru totul la înălţimea sarcinii acesteia. În secolul al XIX-lea, chiar şi în Germania, ideologiile liberale importate din Occident au câştigat întâietate asupra îndelung-experimentatelor şi naturalelor politici ale naţionalismului şi ale socialismului. Dar aşa-numita Sozialpolitik a lui Bismarck şi a succesorilor săi şi -- în cele din urmă -- Nazismul le-au restaurat.

Interesele unei Volkswirtschaft sunt considerate ca fiind implacabil opuse nu doar intereselor indivizilor ci, nu mai puţin, acelora ale sistemului de Volkswirtschaft al oricărei ţări străine. Cea mai dezirabilă situaţie pentru sistemul de Volkswirtschaft este auto-suficienţa economică completă. Unei ţări [p.324] care depinde de orice fel de importuri din străinătate îi lipseşte independenţa economică; suveranitatea sa este doar un simulacru. De aceea, o ţară care nu poate produce acasă toate cele ce-i sunt necesare este ţinută să cucerească teritoriile necesare. Pentru a fi cu adevărat suverană şi independentă, o ţară are nevoie de Lebensraum, i.e., de teritorii atât de întinse şi de bogate în resurse naturale încât să poată să trăiască în autarhie, la un nivel cel puţin la fel de ridicat cu al celorlalte ţări.

Astfel, ideea de Volkswirtschaft este cea mai radicală negare a tuturor principiilor economiei de piaţă. Aceasta este ideea care a ghidat, mai mult sau mai puţin, politicile economice ale tuturor ţărilor în ultimele decenii. Urmărirea acestei idei este ceea ce a atras după sine războaiele terifiante din secolul nostru şi poate alimenta războaie încă şi mai pernicioase în viitor.

Din zorii istoriei umane cele două principii opuse, al economiei de piaţă şi al sistemului de Volkswirtschaft, s-au luptat unul cu altul. Guvernul, i.e., un aparat social al coerciţiei şi constrângerii, este o condiţie necesară pentru cooperarea paşnică. Economia de piaţă nu poate exista fără o putere poliţienească care să vegheze la buna ei funcţionare, prin ameninţarea sau aplicarea violenţei împotriva celor ce tulbură pacea. Dar administratorii cei indispensabili şi sateliţii lor înarmaţi sunt întotdeauna tentaţi să-şi utilizeze armele pentru implementarea propriei lor stăpâniri totalitare. Pentru regii cei ambiţioşi şi pentru generalissimi însăşi existenţa unei sfere în care vieţile indivizilor nu fac obiectul înregimentării reprezintă o provocare. Prinţii, guvernatorii şi generalii nu sunt niciodată liberali în mod spontan. Ei devin liberali doar când sunt siliţi de către cetăţeni.

Problemele pe care le ridică planurile socialiştilor şi ale intervenţioniştilor vor fi elucidate în părţile care urmează ale acestei cărţi. Aici nu trebuie să răspundem decât la întrebarea dacă trăsăturile caracteristice esenţiale ale sistemului de Volkswirtschaft sunt sau nu compatibile cu economia de piaţă. Într-adevăr, campionii ideii de Volkswirtschaft nu consideră schema lor numai un model de urmat în vederea instituirii unei ordini sociale viitoare. Ei declară emfatic că, inclusiv în cadrul sistemului economiei de piaţă, care, bineînţeles, trece în ochii lor drept un produs josnic şi vicios al unor politici contrare naturii umane, aşa-numitele Volkswirtschaften ale diverselor ţări reprezintă unităţi integrate, ale căror interese sunt ireconciliabil opuse tuturor celorlalte Volkswirtschaften, ale celorlalte ţări. În opinia lor, ceea ce separă o Volkswirtschaft de toate celelalte nu sunt, aşa cum ne-ar lăsa să credem economiştii, doar instituţiile politice. Nu barierele ridicate în calea comerţului şi a migraţiei, instituite prin amestecul guvernului în afaceri şi diferenţele de legislaţie şi de protecţie acordată indivizilor de către curţi de justiţie şi tribunale sunt cele ce dau naştere distincţiei [p.325] dintre comerţul intern şi cel internaţional. Această diversitate, spun ei, este, dimpotrivă, rezultatul necesar al înseşi naturii lucrurilor, al unui factor inextricabil; el nu poate fi îndepărtat de vreo ideologie şi îşi produce efectele indiferent dacă legile şi administratorii sau judecătorii sunt pregătiţi să ia notă de lucrul acesta sau nu. Astfel, în ochii lor, das Volkswirtschaft apare ca o realitate dată de natură, în vreme ce societatea ecumenică a oamenilor din întreaga lume, economia mondială (Das Weltwirtschaft), nu este decât fantoma imaginară a unei doctrine vicioase, un plan edificat pentru distrugerea civilizaţiei.

Adevărul este că indivizii, când acţionează, în calitatea lor de producători si consumatori, vânzători şi cumpărători, nu fac nici o distincţie între piaţa internă şi piaţa externă. Ei disting între comerţul local şi comerţul cu regiuni mai îndepărtate în măsura în care costurile de transport joacă vreun rol. Dacă amestecul guvernului, de pildă sub forma impunerii de tarife vamale, face tranzacţiile internaţionale mai costisitoare, indivizii iau faptul acesta în calcul, în acelaşi mod în care ţin seama de costurile de transport. Un tarif vamal pe caviar nu are alt efect decât acela pe care l-ar avea o creştere a costului de transport. O prohibire rigidă a importului de caviar produce o stare de lucruri care nu diferă de cea care ar prevala dacă produsul în chestiune n-ar putea fi transportat fără o deteriorare semnificativă a calităţii sale.

N-a existat niciodată în istoria Occidentului ceva de felul unei autarhii regionale sau naţionale. A existat, după cum putem admite, o perioadă în care diviziunea muncii nu a trecut dincolo de membrii gospodăriilor familiale. Era o situaţie de autarhie la nivelul familiilor şi al triburilor, care nu practicau schimbul interpersonal. Dar, îndată ce schimbul interpersonal a apărut, el a traversat frontierele comunităţilor politice. Trocul între locuitorii unor regiuni mai îndepărtate unele de altele, între membrii diverselor triburi, sate şi comunităţi politice a precedat practicarea trocului între vecini. Ceea ce doreau oamenii să dobândească în primul rând prin troc şi comerţ erau lucruri pe care nu le puteau produce ei înşişi, din resursele lor proprii. Sarea, alte minerale şi metale ale căror zăcăminte sunt inegal repartizate pe suprafaţa pământului, cerealele pe care anumiţi oameni nu le puteau cultiva pe solul autohton şi obiectele artizanale pe care locuitorii anumitor regiuni le puteau confecţiona au constituit cele dintâi obiecte ale comerţului. Începutul comerţului a fost comerţul extern. Abia mai târziu s-a dezvoltat schimbul intern, între vecini. Primele găuri care au apărut în economia închisă de tip gospodăresc, angajând-o în schimburi interpersonale, au fost făcute de produsele venite din regiuni îndepărtate. Nici un consumator nu se preocupa, lăsat în seama lui, dacă sarea şi metalele pe care le cumpăra erau “autohtone” sau de provenienţă “străină”. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, [p.326] atunci guvernele n-ar fi avut nici un motiv să se amestece prin mijlocirea unor tarife vamale şi a altor bariere ridicate în calea comerţului extern.

Însă chiar dacă un guvern reuşeşte să facă barierele care separă piaţa sa internă de pieţele străine insurmontabilă şi astfel stabileşte o autarhie naţională perfectă, prin aceasta el nu creează o Volkswirtschaft. O economie de piaţă care este perfect autarhică nu rămâne mai puţin o economie de piaţă; ea alcătuieşte un sistem catalactic închis şi izolat. Faptul că cetăţenilor săi le lipsesc avantajele pe care le-ar putea culege de pe urma diviziunii internaţionale a muncii este pur şi simplu un dat al condiţiilor economice. Doar dacă o asemenea ţară izolată devine în întregime socialistă se transformă economia sa într-o Volkswirtschaft.

Fascinaţi de propaganda neo-mercantilistă, oamenii aplică idiomuri care contrastează cu principiile după care se ghidează în acţiunile lor şi cu toate caracteristicile ordinii sociale în care trăiesc. Cu multă vreme în urmă, britanicii au început să numească fabricile şi fermele localizate în Marea Britanie, ba chiar şi pe cele localizate în dominioane, în Indiile de Est şi în colonii “ale noastre”. Dar dacă cineva nu dorea doar să-şi etaleze zelul patriotic şi să impresioneze alţi oameni, atunci respectivul nu era dispus să plătească un preţ sporit pentru produsele fabricilor sale “proprii” decât pentru acelea ale fabricilor “străine”. Chiar dacă s-ar fi comportat astfel, desemnarea fabricilor localizate în interiorul graniţelor politice ale ţării sale drept “ale noastre” n-ar fi fost adecvată. În ce sens ar fi putut un londonez, înaintea naţionalizării, să numească minele de cărbune localizate în Anglia, dar care nu-i aparţineau, “ale noastre”, iar pe acelea din regiunea Ruhrului mine “străine”? Indiferent dacă achiziţiona cărbune “britanic” sau cărbune “german”, el trebuia să achite întotdeauna întregul preţ de piaţă. Nu “America” este cea care cumpără şampanie de la “Franţa”, ci americanul individual este întotdeauna cel ce cumpără de la francezul individual.

Câtă vreme mai există încă spaţiu rămas pentru acţiunile indivizilor, câtă vreme există proprietate privată şi schimb de bunuri şi servicii între indivizi, nu există o Volkswirtschaft. Doar dacă alegerilor individuale li se va substitui controlul guvernamental integral va deveni sistemul de Volkswirtschaft o realitate. [p.327]


Note

1. Bunurile de capital au fost definite şi ca factori de producţie produşi, fiind astfel opuşi factorilor originari de producţie furnizaţi de natură, i.e. resurselor naturale (pământ) şi muncii umane. Această terminologie trebuie utilizată cu multă precauţie, deoarece poate fi cu uşurinţă interpretată greşit şi duce la conceptul eronat de capital real, criticat mai jos.

2. Dar, bineînţeles, nu există nici un pericol dacă, urmând terminologia tradiţională, vom adopta uneori pentru simplificare termenii “acumulare de capital” (sau “capital disponibil”, sau “deficit de capital”, etc.) în locul termenilor “acumulare de bunuri de capital”, “ofertă de bunuri de capital”, etc.

3. Pentru acest om, aceste bunuri nu sunt bunuri de ordinul întâi, ci bunuri de ordin mai înalt, factori pentru producţia viitoare.

4. Cf. e.g., R. v. Strigl, Kapital und Produktion, Viena, 1934, p. 3.

5. Cf. Frank A. Fetter, în Encyclopaedia of the Social Sciences, III, 190.

6. A se vedea mai jos, pp. 526-534.

7. Pentru o discuţie a “experimentului” rus, a se vedea Mises, Planned Chaos, Irvington-on-Hudson, 1947, pp. 80-87 (retipărit acum în Mises, Socialism, ed. nouă, New Haven, 1951, pp. 527-592).

8. Cel mai uimitor produs al acestui mod răspândit de gândire este cartea unui profesor prusac, Bernhard Laum (Die geschlossene Wirtschaft, Tübingen, 1933). Laum asamblează o vastă colecţie de citate provenind din scrieri etnografice, arătând că numeroase triburi primitive considerau autarhia economică naturală necesară, şi moralmente bună. De aici, el deduce că autarhia este modul de gestionare economică natural şi cel mai eficace, şi că întoarcerea la autarhie, pe care o recomandă, este “un proces necesar din punct de vedere biologic”. (p. 491)

9. Guy de Maupassant a analizat aşa-zisa ură a lui Flaubert faţă de burghezi, în Etude sur Gustave Flaubert (retipărit în Oeuvres complčtes de Gustave Flaubert, Paris, 1885, vol. VII). Flaubert, spune Maupassant, “aimait le monde” (p. 67), adică îi plăcea să se mişte în cercul societăţii pariziene compus din aristocraţi, burghezi avuţi şi elita artiştilor, scriitorilor, filozofilor, oamenilor de ştiinţă, oamenilor de stat şi antreprenorilor (promotorilor). El întrebuinţa termenul de burgherz ca sinonim al imbecilităţii şi-l definea după cum urmează: “Numesc burghez pe oricine gândeşte josnic (pense bassement).” Astfel, este evident că întrebuinţând termenul de burghez, Flaubert nu se gândea la burghezie (bourgeoisie) ca la o clasă socială, ci ca la un fel de imbecilitate pe care o întâlnea foarte frecvent în rândurile acestei clase. El era plin de dispreţ şi pentru omul de rând (“le bon peuple”). Totuşi, deoarece avea contacte mai frecvente cu “les gens du monde” decât cu muncitorii, stupiditatea celor dintâi îl irita mai mult decât a celor din urmă. (p. 59). Aceste observaţii ale lui Maupassant nu sunt valabile doar pentru Flaubert, ci pentru sentimentele “anti-burgheze” ale tuturor artiştilor. În paranteză fie spus, trebuie subliniat faptul că din punct de vedere marxist Flaubert este un scriitor “burghez” şi romanele sale fac parte din “suprastructura ideologică” a “modului capitalist de producţie”.

10. Naziştii întrebuinţau termenul de “evreiesc” ca sinonim atât pentru “capitalist” cât şi pentru “burghez”.

11. A se vedea mai sus, pp. 80-84.

12. Cf. Frank A. Fetter, The Principles of Economics, ed. a III-a, New York, 1913, pp. 394, 410.

13. Beatrice Webb, Lady Passfield, fiică a unui bogat om de afaceri, poate fi citată ca exemplu marcant al acestei mentalităţi. Cf. My Apprenticeship, New York, 1926, p. 42.

14. Cf. Trotsky (1937) citat de Hayek, The Road to Serfdom, Londra, 1944, p. 89.

15. Pentru o respingere a doctrinelor la modă ale competiţiei imperfecte şi monopoliste, cf. F. A. Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, pp. 92-118.

16. A se vedea mai jos, p. 685.

17. A se vedea mai jos, pp. 598-600.

18. În sfera politicului, argumentul ultim al celor oprimaţi este rezistenţa în faţa opresiunii venite din partea guvernului existent. Oricât de ilegală şi de insuportabulă ar fi opresiunea, oricât de generoase şi de nobile ar fi motivaţiile rebelilor şi oricât de benefice ar fi consecinţele rezistenţei lor violente, o revoluţie este întotdeauna un act ilegal, ce dezintegrează ordinea existentă de stat şi de guvernare. Faptul de a fi unica agenţie capabilă să recurgă la măsuri de violenţă sau să declare legitimă violenţa practicată de alte agenţii pe teritoriul său este o trăsătură esenţială a guvernării civile. O revoluţie este un act de război între cetăţeni, care aboleşte înseşi fundamentele legalităţii şi este, în cel mai bun caz, supus numai constrângerilor impuse de îndoielnicele cutume internaţionale referitoare la beligeranţă. Dacă este încununată de succes, ea poate stabili apoi o nouă ordine legală şi un nou guvern. Dar ea nu poate consacra niciodată prin lege un “drept de a rezista în faţa opresiunii”. O asemenea impunitate acordată celor ce opun rezistenţă armată forţelor armate ale guvernului este echivalentă cu anarhia şi este incompatibilă cu orice fel de guvernare. Adunarea Constituantă a primei Revoluţii Franceze a fost suficient de nesăbuită pentru a decreta un astfel de drept; însă n-a fost atât de nesăbuită pentru a-şi lua propriul decret în serios.

19. Dacă o acţiune nici nu ameliorează nici nu dăunează unei stări de satisfacţie, atunci ea încă presupune o pierdere psihică, datorită inutilităţii efortului psihic cheltuit. Individul în cauză ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi bucurat inert de viaţă.

20. Cf. Mangoldt, Die Lehre vom Unternehmergewinn, Leipzig, 1855, p. 82. Faptul că din 100 de litri de vin neprelucrat nu se pot produce 100 de litri de şampanie, ci o cantitate mai mică, are aceeaşi semnificaţie cu faptul că din 100 de kilograme de trestie de zahăr nu se pot produce 100 de kilograme de zahăr, ci o cantitate mai mică.

21. Cf. Knight, Risk, Uncertainty and Profit, Boston, 1921, pp. 211-213.

22. Dacă ar fi să întrebuinţăm conceptul eronat de “venit naţional”, aşa cum este el întrebuinţat în vorbirea curentă, ar trebui să afirmăm că nici o parte din venitul naţional nu generează profituri.

23. Problema convertibilităţii bunurilor de capital este analizată mai jos, pp. 503-505.

24. Cf. mai jos, pp. 769-779.

25. Cf. mai jos, pp. 812-820.

26. Pentru o expunere detaliată a problemelor implicate, cf. Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944.

27. Cf. Chamberlin, The Theory of Monopolistic Competition, Cambridge, Mass, 1935, pp. 123 ff.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România