Respect cinstea si inteligența. Și cred că ele merg mână în mână.
Unii dintre cei mai cinstiți și, cu siguranță, cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut, mai ales prin scrieri, sunt mândri să se numească liberali. De la ei am învățat aproape tot ce știu în economie, de la un Menger, Böhm-Bawerk, Fetter, Strigl, Machlup, Haberler, Robbins, Reismann, Jevons, Huerta de Soto, Friedman, Hayek și mai ales Ludwig von Mises.
Cu toții, însă, operau cu o iluzie care le-a anulat aproape orice șansă de izbândă a ideilor lor. Nu că succesul ar avea vreo importanță în sine (în sensul că măreția sau corectitudinea unei idei nu depind de succesul ei sau de gradul în care e acceptată), însă e important ca ideile bune să fie cunoscute și trăite dacă vrem să ne păstrăm calitatea de oameni; și acest lucru este imposibil dacă ideile proprii sunt viciate de erori.
Două lucruri m-au făcut să mă gândesc mai serios la problema liberalismului. Primul, și cel care a declanșat aceste reflecții, a fost un studiu despre viața unui episcop rus din perioada interbelică, Damaschin, martirizat în anii ’30 de sovietici. [1] Spre sfârșitul articolului, autorul încearcă să explice tragedia bisericii ruse și a episcopului Damaschin, însă tot ceea ce poate spune este că:
„He warmed the hearts of many, but the masses remained […] passive and inert, moving in any direction in accordance with an external push, and not their inner convictions… The long isolation of Bishop Damascene from Soviet life, his remoteness from the gradual process of sovietization led him to an unrealistic assessment of the real relations of forces in the reality that surrounded him [2] .”
Iar puțin mai încolo crede că găsește și explicatia:
„Although he remained unshaken himself, he did not see.. the desolation of the human soul in the masses. This soul had been diverted onto another path – a slippery, opportunistic path which led people where the leaders of Soviet power – bold men who stopped at nothing in their attacks on all moral and material values – wanted them to go” [3] (sublinierea mea).
Din prima clipă explicația mi s-a părut inadecvată. În toate timpurile au existat oameni la putere gata să utilizeze orice mijloace, orice atrocitate pentru a-și realiza planurile. Însă doar în secolul XX au reușit să se impună cu adevărat. De ce? Aceasta era întrebarea.
Mi-a venit imediat în minte – și acesta a fost al doilea ferment al acestor reflecții – comportamentul coloniștilor americani în perioada de până la 1775, și mai ales în decada ce a precedat declanșarea războiului de independență, un război de secesiune față de metropolă. Erau trupe britanice în zonă, gata să facă ascultate ordinele despotice ale regelui englez și ale etatiștilor britanici din metropolă și din colonie, însă n-au avut nici o șansă de reușită. Cei ce au încercat să perceapă impozitele și să impună reglementările arbitrare s-au izbit ca de un zid de rezistența populației, gata să-și apere proprietatea prin recurgerea la utilizarea forței ca răspuns la agresiunea instituționalizată inițiată de reprezentanții guvernului.
De ce în Rusia nu s-a întâmplat la fel? De ce acel om sfânt și biserica întreagă nu au putut face nimic în fața unor Lenin sau Troțki? De ce populații întregi au ajuns sa fie masacrate de o mână de nelegiuiți?
Cred acum că răspunsul este acesta: din cauza naivității incredibile a liberalismului și a liberalilor. Și prostia, de la un anumit moment încolo, devine păcat.
Cred acum că această naivitate fundamentală este cauza primă a prăbușirii liberalismului și a imposibilității de a reveni la o ordine a libertății.
O bună ilustrare a acestei naivități inegalabile este Milton Friedman. Friedman a înțeles destul de repede că posibilitatea nelimitată pe care o au băncile centrale de a crea monedă este cauza fenomenului inflației (aproximativ, creșterea persistentă și cu rate mari a prețurilor). Soluția sa a constat în a propune inserarea în legislație a unei prevederi conform căreia banca centrală să mărească în mod automat masa monetară cu 3 % pe an. [4] Cum de multe ori trecerea anilor înțelepțește, iată ce spune Friedman însuși despre propunerea sa în 1985, la distanță de câteva decenii bune de momentul propunerii:
"Most of my own work dealing with public policy has had the same character of proceeding as if I were addressing governmental officials selflessly dedicated to the public interest. I have attempted to persuade the Federal Reserve System that it was doing the wrong thing and it ought to adopt a different policy. This time was ill-spent because the public-interest characterization of government is basically flawed…. The Federal Reserve System puts a great deal of power in the hands of a few people and it is so constructed that it has been in their self-interest to pursue a policy which, I believe, has been very harmful for the public rather than helpful…. Clearly, it was not in the self-interest of the Federal Reserve hierarchy to follow the hypothetical policy [of a monetary rule]. It was therefore a waste of time to try to persuade them to do so." [5] , [6]
Răspunsul lui Friedman ilustrează nu numai o problemă particulară de politică monetară. El pune în relief iluzia fundamentală a liberalismului, eroarea care l-a condamnat definitiv. Și această iluzie capitală nu este altceva decât credința că trebuie să convingi guvernul și guvernanții de corectitudinea ideilor tale și de avantajele pentru comunitate ce derivă din ele. Liberalismul caută să se manifeste într-un cadru instituțional în care cauza libertății se află în întregime în mâinile guvernului. Singurul apărător al libertății rămâne guvernul. Nu poți crede altceva decât că guvernanții sunt cei mai mari prieteni ai libertății și că decizia lor suverană va favoriza libertatea și proprietatea.
Lumea în care liberalul acționează, pe care el o acceptă și pe care încearcă să o schimbe arată astfel: în centrul societății se află guvernul, căruia i se recunoaște dreptul de a lua orice decizie. Nu există nici o altă structură instituționalizată, organizată care să se ocupe cu viața politică, cu dezbaterea și adoptarea cadrului general de acțiune în societate. Către acest bastion se îndreaptă diversele propuneri de modificare a regimului politic, diversele soluții pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea la un moment dat. Liberalul trimite și el, își lansează și el propriile soluții. Însă trebuie remarcat lucrul acesta fiundamental: liberalul crede că principalul actor vizat de scrierile și luările sale de poziție este guvernantul. Lui i se adresează, pe el încearcă să-l convingă.
Numai că, din nefericire pentru liberal, el este adeptul unor soluții care favorizează în mod sistematic cooperarea voluntară în dauna organizării bazate pe constrângere și pe birocrație. Guvernantul trebuie să se retragă în mod sistematic din aproape toate sferele vieții sociale. Or, guvernantul are propriile interese, propriile ambiții, care nu pot fi satisfăcute decât prin extinderea sferei statului, prin extinderea impozitării, reglementării și a birocrației în general. Acest lucru garantează că în frunte nu vor ajunge decât cei mai abili în a obține aceste rezultate sau, cel puțin, că ei vor fi selecționați în această idee.
Acest cadru instituțional de formulare a ideilor de reformă socială i-a condamnat pe liberali la irelevanță și a aruncat societatea în mâinile forțelor etatiste.
Această eroare instituțională capitală a liberalismului a avut o consecință suplimentară, la fel de nefastă. Baza ultimă a libertății, reprezentată de conștientizarea de către populație a faptului că drepturile de proprietate trebuie apărate la nevoie prin recurgerea la forță împotriva guvernului și că singura posibilitate pentru ca acest lucru să se intâmple este ca cetățenii să acționeze concertat în afara guvernului și împotriva guvernului, a dispărut.[7] .
Aceasta este explicația posibilității secesiunii americane și a absenței oricărei reacții în cazul Rusiei. Și lucrurile nu se vor îndrepta până când iubitorii libertății și ai unei societăți neconflictuale nu vor reînvăța să se adreseze oamenilor, nu statului. Aceasta implică desprinderea de stat ca sursă de venituri și construirea unor surse voluntare de venit pentru generatorii de propuneri de reformă intelectuală și morală.
În ceea ce privește situația din Rusia, trebuie spus că Sf. Damaschin, departe de a pierde contactul cu realitatea sovietică, a intuit exact natura problemei și soluția corectă. Statul nu trebuie reformat din interior, ci readus la realitate prin conflict deschis, prin luptă. Aceasta era semnificația ultimă a ideii mereu repetate a marelui episcop spre sfârșitutl vieții:”Biserica trebuie să meargă în catacombe”, adică în afara statului, împotriva statului.
Liberalismul avea și alte păcate: utilizarea de criterii utilitariste pentru justificarea deciziilor de politică economică și socială; acceptarea statului minimal, adică a încălcării “minimale” a proprietății, echivalentă cu abandonarea principiului libertății; coalizarea cu curentul naționalist și cu adepții democrației, rezultatul fatal fiind ștergerea distincției capitale între plătitorii neți de impozite și beneficiarii neți, adică între exploatați și exploatatori. Toate aceste lucruri au fost remarcate și criticate viguros de o pleiadă de intelectuali distinși, printre care M. N. Rothbard și Hans Hoppe.
Poate că liberalismul ar mai fi rezistat dacă nu comitea eroarea instituțională gravă de a prefera statul în locul rezistenței organizate a societății ca soluție a prezervării drepturilor de proprietate legitime. Liberalismul promovat prin stat este cel care a distrus și conștiința dreptului de a rezista statului atunci când se manifestă ca agresor instituționalizat, și posibilitatea tehnică, organizată de a o face.
De aceea nu sunt liberal, pentru că nu cred că e o soluție inteligentă să încredințezi apărarea cinstei celor care au tot interesul să prade. Și e ridicol și să cauți să-i convingi pe acești baroni ai jafului să nu mai “încalce drepturile de proprietate”, și să aștepți de la ei să-ți facă dreptate.
E drept că au existat și momente în care proprietatea și libertatea au fost mai bine apărate și în secolul 20. Însă toate aceste regimuri liberale (Erhardt, Pinochet, Hong Kong-ul) au venit în condiții excepționale și n-au putut dura tocmai pentru că s-au angajat într-un joc pe care n-aveau nici o șansă să-l câștige.
[2] „A umplut de căldură inimile multora, dar masele au rămas…pasive și inerte, mișcându-se în orice direcție erau împinse din exterior, și nu după propriile convingeri interioare…Îndelunga izolare de realitatea vieții sovietice a episcopului Damaschin, depărtarea sa de procesul gradual de sovietizare l-au condus către o apreciere nerealistă a raportului de forțe din realitatea ce-l înconjura.”
[3] „Cu toate că el însuși a rămas neclintit, n-a văzut dezolarea sufletelor celor din rândurile maselor. Aceste suflete fuseseră deturnate pe o altă cale, o cale alunecoasă, oportunistă care-i ducea acolo unde îi mânau liderii puterii sovietice – indivizi îndrăzneți, care nu s-au dat înapoi de la nimic în atacurile lor asupra tuturor valorilor morale și materiale”.
[4] Nu discutăm aici calitatea teoretică a propunerii lui Friedman. O descriere a problemelor cu care se confruntă orice sistem de bancă centrală și, în general, orice monedă gestionată de stat poate fi găsită în M.N. Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noștri?, pe pagina de web a Institutului Ludwig von Mises România –www.misesromania.org. Scrierile lui Rothbard sunt singurele care furnizează soluția instituțională si teoretică corectă a problemelor monetare.
[5] Citatul este dat de Richard Ebeling în excelentul său articol „Monetary Central Planning and the State, Part 27: Milton Friedman’s Second Thoughts on the Costs of Paper Money”, apărut în februarie 1999 în revista Freedom Daily (studiul poate fi consultat online la adresa http://www.fff.org/freedom/0399b.asp).
[6] „Majoritatea lucrărilor mele care tratează problemele de politică economică au avut aceeași manieră de abordare, adresându-se virtual unor oficiali dedicați la modul altruist interesului public. Am încercat să conving Sistemul Federal de Rezerve că face ceea ce nu trebuie și că ar trebui să adopte un set diferit de măsuri. Acest timp a fost irosit deoarece descrierea funcționării guvernului în termenii slujirii unui interes public este fundamental greșită… Sistemul Federal de Rezerve concentrează foarte multă putere în mâinile câtorva persoane și este astfel construit încât a fost în interesul acestor persoane să urmeze o politică ce, cred eu, a fost foarte nocivă pentru public, mai degrabă decât folositoare…În mod limpede, nu era în interesul ierarhiei FED-ului să urmeze politica propusă (aceea a „regulii monetare”). A fost, prin urmare, o pierdere de timp să încerc să-i conving să facă asta.”
[7] Renunțarea la criteriile obiective de recunoaștere a agresiunii sunt ilustrate și de recentul conflict din Irak. Majoritatea celor care condamnă atacul american își justifică atitudinea prin faptul că SUA nu au avut acceptul ONU, „încălcând astfel toate regulile dreptului internațional.” E ca și cum ai spune că dacă Franța și Germania ar fi acceptat atacul, totul ar fi fost corect. Rămânem la părerea că un război just se recunoaște prin criterii ce țin de drepturile de proprietate și că trăsăturile sale principale sunt carecterul defensiv, absența „pagubelor colaterale” și (fapt ce derivă din caracterul defensiv) conduita non-preventivă (actele, faptele reale sunt cele care necesită răspuns prin forță, nu potențialii agresori).
