Țările europene au cele mai mari bugete sociale publice din OCDE și printre cele mai mari din lume. În același timp, dinamismul economic al Europei a dispărut, iar liderii europeni sunt din ce în ce mai îngrijorați. Potrivit doamnei Christine Lagarde, președintele BCE, modelul social generos al Europei este în pericol dacă regiunea nu remediază declinul persistent al creșterii economice. Într-un raport recent, Mario Draghi solicită insistent reforme și investiții pentru a consolida creșterea productivității, păstrând în același timp neatins statul asistențial supradimensionat al continentului. Pentru economiștii Școlii austriece, acest lucru sună ca și cum ai vrea să ai și varza unsă și slana-n pod, deoarece problemele legate de creșterea economică și redistribuirea veniturilor sunt intrinsec legate.
Creștere economică anemică
Lagarde recunoaște că Europa a rămas în urma SUA în ceea ce privește creșterea productivității. Confruntată cu progresele rapide în materie de inovare, UE a rămas blocată în „capcana tehnologiei de mijloc”, în timp ce SUA și China sunt vârfurile de lance ale revoluției digitale. Europa e codașă în ceea ce privește tehnologiile emergente precum microcipurile, inteligența artificială și vehiculele electrice și doar patru dintre primele 50 de companii de tehnologie din lume sunt europene.
Raportul lui Draghi privind Viitorul competitivității europene arată că, în ultimele două decenii, creșterea economică a fost mai scăzută în UE decât în SUA. Diferența nefavorabilă dintre UE și SUA în termeni de PIB la prețuri constante s-a dublat, de la aproximativ 15% în 2002 la 30% în 2023. Aproximativ 70% din acest decalaj a fost cauzat de productivitatea mai scăzută din UE (graficul 1). În plus, perspectivele de creștere ale Europei nu sunt bune. Continentul se bucură de o deschidere comercială relativ ridicată, dar se confruntă în prezent cu o concurență puternică din partea exportatorilor chinezi și cu tarife potențial ridicate din partea SUA. În plus, întreprinderile din UE sunt împovărate de costurile ridicate ale energiei, iar țările europene vor trebui probabil să cheltuiască mult mai mult pentru apărare, ceea ce se va adăuga la cheltuielile publice deja ridicate.
Graficul 1: Productivitatea muncii în UE vs. SUA
Soluțiile propuse de Draghi pentru a stimula creșterea productivității și inovarea au prea puțin de-a face cu creșterea libertății economice. Ele vizează în primul rând centralizarea și consolidarea intervenției guvernamentale și menținerea în vigoare a statului asistențial masiv.
Draghi solicită o nouă strategie industrială pentru Europa, care ar trebui să fie coordonată la nivelul UE. Aceasta poate contribui la depășirea diviziunii actuale a politicilor industriale și surselor lor de finanțare pe criterii naționale. Dar nu poate rezolva problema mai fundamentală a alocării ineficiente a resurselor și a stimulentelor inadecvate pe care le generează politicile industriale. În mod similar, decarbonizarea și noile tehnologii curate nu pot reduce costurile ridicate actuale ale energiei fără un sacrificiu economic. Instalațiile de producție actuale bazate pe combustibili fosili sunt mai ieftine, iar înlocuirea lor ar crește costul de producție.
Raportul susține, de asemenea, că investițiile totale în UE ar trebui să crească cu aproximativ 800 de miliarde EUR sau 5 puncte procentuale din PIB pe an, ceea ce ar necesita subvenții publice substanțiale. Draghi pledează pentru crearea unui activ sigur “safe asset” comun, finanțat de datoria europeană comună. Cu toate acestea, deși mai ieftină, datoria mutualizată ar crește și mai mult o povară a datoriilor publice deja ridicată.
Stat social mare și ineficient
La apogeul crizei din zona euro, în 2012, cancelarul german Angela Merkel a încercat să arate că statele sociale din Europa sunt prea mari, atâta timp cât Europa reprezintă 7% din populația globală, un sfert din PIB-ul global și 50% din cheltuielile sociale globale. Situația nu s-a îmbunătățit între timp, iar cheltuielile sociale publice în multe țări europene depășesc cu cinci până la zece puncte procentuale media OCDE de 21% din PIB. Potrivit OCDE, cheltuielile sociale publice în Franța, Finlanda, Danemarca, Belgia și Italia se apropie de 30% din PIB, fiind determinate de pensii, cheltuieli de sănătate și alte transferuri sociale, cum ar fi ajutoarele de șomaj, indemnizațiile de handicap și alocațiile pentru copii (graficul 2).
Graficul 2: Cheltuielile sociale publice (% din PIB)
În ciuda dimensiunii sale uriașe, modelul social european este destul de ineficient. Cheltuielile mari pentru protecția socială în economiile UE nu duc neapărat la reducerea sărăciei. Potrivit Brookings Institution, acest lucru se întâmplă în special în economiile din sudul Europei, cum ar fi Spania, Grecia, Italia și Portugalia, unde cheltuielile sociale sunt destul de ridicate, dar acoperirea cu asistență socială a celor mai sărace segmente din populație este relativ scăzută. În schimb, statele sociale mici din Europa Centrală și de Est cheltuiesc aproximativ jumătate, adică mai puțin de 15% din PIB, pentru protecția socială, dar reușesc să acopere mai bine straturile cele mai sărace ale populației.
Institutul Manhattan merge un pas mai departe și susține că statele sociale generoase din Europa nu ajută lucrătorii săraci. Sistemele universale de „asigurări sociale” care permit tuturor membrilor societății să ducă un stil de viață de clasă medie în perioadele de șomaj, boală sau pensionare sunt finanțate de majoritatea țărilor europene prin impozite destul de ridicate pe salarii și pe consum aplicate lucrătorilor cu venituri mici. În cele mai mari state sociale din UE, cei mai săraci lucrători cu normă întreagă sunt contribuabili neți, subvenționând persoanele care nu lucrează, ceea ce este diferit față de SUA. În țări precum Germania, Danemarca și Țările de Jos, cea mai săracă jumătate a populației plătește o parte mult mai mare din venitul său sub formă de impozite decât cea mai bogată zecime. Acest lucru denaturează stimulentele pentru muncă și îi face pe toți mai săraci.
Eroarea asistențialistă a lui Draghi
Este o iluzie să credem că problema creșterii economice în UE ar putea fi rezolvată fără a reduce mai întâi sistemul risipitor de redistribuire a veniturilor de la lucrători la nonlucrători și fără a reduce povara fiscală. Cheltuielile publice totale în Europa sunt, de asemenea, printre cele mai mari din lume, reprezentând aproximativ 50% din PIB. Cu cât este mai mare nivelul cheltuielilor publice ca procent din PIB, cu atât este mai mare sarcina fiscală globală, din care o parte și mai mare va fi repartizată de la cei bogați la cei din clasele de mijloc și cu venituri modeste.
În lucrarea sa magistrală Acțiunea umană, Ludwig von Mises a demascat deja ideea greșită a curentului economic mainstream conform căreia producția și distribuția sunt două procese economice separate și independente. Potrivit economiștilor tradiționali, atunci când producția de bunuri și servicii a ajuns la final, guvernul poate interveni pentru a asigura o distribuție mai „echitabilă” a venitului național între membrii societății. Se presupune că acest lucru nu ar dăuna producției economice, care este percepută ca independentă de redistribuirea publică ulterioară a veniturilor. Acesta este motivul pentru care Lagarde și Draghi consideră că Europa își poate stimula performanța de creștere indiferent de modelul social. Dar, acest lucru este greșit.
Într-o economie de piață, bunurile și serviciile apar ca proprietate a cuiva, iar dacă guvernul dorește să le redistribuie, trebuie mai întâi să le confiște. Guvernele pot încălca cu ușurință drepturile de proprietate privată, dar acest lucru nu poate reprezenta o bază solidă pentru o creștere economică durabilă. Potrivit lui Mises, investițiile și acumularea de capital se bazează pe așteptarea proprietarilor că fructele muncii lor nu vor fi expropriate. Fără această asigurare, oamenii preferă să își consume capitalul decât să riște să îl piardă prin expropiere. Astfel, oamenii își reduc economiile și investițiile, iar antreprenorii își asumă mai puține riscuri. Lucrătorii preferă să muncească mai puține ore și să se bucure de mai mult timp liber, dacât să câștige mai puțin pe o bază netă. În final, acest lucru ar reduce creșterea economică și nivelul de trai atât pentru bogați, cât și pentru săraci.
Gwartney, Holcombe și Lawson au demonstrat acest lucru empiric. Întrucât mărimea cheltuielilor publice generale aproape s-a dublat în medie în țările OCDE între 1960 și 1996, ratele lor de creștere a PIB-ului real au scăzut în medie cu aproape două treimi. În plus, cele mai slabe performanțe au fost înregistrate de unele țări din Europa de Sud, care au crescut cel mai mult dimensiunea guvernului (graficul 3).
Graficul 3: Cheltuielile publice și creșterea economică în țările OCDE
Creșterea economică lentă, productivitatea redusă și inovarea slabă din Europa sunt doar simptome ale cheltuielilor publice excesive și ale statului asistențial. Într-o scurtă reacție la raportul lui Draghi, Blanchard și Ubide remarcă faptul că țările nu trebuie neapărat să fie lideri în materie de inovare pentru a prospera. Ele pot folosi inovațiile altora și pot, totuși, să producă produse de calitate și competitive. Dar, potrivit lui Mises, acest lucru se poate întâmpla numai dacă guvernele permit piețelor să funcționeze liber și nu descurajează munca și antreprenoriatul individual. Aceasta este problema fundamentală pe care Europa trebuie să o rezolve în primul rând.
