Disputa recentă cu privire la egalitatea în fața legii fiscale face necesare câteva clarificări de natură economică și etică. A susține egalitatea în fața legii fiscale presupune o concesie riscantă spectrului de stânga. Nu că am trăi vremuri în care aceste concesii nu se fac sau că nu sunt dezirabile politic, însă rolul economistului liberal este să atragă atenția asupra lor. Mai ales în vremuri în care există confuzie ideologică la tot pasul, și mai ales când confuzia ideologică e ridicată la rang de virtute politică de către unele partide. Așadar, egalitatea în fața legii fiscale este problematică pentru un liberal deoarece:
1. Înfierarea deducerilor sau exonerărilor fiscale are ca presupoziție un drept legitim al statului la venitul unei persoane. Putem apăra asta oricum, numai libertarian nu. Neintrând în distincția liberal – libertarian, e suficient de spus că, dacă operăm cu această presupoziție, punem presupusul drept al statului înaintea dreptului de proprietate privată. Odată realizată această rocadă, se poate invoca orice tip de argument pentru intervenție fiscală (bunuri publice, externalități, industrii incipiente/cheie, industrii strategice etc.)
2. Eludarea vădită a distincției plătitor vs. consumator de taxe și ignorarea aspectelor problematice ale cheltuielii guvernamentale (pe linia de calcul economic și stimulente: boom-uri în industrii selectate de stat, contracție în industrii unde nu mai intră capital, penurii, grupuri de interese, corupție, penali etc.).
Toate acestea pur și simplu nu permit invocarea argumentului corectitudinii față de celelalte categorii neexceptate de la plata taxelor, fără o critică liberală serioasă. Cu alte cuvinte, o discuție despre cât de echitabilă este distribuția taxelor deja colectate.
Dacă operăm cu distincția plătitor vs. consumator de taxe, atunci niciun nivel al taxării nu poate genera o alocare neutră, uniformă a bunurilor publice. Nu există taxă neutră. În mod necesar, consumatorii de taxe vor primi mai mult decât plătitorii de taxe. Incorectitudinea deja s-a produs prin taxare. De altfel, ar fi redundant ca procesul taxării să însemne colectarea sumei de 3 lei de la Gică, și înapoierea sumei de 3 lei tot lui Gică.
Având deci această problemă insurmontabilă, a apăra plătitorii de taxe în fața neplătitorilor de taxe invocând accesul la servicii și bunuri publice non-discriminatoriu, nu ține cont de hilara situație în care, de fapt, prin exceptarea unora de la plata taxelor:
a) poți genera un întreg sector de bunuri și servicii private
și
b) apariția acestui sector poate să-i determine pe plătitorii de taxe să realizeze mai repede distincția menționată și dimensiunea haosului alocativ în ceea ce privește bugetul de stat. De regulă până nu scoți în privat niște bănuți pentru – spre exemplu – servicii medicale, nu realizezi de fapt cât contribui vs. cât primești de la stat.
Reducerea discriminării în consumul de bunuri publice e o himeră, atât timp cât nu se discută problema proprietății (mai ales legitimitatea proprietății publice) și nivelul taxării. Cei care continuă să plătească taxe nu sunt în mod necesar proprietari legitimi ai bunurilor și serviciilor publice primite. Oricu, free riding-ul invocat (IT-iștii folosesc bunuri și servicii publice dar nu suportă o povară egală cu restul societății) ar trebui să fie o problemă gestionată/gestionabilă tot de către cetățeni, în niciun caz de către guvern. Oare cei care vor sesiza prosperitatea crescută în urma exonerării IT-iștilor, nu vor fi tentați să solicite același lucru?
De aceea, strategia liberală corectă este întotdeauna a căuta să pui pe primul loc proprietatea privată (la pachet cu reducerea taxelor ori de câte ori este posibil și în orice fel), nu a căuta optimul non-discrimininării sau eliminarea free riding-ului, care oricum deja există. Dincolo de faptul că acest optim nu poate exista, orice posibil criteriu invocat pentru a ține echilibrul între consumul și plata de taxe va fi unul din zona dreptății redistributive, justiției sociale etc. deci din zona de stânga.
Dacă e să fim onești și să căutăm adevărul, aș începe cu un studiu cu titlul următor Câți lei se întorc prin servicii publice IT-iștilor pentru fiecare leu plătit la buget de IT-iști? Desigur, ar putea fi aplicată la orice categorie. Totuși, chiar dacă am putea stabili empiric lucrul ăsta, tot nu rezultă că IT-iștii sunt în mod necesar proprietarii legitimi ai bunurilor și serviciilor publice primite.
Să ne gândim numai la faptul că România primește mai mult decât cotizează la UE. Potrivit Ministerului Finanțelor Publice, de la aderare și până azi, România a primit 50,13 mld. euro, cotizând doar 17 mld. euro. Dacă ridicăm problema IT-istului care primește (în bunuri publice) mai mult decât cotizează, atunci în principiu trebuie să ridicăm și problema României, în calitate de contributor și beneficiar al redistribuției UE. Dacă nu ne deranjează, atunci operăm cu dublu standard și (încă o dată), ignorând de data aceasta nu principii libertariene ci pur liberale, clasic liberale a la Adam Smith, care spunea că între o familie și o țară nu este nicio diferență, ce este valabil pentru o familie trebuie să fie valabil și pentru o țară.
În spirit umoristic, ar trebui spus că mega-strategia PNL de a conecta România eficient și inteligent la fondurile europene ar fi putut începe cu un disclaimer din partea președintelui partidului de tipul: Egalitatea în fața legii fiscale e bună doar la nivel național.
3. Este la mijloc (și) o problemă etico-morală care trimite la necesitatea unei teorii a dreptății. A fi împotriva exonerării sau deducerilor fiscale pentru o categorie de cetățeni trădează din nou ideea socialistă că, noi ca stat avem dreptul asupra întregului venit realizat de oricine se află în teritoriu, dar îi recunoaștem niște nevoi (nu un drept!), și îi lăsăm niște bani în buzunar, însă în ultimă instanță statul decide cât și de ce. Introducem aici o distincție cu scop pedagogic, între liberalul de jure și liberalul de jure și de facto. Pe ambii îi animă dorința unei societăți mai libere de taxe.
Astfel, liberalul de jure va privi cetățeanul ca persoană ce are în primul rând obligații fiscale. Pentru acesta drepturile naturale (cum este dreptul la proprietate privată legitim dobândită) sunt relevante numai dacă permite cadrul instituțional actual (ceea ce nu este cazul). Liberalul de jure și de facto va privi cetățeanul ca persoană ce are în primul rând un drept la întregul venit legitim dobândit pe piață. Dacă din nefericire cadrul instituțional nu permite acest lucru, liberalul de jure și de facto va încerca să țină calea (obiectivul reducerii taxelor în general), dar și să ridice problema legitimității cadrului instituțional, respectiv a egalității în fața legii fiscale, o himeră. Și un mod prin care ridici această problemă este să nu te opui exonerărilor fiscale. Liberalul de jure și de facto nu va pleca de la presupunerea că această egalitate trebuie luată ca atare. Cred că a concede politicienilor lucrul acesta nu e în spiritul libertății. Prin asta arăți că ții de principiul fundamental, dreptul la întregul venit legitim dobândit.
Și aici se contrapun două chestiuni: credința în capacitatea statului ca printr-o taxare uniformă să genereze și un așa zis consum uniform al bunurilor și serviciilor publice vs. necredința că o persoană își poate utiliza proprietatea mai bine decât i-ar utiliza-o guvernul. Chiar dacă suntem liberali și credem în proprietari și proprietate privată, în clipa în care nu le conferim dreptul la restaurarea libertății lor economice fundamentale (dreptul la întregul venit legitim dobândit) suntem de fapt împotriva lor. Utilizăm deci o etică utilitaristă prin care considerăm toate titlurile de proprietate ca fiind legitime, inclusiv cele ale guvernului.
Se poate ieși din această dilemă numai dacă, cum spune Murray Rothbard (Etica libertății), evităm distincția proprietate privată vs. proprietate publică – căci în fond știm și ca libertarieni că proprietatea publică este de fapt proprietatea privată a clasei care conduce – și ne concentrăm pe distincția proprietate legitimă și proprietate nelegitimă (dobândită cridminal, prin agresiune). Dacă operăm cu această distincție vom avea grijă ca proprietatea privată legitimă să primeze, fiind deci de acord cu orice exonerare, oricând și pentru orice categorie. Dacă operăm cu distincția proprietate privată vs. proprietate publică, acceptăm legitimitatea celei de-a doua, iar de aici anything goes, nihilism și relativism etic.
Deci onest și în spiritul adevărului e să spunem jos cu taxele, oricând e posibil, oricum e posibil și pentru oricine e posibil.
Și totuși, cum procedăm în cazul imigranților? Aceștia vor beneficia de bunurile și serviciile publice deși nu plătesc. Tot așa și în cazul IT-iștilor. A fi de acord cu exonerările pentru IT-iști implică și acordul asupra imigrației necontrolate? Sigur că nu. Problema se rezolvă descentralizând-o la nivel de comunități (regiuni, județe, orașe și chiar cartiere/sectoare). În același mod în care dăm libertate IT-istului la folosirea întregului venit legitim dobândit, în același fel dăm libertate persoanelor de a decide câți și ce fel de imigranți să primească (se poate începe cu un singur județ). Imigrația necontrolată este o problemă rezultată din politizarea fenomenului imigraționist. Descentralizând-o, o depolitizezi (cât se poate desigur), și depolitizând-o o amplasezi în cadrul pieței și al deciziilor proprietarilor, adică o faci relevantă economic și chiar și cultural.
Se va spune, iată, libertarianismul e imposibil, n-ai cum să vii să spui așa ceva. Dar nu trebuie spus așa ceva (fie vorba între noi) trebuie doar să urmărim principiul fundamental. În acest caz, a fi pro orice exonerare, oricând și pentru orice categorie. Căci numai această poziție e compatibilă cu distincția proprietate privată legitimă vs. nelegitimă și deci cu o societate mai liberă. Însă constat că de pe pozițiile clasic liberale a aproape imposibil, teoretic vorbind.
