Heilbroner sau ispita frumuseții goale

I. Frumosul nu e de ajuns

Dostoievski a spus odată că frumusețea va salva lumea. Și frumuseții i se aplică ceea ce spune Augustin despre adevăr: “so much is truth beloved that whoever loves something else wishes it to be the truth”.

Heilbroner a scris o carte frumoasă, o istorie frumoasă a gândirii economice.[1] Numai că frumusețea în sine nu este de ajuns pentru a salva lumea. În sine, frumusețea nu este nici bună, nici rea, ci depinde de întrebuințarea pe care i-o dai să o faci salvatoare sau instrument al pierzaniei. Autorul nostru mobilizează resurse însemnate de elocință pentru a captiva cititorul. Și reușește. Însă frumusețea de care vorbea Dostoievski nu era frumusețea simplă. Este acea frumusețe de care se vorbește la începutul creației, acea frumusețe care este sinonimă cu binele, același cuvânt grecesc redând simultan ideea de bine și de frumusețe. Frumusețea care este opera Înțelepciunii sau a înțelepciunii este în același timp și bună și trimite la izvorul frumuseții și bunătății. “Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată.”[2]

Este frumusețea operei lui Heilbroner dublată de înțelepciune sau de știință? Dată fiind importanța ideilor economice pentru orice societate, această întrebare este una capitală. Familiarizarea cu edificiul acestei științe este una din temeliile civilizației și ale libertății. Însușirea de către fiecare generație a tradiției este poate mai importantă pentru civilizație decât o descoperire genială izolată într-o mare de ignoranță. Contribuie frumusețea condeiului lui Heilbroner la salvarea civilizației prin scoaterea din ariditate a raționamentului sec, neliterar?

II. Importanța ideilor

Trebuie să știi economie sau să aderi la o explicație economică pentru a scrie o istorie a gândirii economice, fie ea și de popularizare. Ca să-și selecteze eroii, Heilbroner trebuie să aibă ceva în minte cu privire la care explicație a bunăstării sau sărăciei este credibilă, care explicație a șomajului, a crizelor economice, a Marii Depresiuni, a coordonării activității productive, a efectelor populației asupra bunăstării etc. poate fi susținută și care nu. Mai mult, trebuie să știi pe ce tip de sistem legal și de cultură-religie se spijină un sistem economic viabil. Încercăm să creionăm un răspuns înainte de a vedea ce răspuns găsim în “subterana” textului lui Heilbroner.

Lumea în care trăim este una a rarității resurselor. Confruntat inițial cu puținătatea bunurilor din universul exterior, omul luptă împotriva rarității cu mâinile goale și efortul său productiv este răsplătiti cu zgârcenie de univers. Condiția fundamentală a civilizației, a prosperității este dobândirea de instrumente care să sporească productivitatea efortului uman (numită tehnic în economie “acumulare de capital”). Bunăstarea, civilizația, depind astfel de capital (format prin economisire și investire), de specializare, monedă, schimb și, lucru puțin știut, de existența multor semeni! Doi-trei oameni nu pot genera o economie complexă, cu o diviziune extinsă a muncii. Problema fundamentală a nașterii și menținerii unei astfel de economii în care efortul uman este uimitor de productiv este aceea a coordonării diverselor activități productive. Cheia soluționării acestei probleme o constituie proprietatea privată. Numai în condiții de proprietate privată se pot forma prețuri în monedă care să permită deținătorilor de resurse orientarea în milioanele de produse și procese productive. Abolirea, totală sau parțială, a proprietății private, a monedei sau a profiturilor transformă coordonarea într-un haos. Concluzia este că depășirea nivelului de subzistență este posbilă numai într-o ordine a proprietății private.[3]

Rațiunea umană este capabilă să perceapă condițiile esențiale ale acestei ordini. Ea se spijină din punct de vedere legal pe un sistem ce exclude agresiunea, mai ales agresiunea statală, instituționalizată sau legitimată. Fundamentul ultim al ei îl constituie însă respectul radical pentru persoană, coerent numai prin aderarea la o credință care arată virtutea drept criteriu ultim al unei existențe veșnice în bine, dar al unui Dumnezeu veșnic și bun. “Capitalismul” de care vorbește Heilbroner nu poate exista și rezista decât, așa cum spune adesea Dan Cristian Comănescu, ca un corolar al non-agresiunii virtuoase întărite de har.[4]

Dacă ar fi să facem o paralelă cu Heilbroner, am spune așa: teoria economică modernă (descrierea ordinii naturale) se absoarbe din Mises și Rothbard, fundamentul spiritual ultim al acestei ordini îl reprezintă creștinismul ortodox (Părinții Bisericii), iar cea mai bună istorie a gândirii economice din această perspectivă este cea a lui Rothbard, magnifica An Austrian perspective on the History of Economic Thought.

III. Paradigma lui Heilbroner

Autorul Filozofilor lucrurilor pământești are însă alte idei. După el, știința economică modernă este sinonimă cu Economics-ul lui Samuelson.[5] Și Heilbroner nu numai că spune acest lucru fără să roșească, însă recomandă și citirea cu atenție a acestei lucrări! (p. 353, unde ne asigură că această “carte strălucită, de larg orizont” trebuie “studiată, nu numai lecturată”). Acest popularizator keynesist al omnipotenței guvernamentale, denigrator al economisirii (cheia acumulării de capital, așa cum spuneam mai devreme) și suporter timp îndelungat al superiorității modelului sovietic, este astfel ridicat la rangul de exponent al sistemului pentru care Heilbroner își pune în joc talentul de scriitor. Dar să vedem “în oglindă” viziunea economică a lui Heilbroner, prezentă în carte.

Capitalismul pur apare ca un sistem neviabil, afectat de problema populației (sesizată de eroul Malthus), de crize recurente (de supraproducție, identificate corect de Marx, Malthus și Keynes), de șomaj, de sărăcie, inegalitate, de baroni ai jafului, de munca copiilor, de imoralitate, de jocul absurd la bursă (sfârșit în crahuri), de conflictul între clase (capitaliști și muncitori), printre altele. Aproape că nu e rău sub soare care să nu fie pus pe seama sistemului libertății. Ceea ce caută de fapt Heilbroner prin lungul șir de scrieri ale “eroilor” (identificați după metoda Samuelson) este un capitalism “viabil”. Și antidotul este găsit rapid, în atotputernicia agentului agresiunii instituționalizate, statul, și în sistemul keynesist. În fine, spiritul care ar subîntinde capitalismul ar fi “spiritul protestant” și cel al umanismului Renașterii (p. 37). Triada teorie-fundament spiritual-istoria ideilor economice pe care noi am văzut-o ca Mises-Părinți-Rothbard arată la Heilbroner astfel: Samuelson-protestantism/umanism-Heilbroner (ultimul nume e adăugat de noi).

O scurtă discuție a modelului de analiză prezentat mai sus este absolut necesară din următorul motiv: milioanele de cititori ai lui Heilbroner nu rămân numai cu o înșiruire de nume de economiști (sau pseudoeconomiști sau șarlatani cum sunt socialiștii utopici, absolut ignoranți (cu excepția lui Mill) în ale economiei, și cărora le dedică un capitol) ci cu această viziune generală asupra funcționării unei ordini a proprietății private.

Alegerea lui Samuelson ca standard este dubioasă. Nu din punctul meu de vedere, ci din al lui Heilbroner însuși. Imediat după căderea comunismului, autorul Filozofilor a avut puterea să spună că Mises a avut dreptate: socialismul nu este un sistem viabil. Nici o mențiune nu apare însă în Filozofi nici despre Mises, nici despre imposibilitatea alocării raționale a resurselor în absența proprietății private (socialism), nici despre viabilitatea socialismului. Samuelson, însă, total ignorant în ce privește propozițiile fundamentale ale funcționării ordinii naturale și care mai prezicea și că URSS va ajunge din urmă SUA la ratele de creștere din anii ‘50-’60, e dat ca etalon al teoriei economice moderne, iar tratatul său figurează ca “state-of-the-art” în domeniu. Ceva ne scapă în raționamentul lui Heilbroner.

Însă probabil că logica cu care el operează e una specială. Să vedem cum stau lucrurile cu relația protestantism-capitalism. Protestantismul, pe linia weberiană, e văzut ca un curent ce “a stimulat o atitudine nouă față de muncă și bogăție” dar și un prieten al toleranței religioase (p. 37), în timp ce catolicismul apare ca un dușman al negustorilor și, probabil, al capitalismului. În paragraful imediat următor ne este oferit exemplul (reluat din p. 24) al “bietului Robert Keayne [care] a avut de pătimit din partea autorităților religioase puritane pentru îndeletnicirile sale mercantile.” Nu avem decât o singură problemă: Keayne a fost persecutat de confrații săi protestanți, fiind el însuși un predicator protestant al Evangheliei. Halal “atitudine nouă față de muncă și bogăție”. Iar șase rânduri mai jos ni se spune că Evul Mediu nu a fost “o perioadă de stagnare și de absență a comerțului”, epoca feudală fiind martora creării a o mie de orașe, legate prin drumuri și susuținute prin diviziunea muncii și comerț cu zonele agricole. Cum Evul Mediu de care vorbește este în cea mai mare parte un Ev Mediu catolic, trebuie că Biserica catolică nu era atât de intolerantă pe cât ni se spunea câteva rânduri mai sus.

Cartea, deși bine scrisă, este un faliment la nivelul logicii economice. Pe lângă exemplele de mai sus mai există o legiune, Heilbroner continuând cu mult succes linia lui Schumpeter, care a numit măgărul lui Buridan, mort în mijlocul drumului pentru că nu a reușit să se hotărască între fân și apă, “perfectly rational”. Să luăm problema populației, prezentă obsesiv pe parcursul cărții. Poziția lui Malthus, care susținea că sistemul capitalist se va prăbuși sub povara populației și a lipsei de mijloace de hrană, făcându-se, pornind de la aceste premise, avocatul “variolei, sclavajului și infanticidului” (p. 88), este socotită de Heilbroner – predictibil –“în cel mai înalt grad logică”. Ce nu a înțeles Malthus este că există deosebiri fundamentale între om și elefant. Numărul de elefanți sau de plante este strict dependent de cantitatea de hrană disponibilă direct în univers. Omul, dotat cu rațiune și cu puterea de a acumula instrumente de producție și de a participa la o diviziune extinsă a muncii, este practic independent de cantitatea de bunuri de consum pe care universul le pune direct la dispoziție. Chiar și astăzi coordonarea activităților productive este extrem de precară în majoritatea zonelor lumii, ceea ce înseamnă că există rezerve imense de sporire a producției (oceanele sunt practic neexploatate din cauza proprietății comune) și, în consecință, a populației, în condiții de menținere sau chiar creștere a nivelului de trai.[6] Ne oprim aici cu exemplele de erori.

IV. Concluzii

Frumusețea scrisului lui Heilbroner nu este suficientă pentru a compensa lipsa lui de discernământ și de știință. Frumusețea lui Heilbroner nu este una care să salveze lumea, ci una care condamnă lumea la barbarie. Iar bunele intenții, câte or fi fost, nu sunt suficiente. Singurul său punct tare îl constituie critica făcută discret utilizării matematicii în economie și apărarea logicii.

Constantin Noica își amintea că în tinerețe obișnuia să spună că el nu face altceva decât să prezinte detașat doctrinele filozofice. Replica, șoptită la ureche, a unei tinere domnișoare ar fi fost: “lasă că știm noi că dumneata vrei să ademenești lumea în bordelul lui Hegel”. Frumusețea și claritatea lui Heilbroner sunt, din păcate, în slujba soluțiilor socialist-intervenționiste, conducându-l pe cititorul neatent mai degrabă în bordelul keynesist decât în lumea minunată a ordinii naturale și a științei economice.